Dacă animalele ar putea vorbi… > 3. O vulpe care ouă?


3. O vulpe care ouă?

Ce zici de o vulpe care îşi trage coada între picioare până la burtă, şi îşi aduce astfel iarbă şi frunze în vi­zuina ei, unde îşi face un cuib moale şi depune ouă? Sau ce zici de o vulpe care se scufundă zilnic câteva ore, căutând hrană pe fundul râului; dar mai înainte închide ochii, nasul şi urechile foarte bine, şi care totuşi face pradă mare? Consideri că este absurd? Eu nu.

Bineînţeles că nu sunt vulpe, cu toate că blana mea nu este mai puţin frumoasă şi moale decât a ei. Dar mărimea nu corespunde. Eu măsor de-abia o jumătate de metru, de la cap până la vârful cozii. Şi eu sap vi­zuini, dar ele se găsesc pe malul râului. Acolo dorm aproape toată ziua. Rar de tot stau la soare şi îmi pieptăn blana cu ghearele picioarelor din spate. Vezi deci, eu seamăn numai pe departe cu vulpea.

Corcitură - ca original

Dar eu semăn cu multe alte animale. (Vrei de aceea să fii rudă cu mine, mă rog! ) Coada mea arată ca cea a nutriei. “Dinţii cu otravă” de la picioarele din spate ale soţului meu ar putea fi de la o viperă. Pielea de înot dintre degete ar putea fi de la broaşte, iar ciocul de la o raţă. Ultimul este unul dintre cele mai importante orga­ne pentru mine, nu numai din cauza hranei. Lui îi dato­rez numele meu: ornitorinc. Eu fac ouă ca o pasăre, dar puilor le dau lapte ca o pisică. Pot să înot ca un peşte şi să sap ca o cârtiţă.

Fără loc în arborele genealogic

Da, ai dreptate! Dacă mă priveşti, poţi fi puţin derutat. Unde mă încadrez eu? Sunt peşte sau pasăre, mamifer sau şarpe? Am de la fiecare câte ceva. Unii cercetători susţin că sunt o formă de tranziţie, în vârstă de 150 milioane de ani, de la reptile la mamifere, care nu s-a terminat aşa de bine. Sunt însă destul de modern pentru această vârstă, nu este aşa? Cercetătorii care m-au studiat au fost surprinşi de echipamentul meu ultramodern şi de capacităţile mele excelente. Ei nu îşi pot explica aşa ceva la un animal “atât de bătrân” şi de aceea sunt nesiguri pe ce creangă a arborelui ge­nealogic mă pot agăţa. Dar pe mine nu mă interesează arborele lor. Eu nu aparţin nici unui arbore genealogic, eu sunt o capodoperă a unui artist cu multă imaginaţie: Dumnezeu. Şi eu ştiu că nu sunt unicul din creaţia Lui remarcabilă.

Şi tu eşti creat de mâna Lui…

Necunoscut în Europa

Până în secolul al XIX-lea am fost cu totul necunoscut în Europa. Când au ajuns aici primele ştiri despre mine, oamenii de ştiinţă au refuzat să creadă în existenţa unui astfel de unicat. Le era frică să nu fie înşelaţi, şi au presupus că cineva a legat cu multă dibăcie un cioc din piele şi labe de înot de corpul unei nutrii. Dar eu exist într-adevăr. Mă trag din Australia de Est, şi aco­lo mă simt bine în râurile şi lagunele cu apă curată, proaspătă.

Recunosc, nu le-am uşurat munca cercetătorilor. Cine a vrut să mă vadă, a trebuit să mă urmeze noaptea în apă, unde am pescuit în apă tulbure, cu ochii închişi. Dacă au avut noroc şi m-au văzut, au putut vedea cum ocoleam cu uşurinţă fiecare obstacol, cum mă repezeam direct asupra crevetelor şi a altor moluşte şi le depo­zitam în buzunarele bucale. De afară ei puteau observa cum ieşeam la suprafaţă cu “sacoşele” pline, cum le go­leam în gură şi le mâncam cu poftă. În felul acesta pot să mănânc o cantitate egală cu jumătatea greutăţii mele. Îţi poţi imagina cât ar trebui să mănânci tu zilnic?

Un cioc fascinant

Dar într-o bună zi, unui cercetător i-a venit ideea să analizeze mai exact ciocul meu, şi a constatat că suprafaţa moale a ciocului are mii de orificii mici. În fiecare din aceste orificii Creatorul meu a instalat un ventil mic, iar acesta este legat cu un nerv foarte sensi­bil. Prin el este transmis creierului orice impuls tactil, iar eu pot reacţiona mai eficace decât dacă acest impuls ar veni de la ochi, urechi sau alte părţi ale corpului meu. Dacă aş avea numai aceste receptoare mecanice, ar trebui să mă lovesc sub apă de orice obstacol, înainte de a putea reacţiona. Dar nu este cazul. Cercetătorii au avut mari greutăţi până ce au descoperit acest secret al Creatorului meu.

Domnul meu minunat mi-a presărat printre recep­toarele mecanice şi o serie de receptoare electrice. Aceşti senzori depind de anumite glande care produc o secreţie, de aceea ei funcţionează numai sub apă. În plus mai sunt şi nişte nervi speciali care reacţionează la curenţi electrici slabi.

Crezi într-adevăr că asemenea dotări exclusive sunt rezultatul întâmplării şi necesităţii, mutaţiei şi selecţiei? Sau cum se cheamă aceste cuvinte deştepte care des-criu cum că totul s-ar fi dezvoltat de la sine? După observaţiile mele, întâmplarea nu a făcut nimic deose­bit, mutaţia a adus aproape numai lucruri dăunătoare organismului, iar selecţia alege şi aşa numai din ceea ce există. Deci nu se produce nimic nou.

În timpul înotului mişc ciocul meu de două-trei ori pe secundă încolo şi încoace. Aşa primesc cele mai fine impulsuri electrice de la raci sau alte animale mici, şi mă pot arunca asupra lor.

Un costum izotermic pentru scufundare

O altă specialitate remarcabilă este capacitatea mea de a îmi regla temperatura corpului. De hrană am nevoie şi iarna, de aceea trebuie să intru zilnic câteva ore în apa foarte rece. Nici un alt animal nu ar rezista atâta timp. Creatorul meu m-a înzestrat cu un costum de scafandru păros, care izolează mai bine decât blana unui urs polar. În afară de aceasta eu pot să influenţez metabolismul în aşa fel încât după câteva ore în apa îngheţată, aproape de zero grade Celsius, temperatura corpului meu să fie încă de 32 grade.

O otravă periculoasă

Fiecare specimen masculin a primit de la Creatorul său la picioarele din spate un pinten de 1-1,5 cm, gol pe dinăuntru, în care se află o otravă puternică. O asemenea stropitoare de otravă nu este cunoscută în lumea mamiferelor. Otrava este produsă de o glandă din coapsă. Oamenii de ştiinţă încă nu ştiu exact de ce se află ea aici. Pintenii ascuţiţi, îndreptaţi spre interior, sunt folosiţi de partenerul meu în lupta cu concetăţenii rivali, pentru apărarea teritoriului.

Otrava este foarte puternică. Dacă un câine este rănit de acest pinten, moare în cel mai scurt timp, datorită unui stop cardio-respirator. Am auzit de un om de ştiinţă de-al vostru care a testat această otravă într-o doză foar­te mică de 0,05 ml. El şi-a injectat-o în antebraţ şi a po­vestit mai târziu că a avut dureri groaznice.

Cu coadă şi picioare

Aşa cum Creatorul i-a dat cămilei două cocoaşe, mie mi-a dăruit o coadă turtită. Ca depozit de grăsime, ea este un excelent rezervor de energie. Şi în afară de aceasta ea îmi foloseşte ca o cârmă la înot şi scufunda­re. Iar dacă sunt pe uscat pot să o folosesc la transportul multor lucruri utile în bârlogul meu, introducând-o în-tre picioare şi apăsând-o pe burtă.

Pieliţele de înot nu sunt nimic deosebit, deoarece ele se găsesc şi la animalele terestre şi la păsări. La mine lucrul acesta este însă ceva special. Pe uscat nu îmi ajută la nimic, ba mai mult, ele mă încurcă la mers. Dar eu pot să le retrag şi apar ghearele picioarelor, cu care pot să fug, să mă caţăr şi să sap uşor. Locuinţa mea o construiesc pe malurile prăpăstioase. Intrarea o fac aşa de îngustă, încât, când intru în bârlog, pereţii ei îmi storc apa din blană. Trebuie să recunoşti: o soluţie foarte practică.

Ouatul şi alăptatul puilor

Încă ceva. Când a sosit timpul de împerechere, mas­culul prinde uşor coada mea cu ciocul şi apoi înotăm câteva zile tandem, în cerc. Acesta este ritualul nostru de peţire. Între timp, în trompa mea intră câteva ouă, cu mărimea de 4 mm. Acolo ele sunt fecundate de sper­ma soţului meu şi primesc un prim înveliş moale de protecţie. Ouăle (în cel mai bun caz trei) se deplasează în uterul meu, unde primesc al doilea înveliş. Când au crescut la 12 mm, ele primesc al treilea şi ultimul înveliş. Prin aceste învelişuri de protecţie sunt hrăniţi puii mei, iar aceasta fără cordon ombilical.

Pentru puii mei nu există o ieşire separată. Cele 2-3 ouă sunt eliminate prin orificiul destinat excremen­telor. De aceea este nevoie de protecţia triplă. Ouăle li­picioase ajung pe burta mea, iar eu apăs imediat coada peste ele, ţinându-le calde. Aşa clocesc eu ouăle.

Pe maxilarul superior al micuţilor mei pui Crea­torul a lăsat să crească un dinte mic, cu care ei pot să spargă învelişul moale ca guma. Coada mea îi ţine încă pe burtă. Două zile mai târziu le pot da lapte. Dar imaginează-ţi că eu nu am mameloane. Laptele iese dintr-un câmp lactic şi se scurge pe blana mea. De aco­lo puii mei îl beau cu ciocurile lor moi.

Laptele conţine foarte mult fier (conţinutul de fier este de 60 ori mai mare decât al laptelui de vacă). Crea­torul a făcut aceasta, ştiind că ficatul puilor este încă prea mic pentru a depozita o rezervă îndestulătoare de fier.

Cu toate acestea observi că eu nu sunt un animal din­tr-o epocă trecută, pe lângă care a trecut timpul. Crea­torul meu m-a înzestrat perfect pentru viaţa din zona de coastă a Australiei de Est, unde mă simt acasă.



Persoane interesate