4. Micuţii chiriaşi ai casei ai lui
Dumnezeu
Tatăl meu a venit în zbor, având în ciocul lui hrană gustoasă.
Prada îi atârna în ambele părţi ale ciocului. Imediat mi-am deschis ciocul cât
am putut de mult. Dar nici prin gând nu i-a trecut să îmi dea din hrana adusă. Lacomă
să ajung la pradă, am alunecat peste marginea cuibului. În această clipă el s-a
retras, iar eu am căzut din cuib, ţipând. Pentru un moment încercasem să mă
prind cu ghearele de el. Bătând din aripi disperată, mă prăbuşeam tot mai jos. Însă
înaintea impactului cu pământul mi-am dat seama că pot să zbor. Cu un zbor
nesigur, l-am urmat pe tatăl meu în pomul apropiat. După ce m-am odihnit puţin,
m-am încumetat să sar singură jos. Acum zburam urmându-l pe el, imitam toate
curbele, toate mişcările lui, în sus şi în jos. Mai târziu am încercat să ajung
iarăşi în cuib, dar nu am reuşit de prima dată. Abia când mi-a ajutat tata am
reuşit, şi gâfâind de oboseală, m-am târât în cuibul lipit de perete.
Numele meu
Eu sunt o rândunică (“Delichon
urbica”). Numele l-am primit de la culoarea penelor din partea inferioară,
care sunt de un alb imaculat, în contrast cu lăstunul, ruda mea. De el mă
deosebesc şi prin coada mea, care arată mult mai frumos fără săgeţile alea
lungi, nu este aşa? Eu îmi clădesc cuibul lipit de zidul caselor, sub
streaşină, sau în grajdurile animalelor. Numele meu latin demonstrează că şi
oamenii de ştiinţă sunt doar oameni. De fapt el vine din cuvântul grecesc “he
chelidon” ce înseamnă simplu rândunică. Însă cineva a inversat literele şi
din “chelidon” a făcut “delichon”, ceea ce nu are nici un înţeles. Pentru că eu
trăiesc în apropierea oamenilor, documentează cuvântul “urbica”, ce înseamnă
urban, aparţinând de oraş.
Muşchii mei pentru zbor
Ştii de fapt de ce putem
zbura noi, păsările? Nu este aşa de simplu cum crezi. Întregul nostru organism
a trebuit ajustat pentru aceasta de către Creator, fiindcă nu este destul să ai
numai pene. Noi putem să mişcăm concomitent fără probleme ambele aripi, în sus
şi în jos. Cei mai mulţi patrupezi îşi mişcă picioarele din faţă alternativ,
înainte şi înapoi. Şi tu mişti braţele în acelaşi fel, fără să îţi dai seama. Desigur,
o nimica toată, dar fără această concomitenţă instinctivă nu aş putea zbura
nici un metru. În afară de aceasta trebuie să ne mişcăm “picioarele din faţă”
înainte şi înapoi, mai repede decât orice alt animal. Recordul îl deţine
colegul nostru cel mai mic, minusculul colibri, care măsoară doar 3 cm. El
reuşeşte să bată din aripi de 80 de ori într-o secundă. Dacă vrei să produci
aceeaşi putere, în relaţie cu greutatea ta, ar trebui să ridici greutatea a 28
saci de ciment de 50 kg la înălţimea de 1 m, în fiecare secundă. Vezi deci,
pentru zbor ai nevoie de foarte multă putere. Muşchii mei de zbor - în relaţie
cu greutatea corpului meu - sunt unii dintre cei mai puternici muşchi din lumea
animalelor. Ei cântăresc o treime din greutatea corpului meu.
Oamenii de ştiinţă au calculat că vulturul produce o putere
permanentă de o zecime de kilowatt. Recunosc, eu nu reuşesc aşa ceva. Dar eu
sunt şi mult mai mică. Dar ghiceşte acum cât este de mare puterea continuă
produsă de un om obişnuit! Ea este - nici mai mult nici mai puţin - egală cu
cea a unui vultur obişnuit. Cu o asemenea putere mică nu ai putea rămâne
într-un zbor de planare nici măcar un minut, ce să mai vorbim de vreo altă
formă de zbor rapid.
Penele
mele...
... ţi se par probabil
foarte obişnuite. Dar priveşte la pielea ta cu cele câteva firicele de păr. Priveşte
blana unui cobai, solzii unui crap, pielea rece a unei broaşte - nici una din
ele nu întrec penajul nostru în complexitate, uşurinţă şi frumuseţe. Sigur că
ai auzit de teoria după care penele noastre s-ar fi dezvoltat din solzii
reptilelor. Eu nu pot să cred aşa ceva. Eu am aceeaşi mărturisire de credinţă
ca şi tine, în care se spune: Cred că eu şi toate creaturile am fost creaţi de
Dumnezeu.
Încearcă şi ia o pană de-a noastră şi priveşte-o cu o lupă
puternică, sau mai bine la microscop, şi uită-te la structura ei. Vei găsi o
duritate, o elasticitate şi o greutate proverbială “uşoară ca fulgul” - de
neimitat de către constructorii de avioane.
De la tija chitinoasă a penei mele pornesc într-o parte şi
în alta câteva sute de crenguţe paralele. La un cocor sunt în jur de 650. Le
poţi vedea cu ochiul liber, şi eventual le poţi chiar număra. Iar din fiecare
din aceste 650 de crenguţe se ramifică mai multe sute de “raze” în jos şi în
sus; toate împreună fiind mai multe de un milion şi jumătate.
Pentru ca aerul să nu treacă fără rost printre aceste
crenguţe, situate de o parte şi de alta a tijei, am avut nevoie de un
dispozitiv care să lege elastic între ele aceste crenguţe. Creatorul meu l-a
realizat sub forma unui fermoar foarte rafinat. Pe partea de jos a fiecărei
crenguţe se găsesc sute de jgheaburi curbate, răsucite. La un cocor sunt 600. Şi
de ele se agaţă cele 600 de cârlige de la crenguţa alăturată. Ceea ce este
extraordinar, este faptul că cârligele au toleranţă în jgheaburi, putându-se
deplasa încoace şi încolo; pana lăţindu-se sau îngustându-se vizibil. Aceasta
este o calitate foarte importantă pentru zborul meu de planare.
Iar dacă unul din aceste fermoare minuscule se deschide
vreodată, îl pot repara foarte uşor cu ciocul meu.
Nu am eu un Creator formidabil? !
Aripile mele
Pe o aripă portantă, care
este înconjurată de curenţi de aer, acţionează puteri care o trag în sus. Pentru
explicarea acestui fenomen există o teorie complicată, dar nu doresc să te
plictisesc cu ea. Surprinzător este faptul că în comparaţie cu avioanele
voastre, eu pot să îmi schimb profilul aripii, ridicând puful de pe muchia din
faţă. Prin aceasta creşte şi mai mult forţa portantă.
Desigur, aceasta
funcţionează numai când mă aflu în aer. Dacă penele ar fi ancorate rigid în
aripi, aş putea bate cu ele în jos, ceea ce m-ar ridica puţin în aer, dar în
momentul următor aş ateriza pe cioc, deoarece trebuie să ridic iarăşi aripile,
prin aceasta fiind apăsată în jos. Creatorul meu mi-a purtat de grijă prin
faptul că în momentul când ridic aripile, penele se răsucesc automat, fiind
uşor întredeschise, ca lamelele unei jaluzele, lăsând să treacă aerul printre
ele. Când bat cu aripile în jos, ele se închid din nou, şi astfel eu pot să mă
ridic în aer. Iar pentru că aripile mele sunt uşor răsucite, ca elicea unui
avion, fiecare bătaie a aripilor mă propulsează înainte.
Arta de a zbura
Ştii că Creatorul ne-a făcut
zburătoare eminente. Unii ornitologi au presupus chiar că noi am înnopta în
aer, deoarece sunt nopţi întregi când nu ne întoarcem în cuib. Într-adevăr, noi
ne petrecem majoritatea vieţii în zbor. Noi trecem în zbor ca o săgeată. Iar
dacă trebuie să ne salvăm viaţa, zburăm aşa de repede în sus, încât nici şoimii
nu pot ţine “pasul” cu noi. Ca să ne putem adapta viteza de zbor la diferitele
situaţii, nouă ni s-a dăruit capacitatea de a mări sau micşora suprafaţa aripilor.
Printr-un mecanism superb, Creatorul a perfecţionat şi mai
mult posibilităţile penajului nostru. În apropierea penelor de zbor se găsesc
în pielea noastră anumiţi nervi. Când penele sunt solicitate suplimentar prin
curentul de aer, aceşti nervi transmit imediat informaţii creierului. El
ordonă schimbarea corespunzătoare a poziţiei penelor. Totul se întâmplă în
fracţiuni de se-cundă. Mai mult de 1.200 de nervi sunt fixaţi de rădăcina
penelor. Mai poţi încă crede că penele s-au dezvoltat din solzii reptilelor?
Plămânii mei
Dacă urci scările unui turn
de biserică vei gâfâi ca o locomotivă. Respiri mult mai repede decât de obicei.
Nici la noi nu este altfel. În timp de repaus inspir şi expir de circa 26 de
ori pe minut.
În timpul zborului o fac de
490 de ori pe minut! Îţi poţi imagina că un aparat pulmonar normal nu ar
rezista la aşa ceva. De aceea Creatorul nostru s-a gândit şi pentru cazul
acesta la ceva deosebit. În
timpul zborului plămânul meu este susţinut de nenumărate foale. Acestea sunt
saci de aer de mărimi diferite, ce sunt legaţi atât cu plămânii cât şi cu
anumite cavităţi din interiorul oaselor. Prin contracţia şi extensia
permanentă a muşchilor de zbor se face în acelaşi ritm comprimarea şi extensia
acestor saci de aer. Presiunea vântului umple aceşti saci cu aer în timpul zborului.
Prin această construcţie plămânul este aerisit de două ori în timpul unei
respiraţii (când inspir şi când sunt comprimaţi sacii de aer). Sacii de aer
folosesc ca sistem de răcire pentru muşchii de zbor suprasolicitaţi, dar şi ca
tampon pentru organele interne. Aceasta este absolut necesar, altfel în timpul
manevrelor de accelerare şi frânare intestinele noastre s-ar mişca permanent
în toate direcţiile, şi ar trebui să vomităm.
Hrana mea
Eu găsesc hrana mea în aer,
în adevăratul sens al cuvântului. În timp ce caut hrana pentru puii mei, vânez
încolo şi încoace cel puţin 15 ore pe zi. Deoarece aripile noastre sunt
subţiri şi ascuţite, suntem foarte flexibile, aşa încât putem prinde insectele
necesare din zbor. Noi mâncăm muşte şi ţânţari, dar şi păduchi de plante şi
fluturi - aproape tot ce găsim. Pentru aceasta putem să deschidem ciocul foarte
mult. În Ungaria, câteva mii de rândunici am curăţat de păduchi negri un lan
mare de porumb, în timp de două zile. Dar fiindcă iarna la voi nu zboară
insecte, trebuie să plecăm în regiunile din sud. Noi zburăm în Orientul
apropiat, sau până în adâncul Africii. În sudul Saharei găsim hrană destulă. Dar
în aprilie sau mai ne întoarcem cu plăcere la cuiburile noastre vechi.
Supărarea mea
În absenţa noastră vrăbiile
s-au făcut stăpâne pe cuibul nostru. Imaginează-ţi că te întorci din concediu,
iar un străin ţi-ar fi ocupat casa. Cu siguranţă că ai chema imediat poliţia. Fiindcă
la noi nu există poliţie, trebuie să le alungăm singure. Poţi să îţi dai seama
că în asemenea situaţii nu ne purtăm prea fin. Câteodată lupta este aşa de
încrâncenată, încât cuibul nostru este dărâmat. Iar odată, trebuie să recunosc
spre ruşinea mea, am zidit intrarea cuibului în care se aflau vrăbiile, astfel
că ele au murit de foame.
Casa mea
Desigur, ai văzut locuinţa
mea - de fapt ea este un fel de locuinţă secundară. Eu locuiesc doar câteva
luni aici. Ea este lipită de zidul exterior, într-un loc ferit de ploaie, fiind
construită dintr-un lut moale. De obicei îmi ajută mai multe rândunici, astfel
că am terminat-o în 10-14 zile.
Nu vreau să îţi ascund faptul că şi aici totul se petrece “omeneşte”.
Dacă vecinii nu sunt atenţi, le furăm din ceea ce au lipit ei pe cuibul lor. Prin
aceasta economisim câteva zboruri, în schimb avem la rândul nostru multe
necazuri cu vecinii noştri, deoarece şi ei încearcă acelaşi lucru la noi.
Cuibului nostru îi lăsăm doar o deschizătură mică, prin care
intrăm şi ieşim din el. El este căptuşit pe dinăuntru cu muşchi, iarbă, fulgi
şi vată. La noi este întotdeauna ordine şi curăţenie, poţi fi convins de asta. Dacă
nu este aşa, atunci sunt de vină vrăbiile care s-au instalat cu neruşinare în
cuib.
Ştii că noi suntem amintite şi în Biblie? În Psalmul 84, în
versetele 3 şi 4 citim:
“Până şi pasărea îşi găseşte
o casă acolo
şi rândunica un cuib
unde îşi pune puii:
altarele Tale, Doamne al
oştirilor,
Împăratul meu şi Dumnezeul
meu!
Ferice de cei care locuiesc
în casa Ta!
Căci ei tot mai pot să Te laude”.
Într-adevăr, strămoşii
noştri şi-au lipit şi ei cuibul de clădirile templului din Ierusalim. Acolo, în
apropierea lui Dumnezeu, s-au simţit ei acasă. Ştiu că Dumnezeu este peste tot,
de aceea şi în apropierea ta. Mă bucur că avem un Creator aşa de minunat. Vreau
să Îl laud din toată inima, aşa cum scrie în Psalmul 84:2: “… inima mea şi
carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu”.
Ai şi tu locuinţa ta la
Dumnezeu?