CAPITOLUL 11
ADONIRAM JUDSON
Apostolul Burmei
Când s-a
înfiinţat Societatea Misionară Baptistă în Anglia, sub influenţa lui William
Carey, nimeni nu putea şti ce efect urma să aibă şi pe câţi avea să aprindă
jarul misionar. Rapoartele lui Carey de pe câmpul de misiune şi-au găsit
publicitate în America, în revista „The Massachusetts Baptist Missionary
Magazine" - spune O. K. Armstrong în cartea „The Baptists în
America", 1979, pagina 124. Aceste rapoarte au trezit nu numai tineretul
baptist, ci şi al altor confesiuni religioase. Responsabilitatea de a vesti
Evanghelia altor popoare a început să pună stăpânire pe gândirea credincioşilor.
La
Colegiul Williams, un grup de studenţi au format „Societatea Frăţia", sub
conducerea lui Samuel Mills. Ei discutau problemele misiunii şi se rugau pentru
ea. După absolvire, Samuel Mills şi James Richard s-au înscris la Seminarul
Teologic Andover, să se pregătească pentru vestirea Evangheliei. Ei au atras în
grupul lor pe Samuel Newell de la Colegiul Union, pe Samuel Nott de la Universitatea
Harvard şi pe Adoniram Judson ce venise la Seminar de la Universitatea Brown.
Într-o
zi din august 1806, ei s-au retras într-o livadă cu arţari, spre a discuta
probleme legate de misiune şi a se ruga. Pe când erau acolo, deodată cerul s-a
acoperit de nori negri şi se vedea că urmează o ploaie mare. De aceea, au căutat
adăpost sub o căpiţă de fân. Norii şi-au descărcat binecuvântarea, iar
adăpostiţii sub căpiţă, studenţii, au hotărât să meargă ei înşişi misionari la
milioanele de suflete din Asia. Acolo, au formulat un plan îndrăzneţ în
privinţa aceasta. Acea întrunire, sub căpiţa de fân, a rămas în istorie. Din
grupul acela s-a distins în mod deosebit cu spirit de lider Adoniram Judson, un
tânăr voinic, capabil de o muncă titanică.
Adoniram
Judson s-a născut la 9 august 1788, la Malden, Massachusetts. Tatăl său a fost
păstorul bisericii congregaţionale din oraş. Mamă-sa a fost o femeie blândă,
manierată, cu o vorbire elegantă şi bună credincioasă. Abigail, sora lui
Adoniram, era mai tânără cu un an şi jumătate, iar Elnatan, fratele său, era
mai mic cu şase ani.
Dr. Fred
Barlow, în „Profiles in Evangelism", 1976, pagina 103, spune că „mental,
el a fost un gigant. La vârsta de 3 ani a ştiut să citească. La 10 ani a luat
lecţii de navigaţie, iar la 16 ani a intrat la Colegiul Providence, care mai târziu
a primit denumirea de Universitatea Brown".
Alfred
Mathieson, în cartea sa „Judson of Burma", Londra, pagina 3, scrie: „Mare
e influenţa mamei asupra copilului ei, căci pe genunchii mamei, Adoniram a învăţat
să citească la vârsta de 3 ani. În timp ce tatăl său era plecat într-o scurtă
călătorie, mama, dornică să facă o surpriză soţului ei, profitând de absenţa
sa, a folosit ocazia să-şi înveţe copilul să citească. Spre uimirea tatălui, la
întoarcere, a găsit că copilul era în stare să citească foarte uşor un capitol
din Biblie".
În
timpul studenţiei, datorită influenţei rele a unui coleg, a căzut în ghearele
necredinţei. Faith Coxe Bailey, în cartea
„Adoniram Judson, Missionary to Burma", 1955, ne spune că la Colegiu s-a împrietenit
cu studentul E., ce avea o minte sclipitoare şi îl studiase pe Voltaire. Acesta
era ateu şi l-a făcut ateu şi pe Judson. La terminarea studiilor universitare,
când s-a dus acasă, a spus părinţilor că el nu mai crede în Dumnezeu. Mamă-sa a
izbucnit în lacrimi, iar tatăl său a încercat să-i dea o seamă de argumente
raţionale despre existenţa lui Dumnezeu, dar tânărul Adoniram se credea de
acum mai emancipat decât tatăl său şi nu le-a primit. Aşa a învăţat de la
celălalt că credinţa în Dumnezeu e ceva rămas în urmă, de aceea nu mai voia să
discute. După ce şi-a văzut părinţii, a plecat la New York. Babilonul New
Yorkului din 1800 l-a îmbătat pe tânărul venit din provincie. Mai ales, teatrul
l-a fascinat. Numaidecât el s-a unit cu o trupă de melodramă. De la aceştia a
învăţat să mintă, să înşele, să locuiască o vreme într-un apartament, apoi să
dispară, fără să plătească şi tot felul de escrocherii. Acolo a stat un an.
Apoi, îmboldit de ceilalţi, a plecat să exploreze, să se îmbogăţească în vestul
Americii, în California.
E
minunat felul cum Dumnezeu răspunde rugăciunilor părinţilor! Fiind în drum spre
vest, într-o seară s-a oprit într-un orăşel şi a căutat o cameră de hotel.
Proprietarul i-a spus că nu mai are decât o singură cameră, care e cu zgomot,
căci în camera alăturată este un tânăr bolnav grav ce trage să moară. Neavând
altceva de ales, a acceptat acea cameră, căci era rupt de oboseală şi a spus
proprietarului că el nu se teme de un om ce trage să moară. A luat cheia şi s-a
dus să se culce. Dincolo însă, bolnavul se văicărea foarte rău, şi strigătele,
ţipetele aceluia l-au făcut să nu poată dormi toată noaptea. Atunci, în mintea
lui Judson s-au ridicat tot felul de întrebări: „De ce se îngrozeşte omul
acela? Nu e pregătit să moară? Unde îşi va petrece veşnicia, în cazul când ea
totuşi există? A fost el un credincios sau un păcătos ce alunecă în iad?"
Spre dimineaţă s-a făcut
linişte. După ce s-a îmbrăcat, când s-a dus să dea cheia, a întrebat cine a
fost acel om. Proprietarul hotelului i-a spus că a fost un tânăr ce a absolvit
Universitatea Brown. El a murit înspre ziuă. Auzind aceasta, Judson întrebă de
numele lui, căci se gândea că trebuie să-l fi cunoscut, fiindcă şi el studiase
la acea universitate. Numaidecât proprietarul deschise registrul şi îi citi
numele Jacob Eames. Judson rămase înmărmurit. Era fostul său coleg Jacob Eames,
care-l făcuse ateu. Şocul a fost puternic. Groaznicele ţipete ale aceluia l-au
făcut să-şi dea seama că şi el e pierdut şi că dacă ar fi fost rândul lui să
moară, nu ar fi fost cu nimic mai bun decât celălalt. Înspăimântat, a părăsit
hotelul, dar a părăsit şi calea necredinţei. Nu îndrăznea să mai facă un pas pe
ea. Sufletul său trezit a început să strige după mila Domnului, după iertare.
Toată năzuinţa lui după îmbogăţire în vest, după faimă, s-a spulberat într-o
clipă. Acolo pe drum, el şi-a predat viaţa Domnului şi s-a întors acasă. Cine
ar putea zugrăvi bucuria părinţilor săi când l-au văzut schimbat?
Având o
viaţă nouă prin Duhul Domnului, acum şi-a făcut şi planuri noi de viitor. Dorea
să devină vestitor al Evangheliei, de aceea s-a înscris la Seminarul Teologic
Andover.
Elmer L.
Towns, în carte sa „The Christian Hall of Fame", 1971, pagina 98, ne spune
că la Seminar, Judson a citit o predică intitulată „Steaua din Răsărit" de
Dr. Claudius Buchanan, bazată pe textul din Evanghelia după Matei 2:2 şi n-a
mai putut scăpa de apelul ei misionar: „Mergeţi în toată lumea". Atunci
făcuse cunoştinţă cu studenţii din „Societatea Frăţia" şi simţise şi el
chemarea să devină misionar.
În iunie
1810, la Bradford a fost o întrunire a bisericilor congregaţionale din statul
Massachusetts. Judson cu cei trei Samueli s-au prezentat în faţa păstorilor şi
au cerut insistent să fie trimişi ca misionari în Asia. Niciodată până atunci nu fusese trimis vreun misionar din
America. Unii considerau că aşa ceva ar fi o nebunie. Alţii credeau că aceasta
e datoria creştinilor. Nu s-a putut luă imediat o hotărâre, ci a fost aleasă o
comisie de trei păstori, care urmau să analizeze planul tinerilor, să
chibzuiască bine şi să raporteze a doua zi. Vineri 29 iunie 1810, comisia a prezentat
raportul. Ei recomandau ca planul tinerilor să fie aprobat şi cereau să se
organizeze această misiune sub numele „Bordul de Misiune pentru misionarii din
străinătate". Raportul a fost primit şi votat fără nici un protest.
Pentru
masa de amiază, un grup de păstori şi studenţi, printre care şi Judson, a fost
luat de diaconul Haseltine. Atunci a făcut Judson cunoştinţă cu Ana Nancy
Haseltine, care i-a devenit soţie. O descriere mai amplă a ei o găsiţi în
cartea „Ana din Ava", tipărită la Bucureşti în 1936 şi retipărită la Los
Angeles în 1989.
La 5
februarie 1812, Judson s-a căsătorit cu Ana Nancy, iar la 6 februarie la Salem,
a fost ordinarea a cinci tineri care urmau să plece misionari. Erau: Adoniram
Judson, Luther Rice, Samuel Newell, Samuel Nott şi Gordon Hall. Peste câteva
zile, Samuel Nott, Gordon Hall şi Luther Rice s-au îmbarcat din Philadelphia pe
corabia Armonia pentru Calcuta, India. Marţi 18 februarie, primiră şi soţii
Judson şi Newell înştiinţarea să se prezinte la corabia Caravan, pentru ca, de
îndată ce vor avea un vânt potrivit, să poată pleca spre coasta Asiei. Pe acea
vreme încă nu erau vapoarele cu motoare cu aburi, ci doar corăbiile cu pânze ce
erau purtate de vânt. La fel, nu era încă tăiat Canalul Suez. Corăbiile din
America trebuiau să ocolească Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi apoi să
apuce spre Asia. În dimineaţa de 19 februarie 1812, corabia Caravan şi-a întins
pânzele şi a plecat.
Călătoria
a fost grea, cu furtuni, cu rău de mare, cu multă oboseală şi după 114 zile au
ajuns în India. Puţin mai târziu, au ajuns şi ceilalţi trei cu corabia Armonia.
În
timpul călătoriei pe corabie, Judson a căutat să studieze mai bine Noul
Testament în limba greacă, căci acesta formează baza creştinismului. La
plecare, Bordul de misiune le-a trasat sarcina să boteze pe cei ce cred şi casa
lor, adică şi pe copiii mici. Studiind textele despre botez, el a constatat că
întotdeauna în Noul Testament botezul e menţionat în legătură cu credinţa. Nu a
găsit nici măcar un singur text unde să se arate că au fost botezaţi şi copiii
mici. Chiar în casa temnicerului din Filipi, unde se spune că a fost botezat
„el şi toţi ai lui", se face precizarea că după botez „s-a bucurat cu
toată casa lui că a crezut în Domnul". Dacă ar fi fost copii mici, aceştia
nu ar fi ştiut să creadă şi nu ar fi putut să se bucure de ceva ce nu ar fi înţeles.
De asemenea, cuvântul grecesc „baptizo", care e tradus prin cuvântul
botez, în greceşte înseamnă „cufundare în apă", nu stropire. Aceasta l-a
pus pe gânduri. Biserica Congregaţională botează copiii mici prin stropire. Mai
multe zile la rând a studiat toate textele şi era frământat, în fine, a zis
soţiei: „Nancy, mă tem că baptiştii au dreptate!" Ea a reacţionat cu
frică. Ei au fost trimişi misionari de biserica Congregaţională, deci a accepta
botezul prin cufundare a oamenilor ce cred, înseamnă a deveni baptişti şi
astfel li se va tăia suportul financiar în India. Atunci a luat şi ea Noul
Testament şi a cercetat toate textele. Toate arătau clar că botezul e prin
cufundare a celor ce cred. Cuvântul Domnului le-a dat convingerea la amândoi,
dar ce puteau face acum, căci băneşte atârnau de congregaţionalişti. Baptiştii
din America erau slabi şi neorganizaţi în ce priveşte misiunea externă. Un
recensământ din 1795 arată că erau numai 1152 biserici baptiste în Statele
Unite. Ei ştiau că baptiştii „sunt oamenii Cărţii sfinte" şi din cauza
aceasta sunt duşmăniţi, dar acum s-au convins că şi în privinţa botezului ei au
dreptate. La început şi-au zis să nu discute chestiunea, dar aceasta ar fi însemnat
să nu fie cinstiţi. Ei ca misionari trebuie să vestească adevărul, dar ca să-l vestească, trebuie ei întâi să-l trăiască.
Şi ei s-au hotărât să asculte în totul de Cuvântul sfânt şi să trăiască
adevărul, oricare ar fi preţul ce trebuie să-l plătească.
Când au
ajuns la Calcula, singura misiune era cea baptistă, începută de Felix Carey,
fiul lui William Carey. Bordul de misiune al bisericii congregaţionale din
America îl anunţase pe el de sosirea noilor misionari. Aşa se face că Felix i-a
aşteptat în port, le-a urat bun venit şi fără să discute deosebirile, i-a dus
la casa misiunii baptiste. După câteva zile, Judson a avut o lungă discuţie cu
Felix şi i-a mărturisit convingerea la care a ajuns în privinţa botezului. Îndată
după aceasta, membrii baptişti au fost surprinşi când soţii Judson au cerut
public să fie botezaţi conform Cuvântului sfânt. Felix a făcut aranjamentul şi
pe data de 6 septembrie 1812, Adoniram şi Ana Judson au fost botezaţi de
misionarul William Ward.
Puţin
după aceasta, au sosit şi ceilalţi trei misionari cu corabia Armonia. Ei au
fost primiţi tot la casa misiunii baptiste. Nu ştiau încă nimic de botezul
soţilor Judson. Abia s-a odihnit puţin şi Luther Rice l-a luat pe Judson
deoparte să-i spună ceva. El a mărturisit lui Judson că, în timpul lungii
călătorii, studiind cu atenţie Noul Testament, a constatat că adevăratul botez
e al celor ce cred, nu al copiilor mici şi că nu e prin stropire, ci prin
cufundare în apă, ceea ce coincide şi cu simbolul botezului din Romani 6:4 de îngropare
a candidatului şi ridicarea cu învierea la o viaţă nouă. Judson l-a sfătuit să
studieze bine textele în limba greacă, dar Rice i-a spus că tocmai aceea a
făcut. Atunci Judson i-a spus că şi el şi soţia au ajuns la aceeaşi convingere
şi că ei deja au fost botezaţi. O.K. Armstrong, în opul citat, la pagina 130,
spune că pe data de 1 noiembrie 1912, a fost botezat şi Luther Rice. În
jurnalul său zilnic, Rice a scris: “În această zi am fost botezat în numele
Sfintei Treimi. Dea Domnul să găsesc totdeauna că Numele Său este un turn
puternic la care pot oricând să recurg
şi să găsesc adăpost".
Deşi ei
ştiau că ascultarea de Cuvântul Sfânt şi acceptarea botezului înseamnă
pierderea suportului financiar, fără să aibă ceva în loc, ei au fost gata să asculte.
Într-o scrisoare lungă, Judson a înştiinţat Bordul de Misiune că el şi soţia au
cerut să fie botezaţi pe baza mărturisirii lor de credinţă. La fel a făcut şi
Rice. Acum nu numai că au rămas fără suport, dar au urmat o mulţime de încercări
şi ispite. Compania India de Est a pornit acţiuni împotriva lor, nu-i voia ca
misionari, ci le-a cerut imediat să se reîntoarcă în America sau îi vor deporta
în Anglia. Fiind într-o aşa situaţie, misionarii au părăsit Calcula şi s-au dus
în sud la Madras, ca de acolo să aleagă un alt câmp de misiune. Totuşi, nu s-au
oprit la Madras, ci au debarcat la Port Louis, o insulă a Franţei. Acolo s-au înţeles
cu Rice, care în urma tensiunilor avea mari dureri de stomac, ca el să se reîntoarcă
în America, să se trateze şi totodată să ajute pe baptiştii americani să
organizeze misiunea externă pentru suportul lor financiar. Din cauza stării de
război, nu s-a găsit nici o corabie spre America, dar Rice a găsit una spre San
Salvator, de acolo alta spre insulele Bahama şi de acolo la Boston.
Judson
cu soţia au găsit o corabie şi au plecat spre Rangoon, Burma, deşi li s-a spus
că acolo clima nu e sănătoasă, că sărăcia e mare şi sunt multe boli, că întunericul
păgânismului e nespus şi cruzimile fără pereche în lume. Aceasta a fost pe data
de 22 iunie 1813. Corabia Georgiana era veche şi trosnea din toate încheieturile,
era murdară încât nu ştiai unde să te aşezi, totuşi trebuia să stai jos, căci
era legănată rău de valuri. Pe această corabie, Ana a născut primul lor copil,
fără să aibă ajutorul unei moaşe sau al unui doctor. Copilul însă era mort. Pe
data de 13 iulie 1813, au ajuns la Rangoon. Felix Carey a venit înaintea lor
aici, aşa că au tras la locuinţa lui. Acolo au întâlnit un negustor englez,
care văzându-i, le-a zis să plece îndată înapoi în America, fiindcă viaţa de
misionar în Burma e mult prea grea, budiştii sunt fanatici şi nu acceptă
religia creştină. Dar Judson i-a spus că oricare ar fi greutăţile, ei au venit
să fie misionari. Nu ştia atunci că avea să muncească 15 ore pe zi, timp de
şase ani, până să vadă primul convertit.
Felix
Carey a găsit o casă la marginea oraşului, unde se depozitau gunoaiele, şi a închiriat-o,
căci era o mare criză de locuinţe. Casa avea trei camere. Tot oraşul Rangoon
era murdar, noroios, dar aici era şi un miros infect de la gunoaie. Din cele
trei camere, una a dat-o soţilor Judson şi ei s-au bucurat căci, după un an şi
jumătate de călătorii, acum puteau să răsufle uşuraţi şi să doarmă într-o
cameră care era a lor.
Întrucât
soţia lui Felix şi mama ei erau burmeze, soţii Judson s-au apucat serios de învăţarea
limbii. Curând însă constatară că nu departe de ei este locul de execuţie a criminalilor,
a celor ce au ofensat pe vicerege sau pe slujbaşii lui. Acolo erau bătuţi şi
ţipau ca din gură de şarpe. Alţii erau mutilaţi şi lăsaţi pradă vulturilor.
Totul era ceva prea mult pentru tinerii americani, deprinşi cu o altă viaţă. De
aceea, într-o zi, Ana se duse şi ceru audienţă la vicerege. În sfârşit, când o
primi, el era îmbrăcat elegant, purta o sabie lungă la brâu şi fu plăcut
surprins să vadă o femeie albă. Ea îi ceru permisiunea să poată clădi o casă între
zidurile cetăţii. El îi aprobă îndată cererea.
Constatând
că budiştii, în drum spre pagoda lor, au un fel de case de poposire cu o
verandă numită „zayat", unde pelerinii puteau să se oprească şi să se
odihnească puţin, Judson îşi plănui o aşa casă cu o aşa verandă alăturea, unde
călătorii puteau să stea puţin să întrebe despre ale religiei. Cu multă muncă a
ajuns de a văzut casa terminată.
Luther
Rice, după ce a ajuns în America, a fost primit bine de baptiştii din
Massachusetts. Ei auziseră încă înainte de sosirea lui Rice că în Asia este o
misiune baptistă americană. Thomas Baldwin,
păstor de seamă din Boston, deja organizase un grup pe care-l numi: „Societatea
Baptistă pentru vestirea Evangheliei în India şi în ţările străine". Banii
au început să vină la casierie, aşa că imediat au fost de acord ca Rice să
meargă prin biserici să stimuleze dărnicia, iar soţii Judson să fie încunoştinţaţi
de suportul baptiştilor. Din cauza războiului între Statele Unite şi Marea
Britanie, toată corespondenţa a fost oprită. Abia pe data de 5 septembrie 1815,
au primit vestea că sunt recunoscuţi ca misionari baptişti şi au suportul
asigurat.
Între
timp, Judson a găsit un fost preot budist numit Maung Noo, care în schimbul
unei sume, a fost gata să-i fie profesor de limba burmeză. Când a cerut să dea
lecţii şi soţiei, el a dat din cap că nu e gata, căci soţiile sunt inferioare
şi nu pot învăţa. Totuşi, la stăruinţa soţului a acceptat să-i dea şi ei lecţii
şi a fost uimit de felul cum ea îşi însuşea învăţătura.
Începând
să circule poşta, Judson a scris Societăţii misionare că, dacă se poate, să
trimită şi alţi misionari ca ajutoare, mai ales pe cineva care să fie tipograf.
De îndată ce a putut conversa în burmeză, el a început să vestească altora
Evanghelia. Apoi a întocmit un catehism şi Evanghelia după Matei în burmeză. În
octombrie 1816, a primit pe noii misionari, familia Hough. Soţul era priceput în
ale tipografiei şi trecând pe la Serampore, aducea de la William Carey o mică
tiparniţă pentru misiunea din Burma. Aceasta le-a fost de mult folos în
lucrarea lor. Din 1816 până la moartea lui Judson în 1850, cu această tiparniţă
s-au tipărit 5.095.180 de pagini în limba burmeză, incluzând Biblia,
dicţionarul, catehismul, predici şi alte lucrări ale lui Judson.
Limba
burmeză fiind o limbă foarte grea, abia după şase ani Judson a reuşit să ţină
prima sa predică în burmeză. Tot după şase ani de la sosirea lor în Burma a
avut primul convertit. Era Maung Noo, fostul său profesor. El a fost botezat duminică 4 iulie 1819, iar până în 1821
aveau 12 membri convertiţi. Al treilea misionar sosit în Burma a fost un medic,
Dr. Jonathan Price. Când el a văzut starea sănătăţii lui Adoniram şi a Anei,
i-a îndemnat să-şi ia imediat un concediu pentru refacere şi să plece în
Statele Unite. Judson nu a vrut, dar a acceptat ca ea să plece. Era în august
1821. Călătoria ei a fost prin Anglia, unde a vizitat mai multe biserici şi le-a
relatat despre lucrarea lor în Burma. Peste tot englezii i-au făcut o frumoasă
primire. Apoi şi-a continuat drumul până în America, unde a stat doi ani. După
ce s-a refăcut puţin, a fost solicitată mereu să vorbească în bisericile
baptiste despre misiunea lor. Ea a fost prima femeie misionară baptistă de pe
pământul Americii, reîntoarsă de pe câmpul de misiune. Peste tot pe unde
vorbea, bisericile erau supraticsite cu popor. În decembrie 1823, Ana s-a întors
în Burma. Până la acea dată, Judson terminase traducerea Noului Testament în
limba burmeză.
În timp
ce Ana era încă în America, Judson cu Dr. Price s-au dus la Ava, căci regele
Bagyidaw voia să-l cunoască pe medic. La palat li s-a făcut o frumoasă primire
şi regele şi-a exprimat dorinţa că ar vrea să cunoască religia lor. Ei au stat
patru luni în capitală şi s-au întâlnit mai de multe ori cu familia regală. Pe
Dr. Price regele îl luă la curtea sa. Înainte de a pleca spre Rangoon, Judson
s-a dus să-şi ia rămas bun de la rege. Când auzi de plecare, regele protestă.
Numai după ce Judson îi spuse că urmează să-i sosească soţia, regele acceptă cu
condiţia ca după sosirea soţiei să vină cu toţi la Ava, oraşul de aur. Le dădu
chiar o bucată de teren să-şi construiască o casă, unde să înveţe pe alţii
religia lor. Judson, fără să presimtă ceva, se bucură că vor putea avea un
centru misionar tocmai în capitala Burmei.
După
sosirea Anei, ei au discutat să menţină şi centrul misionar din Rangoon, unde
să rămână soţii Hough cu cei 18 convertiţi, iar ei cu Dr. Price să lucreze în
Ava. La opt zile după sosire, s-au îmbarcat să plece pe râu, spre capitală. Mersul a fost încet, căci corabia se
oprea aproape la fiecare sat pe lângă care treceau. Dr. Price i-a întâmpinat la
sosire şi le-a făcut cunoscut o veste rea: întreg consiliul privat al regelui,
de la miniştri până la cel mai de jos demnitar, toţi au fost schimbaţi cu
persoane care sunt împotrivitoare faţă de străini. Fiindcă nu înţelegeau bine
situaţia, ei s-au apucat de lucrul lor. Duminică dimineaţa, 8 iunie 1824,
familia Judson se afla în casa lui Dr. Price pentru serviciul de închinăciune.
Tocmai când terminaseră, cineva le-a adus vestea că armata britanică a invadat
Burma şi a ocupat oraşul Rangoon. Deci, Burma se afla în stare de război cu
Anglia.
De fapt,
în drum spre Ava, ei văzură corabia de aur a generalului burmez Bandoola şi
alte corăbii de război, ce făceau exerciţii de luptă; că însăşi corabia
generalului le ieşi în cale, îi opri şi când aflară că sunt americani, nu
englezi, care din porunca regelui merg la Ava, le dădu drumul. Acum, îşi dădeau
seama de situaţia lor critică, erau străini într-o ţară în război cu Anglia,
iar ei puteau fi suspectaţi ca spioni. Judson vru să-şi consolideze prietenia
sa cu regele şi se duse de câteva ori la palat, dar regele se făcea că abia îl
observă, şi nu are timp pentru el. Înainte regina spunea că abia aşteaptă să
sosească soţia lui Judson, ca să o cunoască, iar acum nici nu întreba de ea. Ba
mai mult, peste câteva zile, regele dădu ordin ca nici un străin să nu mai
intre în palat.
Misionarii
continuară cu vestirea Evangheliei şi serviciile de închinăciune în casa lui
Dr. Price. Se adunau între 12 şi 20 persoane. La aceste întruniri veneau
burmezi, dar venea şi un negustor englez Gouger, prin intermediul căruia ei îşi
primeau salariul lor. Într-o zi, Gouger, Roger şi căpitanul Laird, toţi trei
englezi, fură bănuiţi de spionaj şi chemaţi la anchetă. După anchetă, au fost
băgaţi la închisoare. Apoi fu chemat şi Judson şi Dr. Price. Ei fură interogaţi
despre informaţiile trimise în străinătate. Amândoi au spus că niciodată nu au
corespondat cu vreun funcţionar englez. Lor li se dădu voie să se reîntoarcă la
casele lor.
După
arestarea celor trei englezi, au făcut percheziţie la casa negustorului Gouger
şi au ridicat toate registrele financiare şi toată corespondenţa. În
corespondenţă n-au găsit nimic ce i-ar fi putut acuza, dar în registrele
financiare au găsit anumite sume care au fost date familiei Judson. Îndată, ei
au tras concluzia că Judson e spion plătit de englezi şi au anunţat pe rege.
Acesta porunci ca Judson şi Price să fie arestaţi. În seara de 8 iunie 1824, pe
când se aşezau să ia cina, un ofiţer burmez deschise uşa, iar în spatele lui
erau 10 soldaţi furioşi. Unul avea o înfăţişare hidoasă, faţa vopsită, ceea ce
arăta că e un călău. Ofiţerul avea în mână o carte neagră, semnul arestării. El
spunea că domnul Judson e chemat la rege. Era o formulă ocolită de a spune că
eşti arestat. Îndată vlăjganul cu faţa vopsită îl apucă pe misionar, îl trânti
la pământ şi începu să-i lege mâinile cu un fel de sfoară, care era un fel de
instrument de tortură. Ana începu să strige că-i dă bani, numai să nu-l lege. Într-un
mod brutal ofiţerul interveni cu ordinul să o aresteze şi pe ea. Abia la
multele stăruinţe blânde ale lui Judson, Ana a fost lăsată acasă. Vecinii se
adunară cu grămada să vadă ce se întâmplă. Judson fu luat şi dus în stare de
arest. Ana îndată a dat o sumă de bani lui Moung, cu rugămintea să-i urmeze şi
dacă se poate să le dea bani, căci în Burma toţi aşteptau mită, ca să-i uşureze
situaţia soţului ei. Când Moung se întoarse, îi spuse Anei că n-a reuşit. Ei
aveau ordin aspru de arestare a lui, că pe drum s-au oprit şi l-au legat mai
strâns, că l-au dus la guvernator, unde erau adunaţi toţi consilierii oraşului.
Acolo a fost citit ordinul regelui de trimitere a lui Judson la închisoarea
celor condamnaţi la moarte. Era acuzat de ceva ce niciodată n-a făcut. Iar din
acel loc, nimeni nu putea scăpa decât cu intervenţia specială a regelui. De la
guvernator a fost dus la o închisoare
întunecoasă şi murdară şi aruncat într-o celulă pe care scria: „Let
mayoon" adică „nu slăbi mâna". Prin aceasta se înţelegea că
schingiuitorii trebuiau să folosească tot felul de torturi, să fie fără
cruţare. Noaptea aceea a fost o noapte de groază pentru Judson. Doar ziua
judecăţii va putea arăta suferinţele ce le-a îndurat acolo. Tot aşa a fost o
noapte de groază pentru Ana, care ştia că soţul ei se află acum în celula
condamnaţilor la moarte. Şi acolo a rămas 18 luni.
De
atunci, Ana a început seria intervenţiilor disperate. Din informaţiile culese,
ştia că în celule sunt mormane de murdărie omenească, cu o duhoare
insuportabilă, cu păduchi, cu tot felul de gângănii şi şobolani, un loc
infernal. Celulele nu aveau geamuri pentru lumină şi aerisire, iar ziua căldura
înăbuşitoare se ridica la peste 40 de grade Celsius. Judson a fost pus în cinci
lanţuri grele, legat scurt încât călcâiul unui picior nu putea ajunge la vârful
degetelor celuilalt. În plus, de lanţuri târa o bucată de grindă. Lanţurile au
fost aşa de strânse pe picior încât semnele acelor lanţuri le-a purtat până la
moarte.
În
„Cartea Martirilor" de Fox, Zondervan, 1964, paginile 151-170, ani găsit
redată scrisoarea Anei cu descrierea suferinţelor lor, în timpul întemniţării lui
Judson, adresată fratelui său. Ea spune că, după arestarea lui, pe data de 8
iunie 1824, magistratul însoţit de 10 oameni bădărani au venit la casa lor
pentru percheziţie. Ea distrusese jurnalul lor zilnic şi corespondenţa, căci
burmezii, suspicioşi fiind, se puteau lega de orice. Întrucât era noapte, ea
n-a vrut să le deschidă, dar ei voiau să rupă uşa. Îngrozită a ieşit la ei
afară. Atunci, i-au poruncit ca nimeni să nu părăsească clădirea. Au
chestionat-o amănunţit, au pus gardă de jur împrejurul casei, apoi magistratul
a plecat, lăsând acolo garda. Ea a intrat în casă şi a încuiat uşa după ea. Îndată,
garda furioasă a cerut să descuie uşa, dar ea n-a vrut, a refuzat cu încăpăţânare.
Atunci, cei din gardă au apucat pe cei
doi bengalezi credincioşi ce îi ajutau şi i-au pus cu picioarele în butuci într-o
poziţie dureroasă. Ea n-a putut suporta aceasta, a chemat la fereastră pe şeful
gărzii şi a promis că dimineaţă le va da un cadou, dacă lasă liberi pe cei doi
bengalezi. După multe strigăte, ameninţări şi târguieli, i-au lăsat liberi şi
le-a dat voie să se culce. Înspăimântată cum era de starea ei tinerică sub 30
de ani în ţară străină, cu soţul ridicat şi casa înconjurată de gardă, n-a
putut dormi o clipă în noaptea aceea. A fost o noapte de groază. A doua zi, ar
fi vrut să acţioneze ceva, dar era prizonieră în casa ei. Spre seară, ca să le
schimbe atitudinea, ea a servit garda cu ceai şi câte ceva. Astfel, a doua
noapte au lăsat-o să se încuie, fără să mai caute să forţeze uşa. A treia zi, a
cerut magistratului să-i dea voie să meargă să vadă de situaţia soţului, dar
magistratul n-a îndrăznit să-i dea voie. Atunci, a scris guvernatorului că vrea
să-l vadă şi acesta a dat ordin magistratului să-i dea voie, dar intervenţia a
fost fără mare rezultat.
Într-o
zi, Ana a primit îngăduinţa să meargă la Judson la închisoare. Ceea ce a văzut
acolo nu se poate descrie în toată grozăvia, dar acestea au determinat-o să
facă totul pentru eliberarea lui. Unii din călăi îşi ascuţeau cuţitele lor mari
pentru tăierea capetelor unora din cei 100 de deţinuţi. Într-o celulă era închis
un leu uriaş ce urla înfiorător şi i s-a spus Anei că unii din condamnaţi sunt
daţi ca hrană leului. Apoi, torturile ce le-au folosit pentru stoarcerea de
mărturisiri depăşeau orice imaginaţie. Uneori, condamnaţii erau atârnaţi cu
capul în jos şi ţinuţi aşa ore în şir. Gouger, care tocmai atunci era în uşă,
căci îşi primea porţia de mâncare, văzuse acea întâlnire a Anei cu soţul ei şi
a descris-o câţiva ani mai târziu. El spune că Judson se mişca foarte greu din
cauza lanţurilor grele, iar când Ana l-a văzut şi-a ascuns faţa în mâini şi a
izbucnit într-un plâns nestăpânit. Apoi, abia au început să vorbească şi
gardienii i-au cerut să plece. În zadar le-a arătat permisia din partea
guvernatorului, că nu au luat-o în seamă
şi a trebuit să plece.
Între
timp, garda a fost ridicată de la casa lor. Atunci, ea a luat toate lucrurile
mai de preţ şi manuscrisul cu traducerea Noului Testament în limba burmeză şi
le-a îngropat într-un loc în grădină. Se gândea că s-ar putea şi ea să fie
arestată şi toate bunurile prădate. Într-una din zile, când a primit din nou îngăduinţa
să-l viziteze şi să-i ducă mâncare, ea îi spuse că a ascuns lucrurile acelea.
Judson, care ştia ravagiile ploilor aduse de musoni şi imediat după ploi sunt
călduri mari care produc aburi în sol, i-a spus că nu a făcut bine, căci toată
munca lui ar putea fi distrusă. Atunci, au convenit să-i coase manuscrisul într-o
perniţă mică de pus la cap şi să i-o aducă, căci primise permisiunea pentru o
aşa perniţă. Astfel, într-o altă zi, când a venit cu Maung să aducă mâncare lui
Judson şi lui Price, au adus şi perniţa cu manuscrisul ascuns în ea. Se gândeau
că nicăieri nu putea fi mai sigur manuscrisul decât sub capul lui.
După ce
a fost de mai multe ori pe la închisoare, a ajuns să-i cunoască pe cei de la
conducerea închisorii şi cu mită a reuşit să-l scoată pentru o vreme din acea
celulă şi să-l ţină într-un şopron, unde avea aer şi lumină. Într-o zi, a aflat
că proprietatea negustorului Gouger a fost confiscată şi tot ce avea în casă a
fost ridicat. Ofiţerul care i-a comunicat aceasta, a anunţat-o că în ziua
următoare vor veni la ea. De altfel, ei erau săraci, aşa că n-au avut prea
multe să ia, dar au lăsat-o chiar şi fără scaune. Toate acestea au fost prea
mult pentru firea ei sensibilă.
Câteva
săptămâni, Ana n-a mai dat pe la închisoare. Într-o zi, când a venit din nou,
ţinea în braţe o fetiţă căreia i-a pus numele Maria. Era o rază de bucurie ce a
pătruns printre norii întunecaţi ai necazurilor.
Fiindcă
armatele britanice au început să câştige războiul. Într-o zi, au venit
autorităţile şi în grabă i-au scos din celule cum erau în lanţuri, i-au legat
doi câte doi, iar un ofiţer a dat comanda: “Înainte, marş". Nimeni nu ştia
unde îi duce. Unii şopteau că îi duce
să-i execute. În realitate, ei au mutat pe toţi deţinuţii care mai erau în
viaţă la altă închisoare. În acea stare de învălmăşeală, Judson şi-a uitat
preţioasa perniţă. A uitat-o şi nu mai putea face nimic, aşa i se părea lui,
dar Dumnezeu voia să-i dea încă o dovadă că El e Cel ce poartă de grijă.
Marşul
forţat, desculţi, cu lanţuri, a făcut ca în curând deţinuţii să fie tot mai însângeraţi.
Mai mult, ca să-şi bată joc de ei, le-au luat pălăriile, le-au aruncat şi, pe
arşiţa dogoritoare, li se părea că vor cădea cu toţii pe drum. După vreo 6 km.,
Judson simţea că se prăbuşeşte. De aceea, a cerut ofiţerului să-i dea voie să
urce în căruţa ce venea după ei. I-a arătat picioarele care erau numai sânge şi
carne vie. Cererea nu i-a fost acceptată. Atunci, a rugat pe căpitanul Laird de
care era legat, dacă ar putea să-l ducă în spinare. Acesta fiind un bărbat
robust, îl luă şi-l duse o bucată de drum, dar curând obosi şi el sub povară.
Atunci, apăru servitorul negustorului Gouger, un bengalez. Acesta văzând
picioarele lui Judson, îşi sfârtecă pălăria sa în două şi îi legă picioarele, în
timp ce îl purta pe umăr. Când s-a înserat, s-au oprit într-un sat. Erau frânţi
de oboseală şi morţi de foame, dar nu li s-a dat nici măcar o coajă de pâine. O
femeie miloasă care i-a văzut, mai târziu, a adus lui Judson câteva fructe, aşa
că a mai prins putere. Abia a doua zi, pe la amiază, au ajuns la Aungbinle.
Aici, au aflat că aceasta a fost închisoarea morţii. Avea ziduri de bambus, dar
nu mai era nici un acoperiş. Ei bănuiau că i-au adus până aici, ca să-i închidă,
apoi să le dea foc, să ardă de vii, căci de mult această închisoare nu a mai
fost folosită. Dar curând şi-au dat seama că bănuiala lor n-a fost îndreptăţită,
căci soldaţii, care i-au însoţit, au trecut la acţiune. Unii au început să
repare uşile, alţii acoperişul.
N-au
stat prea mult timp, Judson era încă legat de căpitanul Laird, când deodată a
auzit o voce fină că îl strigă în engleză. Era Ana, soţia lui. Ea aflase de
mutarea lor, a lăsat fetiţa cu cineva, şi însoţită
de o burmeză, venise o bucată de drum cu o barcă, apoi cu un car cu boi. Judson
o întrebă de ce a venit, fiindcă aici nu avea unde să găzduiască, dar ea îl
linişti, spunându-i că Dumnezeu o va ajuta să se descurce. Şi într-adevăr, de zâmbetul
ei cald, chiar şeful închisorii fu cucerit şi îi dădu una din cele două camere
ce le avea. Nu era mobilă, dar ea a fost gata să se culce pe jos, numai să
poată vedea de starea lui, să-l ajute. Acolo, ea a luat teribila febră
tropicală cu temperaturi înalte, aşa că abia a putut să se reîntoarcă acasă.
Vreo două săptămâni a fost doborâtă la pat şi i se părea că pleacă în veşnicie.
Între
timp, întemniţaţii au aflat că, într-adevăr, au fost aduşi aici spre a fi
executaţi, dar că s-a întâmplat ceva. Şeful mare, care îi condamnase şi care
voia să asiste aici la execuţia lor, a murit. Astfel, sentinţa a rămas în
suspensie şase luni.
În
noiembrie 1825, un curier a bătut la uşa Anei. Ea a fost puţin şocată, căci nu
ştia ce veste îi aduce. Când desfăcu scrisoarea, faţa i se lumină. Era o
scrisoare din partea guvernatorului prin care o înştiinţa că Adoniram Judson
urmează să fie pus în libertate. Ana îşi făcu un pacheţel şi plecă să-l întâlnească
pe soţul ei la poarta închisorii. Dar aici se izbi de încăpăţânarea
temnicerului. Acesta îi spuse că da, a primit şi el hârtia de la guvernator ca
Adoniram Judson să fie eliberat, dar că scrisoarea nu pomeneşte nimic de Ana
Judson. Ea protestă spunându-i că ea niciodată n-a fost întemniţată. El dădea
din cap şi repeta: “În scrisoare, guvernatorul nu spune nimic de Ana
Judson". O zi întreagă a trebuit să se târguiască cu el şi, până nu i-a
dat tot ce avea în poşetă, nu i-a dat drumul.
Seara,
Ana s-a reîntors acasă, iar Adoniram trebuia să treacă pe la tribunal şi a doua
zi să sosească acasă. Dar n-a sosit, îngrijorată, s-a dus să-l caute şi l-a
găsit din nou la închisoare. Temnicerul ceruse să se contramandeze ordinul de
eliberare a lui Judson, deoarece el ştie engleza şi burmeză şi trebuie să fie interpret la tratativele de pace
dintre Burma şi Anglia. Şi pentru perioada aceasta, el trebuia să stea în
lanţuri. Judson era slăbit de mizeria puşcăriei şi îl apucase malaria, febra
tropicală. În starea aceasta a fost dus mereu la tratative. Pretenţiile
englezilor şi încăpăţânarea burmezilor au făcut ca tratativele să fie de lungă
durată. Boala lui netratată s-a înrăutăţit. Într-o zi, vorbirea lui a devenit
incoerentă, apoi a trecut în delir. Atunci autorităţile engleze nu l-au mai
acceptat ca translator. Fiind dus spre închisoare a fost întâlnit de Moung,
care i-a dat de înţeles că soţia nu se află bine. Deci, să facă totul să ajungă
acasă. În timp ce el se frământă ce ar putea face să scape, Domnul l-a scos din
încurcătură. În acea seară, guvernatorul a dat ordin ca Judson să fie eliberat
imediat. Dimineaţa a plecat acasă.
Când a
intrat în casă, a găsit o femeie burmeză care ţinea fetiţa în braţe. Era doar
pielea şi osul. De-a curmezişul în pat era o formă de femeie, cu obrajii pământii,
cu buzele arse, cu o cârpă de bumbac pe capul ce se zărea într-o parte că e
pleşuv. Era frumoasa Nancy de altădată, acum în gura morţii. Cu greu ea a putut
să-i spună că fiind bolnavă grav, Dr. Price i-a tăiat părul şi a ras-o ca să-i
salveze viaţa. Cu mâna întinsă, ea îi arătă să se uite pe masă. El se apropie
de masă şi zări acolo manuscrisul cu traducerea Bibliei în limba burmeză. Se
uită, numără paginile, era în întregime. Nu-i venea să creadă ochilor. De când
uitase perniţa, el îl socotea pierdut. Apoi, ea îi explică ce s-a întâmplat.
După plecarea lor de la acea închisoare, temnicerul a găsit perniţa lui Judson
şi a luat-o, dar ea era tare şi grea şi s-a mirat cum omul alb a putut să
doarmă pe ea. El luă îmbrăcămintea perniţei, iar partea dinăuntru, care
conţinea manuscrisul, o aruncă. Sosind Moung să-i ducă ceva mâncare lui
Judson, o văzu aruncată, şi fiindcă ştia ce e înăuntru, o luă numaidecât.
Comoara a fost salvată. Ce minunate sunt căile Domnului!
La 21
martie 1826, Judson a plecat la Rangoon. Acolo lăsase o bisericuţă cu 18 membri.
În timpul războiului, misionarii se refugiaseră la Calcuta. Din toţi acei
membri, au rămas doar patru. Unii au fost seceraţi de ciumă, alţii au fost omorâţi,
iar câţiva s-au refugiat în alte părţi. Casa misiunii era dărăpănată. El a
luptat 13 ani pentru această misiune, iar acum aproape că nu mai era nimic. Ce
putea face? Oraşul Rangoon era temporar sub britanici, dar urma să fie predat
aceloraşi autorităţi despotice. Atunci a hotărât să se mute la Amherst, în
districtul Tenasserim. Acesta era un nou protectorat britanic cu populaţie
burmeză. Astfel, pe data de 2 iulie 1826, Adoniram, Ana şi cei 4 convertiţi
rămaşi au debarcat la Amherst.
În
această vreme, Anglia voia să facă un tratat comercial cu Burma şi Judson fu
solicitat din nou să fie translator la aceste negocieri. La început, el a
refuzat, dar după multe insistenţe şi după ce au promis că vor interveni pentru
libertatea religioasă în Burma, a acceptat. Era vorba că tratativele se vor
termina în trei luni. Acum avea să fie găzduit la un hotel clasa întâi, să
aibă hrana cea mai bună şi tratament regal. Dar negocierile s-au prelungit.
Zilnic avea să traducă noi propuneri comerciale sau noi răspunsuri. Erau
lucruri de nimic, pierdere de timp, dar era prins în cleşte. Într-o zi din
noiembrie 1826, a primit un plic cu chenar negru. Imediat s-a gândit că poate
i-a murit copila, căci o lăsase foarte slăbită. Când o deschise, văzu un alt
scris, care îl anunţa că soţia sa Ana a plecat în veşnicie. Abia în ianuarie
1827, a putut să se reîntoarcă la Amherst. În port a fost întâmpinat de
misionarul Roger Wade, iar acasă soţia lui Wade, cu Maria în braţe, i-a deschis
uşa. O altă grea încercare îl lovise. Aceştia i-au spus că Ana a fost atinsă de
holeră şi toate încercările pentru salvarea ei au fost zadarnice. Câteva luni
mai târziu, şi Maria în vârstă de doi ani a fost secerată de holeră.
După doi
ani de închisoare în casa morţii, istovit de tot, şi acum rămas singur prin pierderea celor două fiinţe
scumpe, Judson suferea adânc în sufletul său. Lucrarea de pionierat în Burma a
fost prea grea şi i se părea că nu o poate duce mai departe. Devenise închis în
sine. Nu mai putea sta de vorbă cu alţii. Dădea îndrumările necesare celorlalţi
misionari şi apoi se retrăgea singur. Nu-i mai plăcea nici casa misiunii, nu o
mai putea suporta, şi s-a dus în junglă, pe unde era culcuşul tigrilor şi acolo
şi-a clădit o colibă din bambus. Devenise pustnic. Banii ce-i aparţineau i-a
predat misiunii. Pentru slujba de interpret, într-o zi guvernul britanic îi
trimise un cec de peste două mii de dolari, dar şi pe acesta îl dădu misiunii.
Nu mai avea nevoie de bani. Nu mai avea nevoie de titluri. Trimise o scrisoare
Universităţii Brown că refuză titlul de „Doctor", pe care i-l acordase cu
cinci ani în urmă. Le vedea pe toate că sunt deşertăciune. Se părea că dorea
să moară, căci îşi sapa singur mormântul alături de coliba sa. Dar n-a fost sfâşiat
de tigri şi nici moartea nu a venit, căci nu îşi terminase lucrarea.
Guvernatorul
britanic spusese la început că îşi va avea sediul la Amherst. De aceea, Judson
se mutase acolo. Orăşelul însă era mic, nu avea decât vreo 2.000 de locuitori.
Ceva mai târziu însă, britanicii au ales ca reşedinţă oraşul Moulmein. Aici au
făcut capitala acestui protectorat. Era la 25 de mile mai la nord, avea o
poziţie mai frumoasă, cu un râu ce curgea prin oraş, iar ca populaţie avea
peste 30.000 de locuitori.
După un
timp, Judson s-a ridicat din durerea sa adâncă şi cu un nou elan şi-a reluat
lucrarea. Pe misionarul Wade cu soţia şi familia George Boardman, tineri sosiţi
pe câmpul de misiune, îi trimise la Moulmein să înceapă acolo lucrarea. El mai
zăbovi puţin, apoi închise uşa misiunii de aici şi împreună cu Moung Ing, cel
convertit la Rangoon, şi cu cei câţiva care fuseseră convertiţi aici, plecară
la Moulmein. Aici, clădi o verandă, numită „zayat", puţin mai mică decât
cea din Rangoon, dar potrivită ca adăpost de arşiţa dogoritoare a soarelui, unde burmezilor să li se
vorbească de mântuirea lui Dumnezeu. Aici, el învăţa pe alţii în fiecare zi. Un
alt zayat a construit în centru, vis-á-vis de turnul din oraş. Acolo, Moung citea
din Scripturi burmezilor. Pentru George Boardman a deschis o şcoală de băieţi,
iar pentru soţia lui şi soţia lui Wade a deschis o şcoală de fete. Un alt zayat
a fost construit afară la ieşirea din oraş.
Lucrarea
a propăşit aşa de bine, încât a avut mai mulţi convertiţi decât oricând înainte.
Verandele erau mereu pline cu ascultători. La fel sălile de clasă erau ticsite.
Judson era de 16 ani în Burma şi abia acum vedea că lucrarea merge înainte, că
a luat amploare. Din Rangoon a sosit vestea că Tha-e, un convertit care a fugit
în timpul războiului, acum s-a reîntors şi predică Evanghelia cu mult succes,
că deja are un număr frumos de convertiţi şi îşi clădesc o casă de rugăciune în
Rangoon. Chiar şi pe unde a fugit, el a predicat Evanghelia şi unii au devenit
creştini. Judson a mers şi l-a ordinat pentru lucrarea sfântă. A fost primul
păstor burmez ordinat. Gândul la formarea unei biserici tari, în Rangoon, s-a
aprins din nou în Judson. Aici, era inima Burmei. De aceea, pe familia Wade o
trimise la Rangoon. Pe familia Boardman o trimise să lucreze în Tavoy la
poporul karen, ce locuia în junglă. Pe misionarul Bennett, proaspăt sosit, care
se pricepea la tipografie, l-a oprit la Moulmein, iar el se împacheta şi plecă
la Rangoon.
Planul
lui era să extindă misiunea şi în interior la Prome. Aşa că, după ce stătu
puţin, se îmbarcă pe o corabie şi plecă acolo. Prome era un oraş vechi de peste
două mii de ani. Aici îşi construi un zayat în care burmezii veneau să stea la
umbră, iar el le predica Evanghelia şi dădea tratate celor ce ştiau să
citească. Unii au promis că vor urma învăţătura Domnului Isus. Într-o zi, când
a venit, nu era nimeni în verandă. La fel a doua zi, veranda a fost goală. Căutând
să afle că de ce nu mai vin, i s-a spus că regele de pe Tronul de aur e furios şi ei nu mai îndrăznesc să vină.
Judson s-a amărât şi se gândea că poate e bine să se retragă. Dar n-a trecut
mult şi a aflat că totul a fost doar un zvon lansat de duşmani, căci în
realitate regele e binevoitor lucrării misionare şi că s-ar fi exprimat că
dacă misionarii ar fi în oraşul Ava, în capitală, ar putea învăţa şi pe
miniştrii săi să fie mai buni. Aşa că a mai stat trei luni în oraşul Prome.
Apoi s-a reîntors la Rangoon. Aici a constatat că la biserică veneau peste o
sută de persoane. Chiar şi din satele din împrejurimi au început să vină la
ascultarea Evangheliei.
A urmat
un mare praznic. Cu acel prilej au sosit la Rangoon din toate părţile, chiar
şi din Siam. Judson pregătise din timp un stoc de 10.000 de tratate de la
Bennett din Amherst, pe care le-a distribuit mulţimii ce a venit să asculte
Evanghelia. Niciodată înainte nu s-a gândit că va putea împărţi la o sărbătoare
10.000 de tratate şi nu a dat la toţi, ci numai la cei ce au cerut.
Având 18
ani de muncă în Burma, Biroul de Misiune din America i-a propus să-şi ia un
concediu, dar el, deşi se simţea obosit şi slăbit, a refuzat. Vedea că e prea
mult lucru de făcut. Acum, se bucura că din toate părţile primea veşti de
progres. Dar în mijlocul acestor veşti de bucurie, o veste l-a îndurerat din
nou. Misionarul George Boardman, ce lucra cu poporul karen, în timp ce era într-o
călătorie misionară prin junglă, a murit, iar soţia lui, Sara, a rămas văduvă
la 28 ani, cu un copilaş de trei ani.
Spre sfârşitul
anului 1831, Judson s-a dus să viziteze lucrarea din Moulmein. S-a bucurat de
ceea ce a găsit. Erau 176 credincioşi botezaţi la Moulmein şi 76 botezaţi la
Tavoy. Karenii convertiţi au fost îndrumaţi să părăsească viaţa nomadă în
junglă, să se aşeze în sate şi să-şi clădească o casă de rugăciune.
Bucurându-se
de aşa rezultate, el şi-a dedicat tot timpul terminării şi revizuirii
traducerii Bibliei. El era om foarte exigent şi voia ca orice lucru, chiar şi
traducerea să fie perfectă. Pentru o traducere
bună, el considera că e necesară o viaţă întreagă de muncă intensă. Îşi dădea
seama că, dacă nu termină el lucrarea, nu era un alt bărbat în Burma care să
ştie limbile ebraică şi greacă. De aceea, din zori până noaptea târziu, era
concentrat în traducere.
Lucrarea
mergea înainte. Sara Boardman, după moartea soţului, a fost chemată să se reîntoarcă
în America să-şi crească copilul, dar n-a vrut. Ea învăţase limba karenă şi cu
copilaşul de mână străbătea dealurile şi văile junglei să vestească pe
Dumnezeul care atât de mult a iubit lumea. Umbla fără teamă pe cărările junglei
şi multe suflete au părăsit viaţa de păcătoşenie şi s-au întors la Dumnezeu.
Era singura misionară pentru poporul karen. Judson urmărea îndeaproape
lucrarea ei. Nu se gândea atunci că mai târziu ea îi va deveni soţie, ci i-a
plăcut devotamentul ei pentru Domnul şi dragostea ce o arăta poporului karen.
Astfel fusese şi Ana, soţia lui. Aşa se face că, după trei ani de la moartea
lui Boardman, pe data de 10 aprilie 1834, Judson s-a căsătorit cu Sara. Împreună
s-au mutat la Moulmein, într-o căsuţă cu două camere şi o bucătărie aparte. Ei
au avut 8 copii.
După 23
ani, traducerea Bibliei a fost terminată şi corectată, dar şi sănătatea l-a
lăsat. Pe lângă durerea de ochi şi dezinterie de care suferea mereu, acum avea
o durere acută în gât şi vorbea ca din butoi. Făcuse tuberculoză la gât.
Medicii i-au recomandat un voiaj pe mare, căci aerul acela i-ar face bine. La început
n-a vrut, dar la stăruinţele Sarei a plecat pe mare până la Calcuta şi i se
părea că s-a făcut mai bine, dar într-o zi a făcut febră mare, dureri şi tuse.
Ajuns acasă, şi-a impus un regim de tăcere. După zece luni de tăcere, în
octombrie 1839, a predicat într-o duminică dimineaţa, dar încet, încât unii din
spate nu l-au auzit bine. Toţi l-au sfătuit să-şi ia un concediu, să plece în
America pentru tratament, dar n-a vrut. Între timp, s-a îmbolnăvit Sara de
dezinterie, cu febră înaltă. Atunci şi-au luat copiii şi au plecat la Calcuta. Acolo, le-a murit copilul cel mai
mic, ce avea doar doi ani. După şase luni s-au reîntors fără să aibă situaţia îmbunătăţită.
Judson vedea că nu mai poate să predice, dar se gândea măcar să termine
dicţionarul limbii burmeze pe care-l începuse. Boala Sarei însă s-a înrăutăţit.
Din această cauză, în luna mai 1845, s-au îmbarcat pe o corabie şi au plecat
spre America. Dar după ce au trecut de Capul Bunei Speranţe, pe la mijlocul
Atlanticului, Sara a plecat în veşnicie. Făcând o oprire la insula Sf. Elena,
au coborât trupul ei şi l-au înmormântat pe insulă. Din nou Judson a rămas
singur, având de acum şi răspunderea cu creşterea copiilor.
În sfârşit,
Judson cu patru copii a sosit la Boston. După 33 de ani, oraşul era complet
schimbat, avea alte clădiri. Circulau trenuri nou inventate. Lui i se părea că
e în altă lume. Bisericile din toate părţile îl chemau să le vorbească, dar din
cauza gâtului a refuzat toate invitaţiile. El a venit să-şi vadă de sănătate şi
medicii i-au interzis să vorbească. În America, el şi-a dat seama că şi dacă ar
putea să vorbească, i-ar veni greu. Timp de 33 de ani a trăit în Burma. Acum,
el gândea în burmeză, nu în engleză. De când a plecat, el n-a mai predicat în
engleză. Biserica din Boston a înţeles situaţia, totuşi a dorit să le împărtăşească
ceva de pe câmpul de misiune. De aceea, au găsit un burmez, care să stea lângă
el, să-i audă şoaptele lui, apoi să le traducă, să le spună tare în engleză. În
felul acesta a putut să le spună câteva fraze.
În
America a stat mai bine de un an. În timpul acesta starea sănătăţii lui îmbunătăţindu-se,
a ajuns să facă cunoştinţă cu Emilia Cuibuc, o scriitoare mult mai tânără decât
el, care a fost gata să se căsătorească cu el ca să-l ajute. Astfel, la 2 iunie
1846, Judson s-a căsătorit a treia oară. La şase săptămâni după căsătorie, s-au
întors în Burma. Sănătatea îi era puţin refăcută. A mai trăit patru ani. Dorea
să vadă oraşul Rangoon la picioarele Domnului. Dar când au sosit, i s-a dat
voie să intre în oraş nu ca misionar, ci ca păstor care să predice străinilor,
nu burmezilor. Regele din vremea aceasta era un budist fanatic. Văzând aceasta,
şi-au schimbat direcţia, s-au dus la Moulmein. Aici a avut parte de bucurie.
Lucrarea era în plină înflorire. În fiecare lună, misionarii aveau botez cu
burmezi, kareni şi talingi. În anul 1849 au fost botezaţi 1.500 de persoane. În
misiunea de la Arracan, numărul celor botezaţi a fost dublu.
În
septembrie 1849, boala lui Judson s-a agravat din nou. Medicii i-au recomandat
să mai facă un voiaj pe mare. Astfel, s-a îmbarcat pe o corabie franceză, dar
vineri 12 aprilie 1850, Adoniram Judson a plecat la odihna veşnică. Ultimele
lui cuvinte au fost: „S-a sfârşit!" Corpul lui a fost înmormântat în adâncul
apelor Oceanului Indian.
Ora de
rugăciune de la căpiţa de fân a fost binecuvântată. Judson a devenit o lumină
peste veacuri. El a muncit mult, a suferit mult, dar a ajuns să se bucure văzând
un seceriş bogat în Burma. Sămânţa aruncată, Dumnezeu o binecuvântează şi
aduce roadă.