3.
Unicitatea vieţii şi învăţăturii lui Isus
Dacă vrem să-L cunoaştem pe Isus mai de
aproape, şi acest lucru este posibil numai prin intermediul Bibliei - atunci ne
dăm seama că se deosebeşte de toţi oamenii. Datorită minunilor şi învierii Lui
dintre cei morţi Isus este unic. Dar şi prin personalitatea Sa. O
caracteristică proeminentă a lui Isus este concordanţa deplină între ceea ce a
propovăduit şi învăţat pe alţii şi modul Lui de viaţă, caracterul şi
comportamentul Său în legătură cu alţii. La El nu exista nici o contradicţie
între cuvânt şi faptă, învăţătură şi trăirea acesteia. Oamenii printre care a
trăit Isus erau mincinoşi, lacomi, ipocriţi, brutali, laşi, nesimţiţi,
ranchiunoşi, invidioşi, nedrepţi, nemiloşi, cruzi, fără afecţiune, batjocoritori.
Nimeni nu poate afirma astăzi că noi am fi altfel. Dar faţă de astfel de oameni
Isus a fost şi a rămas: sincer, milos, drept, demn de încredere, îndurător,
puternic, dezinteresat, bun, curat, neprihănit şi iubitor. El care, fără vină,
a condamnat şi a urât păcatul, nu a încetat să iubească pe cei păcătoşi şi pe
cei pe cale de a păcătui. Aceasta se observă oriunde în viaţa şi în învăţătura
lui. Omul încearcă mereu şi în feluri diferite să-şi facă o imagine despre
Dumnezeu. Ceea ce inevitabil rezultă sunt, mai mult sau mai puţin, naive
tablouri ale unui dumnezeu făcut ori gândit: un tablou propriu-zis, proiecţii
ale propriilor noastre dorinţe şi idealuri (figura unui tată, de exemplu),
gânduri şi filozofii adânci. În toate aceste situaţii e vorba mereu de un
dumnezeu artificial, sintetic. Dar Isus, fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om,
ne arată cum este Dumnezeu Tatăl cu adevărat. „Doamne" I-a zis Filip,
„arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns." Isus I-a zis: „De atâta vreme
sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe
Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’ ... Eu şi Tatăl una suntem"
(Evanghelia după Ioan 14:8-9, 10:30).
Isus a fost un om bun şi îndurător, care
a avut compasiune şi milă faţă de semenii Lui. Dar El nu a rămas la simpla
părere de rău. El s-a îndurat de ei şi i-a ajutat ori de câte ori a putut.
Mulţimile chinuite, epuizate şi flămânde au venit la Isus căruia „I S-a făcut
milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi cari n-au păstor"
(Evanghelia după Matei 9:36).
El a săturat mulţimile flămânde aşa cum
citim de două ori în Evanghelii: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată, că de
trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă
flămânzi au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de
departe" (Evanghelia după Marcu 8:2-3).
El S-a îndurat şi de fiecare bolnav în
parte, i-a alinat durerile, l-a vindecat de chinuri, boli şi suferinţe: „Isus
străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind
Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în
norod. I s-a dus vestea în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau
de felurite boli şi chinuri; pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei
slăbănogi şi El îi vindeca" (Matei 4:23-24).
În
Evanghelii găsim multe relatări cum Isus îi vindecă pe semenii săi de tot
felul de boli, leproşi, paralizaţi, surzi, muţi, epileptici, orbi, ciungi,
oameni cuprinşi de friguri, stăpâniţi de demoni. El a vindecat în primul rând
pe cei neajutoraţi: femeia gârbovă de optsprezece ani. slăbănogul care stătea
de treizeci şi opt de ani pe malul lacului Betesda la Poarta Oilor în
Ierusalim, orbul din naştere care, ca să supravieţuiască, a fost nevoit să
cerşească, slăbănogul ajuns în faţa lui Isus prin acoperişul casei.
El i-a vindecat de slăbiciunile şi bolile
lor oriunde şi oricând şi în zi de Sabat. Prin aceasta şi-a atras ura şefilor
religiei care ţineau mai mult la lege decât la popor. El nu i-a lăsat pe
nenorociţi să sufere o zi mai mult pentru că era Sabat, chiar dacă aceştia
sufereau de ani de zile; El i-a vindecat făcându-şi duşmani. Aşa au fost
vindecaţi în zi de Sabat: cerşetorul orb din naştere, slăbănogul de 38 de ani,
un bolnav din casa unui fariseu unde a fost Isus invitat să prânzească, într-o
sinagogă omul cu mâna dreaptă uscată şi altădată femeia gârbovă de optsprezece
ani. De aceea fariseii şi cărturarii „... turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar
putea să-i facă lui Isus" (Luca 6:11) pentru că „... făcea aceste lucruri
în ziua Sabatului" (Ioan 5:16).
El i-a compătimit şi pe acei care aveau
pe cineva bolnav în familie şi se jeleau. El a înviat pe singura fiică a lui
Iair, pe fiul văduvei din Nain care era singurul ei sprijin, pe prietenul Său
Lazăr l-a redat celor două surori.
Isus a simţit şi s-a îngrijit întotdeauna
de semenii Lui. Şi asta până la sfârşit, când El însuşi a suferit, prins,
biciuit şi în urma unei judecăţi nedrepte, condamnat la moarte prin răstignire,
în cele mai grele clipe ale vieţii Lui se gândeşte la aproapele Lui.
Atunci când, la arestarea Sa, Petru a
tăiat urechea robului marelui preot, Isus a fost acela care l-a vindecat. El se
adresează femeilor care îl plâng: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe
Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri". Pe cruce, în
chinurile morţii, El se îngrijeşte de mama Lui şi se adresează lui Ioan
apostolul, pe care l-a iubit mult: „Iată mama ta!". Şi din ceasul acela
ucenicul a luat-o la el acasă (Ioan 19:27). Înainte să-şi dea duhul nu-l uită
pe tâlharul atârnat pe crucea de lângă El: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi
cu mine în rai" (Evanghelia după Luca 23:43). Chiar şi în ceasul morţii
el are îndurare faţă de cel păcătos, el care a condamnat păcatul, suferă şi
moare pentru cel care atârnă pe cruce alături de El.
Lui Isus i-a fost întotdeauna milă de
păcătoşi. Acolo unde societatea reacţionează cu respingere şi dispreţ, la
adăpostul propriei morale, ori condamnă în numele propriei justiţii, Isus
distruge barierele prejudecăţilor, aroganţei, arbitrarului. El este îndurător
faţă de cei nevoiaşi şi faţă de cei de la marginea societăţii: săraci,
cerşetori, infirmi, leproşi, străini dispreţuiţi, samariteni, vameşi, femei
prinse în preacurvie, trădători şi tâlhari.
Liderii şi păzitorii moralei, în
atitudinea lor ipocrită au prins o femeie în preacurvie şi au vrut s-o ucidă cu
pietre aşa cum prevedea Legea. Lui Isus I-a fost milă de ea şi nu a
condamnat-o. După ce a dovedit că şi acuzatorii ei sunt păcătoşi, aceştia
mustraţi de cugetul lor au plecat ruşinaţi. Şi Isus adresându-se femeii i-a
spus: „Femeie unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?... Nici eu nu te
osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti" (Ioan 8:10-11). Isus n-a ocolit
nici pe prostituatele şi nici pe vameşii lacomi de bani. A intrat la ei, a
mâncat şi a băut împreună cu ei. Dar fariseii şi cărturarii cârteau intrigaţi
de acest fapt şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu
ei" (Luca 15:2). Isus a acceptat chiar să intre în casa lui Zacheu, şeful
vameşilor, care s-a îmbogăţit prin furt, delapidare. Oamenii, când au văzut
aceasta, cârteau şi îi reproşau lui Isus că a intrat să găzduiască în casa unui
păcătos (Luca 19:7).
De asemenea, Isus i-a decepţionat pe
ucenicii Lui şi în relaţie cu Samaritenii, oameni, dispreţuiţi de Iudei, când a
stat, de exemplu, de vorbă cu femeia samariteană în faţa fântânii la intrarea
oraşului Sihar (vezi în Evanghelia după Ioan 4:1-42).
Dar Isus nu iubeşte numai pe aceia care
îşi mărturisesc păcatele şi se căiesc, ci şi pe duşmanii Lui. Aşa vindecă El
urechea tăiată a robului marelui preot şi se roagă pentru ostaşii romani care
L-au răstignit.
La Isus nu a existat nici o discrepanţă
între gândire, vorbire şi faptă. Vorbele şi purtarea Lui sunt una. Isus nu a
vorbit numai de iubirea aproapelui, ci a arătat prin exemplul personal
împlinirea acestei porunci, nu numai în legătură cu cei simpatici, cumsecade
şi merituoşi, ci pe toţi oamenii indiferent de faima lor proastă sau de
slăbiciunile lor. El a binecuvântat şi a făcut bine chiar şi acelora care L-au
persecutat, arestat şi răstignit. El nu a spus numai: „Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi", ci a făcut-o şi ne-a demonstrat ce înseamnă lucrul
acesta în viaţa de zi cu zi, cu toate problemele şi greutăţile ei.
El nu a vorbit numai de însemnătatea
slujirii în viaţa noastră, ci a slujit semenilor Săi şi i-a învăţat pe ucenici
să urmeze exemplul Lui, când le-a spălat picioarele (Ioan 13:1-20).
El nu a spus numai: „Eu sunt Păstorul cel
bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (Ioan 10:11), ci şi-a dat-o
într-adevăr, nu numai simbolic vorbind.
El a fost dezamăgit atunci când a fost
prins şi toţi prietenii Lui L-au părăsit: „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit
şi au fugit" (Matei 26:56). Cu toate că El ştia dinainte că Iuda Îl va vinde şi Petru se
va lepăda de El nu le-a reproşat nimic.
Împăcarea
pentru El nu este numai un cuvânt gol, un ideal înalt la care nu se poate
ajunge. El nu ne-a cerut numai nouă să ne iubim vrăjmaşii noştri, ci El i-a
iubit pe ai Lui. Isus nu i-a urât şi dispreţuit pe cei răi, pe farisei şi marii
preoţi care L-au urât, persecutat, înjosit şi condamnat; noroadele care au
strigat să fie răstignit şi sângele Lui vărsat; pe Pilat care, împotriva
convingerilor sale, L-a condamnat la moarte de frica iudeilor; pe soldaţii care
L-au batjocorit şi bătut, pe cei care L-au pironit pe cruce. Chiar în chinurile
groaznice ale morţii El se gândeşte la acei care-I băteau cuiele în mâini şi
picioare, îi iartă şi se roagă fără vreun sentiment de ură pentru ei: „Tată,
iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Luca 23:34).
Prin viaţa Lui, Isus ne arată mila şi
îndurarea lui Dumnezeu. El ne arată cum este Dumnezeu în realitate. Datorită
Lui pricepem cuvintele: „Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi
daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi
mare şi veţi fi fiii Celui Prea înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori
şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv"
(Luca 6:35-36).
Modul de gândire şi simţire a lui Isus,
ţinuta Sa morală, ies în evidenţă mai ales în învăţătura Lui. Prin pildele Sale
ne descoperă nu numai adevărul lui Dumnezeu, dar şi fiinţa Lui.
Aşa, în pilda samariteanului milostiv ne
spune despre un om care a căzut în mâinile unor tâlhari care l-au jefuit şi
jumătate mort zăcea la marginea drumului, până când un samaritean străin a
trecut pe acolo şi, făcându-i-se milă de omul acela, l-a îngrijit. Prin această
pildă Isus ne învaţă ce înseamnă dragostea faţă de aproapele nostru. Dragoste
pe care a trăit-o El şi la care ne îndeamnă şi pe noi. În acelaşi timp învăţăm
aici ceva şi despre îndurarea lui Dumnezeu (Luca 10:25-37).
În
pilda bogatului Isus ne arată judecata dreaptă a lui Dumnezeu: Lazăr, care era
un cerşetor plin de bube şi zăcea la poarta bogatului, a avut parte de
mângâiere, pace şi bucurie în sânul lui Avraam, iar bogatul care şi-a luat tot
ce era mai bun din viaţa pământească a ajuns în iad. Tot această pildă ne
vorbeşte şi despre grija şi bunătatea lui Dumnezeu (Luca 16:19-31). Dacă tatăl
şi-a primit fiul cu braţele deschise (în pilda fiului risipitor), după ce
acesta şi-a cerut partea de avere şi a plecat de acasă, atunci ştim că Dumnezeu
ne primeşte la fel dacă ne întoarcem la El sinceri, umili, cerându-ne iertare,
chiar dacă am risipit tot ce ne-a fost încredinţat: aptitudini, sănătate,
avere, bani, talent (Luca 15:11-32).
În
predica de pe munte, în care se subliniază compasiunea şi dreptatea lui
Dumnezeu, Isus ne vorbeşte despre fericirile şi binecuvântările pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce cred în El. „Ferice de voi" spune Isus celor săraci
în duh, celor ce plâng, celor blânzi, celor flămânzi şi însetaţi, celor
milostivi şi cu inima curată, celor împăciuitori, celor prigoniţi din pricina
neprihănirii.
Iar acestora le promite că vor moşteni
Împărăţia, vor fi mângâiaţi, săturaţi şi vor avea parte de milă, bucurie,
dreptate, îl vor vedea pe Dumnezeu, vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi a
lor va fi Împărăţia cerurilor (Matei 5:1-12; Luca 6:20-26). Isus le spune „Nu
vă îngrijoraţi", ci „căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (mâncare şi
îmbrăcăminte) - (Matei 6:33).
De aici învăţăm că Dumnezeu însuşi ne
preia grijile şi că vrea să vegheze la binele nostru.
Eu cred în Isus pentru că este bunătate,
îndurare, răbdare şi iubire, caracteristici care ne lipsesc nouă, dar a căror
lipsă o regretăm la semenii noştri şi la noi înşine, fiindcă ne sunt atât de
necesare şi fiindcă tânjim după ele. Regretăm lipsa acelor caracteristici mai
ales în societatea noastră industrializată, cu tendinţa ei de nivelare, în care
contactele şi legăturile dintre oameni sunt tot mai mult ameninţate de
distrugere, până la totala destrămare, unde relaţiile dintre oameni devin tot
mai reci, mai impersonale, ducând la izolarea şi însingurarea unora, într-o
lume de teamă şi de puternice agresiuni. Noi toţi suferim de ostilitate,
indiferenţă, invidie şi ură, neomenie şi lipsă de afecţiune, suferim în cele
din urmă de pe urma propriului nostru egoism. Tânjim după înţelegere, bunătate,
îndurare, răbdare. Nimeni nu poate spune că nu simte astfel. Numai că aflăm
aceasta cel mai târziu în clipa în care avem nevoie de ajutorul altuia: când
năpădesc probleme pe care singuri nu le putem rezolva, când sănătatea şi forţa
ne părăsesc, când suntem victima unui accident, în boală şi suferinţă, când
bătrâni şi slabi, neputincioşi nu ne mai rămâne decât aşteptarea morţii.
Eu cred în Isus pentru că mi-a arătat
dragostea, bunătatea şi răbdarea Lui atunci când aveam cea mai mare nevoie de
ele. El m-a ajutat atunci chiar, când ajutorul îmi lipsea.