Armonie cu patru voci > 10. Învierea şi înălţarea


CAPITOLUL X
Învierea şi înălţarea

Învierea lui Isus este cheia de boltă a credinţei creştine. Fără ea, totul se surpă; învierea nu este, fapt în sine, mai importantă decât întruparea sau viaţa lui Cristos, ci repre­zintă încoronarea absolută a acestei vieţi. Dacă învierea este neautentică, atunci totul devine neautentic. Aposto­lul Pavel o exprimă cu putere: „Dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu: fiindcă am măr­turisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos... Dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre... Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!" (1 Corinteni 15:14-19). Deci, dacă învierea nu este un fapt veridic, creş­tinismul este o iluzie, o eroare.

Isus a prevestit învierea Sa

În toate cele trei ocazii când Isus Şi-a prevestit moartea ucenicilor Săi, El îşi anunţă şi învierea:

1) La Cezarea lui Filip (Matei 16:21; Marcu 8:31; Luca 9:22).

2) După Schimbarea la faţă (Matei 17:9, 23; Marcu 9:9,31).

3) În timpul ultimei Sale călătorii la Ierusalim (Matei 20:19; Marcu 10:34; Luca 18:33).

Dar şi cu mult înainte, cu prilejul primei curăţiri a Templului, chiar la începutul lucrării Lui, Isus vorbise de templul trupului Său, pe care-l va reconstrui în trei zile. După înviere, "ucenicii şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea" (Ioan 2:19-22). Duşmanii Domnului îşi reaminteau foarte bine proorociile Lui (Matei 26:61; 27:62-66). În sfârşit, când I se apropia moartea, Isus le-a dat ucenicilor Săi un loc de întâlnire cu El, pe un anumit munte din Galilea (Matei 26:32; 28:7, 10, 16).

Coborârea în iad

Între înmormântarea şi învierea lui Cristos, de Vineri seara până Duminică dimineaţa, se scurge un timp împărţit pe trei zile diferite. La iudei, o parte din zi era consi­derată ca ziua întreagă. Aceasta explică expresia ebraică pe care Isus o foloseşte după ce a vorbit de proorocul Iona: „Tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Matei 12:40). Acest fel de a mă­sura timpul diferă de concepţia modernă, mai riguroasă, care numără numai două nopţi între Vineri şi Duminică.

Între moartea şi învierea Domnului are loc aşa numitul "capitol uitat" al vieţii lui Isus, coborârea Lui în locaşul morţilor. Evanghelia nu o menţionează, în afară de cuvântul adresat de Cristos tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:43).

În timp ce trupul lui Isus se odihnea în mormânt, duhul Său a pătruns în locuinţa spirituală a celor care trăiseră odinioară pe pământ. Mai mulţi comentatori gândesc, după 1 Petru 3:19; 4:6 şi Efeseni 4:8-9, că Cristos ar fi predicat Evanghelia celor morţi, şi că ar fi luat cu El în cer pe cei drepţi şi pe cei care mai dinainte crezuseră în El. Locuinţa morţilor conţinea, după cum credeau iudeii, locuinţa celor buni (raiul), şi locuinţa celor răi; Domnul ar fi transferat raiul în cer, departe de locuinţa morţilor; deci credinciosul, când moare, pleacă de acum înainte direct "la Domnul" (Filipeni 1:23; 2 Corinteni 5:8; Ioan 11:25-26). În orice caz, este clar că Isus, fiind înmormântat, S-a coborât în locuinţa morţilor, cum zice şi Crezul. Dacă Scriptura nu lămureşte mai mult această taină, noi să respectăm această tăcere, fără a emite vreo teorie particulară. Esenţialul este că Cristos nu a putut vedea putrezirea, şi că El a înviat trupeşte în a treia zi. Dacă noi auzim astăzi propovăduirea Evangheliei Sale şi nu o credem, este tot atât de sigur că vom fi jude­caţi de Cuvântul Său şi că vom pieri spiritual, după însăşi expresia lui Isus. Noi nu vom mai avea nici un alt prilej de a ne pocăi după moarte (vezi şi Ioan 3:16-18; 12:46-48; Luca 16:24-26).

Mormântul

Mormântul cel nou unde Isus a fost pus se găsea într-o grădină, foarte aproape de locul execuţiei, afară din oraş. Era mormântul pe care Iosif, om bogat, din Arimatea şi-l săpase dinainte în stâncă (Matei 27:60).

Să amintim în treacăt că proorocia: „Mormântul lui a fost pus la un loc cu cel bogat" (Isaia 53:9) s-a împlinit întocmai pentru Domnul nostru. Este una dintre acele proorocii pe care nu putea să le împlinească El Însuşi; la fel şi cu tragerea la sorţi a hainelor Lui sau cu vânzarea Lui pentru treizeci de arginţi (Matei 26:15).

Biserica actuală zisă "a Sfântului Mormânt", în cetatea Ierusalimului, a devenit de-a lungul secolelor un loc de pelerinaj creştin, dar, din nefericire, şi de certuri şi idola­trie. Este însă puţin probabil că ea ar fi locul autentic al mormântului lui Isus. Poziţia zisă a lui Gordon, după numele generalului care a descoperit-o în 1881, pare a semăna mult mai mult cu ceea ce mormântul ar trebui să fie. Este un mormânt frumos din vremea romană, săpat în stâncă, cu o crestătură în care se rostogolea piatra care-i închidea intrarea. În afară de vestibul, există două locuri pentru morminte, dintre care numai unul pare că a fost întrebuinţat. Acest mormânt se afla într-o grădină, afară din cetate, la poalele unui deal stâncos având şi astăzi forma izbitoare a unui craniu.

EVENIMENTELE DIN ZIUA ÎNVIERII

Nu este uşor să prezinţi un tablou complet, cronolo­gic, al evenimentelor petrecute în dimineaţa învierii. Mai multe amănunte sunt omise. Povestirile rezumă faptele în general, nu totdeauna în ordinea precisă în care s-au suc­cedat. Varietatea lor dovedeşte că mai mulţi martori independenţi unii faţă de alţii au luat parte la aceste eve­nimente.

Să luăm de exemplu un incendiu într-un sat. Un martor povesteşte că focul a început la ora zece seara; altul că nu s-a declarat înainte de 10.45; un al treilea menţionează două maşini cu pompieri, altul zice că au fost trei, etc. Toate aceste mărturii pot fi foarte bine acordate. Una vorbeşte despre începutul incendiului, alta de momentul când a sunat alarma; unul n-a văzut decât două maşini, dar în realitate a venit şi a treia, mai târziu. Nici una din mărturii nu este o istorisire sistematică sau stereotipă; nu încape însă nici o îndoială că s-a petrecut un incendiu în noaptea aceea! Odată ce toate faptele sunt cunoscute, nu mai există nici o contradicţie între rapoarte. Aşa este şi cu povestirea din evanghelii: adevărul luminos al învi­erii lui Isus sclipeşte puternic.

Să încercăm acum să rezumăm pe scurt evenimentele acelei dimineţi de Paşte:

Domnul a înviat, în ziua întâi a săptămânii, înainte de răsăritul soarelui. Nici un ochi omenesc n-a avut voie să contempleze faptul însuşi. Acesta a fost însoţit de un mare cutremur de pământ, iar piatra a fost prăvălită din intrarea mormântului. Numeroşi îngeri trebuie să fi încon­jurat locurile, veghind asupra acestor evenimente. Cel care a prăvălit piatra, probabil că a fost zărit de străjerii iudeii. Aceşti oameni, încremeniţi, au rămas ca morţi; apoi, revenindu-şi în fire, s-au dus şi au dat de ştire dre­gătorilor şi preoţilor. Fruntaşii au lansat numaidecât o explicaţie falsă despre mormântul gol, dar cunoştinţa adevărului a contribuit, nu mult după aceea, să aducă pe mulţi preoţi la noua credinţă (Faptele apostolilor 6:7).

Între cetate şi mormânt trebuie să fi fost un continuu du-te vino în dimineaţa aceea de zbucium şi emoţie. Mai multe grupuri de femei s-au dus devreme la mormânt. Noi putem să ni le închipuim venind din diferite locuri, fie din oraş, fie din Betania, după cum se aflau locuinţele lor unde ele dormiseră.

Maria din Magdala, cu credinţa ei fierbinte, era în frun­tea primului grup. Când a descoperit mormântul gol, profund impresionată, lăsându-şi tovarăşele şi fără să piardă o clipă, a alergat să-i înştiinţeze pe ucenici: „Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus" (Ioan 20:2). În timpul acela, un înger s-a arătat celorlalte femei, vestindu-le învierea lui Isus.

Petru şi Ioan, înştiinţaţi de Maria Magdalena, au alergat la mormânt. Ioan a sosit cel dintâi; dar a lăsat pe Petru să intre înaintea lui. Când a intrat şi el, a zărit doar fâşiile de pânză rămase singure; trupul lui Isus dispăruse, lăsându-le jos, intacte. Atunci, ne este scris că "a văzut şi a crezut".

Maria Magdalena care urmase pe Petru şi Ioan, a rămas singură, plângând lângă mormânt. Atunci i s-a arătat Isus, ei, celei dintâi (Ioan 20:11-18; Marcu 16:9), ceea ce era o mare onoare. El i-a dat misiunea să ducă ucenicilor un mesaj minunat: „Spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru".

Şi alte femei au mai vizitat mormântul în dimineaţa aceea. Luca menţionează pe Ioana, nevasta lui Cuza, un ispravnic al lui Irod (Luca 24:10; 8:3). În cursul dife­ritelor lor drumuri, dus şi întors, unele femei au văzut un înger, altele doi. Unele au fugit înspăimântate, mai întâi fără să spună nimănui ce văzuseră (Marcu 16:8), iar altele, pline şi de frică şi de bucurie (Matei 28:8), L-au zărit şi ele pe Isus cel înviat, pe drum. Ucenicii, care au considerat diferitele povestiri ale femeilor ca basme, au trebuit să aştepte până seara ca să-L vadă ei înşişi pe învăţătorul lor revenit la viaţă.

SE POATE CREDE ÎN ÎNVIERE?

Învierea a fost criticată şi negată de oamenii cu spirit raţionalist şi materialist, precum şi de duşmanii Evangheliei. Argumentele prezentate spre a o nega se rezumă de fapt la cinci puncte. Se caută a se înlocui faptul istoric prin următoarele teorii:

1) Trupul lui Isus a fost furat.

2) Isus nu murise cu adevărat, ci El S-a trezit dintr-o comă.

3) Ucenicii şi femeile au avut halucinaţii.

4) S-a creat un mit după moartea lui Isus.

5) Ar fi vorba de fenomene spiritiste.

Nici una din aceste ipoteze nu rezistă unui examen serios, ci toate sunt mai neverosimile decât învierea pe care o neagă, unul din faptele istorice cel mai bine dovedit. Numeroase evenimente, în general admise, sunt bazate pe dovezi mult mai incomplete, mai puţin sigure. Anumiţi duşmani ai învierii, care s-au dedicat studiului faptelor ca să demonstreze inexistenţa acestei minuni, au fost obli­gaţi să-şi schimbe radical părerea şi să ajungă la conclu­zia că Cristos a înviat cu adevărat în trup.

Dacă duşmanii lui Isus i-ar fi luat trupul, l-ar fi arătat, ca să respingă teoria învierii de care se temeau. Nici prietenii şi nici duşmanii n-ar fi luat corpul neînsufleţit, lăsând în urmă fâşiile de pânză mortuare. Să observăm în această privinţă un amănunt semnificativ. Când Petru şi Ioan au văzut pânzele jos în mormânt, ei au observat că ştergarul de la cap era "făcut sul" într-un loc aparte (Ioan 20:7). Verbul grecesc sugerează "strâns rotund, răsucit". Aşa cum se face şi astăzi în anumite locuri din Orientul Mijlociu, capul mortului fusese acoperit, dar faţa nu. Fâşiile de pânză, îngreunate cu mirodenii, căzuseră în momentul când trupul s-a retras; ştergarul pus în jurul capului zăcea însă la o parte, păstrând forma rotunjită a frunţii pe care o învelise, de unde şi verbul grecesc folosit de evanghelii: „strâns rotund".

Teoria după care Isus S-ar fi trezit din comă nu stă în picioare. Cum ar fi putut într-o stare de extremă slăbiciune, să ajungă pe jos până la Ierusalim, apoi să mai facă, tot pe jos, peste 20 km până la satul Emaus, dus şi întors?

Două fapte trebuie să le admită toţi, chiar şi cei care se opun învierii:

1) Mormântul a rămas gol, cu fâşiile de pânză lăsate intacte;

2) Ucenicii au văzut cu adevărat apariţii, în care au crezut. Ei nu şi-ar fi dat până şi viaţa lor, mai târziu, pentru ceea ce ar fi ştiut că este o înşelătorie.

Ideea că ar fi vorba de fenomene spiritiste poate fi înlă­turată numaidecât. Dacă aceste fenomene ar fi fost baza creştinismului, s-ar fi perpetuat sub o formă sau alta până în zilele noastre. Ori, mesajul creştin este, dimpotrivă, total opus spiritismului, interzis de Dumnezeu.

Cât despre pretinse halucinaţii, apariţiile lui Isus calcă toate legile lor. Ucenicii, oameni în toată firea, pescari zdraveni, prea puţin creduli, au considerat povestirile femeilor nişte visări, dar curând s-au convins ei înşişi când L-au văzut pe învăţătorul lor. O halucinaţie este imaterială, văzută numai de un singur individ, în general într-un loc precis, sub presiunea unor împrejurări parti­culare; ea poate să se repete timp de mai mulţi ani. Isus însă S-a arătat mai multor persoane, până la cinci sute de fraţi deodată (1 Corinteni 15:6), în felurite locuri, chiar şi în aer liber. Prietenii Lui L-au putut atinge, au stat de vorbă şi au mâncat cu El. După patruzeci de zile, El a fost înălţat vizibil, în ochii lor şi ascuns de vederea lor într-un nor. După aceea, apariţiile au încetat cu totul.

Un mit se naşte cel puţin de-a lungul unui secol, dar nu într-o săptămână! Ori, într-o săptămână, toţi ucenicii s-au convins, chiar şi Toma, scepticul. Mai mult încă, Pavel, un intelectual de prim rang, un prigonitor al credinţei noi, s-a convins şi el, câţiva ani mai târziu.

S-a observat pe bună dreptate că orice societate cu­noaşte evenimentele care i-au dat naştere. S-ar înşela oare creştinismul asupra faptului esenţial căruia îi datorează existenţa? Apoi, ce explicaţie să dăm Duminicii? Iudeii creştini, cu toate că erau atât de evlavioşi, au privit întâia zi a săptămânii ca sfântă, în loc de a şaptea zi, atât de tare a fost impresia produsă de înviere.

În fine, realitatea învierii este legată de înălţare şi Ru­salii. Ea este confirmată de către puterea de convingere a mesajului creştin de-a lungul veacurilor. Credinţa într-un om mort nu schimbă pe nimeni. Milioane de credincioşi din toate epocile şi rasele au experimentat în viaţa lor transformarea radicală făcută de Persoana vie a lui Isus Cristos.

Toate ipotezele negative cu privire la înviere sunt, de fapt, bizuite pe o mare prejudecată, că o astfel de minune ar fi imposibilă. O astfel de atitudine este antiştiinţifică: ştiinţa, într-adevăr, nu pleacă de la presupuneri, ci observă faptele şi apoi trage concluziile. Acela care, din motive pretins raţionale, nu crede în miracol, se pomeneşte adeseori că aprobă ipotezele cele mai absurde. De­sigur, nu este probabil ca un om obişnuit să învie din morţi. Dar dacă Isus Cristos a fost ceea ce pretindea că este, singurul Fiu al Dumnezeului cel veşnic şi Atotputer­nic, moartea nu putea să-L reţină.

Importanţa învierii

Să mai subliniem valoarea unică a învierii lui Cristos. Ea nu este numai o înviere "spirituală", cum şi-o închipuie mai mulţi aşa numiţi creştini. Isus a înviat în trup, cu trăsăturile noastre omeneşti, cu care S-a îmbrăcat pentru totdeauna prin întruparea Lui. Trupul Lui cel nou nu este numai schimbat la faţă, nici asemănător apariţi­ilor lui Moise şi Ilie, pe care cei trei ucenici i-au văzut odată (Luca 9:30-31), nici ca înfăţişările de care se laudă unii mistici din diferite religii. Este un trup ome­nesc devenit glorios, un "trup duhovnicesc", cum scrie Pavel (în 1 Corinteni 15:44). El putea să apară şi să dispară, ba chiar să treacă prin uşi închise. Dar putea şi să mănânce, să fie atins, nefiind un spirit pur, fără carne şi oase (vezi Luca 24:39).

Isus a promis celor ce cred în El că vor împărtăşi ace­laşi principiu de viaţă-promisiunea învierii glorioase a trupului lor: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată... Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 11:25 şi 6:40). Recitiţi încă tot capitolul din 1 Corinteni 15.

APARIŢIILE CELUI ÎNVIAT

Noul Testament vorbeşte de zece apariţii diferite ale lui Isus Cristos între învierea şi înălţarea Lui. Luca însă, în Faptele apostolilor 1:3, ne dă de înţeles că au fost şi altele: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu".

Iată ordinea probabilă a apariţiilor:

1. Mariei Magdalena (Ioan 20:14; Marcu 16:9).

2. Femeilor (Matei 28:9).

3. Celor doi ucenici din Emaus (Luca 24:15).

4. Lui Petru (Luca 24:34; 1 Corinteni 15:5).

5. Celor zece ucenici, şi celor care erau cu ei, dar fără Toma (Luca 24:33, 36; Ioan 20:24).

6. Celor unsprezece, cu Toma (Ioan 20:26).

7. Celor şapte, pe malul Mării Tiberiadei (Ioan 21:2,4).

8. La peste cinci sute de fraţi deodată, inclusiv celor unsprezece (Matei 28:16-17; 1 Corinteni 15:6).

9. Lui Iacov (1 Corinteni 15:7).

10. În ziua înălţării (Luca 24:50; Faptele apostolilor 1:9; Mar­cu 16:19).

Mai târziu, însă într-un mod diferit, căci era deja înălţat în cer, Isus i S-a arătat lui Pavel (pe atunci Saul din Tars) pe drumul Damascului.

Primele cinci apariţii au avut loc toate chiar în ziua învierii, între versetele 18 şi 19 din Marcu 16, şi între versetele 49 şi 50 din Luca 24, s-au petrecut apariţiile din Galilea (Matei 28 şi Ioan 21). Matei 28:16-20 povesteş­te probabil cum s-a arătat Domnul celor 500 de fraţi adunaţi împreună cu cei unsprezece apostoli.

În 1 Corinteni 15:5-8, Pavel vorbeşte de această apariţie în faţa celor cinci sute de fraţi, şi de una lui Iacov; se crede că aici este vorba de fratele Domnului, cel care a stat în fruntea Bisericii din Ierusalim. Ucenicul Iacov, fratele lui Ioan, murise martir chiar la început (Faptele apostolilor 12); aici Pavel numeşte persoane care mai tră­iau şi puteau mărturisi. Pare deci probabil că Isus S-a arătat fratelui Său Iacov. Puţine luni înainte, (vezi Ioan 7:5) fraţii Lui erau încă necredincioşi; îndată după înăl­ţare însă, îi găsim printre cei care stăruiau în rugăciune cu apostolii (Faptele apostolilor 1:14). Putem crede că această schimbare remarcabilă s-a produs prin apariţia lui Cristos înviat.

Ultima apariţie a lui Isus s-a desfăşurat în Ierusalim, de unde Şi-a condus ucenicii până spre Betania. Acolo i-a binecuvântat, apoi S-a despărţit de ei ca să Se întoarcă la cer (Luca 24:50-51; Faptele apostolilor 1:9-11; Marcu 16:19).

Învăţătura lui Isus în cele patruzeci de zile

Isus S-a străduit mereu, în tot cursul lucrării Lui, să formeze pe cei care aveau să-I continue lucrarea pe pământ. El Şi-a continuat această misiune în cele patruzeci de zile înaintea înălţării Sale. Isus nu S-a arătat lumii în mod spectacular, ca să-Şi reducă la tăcere duşmanii, ci S-a arătat ucenicilor, completându-Şi învăţătura privi­toare la Împărăţia lui Dumnezeu. Petru declară în prima lui predică către păgâni: „Dumnezeu... a îngăduit să Se arate nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu" (Faptele apostolilor 10:40-41).

Primele cuvinte ale lui Isus cel înviat au ca scop asigura­rea, mângâierea şi îmbărbătarea ucenicilor Săi dezorien­taţi. El le reproşează însă împietrirea inimii şi necredinţa lor (Marcu 16:14). Multe alte cuvinte ale lui Isus după înviere nu ne-au fost păstrate, dar apostolii n-au uitat această mustrare, nici ruşinea dureroasă pe care ea le-a impus-o.

Domnul S-a ocupat individual de anumiţi ucenici, potri­vit nevoilor fiecăruia. Petru primise chiar de la început un mesaj special (Marcu 16:7) şi, puţin timp după aceea, Isus i-a dat prilejul să declare de trei ori că-L iubeşte, oarecum spre a aminti întreita lui lepădare. Cu cât tact l-a reabilitat El şi i-a reînnoit chemarea (Ioan 21:15-19)! Lui Toma i-a dat chiar voie să-L atingă şi să fie eliberat de îndoielile lui (Ioan 20:27).

În cursul acestor câteva săptămâni, Isus i-a obişnuit pe ucenicii Lui cu prezenţa Sa invizibilă. Fără a fi văzut, El auzea şi cunoştea totul: de exemplu, ştia ce spusese Toma. Astfel apostolii au ajuns să înţeleagă ultima făgăduinţă a Domnului: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20).

El le-a dezvăluit sensul Scripturilor, subliniind semnifi­caţia morţii Lui, în acord cu tot Vechiul Testament (Luca 24:26-27, 44-47).

Apoi i-a trimis pe ucenici să predice, să boteze şi să înveţe pe oameni. Matei 28:18-20 conţine tot planul acţiunii misionare, de la primele veacuri până în zilele noastre, cu:

1) Izvorul lui, autoritatea supremă a lui Cristos cel învi­at, Capul Bisericii.

2) Porunca Lui de a evangheliza orice făptură pe tot pământul.

3) Făgăduinţa Lui fiind prezenţa continuă a Stăpânului Atotputernic.

Isus a promis alor Săi că vor putea însoţi propovădui­rea Cuvântului prin minuni (Marcu 16:17-18). Le-a dat şi misiunea să ierte păcatele, nu prin propria lor putere, ci prin cea a Duhului Sfânt. Autoritatea lor nu va fi a lui Cristos decât în măsura în care Duhul Sfânt va locui în ei. Cu această ocazie, în anticiparea zilei Rusaliilor, Cristos a suflat din Duhul Lui peste ucenicii adunaţi (Ioan 20:22-23). Le-a recomandat însă să aştepte împlinirea totală a botezului cu Duhul Sfânt pe care îl va trimite din cer, şi care-i va face martori ai Lui (Faptele apostolilor 1:4-5).

Domnul nu a precizat ziua întoarcerii Lui în slavă şi a sfârşitului lumii, ci a dat de înţeles că ceasul acela a fost fixat de Tatăl (Faptele apostolilor 1:7).

ÎNĂLŢAREA

Dacă învierea n-a putut să o vadă nimeni, dimpotrivă ucenicilor le-a fost îngăduit să contemple înălţarea Învăţătorului lor, pe Muntele Măslinilor. Isus Şi-a ridicat mâinile asupra lor, i-a binecuvântat şi, pe când ucenicii priveau la El, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24:51; Faptele apostolilor 1:9).

Mai multe persoane îşi închipuie înălţarea într-un mod copilăresc, departe de a corespunde cu evenimentul maiestuos care i-a copleşit de adoraţie şi bucurie pe toţi ucenicii prezenţi (Luca 24:52). Isus a trecut din lumea noastră într-o sferă invizibilă pentru ochii de carne, inac­cesibilă sensurilor omeneşti. Un nor L-a acoperit, răpindu-L privirilor, asemenea cu norul din Cortul întâlnirii, cu cel al Schimbării la faţă, sau cu cel pe care va reveni. Norul era o reflectare a gloriei şi a prezenţei divine în care Isus revenea. Îmbrăcat cu firea noastră umană, El Şi-a reluat, în calitate de Fiu al omului, locul suveran pe care l-a numit El Însuşi ca fiind la dreapta Tatălui (Luca 22:69).

De atunci, nu mai este localizat într-o singură ţară, ci lucrarea Lui devine universală. S-a suit ca să "pregătească un loc" pentru ai Săi şi să le trimită Duhul Sfânt. Uceni­cii vor putea să împlinească lucrări "şi mai mari" decât ale lui Isus pe pământ (Ioan 14:12). Prin ei, cuceririle spirituale ale Mântuitorului şi minunea naşterii din nou, superioare minunilor fizice, se vor răspândi de acum înco­lo printre oameni din toată lumea.

Înălţarea lui Isus este rezultatul glorios al misiunii Lui pe pământ. Credinciosul unit cu Cristos în moartea şi în învierea Lui trebuie să înţeleagă că este unit cu El şi prin înălţarea Sa (Efeseni 2:5-6).

CHESTIONARUL X

A. Întrebări despre materia cursului

1. A anunţat Isus învierea Sa numai ucenicilor, în parti­cular? (Daţi şi o dovadă ca să argumentaţi răspunsul dvs.).

2. Care cuvânt al lui Isus face aluzie la locul unde Se va găsi El imediat după moarte?

3. Ce amănunte ne dau evangheliile despre mormânt şi despre locul în care se afla?

4. Ce dovedeşte varietatea povestirilor despre înviere?

5. a) Cine a fost de faţă când a avut loc învierea? b) Ce fenomen natural a însoţit-o?

6. Care sunt primele două grupuri care au vizitat mor­mântul în dimineaţa de Paşte?
a)
b)

7. Cui i S-a arătat Isus mai întâi, şi ce sugerează acest fapt?

8. Care amănunt observat de Petru şi Ioan în mormântul gol exclude posibilitatea ca trupul să fi fost furat?

9. Care sunt cele două adevăruri pe care toţi adversarii învierii sunt obligaţi să le accepte?
a)
b)

10. Cum a apărut Duminica, zi de odihnă la creştini, în locul Sabatului evreiesc?

11. Ce confirmare permanentă a învierii lui Cristos este dată oamenilor de-a lungul veacurilor?

12. a) A încetat Isus să aibă firea omenească după moar­tea Lui?
b) Ce semn dă Cristos ucenicilor în această privinţă?

13. De ce reprezintă învierea lui Cristos o garanţie pentru credincios (citaţi un cuvânt al lui Cristos)?

14. Câte apariţii ale lui Isus sunt redate:
a) În prima zi a învierii?
b) În Galilea?
c) Puteţi cita un verset care indică faptul că Isus apărea sub forme diferite? Din care cauză nu era recu­noscut imediat?

15. Ce învăţătură dă Isus după moartea Lui cu privire la Scripturi?

16. De cine îl vedem pe Isus ocupându-Se personal după învierea Sa?

17. Rezumaţi şi calificaţi poruncile pe care Isus cel înviat le dă ucenicilor Săi cu privire la viitoarea lor lucrare.

18. După părerea dvs., de ce n-a apărut Isus decât unor martori aleşi dinainte de Dumnezeu, şi nu întregului popor? (Faptele apostolilor 10:41; compară cu Luca 16:31).

19 Ce reprezintă "lucrările şi mai mari" despre care vor­beşte Isus ucenicilor Săi în Ioan 14:12?

20. Citaţi din Evanghelia lui Ioan câte un cuvânt al lui Isus înviat privitor la:
a) Credincioşii din toate secolele.
b) Un ucenic care se preocupa cu soarta finală a altuia.
c) Revenirea Lui.
d) Înălţarea Lui.

B. Studiu biblic personal

Recitiţi cele patru povestiri ale învierii.

1. a) Au înţeles ucenicii dinainte că Isus va învia în trup? Se aşteptau ei să-L revadă viu? (Căutaţi versete care să argumenteze răspunsurile dvs.).
b) Descrieţi feluritele reacţii ale celor care au vizitat mormântul gol sau au aflat de înviere.
c) Descrieţi de asemenea atitudinea ucenicilor după înălţare.

2. Redaţi cu propriile dvs. cuvinte, fără a folosi cartea (dar cercetând evangheliile, dacă este necesar), evenimentele principale din ziua de Paşte, în ordinea lor cronologică pe cât este posibil.

3. Rezumaţi, pentru fiecare din următoarele apariţii, adevărurile principale, în care Isus îi învaţă pe ai Săi (apariţia Lui, Mariei Magdalena; femeilor; celor zece, fără Toma; celor unsprezece, cu Toma; celor şapte adunaţi pe malul Mării Tiberiadei (Ioan 21:1-13).

4. Comentaţi pe scurt povestirea din Ioan 21:15-19. După răspunsurile lui Petru, ce lecţie a învăţat ucenicul, în comparaţie cu atitudinea lui înaintea morţii lui Cristos? Notaţi cuvintele lui Isus privitoare la trecutul, prezentul şi viitorul ucenicului Său.

C. Aplicaţie practică

1. Recitind 1 Petru 1:3; Romani 6:3-11; 8:2, 11, 15-17, a medita ce valoare are învierea pentru mine:
a) Pentru viitorul meu.
b) Practic, în viaţa mea prezentă, zilnică. (A pune un moment special de o parte spre a adora pe Domnul şi a-L ruga cu privire la această temă).

2. Care este lucrarea prezentă a lui Cristos cel înviat în ceea ce mă priveşte? A se căuta câteva referinţe în Noul Testament, despre aceasta. Am crezut eu că El m-a unit cu El în înălţarea Lui?

3. Care făgăduinţă a lui Isus Cristos cel înviat trebuie să o privesc într-un mod nou, mai ales pentru mărturia mea de creştin?

4. Cum ascult eu de porunca Lui de a-l răspândi Evanghe­lia? (Matei 28:19-20; vezi şi Faptele apostolilor 1:8, a se înce­pe cu "Ierusalimul meu", adică locul unde mă găsesc).

5. De învăţat pe dinafară şi de recopiat Ioan 20:28-29 şi Luca 24:46-47.

6. Ce m-a impresionat cel mai mult în acest capitol?

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL X

A. Despre materia cursului

1. Chiar de la începutul lucrării Lui, Isus Şi-a prevestit învierea în mod public, Ioan 2:19-22. Chiar şi duşmanii Lui îşi aduceau aminte că El spusese: „Voi învia" (Matei 27:63).

2. "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:43), precizând locul unde se va duce după moarte.

3. Mormântul unde a fost pus Isus Cristos era un mormânt nou, săpat în stâncă, cu o piatră mare, ce se rostogolea pentru a-l închide. Nimeni nu fusese încă pus acolo; mormântul aparţinea bogatului Iosif din Arimatea. Era situat într-o grădină, foarte aproape de locul execuţiei, în afara oraşului, dar aproape de zidurile sale (Ioan 19:20,41).

4. Varietatea povestirilor privind învierea arată că nu sunt făurite după aceea, ci că provin de la martori oculari diferiţi. Toate dovedesc că un eveniment extraordinar a avut loc: învierea lui Isus Cristos.

5. a) La înviere nu a fost de faţă nici un om, ci Dumne­zeu şi îngerii Lui.
b) Un mare cutremur de pământ s-a produs, în timp ce un înger s-a coborât şi a prăvălit piatra mormântului.

6. a) Maria Magdalena, cu alte câteva femei.
b) Petru şi Ioan, urmaţi de Maria Magdalena, care-i înştiinţase.

7. Mariei din Magdala, unei femei (iar nu Mariei, mama lui Isus). Printr-o femeie a fost omul înşelat; unei femei i s-a anunţat celei dintâi marele mesaj al învierii, ca să-l ducă tuturor oamenilor. Inima ei a fost probabil cea mai bine pregătită să-L recunoască pe Domnul.

8. Fâşiile de pânză mortuare erau lăsate pe jos, iar şter­garul care fusese pus la cap zăcea la o parte. Care prieten ar fi luat trupul fără fâşiile acelea? Sau ce duşman ar fi lăsat pe loc aceste semne ale învierii?

9. a) Că mormântul era gol, cu fâşiile lăsate jos, pe pământ. b) Că ucenicii au văzut apariţii ale lui Cristos viu, în care au crezut.

10. Printre altele, din faptul că Isus Cristos a înviat în dimineaţa unei duminici, prima zi a săptămânii; creştinii au luat obiceiul de a se aduna în ziua aceea, nu ca înainte în a şaptea, a Sabatului.

11. Experienţa personală a milioane de creştini din toate ţările, a căror viaţă s-a schimbat prin credinţa în Isus Cristos, care au primit Duhul Său Sfânt, şi au relaţie spirituală cu El, zi de zi, este confirmarea permanen­tă, de-a lungul veacurilor, a învierii lui Isus.

12. a) Nu, căci această fire a fost glorificată, şi Isus rămâne în veci Fiul omului.
b) El mănâncă şi bea cu ei; semnul cuielor se poate vedea şi pipăi.

13. Este o arvună a propriei noastre învieri în trup. "Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi... şi Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 11:25 şi 6:40). "Eu trăiesc şi voi veţi trăi" (Ioan 14:19).

14. a) Cinci.
b) Cel puţin două (Ioan 21; Matei 28:16-17).
c) "S-a arătat într-alt chip" (Marcu 16:12).

15. Isus le descoperă sensul Vechiului Testament. Toate Scripturile îl privesc, El este centrul lor. Ele vestesc în special necesitatea morţii şi a învierii Sale, precum şi consecinţele lor pentru lumea întreagă (Luca 24:25-27 44-47).

16. De Maria Magdalena, cu marea ei mâhnire. De Petru care se lepădase de El. De Toma, care se îndoia. De Iacov fratele Lui necredincios. De cei doi ucenici care se întor­ceau consternaţi spre Emaus.

17. O poruncă misionară, pentru toate neamurile. Porun­ca de a aştepta puterea de sus şi de a primi arvună ei Lui Petru, porunca să fie un păstor al Bisericii şi să vină după El.

18. Fiindcă ceilalţi nu vor crede "nici chiar dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16:31). Apoi fiindcă "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privi­rile" (Luca 17:20). Trebuia aşteptata venirea Duhului Sfânt, care va permite creşterea tăcută a Împărăţiei în lume, până la revenirea glorioasă a lui Cristos.

19. Acestea sunt lucrările spirituale, evanghelizarea între­gii lumi, aducând naşterea din nou a milioane de oameni din toate neamurile. Vor fi posibile prin înălţarea lui Cristos, care va răspândi din cer Duhul Său cel Sfânt asupra ucenicilor Lui.

20. a) "Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut" (Ioan 20:29).
b) "Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine"(Ioan 21:22).
c) "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu" (Ioan 21:22).
d) "Încă nu M-am suit la Tatăl Meu" (Ioan 20:17).

B. Studiu biblic personal

a) Nu: nici unul nu înţelese aceasta cu adevărat, nici nu se aştepta să-L revadă viu (Ioan 2:18-22). Abia după înviere au înţeles. Chiar şi atunci când Isus le vorbea deschis despre înviere, "nu înţelegeau cuvintele acestea, şi se temeau să-L întrebe" (Marcu 9:32). Însuşi Petru n-a înţeles aceasta, ceea ce se vede din întrebarea pe care o pune (Ioan 13:35-37). Nici Toma (Ioan 14:4-5). Nici ceilalţi ucenici (Ioan 16:17-18).
b) Maria Magdalena, în faţa mormântului gol, crede că "au luat trupul Domnului". Mai târziu, nici întâlnirea cu îngerii, nici chiar cea cu Isus nu-i deschid ochii imediat. În cele din urmă, ea Îl recunoaşte, şi dintr-o pornire umană vrea să-I demonstreze afecţiunea ei, astfel că Isus trebuie să-i frâneze elanul.

Petru a considerat, ca şi ceilalţi ucenici, povestirile femeilor nişte basme; aleargă iute la mormânt, vede fâşiile de pânză, dar încă nu crede. L-a apucat doar o mare uimire.

Ioan aleargă la mormânt; el crede, văzând fâşiile de pânză.

Toate femeile, la vestirea îngerilor, se înspăimântă. Unele nu îndrăznesc, mai întâi, să spună nimic; altele sunt cuprinse în acelaşi timp de o bucurie imensă. Femeile sunt mai rapide în a crede decât bărbaţii. Întâia apariţie a lui Isus înaintea ucenicilor adunaţi îi umple de teamă şi de spaimă (Luca 24:37). Ei cred că văd o nălucă! Apoi îi cuprinde bucuria (Ioan 20:20).

Toma rămâne necredincios, în ciuda mărturiei catego­rice a tuturor prietenilor săi. El ajunge să creadă doar atunci când îl vede şi-L atinge pe însuşi Cristos.

Ucenicii din Emaus, cu toate că le ardea inima în ei, în prezenţa Lui, nu L-au recunoscut decât foarte târziu.

Toate aceste mărturii arată cât de puţin se aşteptau ucenicii să-L vadă pe Isus înviat în trup.
c) Găsim o atitudine de adoraţie, de mare bucurie, de laude continue şi de ascultare faţă de porunca să aştepte Duhul Sfânt. Ei rămân uniţi în rugăciune, se adună, fie în Templu, fie în camera de sus (Luca 24:52-53; Faptele apostolilor 1:14).

2. Vezi pagina 190 şi 191.

3. Mariei din Magdala: Isus, Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic, Se va sui la Tatăl Său, după ce a creat prin lucrarea Sa pe pământ legătura personală între ucenicii Lui şi Dumnezeu, asociindu-i la glorificarea Lui.

Femeilor: Isus le linişteşte, le dă un mesaj pentru ucenici, pe care-i numeşte "fraţii Mei", semnul legăturii umane adânci care continuă să-L unească cu ei.

Celor zece, cu cei care erau de faţă cu ei: El îi linişteş­te, le arată că nu este numai un duh; îi mustră pentru necredinţa lor, le lămureşte împlinirea Scripturilor în El, le promite puterea Duhului Sfânt pe care trebuie să-L aştepte (suflă asupra lor cu anticipaţie); El le dă puterea să ierte păcatele, le încredinţează misiunea de martori la ceea ce au văzut şi auzit.

Celor unsprezece: Isus biruieşte îndoielile lui Toma, şi rosteşte o făgăduinţă şi o fericire pentru cei care vor crede fără să fi văzut.

Pe ţărmul Mării din Galilea: minunea pescuitului aduce mai multor ucenici aminte de chemarea lor; este o făgăduinţă a recoltelor spirituale îmbelşugate. Masa pre­gătită pentru ei simbolizează legătura necesară şi oferită oricând de Domnul lucrătorilor creştini, prefigurând şi cea din cer, după truda pământească.

4. Simon Petru zisese: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire... nu mă voi lepăda de Tine" (Matei 26:33, 35). Acum, el a început să înveţe smerenia: nu se mai compară cu alţii, nu se mai bizuie pe propriile lui puteri, pe ceea ce gândeşte sau cunoaşte el. Îşi afirmă iubirea fără să se creadă superior tovarăşilor săi, ci referindu-se pur şi simplu la ceea ce Isus vede în el. Domnul îl încearcă de trei ori, ca amintire la întreita lepădare. Această repetare, precum şi versetul 18, este o aluzie la trecutul lui, subliniind cum îi plăcea lui Petru să acţio­neze prin firea lui. Totul este raportat acum la prezent prin întrebarea: „Mă iubeşti tu?" (relaţia cu Cristos) şi prin două porunci: „Paşte oile Mele!" (slujba pentru alţii) şi: „Vino după Mine!" (ascultarea datorită căreia îşi poate împlini cu fidelitate slujirea până la capăt). Isus prevesteşte sfârşitul pământesc al lui Petru, arătând până unde caracterul activ al ucenicului va trebui să se lepede de sine, şi în ce mod martirajul, pentru care el se crezuse pregătit, iar nu zelul pământesc al apostolului, va da slavă lui Dumnezeu.

C. Aplicaţie practică

1. a) Prin învierea lui Isus Cristos, Dumnezeu îmi dă o viaţă nouă, veşnică, mă reînnoieşte; pentru o speranţă vie, o moştenire nestricăcioasă, care-mi este păstrată în cer. Voi fi împreună moştenitor cu Cristos (şi sunt deja), fiind înfiat de Dumnezeu în El; şi trupul meu va învia.
b) Trebuie să mă consider ca fiind mort faţă de păcat, şi să umblu într-o viaţă nouă, unit cu Cristos în învierea Lui. Legea Lui de viaţă, care pătrunde în mine când pri­mesc prin credinţă Duhul Lui cel Sfânt, mă eliberează de legea păcatului din mădularele mele, şi-mi îngăduie să umblu după îndemnurile lui Dumnezeu.

2. El mijloceşte pentru mine, şi poate să mă salveze în mod desăvârşit (Romani 8:34; Evrei 7:25). Sângele Lui are o valoare veşnică, care acţionează continuu, acoperă păcatele celor care cred în El, fiind o mijlocire vie şi per­manentă. El este acum reprezentantul meu înaintea lui Dumnezeu, avocatul meu, apărătorul meu. "Paraclet", cuvântul grecesc tradus prin "Mângâietor" (Evrei 9:14; 10:14; 9:24; 1 Ioan 1:7; 2:1-2).

3. De exemplu: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20).



Persoane interesate