Capitolul
I
REMARCĂRI
PRELIMINARE
A. Ştiinţa şi tehnica
Este indicat să ne întrebăm
ce reprezintă ştiinţa şi tehnica oamenilor în ochii Celui “în care avem viaţa,
mişcarea şi fiinţa" (Faptele Apostolilor 17:28). Care este scopul lor?
Care sunt raporturile şi limitele lor?
1) Ştiinţa este explicarea lumii
Ea analizează fenomenele,
căutând să le determine cauzele, căutând să dezvăluie cauza imediată,
apropiată. Ea încearcă de asemenea să stabilească şi să măsoare raportul
existent între cauză şi efect. Adică, să descopere legea care conduce fenomenul,
să-i dezvăluie mecanismul, procesul de desfăşurare, într-un cuvânt, tot ce se
poate spune despre un fenomen. Ştiinţa ne furnizează astfel o noţiune
esenţială, aceea a Ordinii şi Armoniei care există în Univers.
Totuşi, în încercările ei,
cât şi în cunoştinţele pe care ni le aduce, ştiinţa acuză limite ce nu pot fi
trecute cu vederea:
a) Aceste
limite provin mai întâi din faptul, subliniat de marele fiziolog Claude
Bernard, că în privinţa fenomenelor vitale există două categorii de cauze: pe
de-o parte, o cauză primară, creatoare, legislativă, conducătoare şi inaccesibilă
cunoştinţelor noastre; pe de altă parte, o cauză imediată sau executivă, de
natură fizico-chimică, singura care cade în domeniul cercetătorului. Dar
dincolo de toate cauzele primare şi secundare, şi la originea lor, este evident
că există Cauza Cauzelor, Cauza primară, prin excelenţă, aceea în afara căreia
totul ni s-ar părea de neînţeles.
b) Limitele ştiinţei
mai provin din faptul că determinismul pe care
ea îl scoate în evidenţă şi fără de care totul nu ar fi decât haos, este
temperat de un anume relativism. Aceasta este adevărat pentru ştiinţele
aşa-zise "exacte", ca fizica, încă mai adevărat pentru biologie, ceea
ce face ca fenomenele vitale să se sustragă în mare parte calculelor noastre şi
să nu poată fi puse în ecuaţii. Aşa cum spunea Jean Rostand: "Biologia
este negreşit cea mai puţin matematică dintre ştiinţe şi fără îndoială, cea mai
puţin matematizabilă".
Cercetarea ştiinţifică
ce-şi recunoaşte astfel limitele şi îndatoririle nu contrazice afirmaţiile şi
datele Bibliei, şi este perfect legală în ochii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, din întreaga
Biblie se desprinde chemarea lui Dumnezeu ca omul să-I cerceteze opera şi să-I
descopere legile. În introducerea lucrării sale "Systema Naturae",
marele naturalist suedez Karl Linné arăta că, luându-şi sarcina să denumească
fiinţele vii, el nu făcea decât să continue munca începută de Adam în grădina
Edenului, din porunca lui Dumnezeu (Geneza 2:19-20). Fizicianul Edouard
Branly, părintele telegrafiei fără fir, dădea această dublă definiţie: “Ştiinţa
este o străduinţă spre Creaţie; Religia este o străduinţă spre Creator".
Iar geologul Pierre Termier declara: “Ştiinţele sunt trepte ale unei scări
misterioase pe care urcăm la Dumnezeu".
2) Ştiinţa, ca explicare a lumii, este şi o cucerire a lumii
Prin cunoaşterea din ce în
ce mai avansată a legilor unui fenomen putem să acţionăm asupra lui. Să-l
reproducem la o scară mai mult sau mai puţin vastă, să-l modificăm într-un sens
său altul, să-l canalizăm, să tragem un folos sau un profit. Ştiinţa devine
atunci TEHNICĂ (dintr-un cuvânt grec însemnând meşteşug), iar omul, din simplu
descoperitor, devine la rândul său creator. În această privinţă secolul nostru
este cel al "minunilor", şi s-a putut pe drept cuvânt vorbi despre
"minunile ştiinţei": după calea ferată, electricitatea şi diversele
ei aplicaţii, avionul şi perfecţionările lui succesive, radioactivitatea şi
toate invenţiile legate de ea, ne minunează pur şi simplu, întrezărim perspectivele care ni le deschid în multe domenii,
supunerea şi utilizarea energiei atomice. Sau cele care permit de pe acum
astronauticii să-şi bată fără încetare propriile recorduri, încât minunata
aventură a primilor oameni pe lună (din 21 Iulie 1969), să fie deja depăşită.
"Paşi mici pentru om, dar salturi de uriaş pentru omenire", după
declaraţia unuia dintre ei!... Sau încă puterea tot mai mare pe care i-o dau
omului asupra vieţii şi asupra omului însăşi progresele neîncetate ale cunoştinţelor
şi ale tehnicii în domeniul biologiei?
Într-adevăr,
te simţi parcă luat de un adevărat vârtej, ca ameţit! Dar, atenţie! Cu mult
timp înainte de instaurarea erei atomice şi a astronauticii, a fost lansat un
avertisment care nu şi-a pierdut nimic din actualitate:
“Ştiinţa şi-a continuat
salturile înainte, dar acestea sunt atât de uimitoare, încât au lăsat departe în
urmă evoluţia morală... Aparatul de radio pune între oameni o distanţă de
fracţiuni de secundă. Din nefericire, distanţa dintre inimi rămâne tot aşa de
mare", nota un ziarist. Iar un filozof, denunţând absolutismul uman, care
constă în dorinţa de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu prin atotputernicia
omului, sublinia "acest fapt dominator, şi anume, că gândirea noastră
este măsurată şi nu măsurătoare, că a primi este pentru om ceea ce a crea este
pentru Dumnezeu... concepţie care nu anulează deloc străduinţa... ci o orientează
şi îi desemnează adevăratul scop, care înseamnă a tinde la regăsirea ideilor
divine ce lucrează în lume. Omul nu este ce ar trebui să fie decât atunci când
I se subordonează lui Dumnezeu", adaugă filozoful Jacques Chevalier. Nu
s-ar putea spune mai bine. Recent s-au auzit strigăte de alarmă cu privire la
ruptura comisă de om a "străvechiului pact ce îl unea cu natura"
pentru a se elibera de vastul complex biologic ce i-a aparţinut de când este pe
pământ: "Omul s-a jucat neprevăzător de-a ucenicul vrăjitor şi a conceput
procese al căror stăpân el nu mai este" [1].
Cu privire la
dezintegrarea atomului, Jean Rostand scrie: "De acum încolo, toate
animalele, toate plantele, tot ceea ce trăieşte, se află la cheremul erorii sau
imprudenţei omului... Exploziile nucleare fac mai mult decât să
omoare; ele pregătesc o viaţă grea. Nu numai crimă în viitor, ci crimă
prezentă, continuă, care se alimentează singură. Omul a devenit prea puternic
pentru aşi permite să se joace cu răul" [2]. Iată de ce, în lumina
actualităţii, înţelegem acum necesitatea unui avertisment ca cel dat cu multe
secole în urmă de profetul Obadia, avertisment care, pe lângă urmaşii lui Esau,
se adresează "tuturor popoarelor", prin urmare şi nouă, oamenilor ai
secolului XX: "Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire... Dar chiar
dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între
stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul" (Obadia 1:3-4).
B. Care este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?
În această confruntare
Biblie-ştiinţă, se impun câteva observaţii privitoare la Biblie, spre a îndepărta
orice neînţelegere şi echivoc în legătură cu ea.
1) Biblia, în pasajele ei “Ştiinţifice",
nu poate să fie în nici un fel asemuită cu un tratat de astronomie, sau de
geologie. Ea ne vorbeşte despre Creaţie numai pentru a vorbi despre Creatorul
de la care porneşte totul şi care chinuieşte totul cu înţelepciune: Dumnezeu Însuşi
ni se prezintă astfel, iar primele două capitole din Geneza constituie
tranziţia, trăsătura de unire dintre cele două opere ale Marelui Autor, Natura
şi Biblia.
Dacă Biblia ne vorbeşte
despre trecut, şi chiar despre trecutul geologic, o face pentru a ne situa mai
bine pe noi, oamenii, pe adevărata noastră poziţie în ansamblul Cosmosului şi
faţă de Dumnezeu Creatorul.
Iar dacă ne vorbeşte de
viitor, şi chiar de viitorul Universului material, de cel al planetei noastre,
de cel al omenirii, o face pentru a ne dezvălui mai bine planul lui Dumnezeu
şi ce a făcut El pentru noi, pentru fiecare din noi, în persoana lui Isus Cristos,
"chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea...
Toate au fost făcute prin El şi pentru El" (Coloseni 1:15-20).
2) Aceasta înseamnă că nu
trebuie să căutăm în Scriptură examinarea sau dezvoltarea unei teorii sau
concepţii ştiinţifice, astăzi la modă iar mâine uitată. S-a văzut uneori că în
ştiinţă adevărurile de azi au fost erorile de mâine. Mersul ştiinţei este pe
dibuite. Să ne gândim, de pildă, la doctrina evoluţionistă care, sub forma ei
mecanicistă, poartă numele de transformism.
S-a spus: "Primul
capitol din Geneza cu cele opt cuvinte creatoare succesive, are un aspect
evoluţionist". Este adevărat, dar cu condiţia de a fi bine înţeles şi de a
nu se depăşi limitele povestirii, ale cărei două elemente primordiale sunt
următoarele:
a) Lumea nu
s-a făcut singură şi într-o zi. Dumnezeu, pentru a o crea, n-a dispreţuit
faptul de a se sluji de timp care, împreună cu spaţiul, este o parte a creaţiei
Sale.
b) Această
construcţie presupune "un început absolut" şi corespunde unei
succesiuni ordonate, prin urmare unui plan, unui proiect, unui scop, unei
"telefinalităţi", după expresia lui Lecomte de Noüy, finalitate de
ansamblu cu scop îndepărtat; ea reprezentând o istorie, pentru că s-a realizat
în timp, timpul fiind o unealtă în mâna lui Dumnezeu. În felul acesta este ea o
evoluţie, o evoluţie limitată, dirijată, care nu poate fi concepută decât în
cadrul creaţiei. În acest sens o înţelegea Prof. Louis Vialleton, de la
Facultatea de Medicină din Montpellier, în critica adusă transformismului:
"Există o evoluţie neîndoielnică,
schimbări succesive marcând diversele perioade ale istoriei lumii, ca şi cele
ale formării unui individ. Această evoluţie nu este rezultatul transformismului
mecanicist. Cuvântul Creaţie, care a fost alungat din limbajul biologic,
trebuie să-şi reia locul pentru a indica faptul cert că lumea ni s-a dat ca un
ansamblu coordonat şi, prin urmare, voit la un moment şi la un loc dat. Cuvântul
transformism trebuie să fie abandonat pentru că desemnează o teorie a cărei
neputinţă de a da ceea ce i se cere este vădită" [3].
Aceste rânduri scrise în
1929, nu şi-au pierdut nimic din actualitate şi sunt cu atât mai semnificative
cu cât criza evoluţiei, apărută în jurul acestei date, n-a făcut decât să se accentueze de atunci încoace. Astfel, sub pana diverşilor
autori moderni, cu privire la această teorie, găsim expresiile de "iluzie",
"teorie iluzorie", "evoluţia în contestaţie". Aceasta nu înseamnă
că evoluţia, la o scară şi într-un cadru limitat, acela al microevoluţiei,
exprimându-se prin variaţii de mică amplitudine şi de ordin esenţial genetic,
mutaţiile, nu ar fi o realitate.
Dar să fim cu băgare de
seamă! Să ne silim să facem deosebire între fapte şi teorii, între ceea ce pare
important şi ceea ce pare fără valoare. Să ne păzim mai ales să legăm
veridicitatea şi prin urmare autoritatea Sfintei Scripturi, de o concepţie sau
alta, care poate mâine va fi depăşită, după cum s-a spus că: "Fiecare
teorie ştiinţifică nouă este convoiul funebru al celei precedente".
3) Pe de altă parte, să nu
ne lăsăm opriţi de anumite discordanţe aparente, pe care unora le place să le
evidenţieze, între denumirile biblice ale unui animal sau plantă şi
nomenclatura zoologică sau botanică actuală. Dacă viezurele - animalul din
Levitic 11:5 tradus în Biblia românească cu "iepure de casă" (Deuteronom
14:7), "şoareci de munte" (Proverbe 30:26), "iepure"
(Psalmul 104:18), este în realitate un animal asemănător viezurelui, versiunile
franceze şi engleze ale Bibliei folosesc un termen deosebit de cel pentru
iepure de casă. Aceste detalii le putem găsi în lucrarea "Lumea
animalelor" de Brehm, Bucureşti, Editura ştiinţifică 1964, pag. 754 - şi
dacă iepurele despre care este vorba în cartea Levitic 11:5-6
"rumegă", puţin ne interesează, atât din punct de vedere religios, cât
şi din punct de vedere biologic. Nu trebuie să ne îngrijorăm dacă ni se spune
că crinii de câmp din Predica de pe Munte sunt asfodele, întru totul
asemănătoare cu cele care în luna mai, fac din pajiştile din sudul Franţei,
adevărate grădini în floare; sau o specie de anemonă. (Anemona coronaria var.
coccinea), care creşte din abundenţă pe dealurile Galileii şi ale cărei flori
roşii amintesc cum nu se poate mai bine purpura veşmintelor regale ale lui
Solomon. Biblia menţionează într-adevăr un anumit număr de plante şi animale
imposibil de identificat în mod precis.
De altfel, în acest
domeniu, în criticile pe care le-am putea aduce unei indicaţii sau alta, dată
de Biblie, să fim cu băgare de seamă şi să nu ne grăbim să spunem: este
antiştiinţific! Exemplul iepurelui şi cel al viezurelui, deşi minore, sunt
semnificative în această privinţă.
Fiindcă a venit vorba de
un animal vecin cu iepurele, o revistă ştiinţifică foarte serioasă punea acum câţiva
ani această întrebare care la prima vedere poate să pară ciudată şi
neobişnuită: "Iepurele de casă este un rumegător?" Tratatul de Zoologie,
publicat sub conducerea Prof. P. P. Grasse de la Sorbona şi membru al Institutului,
ne spune că, după studii recente, confirmând observaţii mai vechi, iepurele de
casă ar avea o dublă digestie, un fel de rumegare de un gen cu totul special,
numit de specialişti "cecotrofie" al cărei determinism şi semnificaţie
nu sunt încă cunoscute astăzi [4].
În Biblie nu
este vorba de iepure de casă, ci de iepurele "arnabet", în ebraică (Levitic
11:6; Deuteronom 14:7). Într-adevăr, iepurele de casă nu există nici în
Palestina, nici în Sinai. Iepurele este reprezentat în aceste regiuni de patru
specii ale iepurelui de câmp, un amănunt de ordin biogeografic, arătând
perfecta obiectivitate a Bibliei şi încrederea ce i-o putem acorda.
Cât despre viezuri, aceştia
sunt nişte animale mici şi fricoase, trăind în locuri stâncoase în grupuri de
30 până la 60 de indivizi. Este vorba mai ales de specia Procavia (sau Hyrax),
syriacus: "Viezure", în ebraică "şafaş", adică "cel
care se ascunde". Ori, câtă exactitate în descrierea făcută de Biblie:
"Viezurii (şoarecii de munte) care nu sunt un popor puternic, dar îşi
aşează locuinţa în stânci... Stâncile sunt adăpost pentru viezuri
(iepuri)" (Proverbe 30:24-26; Psalmul 104:18).
În pasajele
unde este vorba despre iepure, se vorbeşte şi despre viezure ca despre un
animal "care rumegă, dar nu are copita despicată" (Levitic 11:5; Deuteronom
14:7). Iată deci două caracteristici care conferă viezurilor o poziţie
sistematică deosebită:
a) Ei nu au
copita despicată, contrar rumegătoarelor.
b) Dacă nu
rumegă, propriu-zis, prezintă cu toate acestea o predispoziţie la rumegare
prin mişcarea maxilarelor, printr-un tip de molari înrudiţi cu cei ai
rumegătoarelor, în sfârşit, prin conformaţia anatomică a stomacului lor care,
deşi neîmpărţit, este compartimentat totuşi în două regiuni printr-o gâtuitură.
Astfel, din cauza
caracterului lor cu totul deosebit, viezurii au fost izolaţi într-un grup
special, aparţinând în acelaşi timp rumegătoarelor şi rozătoarelor (mamifere
care au copite ce fac parte din rumegătoare), ordinul Hyracoidelor [5]. De
remarcat că Biblia exprimă aceste ezitări zoologice în aşa fel încât relativa
contradicţie de la început se rezolvă la sfârşit printr-un acord.
4) Au mai fost mult luate
în râs "curcubetele" şi "balena" lui Iona! Oare
"Chicaion", în textul ebraic, înseamnă "curcubete"
(dovleac)? Nu se ştie exact, dar nu are multă importanţă. Este vorba în orice
caz de o plantă cu o creştere foarte rapidă. Astăzi se cunosc asemenea plante -
anumiţi bambuşi din regiunile tropicale ale căror tulpini cresc cu cca. 0,60 m
într-o singură zi. Pe de altă parte creşterea, chiar la plante, este un fenomen
foarte complex în determinismul căruia intervin după diverse modalităţi, când
pentru a o grăbi, când pentru a o încetini, un mare număr de factori. Există o
"claviatură" foarte întinsă pe care o poate atinge degetul lui
Dumnezeu, fără a viola legile naturii în ansamblul lor. Nu este suficient oare
atacul unui vierme care roade pentru a determina într-o singură noapte ofilirea
şi moartea plantei? (Iona 4:6-7). Acest miracol din cartea lui Iona este opus
celui al creşterii neobişnuite a "Chicaionului".
Cât despre
"balena" lui Iona (Iona 2:1-2), nu este vorba de fapt de o balenă.
Balenele au gâtlejul atât de strâmt încât prin el nu ar putea pătrunde un om.
Aceste mamifere mulţumindu-se cu o hrană "microfagică" constituită
exclusiv din organisme microscopice aflate în suspensie în apa de mare, formând
planctonul. Este vorba, aşa cum de altfel indică şi textul, de un peşte mare.
Desigur, Dumnezeu nu a
creat în acel moment o specie specială de peşte
pentru a-l înghiţi pe Iona. În Marea Mediterană se cunosc rechini mari, cu
lăcomie legendară (Carcharodon Lamia), capabili să înghită prăzi foarte mari
fără să le digere, de exemplu toni, şi chiar oameni întregi, regăsiţi mai târziu
intacţi în tubul lor digestiv. Posibilitatea şi veridicitatea zoologică a
povestirii biblice nu suprimă realitatea miracolului, constând aici în faptul
că, la un moment bine determinat, Dumnezeu a provocat peştele cel mare pentru
a-l pedepsi pe Iona şi a-l aduce la pocăinţă, îngăduind profetului să iasă
nevătămat din pântecele animalului [6]. Constatări zoologice sau botanice de
acest fel nu răpesc nimic din valoarea şi autenticitatea faptelor relatate de
Biblie.