CAPITOLUL 18
JOHN G. PATON
Pe data
de 24 mai 1824, la o fermă lângă Kirkmahoe. Scoţia, s-a născut John G. Paton.
El a fost al treilea copil într-o familie cu 5 băieţi şi 6 fete. Tatăl său,
James a avut un atelier de confecţionat ciorapi, pe care îi vindea magazinelor
de la oraş. El era un bun credincios şi, din când în când, se retrăgea într-o
cameră pentru rugăciune. Atunci, copiii ştiau să umble în vârful degetelor, ca
să fie linişte, să nu-l conturbe pe tatăl lor. Casa mamei, înainte de a se
mărita, era lângă pădurice. Ea a observat cum tânărul James Paton obişnuia să
se strecoare, ca pe furiş, în pădurice, cu o carte subsuoară. Curiozitatea de
a vedea ce face el în pădurice, a determinat-o să-l pândească în ascuns. El
mergea sub un copac mare, se aşeza jos, îşi punea pălăria sa mare la o parte,
deschidea cartea, citea, medita, apoi îngenunchea şi se adâncea în rugăciune.
Odată ea a venit tiptil, i-a furat pălăria şi a agăţat-o în ramura altui copac.
Când s-a ridicat de la rugăciune, a vrut să-şi ia pălăria, dar nu mai era unde
o pusese. A ieşit de sub acel copac şi a văzut-o atârnată în celălalt copac.
Era nedumerit, nu ştia ce înger a venit de i-a luat pălăria. Într-o altă zi,
s-a întâmplat acelaşi lucru. În timp ce era îngenuncheat şi se ruga, el n-a
auzit nimic, dar pălăria nu mai era acolo. O găsi în altă parte. Se miră din
nou şi nu ştia ce să creadă. Fata însă, dându-şi seama că prin aceasta a
conturbat intimitatea lui cu Dumnezeu, a mers în locul acela şi a pus un bilet
pentru ziua următoare, pe care erau scrise cuvintele:
„Celei
care ţi-a furat pălăria îi este ruşine de ceea ce a făcut. Ea are un profund
respect pentru tine şi îţi cere să te rogi şi pentru ea să devină o
credincioasă tot aşa de bună ca şi tine".
Când el
a venit la rugăciune în locul lui obişnuit, a citit biletul şi acum era şi mai
nedumerit. Se mira cine a descoperit locul său tainic sub crăcile mari ale
copacului. După ce s-a rugat, chiar în acea zi, a descoperit taina. La căsuţa
de la marginea pădurii văzu o tinerică ce purta cântând o cană mare cu lapte.
Imediat şi-a dat seama că ea a fost îngerul care i-a furat pălăria. Dar prin
aceasta, ea i-a furat şi inima, furt de care nici unuia nu i-a părut rău
niciodată.
Tatăl
său se predase Domnului când era în vârstă de 17 ani. De atunci, obişnuia în
fiecare dimineaţă şi în fiecare seară să citească o porţiune din Biblie, să
cugete asupra celor citite, să cânte, să se roage cu toată familia şi încheia
punându-şi mâinile pe capul copiilor săi, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu
asupra lor. Nici unul din cei unsprezece copii nu a uitat aceasta. Când era
timpul de rugăciune, nu era nici o grabă să meargă după cumpărături, că au
sosit musafiri sau altceva. Nimic nu putea împiedica îngenuncherea familiei în
rugă către Domnul.
Într-o
aşa familie a crescut John Paton. Nu e de mirare că el şi alţi doi fraţi ai săi
au devenit misionari. De la căsuţa lor până la biserică aveau de parcurs vreo 6
km pe jos, dar timp de 30 de ani numai de trei ori au absentat: odată au
plecat, dar zăpada a fost mult prea mare; altădată a fost un polei ca sticla, ei totuşi au plecat, dar au căzut
mereu şi au fost nevoiţi să se întoarcă acasă în coate şi în genunchi; şi a
treia oară au fost împiedicaţi de izbucnirea unei groaznice holere în
localitatea unde era biserica. Toţi considerau ca o mare bucurie să fie la
biserică.
De la vârsta
de 12 ani, John a învăţat meseria tatălui său. În atelier se muncea de la ora 6
dimineaţa până la ora 10 seara, cu o întrerupere de jumătate de oră la micul
dejun, o oră pentru masa de prânz şi jumătate de oră pentru masa de seară. În
acest timp liber, John îşi lua cărţile lui de limba latină şi greacă şi se adâncea
în studiu. În această vreme, el şi-a predat viaţa sa Domnului. Îndată după
aceasta, dorinţa de a deveni misionar a pus stăpânire pe inima sa. El s-a înscris
la cursurile Academiei din Dumfries. Apoi, spre a-şi continua educaţia, a urmat
cursurile unui seminar teologic. Fiindcă era sărac, ca să-şi poată plăti taxele
şcolare şi cărţile, a luat un serviciu de colportor. Când prindea puţin timp
liber, mergea şi vindea cărţi religioase pe la casele oamenilor.
Din
pricină că el era puţin mai rămas în urmă cu educaţia şi că din timpul liber
trebuia să rupă pentru serviciu, a trebuit să facă un deosebit efort la învăţătură,
să stea noaptea până târziu. Din lipsă de bani, mânca porţii reduse, mâncări
mai slabe, astfel că înainte de a încheia anul şcolar, s-a îmbolnăvit grav. Îl
chinuia o tuse şi a început să scuipe sânge. Medicul a poruncit ca imediat să
plece acasă la ţară. Acolo, aerul curat de la dealuri şi laptele băut fără
măsură l-au ajutat să se refacă. Din nou s-a dus să studieze, dar acum la
Glasgow. În acest timp a fost acceptat să lucreze ca misionar în mahalalele
oraşului Glasgow. Pe lângă vizitele şi împărţirea de tratate pe la casele
oamenilor, ale săracilor, ale beţivanilor, el îi invita la o lecţie biblică şi
la un serviciu de închinăciune, duminica dimineaţa la ora şapte. Acest serviciu
a ajuns să fie frecventat de 70 până la 100 de persoane. Treptat, treptat
aceştia se converteau, apoi fiindcă
nu-şi mai risipeau banii pe băutură, se îmbrăcau mai frumos şi aveau acum o
comportare mai frumoasă. Aceasta a fost cea mai bună reclamă de ceea ce poate
face Dumnezeu cu păcătoşii care se pocăiesc. Mărturia aceasta vizibilă, care
era dovada schimbării lăuntrice, a făcut pe alţii să vină la aceste servicii de
închinăciune. Natural, aceasta a stârnit ura cârciumarilor, a necredincioşilor
şi a catolicilor, care au început să-i pricinuiască multe necazuri. Totuşi, el
nu s-a dat bătut, ci timp de zece ani a lucrat cu mult sârg şi totodată şi-a
terminat studiile teologice, a făcut medicina şi şi-a luat licenţa de doctor în
medicină.
În 1857,
el a citit un anunţ că se caută un misionar pentru insulele Noile Hebride.
Acolo erau canibali şi nimeni nu s-a găsit să fie gata a merge pe aceste
insule. Atunci, un gând i-a străfulgerat mintea: „Fiindcă nimeni altul mai
pregătit decât el nu se găseşte, ce ar fi să se ofere el?" S-a rugat un
timp pentru aceasta, dar se gândea şi la lucrarea misionară de aici. Totuşi, a
primit un fel de asigurare că Domnul se va îngriji de lucrarea aceasta şi
chemarea să meargă la canibali a devenit tot mai insistentă. Atunci, s-a dus
şi s-a oferit ca misionar pentru Noile Hebride din Marea Sudului.
Când s-a
întors acasă, era plin de bucurie şi seninătate că a luat această decizie, întrucât
ştia că aceasta e voia lui Dumnezeu pentru el. Întâlnind pe fostul său coleg
Joseph Copeland, cu care şi-a făcut toate studiile, i-a spus: „Mi-am semnat
exilul. Am fost de m-am oferit ca misionar pentru insulele Noile Hebride".
Colegul a stat tăcut o vreme, apoi a zis: „Dacă m-ar accepta, şi eu aş fi gata
să merg". Numaidecât s-a apucat şi a scris în sensul acesta lui Dr. Bates.
După scurt timp au fost chemaţi amândoi, au fost examinaţi şi rezultatul a fost
că i-a acceptat pe amândoi cu condiţia să urmeze încă nişte cursuri speciale
timp de un an, ca să poată fi puşi la curent cu toate situaţiile critice de pe
câmpul de misiune şi cum trebuie să facă faţă, atât din punct de vedere medical, cât şi evanghelic.
Când s-a
aflat că se pregăteşte pentru misiunea în străinătate, aproape toţi de la
misiunea locală i-au fost împotrivă. Când a scris însă părinţilor, răspunsul
lor a fost: „E mult de când noi te-am predat Domnului şi în această chestiune
noi te lăsăm la dispoziţia Lui".
Insulele
Noile Hebride au fost descoperite de căpitanul Cook şi puse pe hartă. Ele se
află în emisfera sudică, aproape de Australia. Locuitorii erau canibali. În
1839, Societatea Misionară Londoneză a vrut să evanghelizeze populaţia şi a
trimis ca misionar pe John Williams cu însoţitorul său Harris, dar cum au
debarcat pe insula Erromanga, au fost omorâţi cu ciomegele şi apoi mâncaţi.
Alţi misionari din Samoa au încercat să pătrundă pe insulă, dar au avut aceeaşi
soartă. În 1842, misionarii Turner şi Nisbet au debarcat pe insula Tana. N-au împlinit
şapte luni de grele suferinţe şi au trebuit să fugă ei şi soţiile lor, ca să-şi
scape viaţa.
În 1848,
John Geddie cu soţia sa, ambii din Noua Scoţie, s-au stabilit pe insula
Aneityum. Au fost confruntaţi cu pericole incredibile din partea sălbaticilor
şi cu opoziţie mare din partea unor negustori albi ce se ocupau cu aducerea şi
distribuirea de băuturi, tutun şi praf de puşcă. Aceştia nu doreau nici o
religie acolo, dar misionarii nu s-au dat bătuţi. Cu multă răbdare şi
suferinţă, prin dragoste, ei au câştigat inima câtorva băştinaşi. În 1852, un
alt misionar, John Inglis cu soţia, au pătruns pe insulă la celălalt capăt.
Prin eforturile acestor pionieri, mai mulţi canibali au fost câştigaţi pentru
Dumnezeu. Astfel, insula Aneityum a devenit baza de operaţii pentru aducerea
canibalilor la picioarele Domnului Isus.
Biserica
ce îl suporta pe John Paton ca misionar în mahalale la fel a fost împotrivă. Ei
au fost gata să-i ofere un salariu mai mare, numai să nu plece. Şi bătrânul
Dickson, care îi era vechi prieten, a intervenit să nu meargă. El a zis: „La canibali?! Vei fi mâncat de
canibali!" Acestuia, Paton i-a răspuns: „Dumneata eşti acum înaintat în vârstă,
curând corpul îţi va fi depus în ţărână spre a fi mâncat de viermi. Dacă eu pot
să-L servesc pe Cristos Domnul prin viaţă sau prin moarte, nu este mare
diferenţă pentru mine că sunt mâncat de canibali sau de viermi". - „După
aceasta - zise bătrânul - nu mai am ce să-ţi spun". Răspunsul lui Paton
arăta o hotărâre de nezdruncinat.
La 1 decembrie
1857, când a împlinit 33 de ani, a fost un serviciu special pentru dedicarea
lor ca misionari, iar pe data de 6 aprilie 1858, s-au îmbarcat pe corabia
„Clutha" pentru Oceanul Pacific. Acea corabie i-a dus însă în Australia,
la Melbourne. Acolo au fost aşteptaţi de prieteni. John Paton cu soţia s-au dus
pentru câteva zile la o familie ce locuia la Geelong, iar Copeland a rămas să
găsească o altă corabie, care să-i ducă la Aneityum, în Noile Hebride. Pe data
de 12 august 1858, s-au îmbarcat pe corabia americană „F. P. Sage", dar
din cauza unei furtuni, n-au putut pleca până la 17 august. Şi atunci,
călătoria a fost teribilă, dar după 12 zile au ajuns la destinaţie. Căpitanul
însă n-a vrut să se apropie de insulă, ci s-a oprit la 10 mile de ţărm şi a
trebuit să vină o altă corabie să-i ia. Au avut o seamă de peripeţii, soţia lui
Paton cât pe-aci să fie omorâtă de căderea unui catarg, dar la 30 august, după
patru luni şi patrusprezece zile, au fost bine primiţi de misionarii de acolo
şi de câţiva băştinaşi convertiţi.
Imediat,
au discutat unde să se stabilească. O altă insulă mare e Tana, la vreo 96 km.
de Aneityum, şi au hotărât ca familia Paton să încerce să se stabilească acolo.
Tana avea o rea reputaţie. Băştinaşii au alungat doi misionari britanici şi au
omorât pe câţiva veniţi din Samoa. Soţia lui Paton a fost lăsată la baza
misiunii din Aneityum, iar John Paton cu Inglis au pornit pe mare, să vadă dacă
vor fi primiţi de canibalii din Port Resolution de pe Tana şi dacă vor fi gata
să le vândă o bucată de teren să-şi poată construi o căsuţă.
Prima
impresie a lui Paton, când i-a văzut pe băştinaşi goi şi cu totul vopsiţi, a
fost de oroare şi de milă. În Glasgow el a avut de-a face cu oameni drăguţi şi
apoi a venit aici. Dar oare cu aceşti degradaţi să-şi petreacă viaţa? Oare va
putea să-i înveţe ce e bine şi ce e rău? Îi va putea întoarce la Dumnezeu şi la
o viaţă civilizată?
Când au
debarcat la Tana, ei au pricinuit curiozitatea şi teama băştinaşilor. Grupuri,
grupuri de oameni înarmaţi veneau şi plecau într-o stare de tensiune. Cineva
le-a spus să nu se teamă, căci tensiunea e din pricină că ei sunt pe picior de
război cu un alt trib. Într-o zi, cele două triburi ostile s-au întâlnit şi s-a
declanşat lupta. Oamenii furioşi, vopsiţi unii cu roşu, alţii cu negru, alţii
cu alb, alergau în toate părţile. Ţipete, aruncări de suliţe, împuşcături cu
muschetele lor vechi, era o mare învălmăşeală. Luptele au fost crâncene.
Misionarii Inglis şi Paton s-au retras într-o casă a unui băştinaş care a
primit să-i găzduiască. Ei au îngenuncheat şi au strigat către Dumnezeu să-i
ocrotească de furia războinicilor. Au sosit acolo într-un moment extrem de
critic. După-masă, cei din interiorul insulei s-au retras. Vreo cinci-şase au
fost omorâţi şi, după ce i-au alungat departe, cei de pe ţărm s-au întors, au
luat cadavrele celor omorâţi, le-au prăjit şi s-au ospătat cu mari strigăte.
La încetarea
luptelor, misionarii au reuşit să cumpere o bucată de teren pentru casă, apoi
s-au întors la Aneityum ca Paton să-şi ia soţia şi bagajele şi pe 5 noiembrie
1858, au sosit la Port Resolution. Casa şi-au construit-o pe locul care
altădată a fost al misionarilor Turner şi Nisbet, aproape de ţărm, deci uşor de
a debarca materialele. Era o poziţie frumoasă, cu briză de la ocean. În spate
un deal abrupt, iar de jur împrejur erau copaci mari.
Mulţimi
de băştinaşi veneau să-i vadă, dar ei nu ştiau să le spună o vorbă în limba lor.
Unul a luat un lucru şi a zis către altul: „Nungsi nari enu?" Paton a
presupus că e întrebarea „Ce e aceasta?" De aceea, a luat o bucată de lemn
şi a zis: „Nungsi nari enu?" Cei doi au zâmbit şi au zis ceva unul către
altul, apoi au răspuns, dând astfel lui Paton denumirea lemnului. Aşa a început
Paton să achiziţioneze primele cuvinte în limba lor. În altă zi, doi bărbaţi
s-au apropiat de el şi unul arătând cu degetul spre Paton, a zis: „Se
nangin". El a presupus că îi cere numele, apoi a arătat el cu degetul spre
celălalt şi a zis: „Se nangin" - şi acela şi-a spus numele. Cei din Noile
Hebride nu aveau nici un fel de literatură, nici măcar alfabet. Astfel, Paton a
fost nevoit să ia pe câţiva pe care i-a găsit mai deştepţi şi a început să
culeagă de la ei denumiri şi cuvinte pe care le-a aşternut pe hârtie. Nu o dată
s-a întâmplat să-l înşele. El îi întreba una şi ei răspundeau cu denumirea
altui lucru. Abia mult mai târziu, când au ajuns ei interesaţi în scrierea
limbii lor, a putut primi toate răspunsurile corecte. De mult ajutor i-au fost
doi şefi de trib: Nowar şi Nouka, care se deosebeau de ceilalţi, căci aveau un
suflet nobil şi erau foarte respectaţi, dar şi ei erau supuşi unui alt şef mai
mare de trib numit Miaki, om foarte războinic, un fel de rege-diavol peste mai
multe sate şi triburi.
Tanezii
aveau o sumedenie de idoli de piatră, de vrăjitori şi obiecte sacre în care se
încredeau şi de care purtau mare teamă. Ei, ca şi romanii, şi-au zeificat şefii
lor de trib, aşa că fiecare sat îşi avea un „om sacru", ba alţii aveau
chiar mai mulţi. Vrăjitorii spuneau că ei pot să alunge bolile şi duhurile
rele. Nu aveau nici o idee despre Dumnezeul milei şi al dragostei. Toţi erau
robii superstiţiilor. Lucrarea lui Paton a fost foarte grea, mai ales la început.
Ei nu ştiau limba, populaţia era suspicioasă, iar vrăjitorii, mari împotrivitori.
Totuşi, au muncit de zor la învăţarea limbii, fără să aibă vreo carte cu reguli
gramaticale, ci doar pe furate, şi căutau să le împărtăşească prin grai şi prin
trai câte ceva despre Dumnezeul lor.
Casa ce
şi-au făcut-o s-a dovedit a fi într-o zonă nesănătoasă. Malaria cu frigurile ei a început să-i chinuiască.
Soţia a fost foarte sănătoasă, dar şi ea a fost doborâtă de malarie. Era tocmai
însărcinată şi, cu câteva zile înainte de a naşte, a făcut o criză puternică de
friguri. Pe data de 12 februarie 1859, a născut un băieţel şi după vreo trei
zile a făcut un nou atac cumplit de friguri. A doua zi, s-a repetat cu simptome
de pneumonie, febră mare cu delir la anumite intervale. Toate încercările lui
medicale au fost zadarnice şi pe 3 martie a plecat în veşnicie. Culmea întristării
a fost că după o săptămână şi băieţelul a murit.
În
această stare de durere şi singurătate, a fost şi el apucat de frisoanele
malariei. A slăbit mult şi se părea că şi el va pleca în veşnicie. Dar Domnul
l-a întărit să biruie întristarea şi boala.
După
aceasta, a vrut să-şi îngrădească terenul cumpărat, dar şefii care i-au vândut
parcela de pământ n-au mai vrut să recunoască târgul făcut şi i-au spus să nu o
îngrădească, altfel va fi omorât. Fiind ameninţat, a renunţat la îngrădire.
La câteva
săptămâni după aceasta, a venit o secetă, tocmai când trebuia să crească
cartofii galbeni şi bananele. Îndată, vrăjitorii au pus vina pe Dumnezeul lui
Paton. S-a făcut multă întărâtare pe chestiunea aceasta. S-au adunat satele şi
au cerut ca şefii de trib să omoare pe misionar sau să-l expulzeze. A doua zi,
însuşi Nouka, marele şef, cu Miaki, şeful războinic, şi cu nepotul său au venit
să-l informeze pe Paton că doi şefi puternici au declarat public, că dacă
locuitorii ţărmurilor nu-l omoară imediat, sau dacă nu-l fac să părăsească
insula, ei vor veni şi-l vor omorî şi pe el şi pe şefii de trib de aici. Numai
în caz că plouă vor fi scăpaţi. Dumnezeul cel plin de îndurare a intervenit cu
o ploaie bogată în zilele următoare, aşa că s-au întrunit din nou şi au hotărât
că poate să rămână pe insulă.
În urma
ploii au apărut însă boli printre care şi malaria. Din nou, vrăjitorii au învinuit
pe Paton, că din pricina lui au venit aceste urgii. Apoi a venit un uragan,
care le-a stricat căsuţele, a doborât
fructele, şi vrăjitorii, ca să nu fie ei acuzaţi că n-au putut opri aceste
rele, arătau cu degetul spre Paton, că el e vinovatul. Zi de zi viaţa îi era în
pericol de moarte.
La o întrunire
la care a fost acuzat, Paton le-a pus întrebarea: „Nu cumva voi sunteţi cauza
morţii soţiei mele şi a copilului meu? Noi am venit aici pe teritoriul vostru
pe deplin sănătoşi, de ce mi-aţi pricinuit această mare pierdere?" Atunci
au început să cugete şi ei. Apoi i-au trimis următorul răspuns: „Noi nu te mai
acuzăm, dar nici tu să nu ne acuzi pe noi pentru necazurile acestea şi pentru
moarte. Noi credem că cineva o fi luat o porţie din ceea ce noi am mâncat şi o
fi aruncat-o spiritului rău din vulcan şi acela aduce asupra noastră toate
necazurile şi blestemele acestea".
Alt şef,
dezvinovăţindu-se pe sine şi pe ceilalţi, a zis: „Karapanamun, Aurumanu sau
spiritul rău din Tana, căruia noi ne închinăm şi de care ne temem, a cauzat
acestea. El ştie că dacă noi începem să ne închinăm Dumnezeului tău, noi nu ne
vom mai teme de el şi nu-i vom da ce avem mai bun, aşa cum i-au dat părinţii
noştri. De aceea, el e furios împotriva ta şi a noastră". Astfel, pentru o
vreme s-au liniştit cu toţii.
N-a
trecut mult timp şi a venit un bătrân şef cu cel mai mare rang din Aneityum,
care vorbea limba taneză şi era foarte respectat de băştinaşi. Venise să-i
viziteze pe cei din Tana. S-a întâmplat însă că, îndată după sosirea sa acasă,
s-a îmbolnăvit grav şi după câteva zile a murit. Atunci, locuitorii insulei au
hotărât să dea foc casei misionarului, iar pe el să-l omoare. Auzind de
aceasta, fratele bătrânului şef a venit să-i potolească, dar el nu ştia bine
limba taneză. Şi după două zile, el a avut un grav atac de friguri. Acum
locuitorii insulei în loc să fie potoliţi, au devenit mai furioşi împotriva lui
Paton. Au avut o serie de întruniri agitate, au fost date serbări, câteva femei
au fost sacrificate, prăjite şi mâncate,
intrând astfel toţi în legământ împotriva misionarului. Populaţia pe mai multe
mile de jur împrejur s-a unit pentru pierzarea lui Paton, dar Dumnezeu a hotărât
salvarea lui.
La o
altă întrunire a duşmanilor s-a hotărât ca o grupă să meargă şi să omoare nu
numai pe misionar, ci pe toţi prietenii misiunii. Au fost ţipete sălbatice, o
incitare de nespus. Se părea că acum îi vor bea sângele. Deodată, sub un impuls
care a venit de la Dumnezeul milei, s-a ridicat un şef dintre cei mai
războinici, a făcut linişte, a ridicat un ciomag greu şi a strigat: „Omul care
îl omoară pe Paton, întâi trebuie să mă omoare pe mine. Cei ce vor să omoare pe
învăţătorii de la misiune, trebuie întâi să mă omoare pe mine şi pe poporul
meu, căci noi suntem alături de ei şi îi apărăm cu preţul vieţii noastre".
Îndată
după aceasta, un alt şef a tunat cu o declaraţie asemănătoare. Atunci marea întrunire
s-a împrăştiat. Dumnezeu, prin oamenii lor, le-a răsturnat tot planul lor
diabolic şi şi-a apărat slujitorul său. Paton şi cu învăţăceii săi a petrecut
tot timpul acela pe genunchi, în rugăciuni cu multe lacrimi, căci ei nu aveau
nici o altă apărare.
După
aceste izbăviri, un lucru a început să-l preocupe pe misionar: să se ridice împotriva
obiceiului lor de a-şi bate soţiile şi de a ştrangula pe văduvele rămase în
viaţă la moartea soţilor lor. El a căutat să vorbească şefilor despre aceasta
şi a convins pe zece din ei care s-au unit să interzică aceste practici. La
fel, a reuşit prin ei să impună respectarea zilei Domnului, să nu se muncească
duminica.
După
puţin timp, două triburi au început să se războiască, dar n-au fost decât doi
sau trei morţi, căci a intervenit Paton şi i-a împăcat pe cei doi şefi, ba
chiar i-a pus să facă un legământ că nu se vor mai lupta între ei.
În
vremea aceasta, mulţi au început să vină la misiune să înveţe, dar de frică sau
de ruşine nu veneau ziua, ci seara. Atunci Paton închidea uşile, acoperea
ferestrele şi ore întregi le vorbea din Evanghelie. Un şef i-a spus: „Eu aş
vrea să devin creştin, dacă ceilalţi n-ar râde de mine, căci eu nu pot suporta
aşa ceva". Un alt şef, Nowar, a început să se roage şi nu se ruşina să
vorbească despre Dumnezeul cel adevărat.
Odată a
murit soţia unui alt şef. Acesta a venit la Paton şi a spus că şi el ar vrea
să-şi înmormânteze soţia în felul cum Paton şi-a înmormântat soţia. În scopul
acesta a cumpărat nişte haine cu care a îmbrăcat-o, iar Nowar a mers să facă un
serviciu de înmormântare, să le vorbească despre Dumnezeu şi să se roage. A
fost primul serviciu de înmormântare la canibali. Paton s-a bucurat de lucrul
acesta şi ori de câte ori avea prilejul, le vorbea despre Domnul Isus şi
moartea Sa în locul păcătoşilor.
O
familie s-a convertit şi i-a fost de mult ajutor. Pe el îl chema Avram şi pe
soţie Nafatu. Schimbarea vieţii lor, de la canibalism la adevăratul creştinism,
a fost aşa de izbitoare, încât cei mai mari necredincioşi şi cei mai înfocaţi
atei, spunea Paton, ar fi rămas fără grai, ar fi trebuit să recunoască puterea
transformatoare a Duhului Sfânt. Ei au devenit ca doi îngeri ai lui Dumnezeu
pentru misionar. Ei l-au ajutat la clădirea unei alte case într-o zonă mai sănătoasă.
Când a suferit un straşnic atac de friguri încât şi-a pierdut şi cunoştinţa, ei
l-au hrănit şi l-au ajutat să revină la
viaţă. Ei au fost alături de el în lucrarea de învăţare a băştinaşilor,
l-au sprijinit în greutăţi şi în desele primejdii de moarte.
Paton îşi
amintea bine de cincizeci de situaţii când era să fie omorât de canibali, dar în
chip minunat Domnul mereu l-a izbăvit. Odată, i-au ucis învăţătorii, ajutoarele
ce le avea de la Aneityum, dar el a scăpat. Într-o dimineaţă, şi-a văzut casa înconjurată
de oameni înarmaţi. Şeful a spus că au venit să-i ia viaţa. Îndată, el a îngenuncheat
în mijlocul lor şi a început să se roage şi să-şi încredinţeze sufletul în mâinile
Domnului Isus. După ce şi-a terminat rugăciunea, şeful a recunoscut comportarea lor rea şi a promis că de
acum ei se vor lupta cu cei ce vor să-l omoare, dar Paton l-a apucat strâns pe
şef şi nu l-a lăsat, până ce n-a promis, că nu va omorî pe nimeni din pricina
lui.
Dar n-a
trecut mult timp şi din nou s-au adunat şi au hotărât să-l omoare. Ei au spus
că urăsc închinăciunea, dar că îl lasă în viaţă, dacă el le promite că nu va
mai vizita satele lor, ca să-i înveţe şi să se roage cu ei. El le-a spus că cel
ce l-a păstrat în viaţă în mijlocul lor, a fost Dumnezeu şi că el trebuie să-i
înveţe, că face aceasta nu pentru bani, ci pentru ca ei să ajungă să cunoască
pe adevăratul Dumnezeu. Atunci s-au potolit şi s-au împrăştiat.
Au
trecut doar câteva zile de la acea întrunire, şi pe când erau adunaţi mai mulţi
băştinaşi în casa lui, un om furios a venit în goană nebună să-i dea în cap cu
o secure. Dar un şef de trib care era acolo a apucat un hârleţ şi l-a scăpat pe
misionar de la o moarte sigură. Toate aceste circumstanţe l-au făcut pe Paton
să fie mai consacrat, mai dependent de Domnul, căci îşi dădea seama că nu ştie
când şi cum ar putea fi atacat.
Într-o
altă zi, un şef foarte sălbatic, timp de patru ore, a stat lângă el cu arma încărcată,
pe care a îndreptat-o, de mai multe ori, spre capul lui Paton, gata să tragă,
dar Dumnezeu i-a reţinut mâna. În tot timpul acesta, Paton şi-a văzut liniştit
de lucrul său, ca şi când acela n-ar fi fost acolo. Din experienţele avute, el
primise încredinţarea că nu poate fi omorât, până ce îşi împlineşte misiunea.
Toate aceste încercări au fost înspăimântătoare, dar ele i-au întărit mai mult
credinţa lui în Dumnezeu şi l-au pregătit pentru cele ce aveau să urmeze.
Într-o
seară a auzit de trei ori cum un şef cu oamenii săi au încercat să-i spargă
uşa, dar căţeluşul său dinăuntru a început să latre şi atunci au fugit. A doua
zi se vorbea că au fost loviţi de spaimă şi că nu îl vor împuşca. Atunci, au
făcut planul să-i dea foc casei şi când vor încerca să fugă, îi vor omorî. Dar unul din învăţătorii de la
misiune a auzit. Când ei au aflat că planul lor secret a fost dat în vileag, au
renunţat să-i pună foc. Ce minunat răstoarnă Domnul planurile duşmanilor Săi!
Unul din
învăţătorii de la Aneityum, numit Namuri şi-a făcut o căsuţă în satul vecin şi
locuia acolo cu soţia sa. Fără carte, el căuta prin grai şi prin trai să-i înveţe
pe băştinaşi calea Domnului. Un preot al lor, văzând influenţa ce o are asupra
sătenilor, într-o dimineaţă, a luat o piatră mortală care e în formă de disc şi
pe care ei o aruncă cu mare precizie putând reteza capul, şi a aruncat-o spre
Namuri, dar acesta şi-a ferit capul şi a primit doar o tăietură la mână. Atunci
preotul a sărit asupra lui cu ciomagul, i-a dat o lovitură şi l-a doborât la
pământ. Jos i-a mai dat câteva lovituri, dar Namuri s-a putut ridica şi a fugit
la casa misiunii. Preotul şi alţi câţiva erau după el. Paton a auzit gălăgie,
ţipete, şi ieşind afară, l-a văzut pe Namuri căzut acolo lângă un copac, plin
de sânge. De acolo de jos, când l-a văzut pe Paton, a început să strige:
„Fugiţi să vă scăpaţi viaţa! Vin să vă omoare! Au spus că ne omoară pe toţi
astăzi, căci ei urăsc pe Dumnezeu şi închinăciunea". Dar Paton n-a fugit,
ci liniştit l-a pansat şi l-a dus înăuntru. Urmăritorii s-au răzgândit şi s-au
împrăştiat printre tufişuri. Dumnezeu l-a ajutat pe Namuri şi în vreo patru
săptămâni s-a refăcut. Unii i-au cerut să se reîntoarcă în sat, dar Paton a
spus că întâi şefii de trib să pedepsească pe cel ce a săvârşit atacul. Ei au
vrut să-i dea lui Namuri drept despăgubire un porc, dar Paton n-a acceptat. El
a spus că cel rău trebuie pedepsit. După trei săptămâni de discuţii, şefii l-au
prins pe respectivul, l-au legat cu o frânghie şi l-au chemat pe Paton să-l
vadă pedepsit. El s-a dus ca astfel să pună capăt atacurilor. După ce a vorbit
cu ei şi au promis că aşa ceva nu se va mai întâmpla, el le-a cerut să-l
dezlege şi să-i dea drumul.
Pentru o
vreme toţi păreau mai prietenoşi. Namuri dorea acum să se întoarcă în satul lui. Paton insista să mai
rămână, dar el a zis: „Misi (prescurtarea cuvântului misionar), când îi văd atât
de dornici după sângele meu, eu mă văd pe mine însumi cum am fost când ceilalţi
misionari au venit pe insulă. Doream să-i omor, întocmai cum ei doresc să mă
omoare pe mine. Dacă misionarul s-ar fi întors înapoi din cauza unui aşa
pericol, eu aş fi rămas păgân. Dar un misionar a venit şi a continuat să ne înveţe
până ce, prin harul lui Dumnezeu, eu am fost schimbat în ceea ce sunt astăzi.
Acum, acelaşi Dumnezeu care m-a schimbat pe mine, îi poate schimba şi pe aceşti
tanezi, ca să-L iubească şi să-L servească. Eu nu pot să stau departe de ei,
dar voi dormi la casa misiunii şi ziua voi face tot ce pot, ca să-i aduc la
Domnul Isus". Faţă de o aşa motivare, Paton nu a mai putut să-l reţină. El
s-a dus în sat şi acum parcă avea mai mare influenţă. Dar într-o dimineaţă, în
timp ce Namuri era îngenuncheat şi se ruga în casa sa, preotul păgân, plin de
invidie a venit cu un ciomag mare, i-a dat în cap, crezând că l-a omorât
dintr-o lovitură. Văzându-l doborât, toţi au fugit. După o vreme, Namuri şi-a
revenit în fire şi s-a târât până la casa misiunii. Era în pragul morţii. Avea
dureri mari, dar nu se văicărea: „Sunt pentru Numele Domnului! Nu sunt pentru
el!" Cu vocea stinsă se ruga mereu: „O, Doamne Isuse, iartă-i, căci ei nu
ştiu ce au făcut! O, nu-Ţi lua robii Tăi din Tana! Nu-Ţi lua închinăciunea de
pe această insulă întunecată! O, Dumnezeule, fă ca toţi tanezii să-L iubească
şi să-L urmeze pe Domnul Isus!" Pentru el, Cristos Domnul era totul. Aşa,
rugându-se a trecut în veşnicie. El a fost om umil, dar un om mare în slujba
Domnului şi a intrat în rândul martirilor pentru o slavă eternă.
Într-o
zi, în timp ce Paton lucra, s-a pomenit înconjurat de şeful de război, cu
frate-său şi cu o mulţime de oameni înarmaţi şi toţi şi-au îndreptat armele
spre el. El nu le-a spus nici o vorbă, ci şi-a văzut mai departe de lucru, ca
şi când ei n-ar fi fost acolo. În
gândul său însă se ruga ca Domnul să-l izbăvească sau să-l treacă deodată în
glorie. Apoi, ei s-au tras un pas înapoi şi îşi făceau semne unul altuia să
tragă primul glonte, dar nimeni n-a tras. O mână nevăzută i-a reţinut. După ce
au mai stat puţin în aceeaşi poziţie de tragere, şi-au lăsat armele în jos şi
l-au părăsit, dându-i prilej misionarului să mulţumească Dumnezeului său şi să
se încreadă şi mai mult în El.
Timp de
trei luni, cu ajutorul unor oameni plătiţi, a ridicat un locaş de închinăciune.
Avea 16 metri în lungime şi 7 metri în lărgime. Duminica, acolo avea serviciul
de închinăciune, iar în cursul săptămânii acolo ţinea şcoală cu băştinaşii.
Şeful Nowar îi devenise bun prieten. El a influenţat pe ceilalţi şefi, pe o
distanţă de vreo 16 km de la ţărm, să facă o sărbătoare pentru Iehova-Dumnezeu
şi să vină cu tot poporul la închinăciune. Când s-au adunat toţi, Nowar a
trimis un grup de şefi de trib să-l escorteze pe Paton şi pe învăţătorii de la
şcoală, aducându-i la locul de adunare. A fost cea mai mare întrunire de pe
insulă. Patrusprezece şefi au vorbit mulţimii. Ei toţi au cerut, ca războaiele
să înceteze pe insula Tana, nimeni să nu mai fie omorât, să nu mai dea
ascultare vrăjitorilor, că sunt nişte mincinoşi, căci ei nu pot opri vântul, nu
pot aduce ploaie, nu pot înlătura bolile, nici foametea; că întunericul păgânismului
trebuie să înceteze şi că toţi ar trebui să adopte închinăciunea lui Iehova-Dumnezeu
învăţată de misionar; că toate triburile alungate de ei să fie chemate să se reîntoarcă
la pământul lor şi să trăiască în pace.
Vorbirile
lor au fost frumoase. Ele n-au stârnit nici o opoziţie. Dar din fire ei erau
foarte schimbători. Ei au ajuns să-şi dea seama de anumite rele, dar viaţa lor
nu era încă schimbată de Duhul Sfânt şi curând toată sărbătoarea lor a luat
forma unei ceremonii idolatre. O cantitate imensă de mâncare a fost pregătită,
îndeosebi porci şi păsări. Paton şi-a dat seama ce urmează. El a păşit în mijlocul cercului şi le-a prezentat nişte daruri,
mai ales cuţite şi furculiţe, cerând la doi şefi să le împartă pe triburi, dar
el a refuzat să rămână la mâncare. Nu voia să încurajeze nici un act de închinăciune
diavolească, cu toate că i se părea că aceasta va stârni o reacţie. Şefii Nowar
şi Nerwangi au explicat poporului, au distribuit cadourile lui şi toţi au fost
pe deplin satisfăcuţi. Paton a plecat, iar ei în continuare au procedat aşa cum
erau obişnuiţi la serbările lor: muzică şi dansuri, dar s-au făcut în ordine.
Apoi, bărbaţii ajutaţi de soţii şi-au pus mâncarea în coşuri şi au plecat
acasă.
N-a
trecut însă mult şi într-o dimineaţă a fost trezit de strigăte de război. Două
triburi se certau pentru o femeie. Şi o parte şi alta se ameninţau cu ciomegele
lor. Imediat, Paton a alergat în mijlocul lor şi i-a potolit înainte de a-şi da
în cap unii altora.
Abia au
trecut câteva zile liniştite şi într-o dimineaţă, înainte de a se face ziuă, a
auzit o împuşcătură, apoi alta. Unul din învăţători a venit să-l scoale. Era îngrozit.
În acea dimineaţă era să fie o serbare de împăcare cu un trib care fusese
alungat de ei. Şefii s-au înţeles între ei să sacrifice câteva persoane. Au
fost alese victimele şi la uşa fiecăruia preoţii-vrăjitori au aşezat câte un
ucigaş, care trebuia înainte de a se face ziuă, să-şi doboare victima spre a o
oferi ca sacrificiu zeului lor. Printre victime trebuia să fie şi Paton cu învăţătorii
săi, dar ei erau încuiaţi în casă şi călăul nu şi-a putut îndeplini misiunea.
Primprejurul casei ei au auzit mişcări, şoapte, dar ei n-au ieşit afară. După
ce s-a făcut ziuă, toţi s-au retras. Cadavrele celor omorâţi erau sub un pom
sacru lângă casa misiunii. După ce s-au retras de la casa misiunii, au luat
cadavrele le-au prăjit şi le-au mâncat, făcând astfel legământ de pace între
cele două triburi.
La scurt
timp, a izbucnit un alt război între triburile din interiorul insulei şi cele
de pe ţărm. Misionarul a făcut tot efortul
să împiedice ostilităţile, vărsările de sânge şi a reuşit.
Într-o
zi, Paton s-a dus într-un sat unde se adunau câteva triburi şi le-a spus că
dacă ar asculta de Iehova-Dumnezeu, ei ar putea scăpa de războaie şi ar trăi o
viaţă mai fericită. De faţă erau şi trei preoţi-vrăjitori, oameni sacri ai lor.
Aceştia au spus că nu vor să creadă în Dumnezeu, căci ei au puterea lui Nahak,
domnul vrăjitorilor, şi că ei pot să-l omoare fără arme, numai că le trebuie o
mică bucăţică din ceea ce Paton a mâncat, o coajă de portocală sau banană şi
atunci, prin descântecele lor, îl vor putea omorî. Paton s-a gândit că e
momentul ca acum, în faţa mulţimii, să-i dovedească mincinoşi şi să rupă laţul
spaimei cu care subjugaseră pe băştinaşi. Văzu acolo o femeie care avea nişte
fructe şi i-a cerut să-i dea trei. El a muşcat din ele şi restul l-a dat celor
trei preoţi, cerându-le să-l omoare prin farmecele lor, dar nu cu suliţa. Toată
mulţimea a privit îngrozită scena aceasta. De obicei, ceremonia către Nahak se
făcea în secret, căci toţi păgânii fugeau înspăimântaţi. De data aceasta, Paton
le-a cerut să nu fugă nici unul. Cei trei s-au ridicat şi au început descântecele
lor. Fiecare şi-a înfăşurat fructul din care muşcase Paton în nişte frunze
luate din pomul lor sacru şi i-au dat forma de lumânare. Au aprins un foc la
rădăcina pomului sacru, descântau, aprindeau acele frunze, le învârteau
deasupra capului, suflau în ele, le aprindeau iarăşi, invocau duhurile, făceau
gesturi, arătau spre Paton şi teroarea vrăjitoriilor stăpânea mulţimea, dar
Paton era calm, doar din când în când îi aţâţă, strigând: „Haideţi mai repede!
Provocaţi-l pe zeul vostru să vă ajute! Eu încă nu sunt mort! Din contră, sunt
foarte bine!"
Lumânările
lor de frunze au ars, descântecele s-au terminat, dar nici un rezultat. Atunci
au spus că trebuie să amâne şi să facă acelaşi lucru toţi vrăjitorii lor, aşa
că până duminică Paton va fi mort. În faţa mulţimii, Paton le-a cerut să se unească şi prin Nahak să-l omoare până
duminică, iar dacă duminică el vine sănătos în mijlocul lor, înseamnă că Nahak
nu are nici o putere, ci Iehova-Dumnezeul cel viu are puterea şi îl păzeşte.
Tot restul săptămânii a fost de muncă intensă pentru toţi preoţii-vraci ai
triburilor; sunau din scoici, invocau spiritele, îşi rosteau descântecele,
săreau, dansau la pomul sacru, dar totul în zadar. Vrăjitoriile şi farmecele
lor s-au dovedit mincinoase. Duminică, Paton, liniştit s-a dus în acel sat. Când
l-au văzut, toţi se uitau unii la alţii uimiţi. Nu le venea să creadă ochilor.
Cum erau toţi adunaţi, el i-a salutat, zicându-le: „Primiţi dragostea mea,
prietenii mei! Am venit din nou să vorbim despre Iehova-Dumnezeu şi despre închinăciune".
Cei trei
preoţi-vrăjitori erau acolo. Ei au recunoscut că au încercat să-l omoare prin
Nahak, dar n-au reuşit. Întrebaţi fiind de ce nu au reuşit, ei au recunoscut că
Dumnezeul care-l protejează pe Paton este mai puternic decât zeii lor. Atunci
misionarul le-a spus: „Da, cu adevărat Iehova-Dumnezeu este mai puternic decât
toţi zeii voştri. El m-a ocrotit şi El mă ajută, căci numai El este Dumnezeul
cel viu, singurul Dumnezeu care poate auzi rugăciunea şi îţi răspunde, dacă tu
îţi dai viaţa Lui şi-L slujeşti numai pe El. El vă devine prieten, dacă vreţi
să ascultaţi de El”. Zicând acestea, el se aşeză pe trunchiul unui copac căzut
şi le zise: „Veniţi şi aşezaţi-vă aici în jurul meu, şi vă voi învăţa despre
dragostea lui Dumnezeu şi cum să vă închinaţi ca să-I fiţi plăcuţi Lui".
Doi
dintre vraci au venit şi s-au aşezat jos, la fel şi poporul, iar Paton a început
să le vorbească despre Domnul Isus. Cel de al treilea vraci, care era mai mare
în rang şi înalt de statură, bine dezvoltat, a plecat şi după puţin timp s-a întors
cu suliţa lui de luptător cu care făcea gesturi războinice şi mereu o îndrepta
spre misionar. Când a sosit, Paton a zis mulţimii: „Desigur el mă poate omorî cu
suliţa, dar el a spus că mă omoară
prin Nahak şi a promis că nu va folosi armele de război împotriva mea. Dacă îl
lăsaţi să mă omoare, vă omorâţi prietenul vostru, care a trăit printre voi şi a
încercat să vă facă numai bine, aşa cum bine ştiţi cu toţii". El a încercat
să tulbure adunarea, dar ceilalţi doi au stat lângă misionar şi la fel poporul
s-a strâns mai mult în jurul lui. Văzând situaţia încordată şi, ca să evite
vărsări de sânge, Paton a încheiat şi împreună cu învăţătorii s-au retras şi au
ajuns acasă cu bine. Vraciul acesta, lezat în mândria lui, l-a urmărit timp de
câteva săptămâni cu o suliţă mare, ca a lui Goliat. Dumnezeu însă l-a împiedicat
s-o arunce. Acolo nu era lege sau tribunal de care să se teamă, şi totuşi nu
i-a cauzat nici un rău. Misionarul se făcea doar că nu-l vede, îşi căuta
liniştit de drumul sau de lucrul său, lăsând paza sa cu totul în mâna cea bună
a Domnului. Incidentul acesta a dat pe faţă în ochii tuturor neputinţa
vrăjitorilor şi a lui Nahak şi i-a descătuşat în parte de această superstiţie.
Traficanţii
de tutun, băuturi alcoolice şi praf de puşcă mereu născoceau ceva nou, ca să-i
distrugă pe băştinaşi, pentru ca insula să o poată popula cu albi. Într-o
dimineaţă, patru corăbii au intrat în port şi au aruncat ancora. Căpitanul a
chemat pe misionar şi l-a înştiinţat că ei au introdus pe insulă, în patru
puncte, patru oameni contaminaţi de pojar, boală ce va face ravagii între ei.
Băştinaşii erau seceraţi de pojar. Paton i-a mustrat aspru, dar cum ei erau
doar nişte beţivani, se distrau de îngrijorarea misionarului. Şi nu a trecut
mult până ce pojarul a cuprins insula. În fiecare zi mureau cu zecile. În unele
case erau bolnavi şi părinţii şi copiii. Groaza i-a cuprins pe toţi. Chiar şi
dintre băştinaşii credincioşi care au intrat în slujba misiunii au murit 13
persoane. Cei veniţi din Aneityum să ajute misiunea, s-au împachetat să plece
de pe insulă din cauza molimei. Când misionarul a spus că el nu pleacă, unii
i-au atras atenţia că băştinaşii se vor răzbuna pe el, dar fermitatea hotărârii sale i-a făcut să renunţe şi ei la
plecare.
Înainte
cu ceva de molimă, Paton fusese de partea cealaltă a insulei spre a aşeza
acolo un misionar cu soţia abia sosiţi din Noua Scoţie, dar după ce molima de
pojar a decimat o treime din populaţia insulei, au trebuit să renunţe la acest
plan. Furia celor rămaşi în viaţă împotriva oamenilor albi, care le-au adus
boala, a fost grozavă. Ea s-a răsfrânt în mod direct asupra misionarului, căci
el era singurul om alb pe insulă. Traficanţii au ştiut cum să dea lovitura.
Ziua de
Anul Nou 1861, Paton a petrecut-o în casa sa cu soţii Johnston, noii misionari.
Au citit Biblia, şi-au reînnoit consacrarea lor în faţa Domnului şi s-au rugat
pentru păgânii de pe insulă. Seara, când soţii Johnston au vrut să plece la
locuinţa lor, s-au reîntors alarmaţi de la uşă, spunând că doi bărbaţi cu
feţele vopsite în negru, având fiecare câte o măciucă grea sunt la ferestre. Îndată,
Paton a ieşit la ei afară şi i-a întrebat ce caută. Ei au zis că ar avea nevoie
de medicamente. Atunci Paton i-a invitat în casă şi a căutat să le pregătească
medicamentele necesare. Dar când au fost gata, nu au vrut să le ia şi nu se
grăbeau să plece. Fiindcă era seară târziu, Paton le-a zis că trebuie să plece
că iată pleacă şi soţii Johnston. Apucându-şi fiecare măciuca lui au ieşit şi
ei pe uşă, dar afară unul a ridicat măciuca să-l lovească pe Johnston în cap, însă
acesta grijuliu, l-a observat şi s-a ferit, apoi a început să strige. Cei doi
dulăi ai misionarului au văzut pericolul şi au sărit la feţele mascate ale
celor doi, care ridicaseră măciucile a doua oară să-l lovească pe Johnston.
Numaidecât Paton a fost afară şi a strigat la ei, dar acum vroiau să-i dea lui
în cap, dacă n-ar fi sărit câinii la ei. Lovitura a primit-o unul din câini,
care a fost grav rănit, cealaltă măciucă a nimerit în pământ. Dacă-l lovea pe
Paton l-ar fi trecut în veşnicie. Văzându-se atacat, Paton a asmuţit amândoi câinii
asupra lor şi speriaţi au luat-o la fugă. Îndată, din tufişuri au ieşit alţii
şi au luat-o la fugă şi ei. Aceştia erau oameni veniţi de la vreo 16 km. Înadins să-l omoare, încă o dată mâna cea
bună a Domnului s-a dovedit protectoare pentru misionari. Paton, care era
obişnuit cu aşa scene, s-a dus la culcare şi a dormit liniştit, dar Johnston, îngrozit
de ce i se întâmpla-se, n-a putut să mai doarmă. După 16 zile de nesomn, era
extenuat de puteri şi a trimis la Paton după o sticluţă de laudanum. Trei seri
la rând a luat câte o doză şi a dormit adânc. În timpul acesta, Paton însuşi
suferea de febră şi n-a putut să vină la el. Într-o zi la amiază, soţia lui
Johnston a venit plângând că nu îşi poate trezi soţul. Deşi se afla în cel mai
critic stagiu al bolii, Paton s-a dus şi l-a găsit pe Johnston în comă. Avea
dinţii încleştaţi şi abia cu o lingură şi cu o bucată de lemn i-a putut
deschide gura să-i dea un medicament şi astfel l-a readus la cunoştinţă. Timp
de 12 ore a stat lângă el, ajutându-i să nu cadă iarăşi în comă. A doua zi, s-a
sculat, a umblat şi a vorbit. Două zile s-a părut că îi este mai bine, dar pe
21 ianuarie, la ora 2 după-masă, Johnston a trecut în veşnicie. Abia sosise pe
câmpul de misiune şi devenise martir. Munca de săpare a gropii pentru înmormântarea
lui Johnston a înrăutăţit mai mult starea sănătăţii lui Paton. Şi el a căzut în
comă, dar după puţin timp şi-a revenit, însă era foarte slăbit. Tocmai în acea
perioadă a pierdut pe Konia, un şef de trib ce a devenit creştin şi care a fost
unul din ajutoarele sale în lucrare, dar boală l-a trecut în veşnicie.
În mai
1861 s-a auzit vestea că misionarul G. N. Gordon şi soţia au fost ucişi pe
insula Erromanga. Îndată, unul din traficanţii albi a venit noaptea cu o barcă
la Tana, aducând cu sine o grupă de luptători. El a chemat în secret pe şefii
de triburi şi le-a cerut să le dea voie să omoare pe misionari, ca să nu fie pe
insulă închinăciune lui Dumnezeu. Dar şefii nu au admis aceasta. Probabil că
s-au gândit că nu e bine să lase altora pricina aceasta de laudă, ci se gândeau
ei să facă o aşa bravură. Îndată, a doua zi, casa misiunii a fost înconjurată
de oameni înarmaţi, care strigau unii
la alţii: „Cei din Erromanga au ucis pe misionari. Şi noi am ucis pe învăţătorii
Evangheliei veniţi din Rarotonga şi din Samoa. Acum să vedem dacă vine cineva
să-i pedepsească. Noi am omorât pe mulţi albi şi nimeni nu ne-a pedepsit. Să ne
vorbim cum să-l omorâm pe misionarul Paton şi să alungăm închinăciunea la
Dumnezeu de pe insulă". Un şef de trib a strigat tare spre a auzi Paton:
“Îmi place de cei din Erromanga! Ei sunt tari şi bravi! Ei au ucis pe misionar
şi pe soţia lui, iar noi numai vorbim despre aşa ceva".
Paton a
auzit totul, dar a stat liniştit în casă. După un timp, s-au retras şi seara au
făcut o mare serbare cu dansuri războinice şi strigăte în care lăudau fapta
celor din Erromanga. Şeful de trib Miaki a venit cu un grup la casa lui Paton
şi i-a zis: „Tu şi închinăciunea la Dumnezeu sunteţi cauza tuturor relelor, a
bolilor şi a morţii pe insula Tana. Oamenii din Erromanga au omorât pe
misionarul Gordon. Pe noi ne omoară închinăciunea. Cei din interiorul insulei
ne vor omorî pe noi, dacă vă lăsăm aici. Noi trebuie să vă omorâm şi atunci
scăpăm de toate". Dar numai l-au înştiinţat, nu l-au omorât, apoi au
plecat.
Într-o
aşa situaţie, cu pericole şi ameninţări din toate părţile, cel mai simplu lucru
era să părăsească insula. Aşa l-au sfătuit toţi prietenii. El însă vorbea limba
lor cursiv şi câştigase o mare influenţă între băştinaşi, mulţi erau ataşaţi de
el şi veneau la închinăciune. Să-i părăsească i se părea o dezertare de la
datorie şi ştia că toţi se vor risipi. De aceea, cu toată situaţia gravă, el a
hotărât să rămână în lucrare în Tana. A riscat totul pentru Mântuitorul său.
Era descendent din înaintaşi care au suferit mari persecuţii pentru Domnul.
Într-o
altă zi, în timp ce învăţa pe unul din Evanghelie, un altul a vrut să-i fure
ceva. Paton a observat şi a vrut să-l oprească, dar el şi-a rotit măciuca să-l
lovească în cap. Paton a prins măciuca cu amândouă mâinile şi apoi i-a vorbit frumos. Omul a stat ca încremenit, apoi a
plecat, lăsându-i în pace.
Printre
toate aceste pericole, soţia lui Miaki cu doi băieţi, alţi nouă şefi şi cu
oameni de ai lor luau parte în mod regulat la serviciile de închinăciune. În
fiecare duminică erau peste 60 de persoane la ascultarea Evangheliei. Aceasta
l-a încurajat mult.
Într-o
seară, a auzit câteva împuşcături în uşa casei sale. După câteva zile, în port
au sosit câteva corăbii engleze. Comandorul Seymour, căpitanul Hume şi Dr.
Geddie au venit la el şi l-au îndemnat să-şi facă bagajul şi să plece cu ei. El
încercase înainte în câteva rânduri să-şi facă bagajul, dar sufletul lui ardea
pentru Tana. De aceea, nici de data aceasta n-a fost gata să plece.
După
plecarea corăbiilor cu cei vreo trei sute de marinari, pe insulă au început să
circule zvonuri de război. Toţi se pregăteau intens. S-au făcut mereu întruniri
cu discuţii aprinse. La o mare întrunire a fost invitat şi Paton. El a căutat
să-i liniştească, spunându-le că trebuie să trăiască în pace. Erau două
tabere: una în frunte cu Ian, care ţinea la misionar, alta care voia să-l
omoare. Ian a păşit spre Paton în faţă şi i-a spus: „Aceştia sunt oamenii mei
şi prietenii tăi, ceilalţi sunt duşmanii tăi şi ai noştri. Spune un cuvânt şi îi
vom ucide pe toţi. Dacă refuzi, ei te vor omorî pe tine, iar pe noi ne vor
persecuta pentru că ne închinăm Domnului".
Paton însă
a zis: „Eu vă iubesc pe toţi şi sunt aici să vă învăţ să vă întoarceţi de la
răutatea voastră la Dumnezeu. Puteţi să mă omorâţi, dar eu sunt cel mai bun
prieten al vostru. Nu mi-e teamă să mor...”. Atunci au acceptat să se împace şi
şi-au făcut daruri unii altora. Însă ei erau foarte schimbători. Nouka şi Miaki
au declarat că se vor răzbuna pe Ian, care era foarte războinic, nu cu armele,
ci prin vrăjitorie şi farmece. După câteva zile, Ian a căzut bolnav foarte
grav. Unii presupuneau că a fost otrăvit, lucru care era foarte obişnuit la ei. Toate eforturile misionarului au
rămas zadarnice şi se vedea că e pe moarte. Într-o seară, fratele şefului Ian a
venit cu o grupă după Paton să-l ducă la bolnav, dar misionarul a refuzat să
meargă noaptea şi s-a dus dimineaţa. Când a ajuns în tribul lui, a găsit multă
lume adunată la casa lui Ian. El a intrat, s-a apropiat de muribund şi s-a
rugat. La terminarea rugăciunii, a observat că toată mulţimea a fugit. Ian l-a
invitat să stea pe marginea patului său. În timp ce Paton îi vorbea, Ian se
părea pierdut în meditaţie, dar deodată a scos un cuţit mare şi l-a pus la
inima lui Paton. Acesta n-a îndrăznit să se mişte, ci doar şi-a îndreptat ruga
către Domnul. Tăcerea de mormânt făcea ca secundele să pară ani. Ian era agitat
şi tremura din tot corpul. Apoi îşi smuci mâna şi puse cuţitul la loc, strigând:
„Pleacă! Pleacă de aici!" În clipa următoare Paton a şi fost afară. Nici
acolo însă nu mai era nimeni. Aceasta i-a dat de înţeles că Ian spusese la ai
lui că îl omoară pe misionar, de aceea, toţi au plecat. Atunci a luat-o la fugă
şi deşi era o distanţă de vreo şapte km, nu s-a oprit până la casa misiunii.
Acolo a mulţumit pentru izbăvirea de sub cuţitul muribundului.
După
moartea lui Ian, fratele său a adunat câteva mii de luptători şi a căutat să se
răzbune pe ceilalţi. Paton a vrut să-i liniştească, dar n-a fost chip. Sâmbătă
18 ianuarie 1862, au început războiul. Miaki a cerut ajutoare de la triburi din
interior, cu făgăduinţa că îl vor prăji pe misionar şi le va trimite şi lor câte
o porţie. Aceştia, cu trupuri de oţel, au venit şi au dat atacul la casa misiunii.
Au fost dansuri şi ţipete de război de îţi ţiuiau urechile. Apoi, au început cu
măciucile lor să lovească în ziduri şi în uşă, ca să o spargă. Au reuşit însă
să intre în magazie şi au prădat totul, au rupt cărţile şi le-au împrăştiat, au
pătruns şi în casă, dar Paton se încuiase în dormitor. Au tras cu muschetele,
dar n-au reuşit să spargă uşa dormitorului. Atunci Paton a luat un pistol pe
care i-l lăsase cineva, a scos mâna pe fereastră şi a tras câteva focuri în aer. Când au auzit împuşcăturile
dinăuntru, toţi s-au aruncat cu burta la pământ. După ce s-a făcut linişte,
s-au ridicat şi au fugit cu prada luată.
A doua
zi, au închis uşa misiunii şi doar cu hainele ce au rămas pe ei, cu Biblia şi
cu traducerile ce le făcuse în limba taneză, Paton cu doi dintre ajutoare au
fugit la şeful de trib Nowar, care fusese rănit în război. Au apucat printre
tufişuri, dar un văr al lui Miaki, care şi el era în tufişuri la pândă, i-a
oprit şi era să-l lovească pe Paton cu măciuca, dar Paton şi-a ferit capul şi a
strigat la el că are să fie pedepsit de Dumnezeu. Tremurând el s-a uitat împrejur
să vadă pe Dumnezeu, iar în acel moment Paton şi ceilalţi doi au fugit. La casa
lui Nowar i-a găsit pe toţi în panică. Cum ei erau ceva mai pe înălţime, jos
ţărmul se vedea plin de luptători. Ei au zis: „Azi toţi vom fi omorâţi şi mâncaţi".
Atunci s-au rugat ca din gura morţii. Trupele s-au îndreptat spre casa
misiunii, dar negăsindu-i, s-au îndreptat spre casa lui Nowar. Un alergător
le-a adus un mesaj şi deodată şi-au schimbat direcţia. Toţi au zis: „Domnul v-a
ascultat rugăciunea!" Noaptea următoare, Nowar le-a cerut să plece de la
el, căci altfel şi ei vor fi omorâţi din pricina lui. Totuşi, ca să-l scape pe
Paton, a trimis pe fiul său să-l conducă la plantaţia sa, căci acolo avea nişte
castani uriaşi, în care să se urce pentru a nu fi văzut. Acolo, Paton era
singur în castan, dar el mărturiseşte că niciodată n-a simţit prezenţa Domnului
mai reală ca atunci. Numai mâna cea bună a Domnului l-a scăpat. Duşmanii l-au
căutat cu înverşunare, au pătruns în casă, au prădat totul, au dat foc casei,
dar pe el nu l-au găsit. El stătea liniştit în castan. Într-o zi, a coborât şi
cu alţi patru a încercat să plece noaptea cu o canoe, însă marea a fost foarte
furtunoasă şi după cinci ore de luptă teribilă cu valurile, uzi leoarcă, s-au întors
înapoi şi pe ţărm au îngenuncheat, cerând putere pentru pericolele şi
peripeţiile ce aveau să urmeze. Într-adevăr, au urmat zile critice. Duşmanii îl
căutau, îl pândeau, iar prietenii se
temeau să-i ofere adăpost. După atâta hărţuială, obosit în trup, lihnit de
foame, i se părea că nu mai poate. Dar în aşa situaţii critice şi ultima fibră
îşi dă aportul la realizarea scăpării. În rătăcirile lor pe insulă, au întâlnit
patrule ale duşmanilor, care şi-au îndreptat spre ei muschetele, dar au fost
reţinuţi, nimeni n-a tras. Întâlnind o altă grupă de luptători, unul a aruncat
piatra mortală care e în formă de disc şi a nimerit pe unul din ajutoare, făcându-i
o tăietură adâncă pe faţă, dar nu l-a doborât. Fugind au putut ajunge la
cealaltă staţie misionară din capătul insulei. De acolo, în februarie 1862 a
mers la Aneityum, apoi la Sydney în Australia.
După
puţină odihnă şi refacere, a luat o corabie şi s-a reîntors în Scoţia. În 1865
s-a recăsătorit şi a recrutat alţi şapte misionari pentru insulele Noile
Hebride, iar el cu soţia au luat câmpul de misiune la Aniwa, o altă insulă nu
departe de Tana. Aici lucrarea a progresat mult mai bine şi a ajuns să vadă
aproape pe toţi locuitorii la picioarele Domnului.
Paton a făcut
mai multe călătorii misionare în Marea Britanie, în Statele Unite, în Canada şi
Australia. Greutăţile îndurate, pericolele ce le-a înfruntat cu atâta eroism în
timpul celor 30 de ani de vestire a Evangheliei printre canibali, au determinat
pe mulţi alţii să devină misionari în străinătate sau să desţelenească terenuri
noi în ţara lor. Dacă Paton a putut să predice Evanghelia la canibali, oare tu
nu o poţi vesti fraţilor tăi?
La 28
ianuarie 1907, la Canterbury, Australia, Paton, în vârstă de 83 de ani, a
plecat în veşnicie să se odihnească de ostenelile sale pentru propăşirea Împărăţiei
lui Dumnezeu.