Armonie cu patru voci > 8. Pildele


CAPITOLUL VIII
Pildele

Termenul grecesc "parabole" înseamnă actul de a plasa un lucru lângă alt lucru spre a le compara. Pilda (parabo­la) este deci o comparaţie, dar ea conţine un element de istorisire, ceea ce o distinge de imaginile şi de ilustrările pe care Isus le întrebuinţa adeseori. Domnul lua un exemplu din natură sau din viaţa zilnică şi trăgea din el un adevăr spiritual. Pilda era "o povestire de pe pământ exprimând un adevăr din cer".

Folosirea pildelor este întemeiată pe adânca analogie care există între diferitele domenii ale creaţiunii; ele toate au pe acelaşi Dumnezeu, Creator şi Autor; alcătu­iesc un ansamblu armonios. Pilda este unul din modurile de a evidenţia relaţia de familie care există între realită­ţile materiale şi realităţile morale sau spirituale.

DE CE VORBEA ISUS PRIN PILDE?

Chiar de la începutul lucrării Sale, Isus foloseşte ima­gini şi ilustraţii; de la un moment dat însă, întrebuinţea­ză această metodă a pildelor într-un mod mai sistematic. Aproape o treime din cuvintele Sale păstrate în evanghelii sunt pilde. Să subliniem mai întâi câteva avantaje ale acestei forme de învăţătură:

1. Adevărul nu este prezentat într-un mod abstract, ci se face viu şi apropiat prin relaţia sa cu faptele observate în viaţa zilnică.

2. Pilda nu este legată de raţionamentele şi concepţiile unei epoci sau naţiuni, ci îşi păstrează o valoare universală care străbate vremurile.

3. Imaginea şi povestirea fixează învăţătura mai uşor în memorie. Nu este greu s-o ţii minte. Chiar dacă ascultătorul nu înţelege totul, el îşi aduce aminte de povestea auzită.

4. Pilda stimulează gândirea, trezeşte reflectarea şi judecata.

5. Ea poate surprinde şi, într-un anumit mod, străbate orbirea spirituală a unui ascultător. El ascultă povestea cu plăcere, aprobă adevărul ei, apoi deodată recunoaşte că îl priveşte şi că ascuţişul ei l-a străpuns ca să-l condamne. Aşa s-a întâmplat cu regele David, când profetul Natan i-a povestit despre oaia săracului furată de cel bo­gat (2 Samuel 12:1-14).

Isus începe să Se folosească mai sistematic de pilde când întreprinde instruirea unui număr restrâns de ucenici. Mulţimilor "nu le vorbea de loc fără pildă; dar când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile" (Marcu 4:34). Mulţimile, într-adevăr, nu puteau înţelege o învăţătură mai directă, mai adâncă. Lor le trebuia un limbaj pământesc; chiar atunci semănau cu Nicodim, căruia Isus i-a zis: „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când voi vorbi despre lucrurile cereşti? (Ioan 3:12).

Din diferite părţi se stârnise deja împotrivirea contra învăţăturii Lui. În ansamblu, poporul se lua după El mai degrabă ca să vadă minunile Lui decât ca să se pocăiască şi să asculte de cuvintele Sale. Atitudinea lui era cum o prevestise Isaia: oamenii se împietreau, de frică să nu fie mişcaţi şi să se pocăiască (Matei 13:14-15). Ei se temeau că lampa conştiinţei lor, reaprinsă prin cuvintele lui Isus, va lumina până şi ascunzişurile inimilor lor, deci au preferat să o pună sub obroc, închizându-şi ochii şi urechile. O astfel de atitudine nu poate duce decât la sărăcia spirituală, stingând şi mica rază de lumină pe care o avem (Luca 8:16-18).

Domnul explică toate acestea ucenicilor Săi când ei li întreabă: „De ce le vorbeşti în pilde?" (vezi Matei 13:10-17; Marcu 4:10-13; Luca 8:10, 16-18). Marcu şi Luca au păstrat doar o formă condensată a răspunsului, pe când povestirea lui Matei, mai completă, îl clarifică. Astfel, expresia "pentru ca" din Marcu 4:12 şi Luca 8:10 subînţelege "Pentru ca să se împlinească proorocia lui Isaia: „Auzind, ei nu vor înţelege...", etc. Cristos dorea să prezinte adevărul aşa încât să îmbogăţească pe cei care voiau să-l priceapă, dar să rămână ascuns de cei care-l refuzau. Astfel aplica El principiul repetat de atâtea ori: „Celui ce are, i se va da (urechi de auzit, o conştiinţă ascultătoare, etc); dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are" Luca 8:18).

Pentru cei care voiau să înţeleagă, pilda era deci o posi­bilitate de har. Ea stimula gândul, împingea omul să ceară explicaţii mai largi, să primească şi mai mult. Ea voala şi câte un adevăr strălucitor, ca să permită ochiului uman să i se adapteze şi să-l privească, în ce priveşte omul împie­trit însă, ea opera o judecată, însuşi felul lui de a asculta îl judeca. Dacă el refuza efortul de reflectare salvator, de teamă că trebuie să se pocăiască, el dispreţuia pilda şi pierdea bogăţia oferită de ea. Pe de altă parte, el era îm­piedicat să discute abstract, nu putea să defăimeze adevă­rul, nici să-l calce în picioare. Adevărul rămânea în afara loviturilor lui.

Isus "le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă" (Marcu 4:33).

PILDELE DIN EVANGHELII

Părerile variază în ce priveşte numărul exact al pildelor lui Isus. Nu se pot include toate imaginile de care El S-a folosit. Dacă ne referim la comparaţiile care conţin un element de povestire, se numără între 30 şi 40 de pilde. Toate se găsesc în evangheliile sinoptice. Evanghelia după Ioan ne-a păstrat mai multe imagini pe care sinopticele nu le menţionează; acestea diferă de parabolele propriu zise. Ele descriu îndeosebi ce este Isus: „Eu sunt Pâinea vieţii. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu sunt Viţa" etc. Aceste ima­gini se potrivesc deosebit de bine cu această Evanghelie, al cărei scop constă în a revela natura Fiului lui Dumnezeu.

Clasificarea parabolelor este dificilă. Unele dintre ele ar trebui puse sub mai multe rubrici diferite. Domnul le repeta adeseori, sau relua câte o temă asemănătoare şi o trata în mai multe variante, potrivit împrejurărilor, după felul ascultătorilor, sau după adevărul pe care voia să-l accentueze. Vezi, de exemplu, pilda talanţilor şi a polilor; pilda ospăţului cel mare şi cea a nunţii fiului de împărat. Anumite parabole sunt adevărate povestiri care ar putea să înceapă cu "A fost odată...". Altele sunt mai scurte.

Putem clasa cele 34 pilde ale lui Isus, urmând ordinea cronologică în care au fost rostite. Apoi vom adăuga o listă cu alte ilustrări parabolice, dintre care mai multe sunt denumite pilde, fie de anumiţi comentatori, fie de Evangheliştii înşişi.

Dintre pildele propriu zise, trei sunt comune sinopticelor: Semănătorul, bobul de muştar şi vierii. Altele patru se găsesc în câte două evanghelii. Din restul celorlalte, una se găseşte numai la Marcu, din cinci în total: cea a seminţei care creşte fără să se ştie cum. Matei redă zece pilde care îi sunt proprii, iar Luca şaisprezece. Deci sunt:

10 pilde care să găsesc numai la Matei

1 pildă numai la Marcu 16 pilde numai la Luca

4 pilde în două evanghelii

3 pilde care se află în trei evanghelii

34 în total

Pilde din perioada lucrării în Galilea, rostite la Caper­naum sau în împrejurimi:

1. Semănătorul

2. Neghina

3. Grăuntele de muştar

4. Aluatul

5. Comoara ascunsă

6. Mărgăritarul de mare preţ

7. Mreaja

8. Sămânţa care creşte fără să se ştie cum

9. Casa întemeiată pe stâncă

10. Robul cel nemilos

11. Cei doi datornici

(capitolele) Matei 13 13 13 13 13 13

13

7 18

Marcu 4

Luca

13 13

Pilde din ultima perioadă a lucrării lui Isus, când călăto­rea din Galilea spre Ierusalim

12. Samariteanul cel bun

13. Prietenul supărător

14. Bogatul cel nebun

15. Robii care veghează

16. Ispravnicul credincios

17. Smochinul neroditor

13

10 11 12 12 12 13
(capitolele) Matei
Marcu
Luca


14


14
18

15


15


15


16


16


17


18


18
rezecelea 20


i fiul im

19
isalilil

21


21
12
20
22


25


25


5,6
4
8, 11
9
2
5


6
11

7
12
3
11
13


ea 15
7



14


14
25


18. Oaspeţii pretenţioşi

19. Ospăţul cel mare

20. Oaia pierdută

21. Leul de argint pierdut

22. Fiul risipitor

23. Ispravnicul necredincios

24. Bogatul cel rău şi Lazăr

25. Robii netrebnici

26. Văduva supărătoare

27. Fariseul şi vameşul

28. Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea

29. Polii

Pilde din ultimele zile la Ierusalim

30. Cei doi fii

31. Vierii

32. Nunta fiului de împărat

33. Cele zece fecioare

34. Talanţii

Alte ilustrări parabolice

Sfeşnicul

Haina nouă, burdufurile noi

Orbii

Copiii care cântă cu fluierul

Omul mai tare

Gospodarul

Ceea ce intră în gură şi iese din ea

Turnul de zidit

Împăratul care pleacă la război

Oile şi caprele

Anumite parabole sunt adresate mulţimilor, altele sunt spuse ucenicilor. Isus dă cu plăcere o explicaţie ucenicilor în particular, când I-o cer ei, de exemplu, la pildele semănătorului, neghinei, sau despre ce intră în gură şi ce iese din ea.

Matei 13 adună pildele frapante despre Împărăţia lui Dumnezeu. Un alt grup este cel al pildelor din Luca 15, cu oaia, cu leul de argint şi cu fiul pierduţi şi regăsiţi.

Mai multe asemănări din perioada ultimilor călătorii ale lui Isus spre Ierusalim au o aplicaţie personală, individuală. Le redă mai ales Luca, arătând un interes special pentru indivizi. În general, pildele din Luca privesc mai ales morala, conduita, precum şi harul lui Dumnezeu. Cele din Matei (care este Evanghelia Împărăţiei) sunt mai teocratice, maiestuoase, adeseori în legătură cu judecata.

Pildele rostite de Isus chiar înainte de a muri, redate mai ales de Matei, au şi un sens profetic şi istoric mar­cant, pe lângă sensul lor spiritual.

Să notăm şi contrastele de care Domnul Se foloseşte mereu: fariseul şi vameşul, săracul şi bogatul; vorbeşte de neghina şi sămânţa bună; de fiul risipitor şi de fiul cel mare, etc.

În fine, să ne reamintim că toate acţiunile lui Isus, mai ales minunile Lui, erau parabole în fapte: comparând, de exemplu, blestemarea smochinului cu pilda smochinului neroditor.

INTERPRETAREA PILDELOR

Este indispensabilă sesizarea unor principii esenţiale pentru interpretarea corectă a pildelor:

1. Pilda ilustrează un adevăr central, care trebuie căutat în primul rând.

Cum să găsim acest adevăr central?
a) Cheia este dată adeseori, fie printr-o introducere, fie prin concluzia istorisirii. Vezi introducerea pildei cu fari­seul şi vameşul; Isus vrea să avertizeze contra propriei îndreptăţiri, contra orgoliului: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi" (Luca 18:9). Concluzia pildei cu cele zece fecioare arată că Cristos vrea să-i stimuleze pe ucenici să stea de veghe aşteptându-I revenirea: „Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului" (Matei 25:13). Această pildă nu se poate interpreta altfel, fără a forţa sensul textului.
b) Trebuie considerat contextul parabolei şi împrejură­rile în care a fost rostită. Cele trei minunate pilde din Luca 15 (oaia pierdută, leul de argint pierdut şi fiul risi­pitor) urmează versetelor 1 şi 2 în care citim: „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Adevărul central al acestor trei povestiri vorbeşte despre valoarea pe care o are în ochii lui Dumnezeu păcătosul cel mai decăzut, şi despre modul Lui de a-l căuta cu iubire.
c) Spre a descoperi adevărul central, trebuie să ţinem seama că acesta se poate găsi fie în ansamblul tabloului, fie într-un singur element al comparaţiei. De exemplu, în pilda aluatului sau în pilda cu sămânţa care creşte fără să se ştie cum, învăţătura priveşte calitatea particulară a aluatului sau a seminţei. Restul este secundar.

2. Odată ce adevărul central este stabilit, punctele secun­dare nu trebuie interpretate decât în măsura în care pun adevărul central în relief.

Nu toate amănuntele unei pilde sunt semnificative. Ele pot servi câteodată numai la îmbogăţirea şi împodobirea povestirii. În acest caz, nu li se poate atribui o semnifica­ţie simbolică adâncă. Un exemplu de interpretare forţată ne este dat cu privire la pilda samariteanului cel bun. Unii comentatori antici şi-au închipuit că hanul este Biserica şi că cei doi lei daţi hangiului sunt cele două taine ale botezului şi Cinei!

3. Să nu facem dintr-o parabolă baza unei doctrine în­tregi.

Parabolele sunt doar ilustrări; ele nu conţin în ele însăşi tot adevărul. Ele pot, pe de altă parte, să confirme o doc­trină clar învăţată, sau să conţină un embrion de învăţă­tură. Dar a trage din pilda fiului risipitor, de exemplu, o doctrină completă a mântuirii, ar fi să forţăm revelaţia biblică. Astfel, anumiţi critici au pretins că jertfa ispăşi­toare a lui Isus nu este indispensabilă, pentru că în aceas­tă pildă iertarea s-a dăruit numai ca răspuns la rugăciu­nea de pocăinţă.

4. O pildă poate avea mai multe interpretări.

Interpretarea unei pilde poate fi istorică, profetică sau spirituală. Când mai multe interpretări sunt posibile, ele nu trebuie să se contrazică, ci să se întregească.

OBSERVAŢII DESPRE CÂTEVA PILDE

Pildele Împărăţiei

Noi grupăm sub acest titlu pildele care încep cu aceste cuvinte: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu"... Matei redă douăsprezece dintre ele (dintre care şapte se află în capitolul 13) iar Marcu, una.

Matei 13: Şapte pilde despre Împărăţie

Matei 18: Robul nemilos

Matei 20: Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea

Matei 22: Nunta fiului de împărat

Matei 25: Cele zece fecioare şi talanţii

Marcu 4: Sămânţa care creşte fără să se ştie cum.

Să mai reamintim aici că numai Matei întrebuinţează expresia "Împărăţia cerurilor" ca să vorbească de "Împărăţia lui Dumnezeu". Aceste două expresii au un sens identic. Matei, care scria pentru iudei, ne-a păstrat acest fel tipic evreu de a se exprima, de care şi Isus S-a folosit adeseori. Iudeii, într-adevăr, nu rosteau numele lui Dumne­zeu, de frică să nu-L profaneze, ci-L înlocuiau cu diverse circumlocuţiuni.

În Matei 13, primele patru pilde sunt adresate mulţimii, iar ultimele trei, ucenicilor. Pilda grăuntelui de muştar, cea a aluatului, cea a comorii ascunse şi cea a perlei de mare preţ au dat loc mai multor interpretări destul de diferite:

Grăuntele de muştar. Interpretarea tradiţională vede în această pildă dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu, începând aproape neobservat. Isus S-a comparat într-o altă Evanghelie cu un grăunte de grâu care cade în pământ şi moare, ca să aducă apoi multă roadă (Ioan 12:24). După un început slab, Evanghelia a propăşit în lumea în­treagă (Coloseni 1:6). Aceasta aminteşte de pietricica din visul lui Nebucadneţar, care devine un munte mare (Daniel 2:35, 44-45).

O altă interpretare vede în planta devenită "un copac" (pe când muştarul este doar o legumă cu ramuri multe) dezvoltarea anormală a Bisericii, unde s-au strecurat com­promisuri, erori şi Duşmanul. Păsările l-ar reprezenta pe cel rău, ca şi în pilda semănătorului. Astfel Isus ar vesti pericolele şi corupţia care vor invada Biserica mai târziu.

Aluatul. Pilda aluatului completează pilda grăuntelui de muştar. Aluatul, mic din punct de vedere cantitativ, poate simboliza puterea Evangheliei pătrunzând şi prelucrând plămădeala lumii, până în ziua când va fi gata să treacă prin cuptorul judecăţii. Nu toată plămădeala de­vine aluat, ci ea este impregnată de el. Evanghelia va influenţa întreaga lume, dar nu toţi oamenii vor deveni creştini.

Alţi comentatori văd în aluat simbolul corupţiei care invadează creştinătatea şi atrage judecata asupra ei (vezi 1 Corinteni 5:6-8 şi 2 Tesaloniceni 2:3).

Comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ. Şi aces­tor două pilde li s-au dat interpretări diferite. Pe de o parte, omul care găseşte comoara şi negustorul care des­coperă perla, reprezintă ucenicul care renunţă la sine însuşi şi la tot ce are ca să-L urmeze pe Isus. Pe de altă parte, se vede însuşi Cristosul care a abandonat totul ca să vină să răscumpere Biserica prin jertfa Lui.

Unii comentatori mai socotesc şi o a opta pildă în Matei 13:asemănarea din versetul 52 cu cărturarul "care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor", sau lite­ralmente "devenit ucenic al Împărăţiei cerurilor". Apare numai la Matei funcţionarul vămilor, care poate îşi aduce aminte de fosta lui meserie. S-a spus că acest verset este "semnătura discretă" a lui Matei. "Lucrurile vechi" erau acelea pe care Dumnezeu le revelase sub Legământul cel vechi, prin conştiinţă şi prin Lege. Iar "lucrurile noi" sunt acelea pe care Isus a venit să ni le aducă, toate fiind scoase din aceeaşi comoară divină.

Învăţătura Domnului despre Împărăţie era cu totul diferită de concepţiile contemporanilor Săi. Iudeii aştep­tau un eveniment politic, eliberarea de sub ocupant, o domnie imediat glorioasă. Isus le vorbeşte despre adevă­ruri spirituale, despre felul în care omul ascultă şi primeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Ei aşteptau ceva vizibil, care să vină deodată, stabilindu-se numaidecât. Cristos îi învaţă că Împărăţia începe umil prin moartea pe pământ a unui grăunte de-abia vizibil, care apoi creşte însă până depăşeşte toate celelalte plante. Ucenicilor le descoperă în cerc restrâns condiţiile de intrare în Împărăţie, preţul pe care fiecare, individual, trebuie să-l plătească (compa­ră Matei 19:21 cu Luca 14:26-33).

Să notăm în sfârşit că jumătatea din cele 12 pilde ale lui Matei despre Împărăţie precizează stabilirea acestei împărăţii, la o vreme când se vor da răsplăţile, când se va rosti judecata, când cei buni vor fi separaţi de cei răi în mod definitiv (ca în exemplul neghinei, mrejei, lucrăto­rilor din ceasul al unsprezecelea, etc.).

Pildele repetate

Este interesant să cercetăm pildele pe care Isus le-a repetat, şi felul Lui de a trata în mod diferit acelaşi su­biect. Variantele conţinute în pildele polilor şi a talanţi­lor, sau în cele cu ospăţul cel mare şi cu nunta fiului de împărat, arată ce bine ştia Domnul cum să potrivească o expunere ascultătorilor şi împrejurărilor, dezvoltând un aspect al adevărului sau altul, după scopul pe care-l ur­mărea El.

Cristos a rostit pilda polilor puţin înainte de sosirea Lui la Ierusalim (Luca 19). Ea are un caracter profetic marcant. Isus prezice "plecarea" Sa, precum şi întoarcerea Sa, cu toată perioada de încercare care desparte aceste două evenimente. În această vreme, robii Lui trebuie să valorifice bunurile Stăpânului lor. Folosindu-Se de un fapt divers contemporan, şi anume de solia trimisă împo­triva lui Arhelau de către cei care nu voiau ca el să dom­nească asupra lor, Domnul vesteşte judecata pe care Israel o va îndura pentru că l-a respins pe Mesia (Luca 19:14, 27). O prezicere asemănătoare este conţinută în isto­risirea cu nunta fiului de împărat (vezi Matei 22:7). Prima pedeapsă a lovit pe popor în anul 70, când Ierusali­mul a fost distrus, dar ansamblul acestor două pilde pri­veşte judecata care va avea loc pentru toţi oamenii din lumea întreagă când Cristos va reveni în glorie.

Pilda talanţilor (Matei 25) n-a fost rostită în public ca cea a polilor, ci în particular, pentru ucenici, puţine zile înaintea morţii lui Isus. Ea urmează după aceea a celor zece fecioare şi arată că aşteptarea venirii Stăpânului nu este doar o contemplare, ci o slujire activă. Valoarea talantului este mult mai mare decât cea a unui pol; este interesant să observăm deci că Matei, obişnuit să lucreze cu sume mari, ne-a redat mai degrabă pilda talanţilor decât cea a polilor.

În parabola lui Luca, fiecare primeşte o sumă identică, un pol, care poate simboliza Evanghelia harului. Robii valorifică aceşti bani în proporţii variate. Diferenţa de randament ne aduce aminte de pilda semănătorului, unde un grăunte aduce o sută, altul cinzeci, altul treizeci de boabe.

În pilda lui Matei, robii primesc sume diferite, dar fie­care le dublează. Accentul este pus, nu pe diferenţa cantitativă a rezultatelor, ci pe fidelitatea fiecărui rob în a valorifica ceea ce primise. Fiecare este lăudat şi răsplătit de Stăpânul lor în acelaşi fel.

Pilda marelui ospăţ (Luca 14) a fost rostită în particu­lar, cu ocazia unei mese la un fruntaş al fariseilor. Notaţi scuzele celor poftiţi, cauzate de lucruri legitime în sine, care totuşi îi împiedică să intre în Împărăţie: afacerile, avuţiile, munca, relaţiile şi afecţiunile pământeşti. Cei poftiţi mai întâi reprezintă pe iudeii şi oamenii evlavioşi din vremea aceea, cum era şi fariseul la care Isus stătea la masă. După ei au fost poftiţi tocmai cei pe care aceşti oameni pioşi îi dispreţuiau: păcătoşii, ticăloşii. Imagi­nea ospăţului care simbolizează legătura cu Dumnezeu şi bucuria mântuirii se regăseşte în toată Biblia.

Pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22) o povesteşte Cristos în Templu câteva zile înaintea morţii Sale. Ea conţine un element profetic despre dărâmarea Ierusalimului (v. 7); arată de fapt şi o a doua alegorie: povestirea cu omul fără haină de nuntă. Acest veşmânt, dat în mod gratuit tuturor nuntaşilor, după obiceiul oriental, reprezintă haina dreptăţii pe care Isus ne-a câştigat-o prin jertfa Lui. El o oferă tuturor oamenilor.

Pilda ispravnicului necredincios

Această pildă, adeseori criticată, prezintă o aparentă dificultate de interpretare (Luca 16). Isus, într-adevăr, pare că dă de exemplu un om care a acţionat rău. Totuşi, nu frauda acestui om este lăudată de Cristos, ci prevede­rea lui. În domeniul lui propriu, care este pământesc, ispravnicul se gândeşte la viitor şi caută să-şi facă rost de prieteni. Dar în domeniul spiritual, oamenii nu se preocu­pă de viitorul lor veşnic, nici nu caută să-şi găsească prie­teni pentru cer. Domnul redă în versetele 8 până la 13 aspectul dublu al povestirii Lui:
a) Bogăţiile sunt nedrepte; ele reprezintă pe Mamona, zeul nedreptăţii, al banului. Omul trebuie să le întrebuinţeze pentru a face binele, a ajuta pe alţii şi astfel să-şi facă prieteni în lumea de dincolo.
b) Trebuie să fim credincioşi aici jos, în lucrurile cele mai mici, îndeosebi în afacerile cu bani, dacă vrem să beneficiem mai târziu de bogăţiile adevărate, de cele cereşti. Aceasta arată că Isus este departe de a aproba necinstea ispravnicului. Bogăţiile pământeşti ne sunt date cu împrumut, ele sunt "bunul altuia". După moarte nu le putem lua cu noi. În veşnicie, vom primi bunuri care ne vor aparţine cu adevărat (v. 12). Mai comparaţi învăţă­tura acestei pilde şi cu Matei 25:34-40.

CHESTIONARUL VIII

A. Întrebări despre materia cursului

1. Daţi definiţia pildei (parabolei).

2. Subliniaţi două avantaje ale pildei, cele care vă par mai importante:
a)
b)

3. De când începe Isus să dea învăţătură mai ales prin pilde?

4. Cum aplică Isus învăţătura Sa prin pilde, folosind principiul în Luca 8:18?

5. Citaţi o pildă pe care Isus a adresat-o mulţimilor:
a) În Galilea
b) În drum spre Ierusalim

Care sunt cele trei pilde pe care le găsim în toate trei Evangheliile sinoptice?
c)
d)
e)

6. Indicaţi o parabolă rostită de Isus:
a) mai ales ca să-i răspundă lui Petru
b) ca să răspundă unui om din mulţime
c) spre a-l învăţa pe un fariseu;.
d) spre a-l învăţa pe un învăţător al Legii

7. Care sunt parabolele care privesc rugăciunea?

8. Care parabole vorbesc despre slujirea creştină?

9. a) După care incidente a rostit Isus pilda lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea?
b) Ce adevăr voia El să sublinieze?

10. Citaţi două pilde în care Luca zugrăveşte harul lui Dumnezeu:
a)
b)

Citaţi şi două pilde ale lui Matei, care vorbesc despre judecată:
a)
b)

11. Daţi o scurtă explicaţie personală a ilustraţiei vinului şi burdufurilor noi.

12. Ce reprezintă "sfeşnicul" de care vorbeşte Isus în Matei 5:15-16; 6:22-23 şi Luca 8:16; 11:33-36?
a)
b)

13. Indicaţi patru contraste izbitoare din parabole, în plus faţă de cele care sunt menţionate în prezenta carte:
a)
b)
c)
d)

14. Citaţi trei acţiuni ale lui Isus (lăsând de o parte minu­nile) care prezintă o valoare de exemplu:
a)
b)
c)

15. Examinaţi contextul, introducerea şi concluzia pildei văduvei stăruitoare. Pentru care temă de rugăciune parti­culară vrea Isus să ne înveţe credinţa şi stăruinţa?

16. a) Câte "pilde ale Împărăţiei" propriu zise redă Matei?
b) Care pilde ale Împărăţiei descriu mai ales aspectul prezent al Împărăţiei şi creşterea ei?

17. a) Ce temă istorică şi profetică este conţinută în pilda polilor?
b) Care altă pildă conţine şi ea o proorocie asemănă­toare, cu privire la acelaşi eveniment?

18. Rezumaţi pe scurt învăţătura dată de pilda ispravni­cului necredincios despre bogăţii:
a) Ale cui sunt ele?
b) Cum să ne folosim de ele?
c) Ce se va întâmpla în lumea viitoare?

19. Ce învăţătură ne este dată despre Dumnezeu:
a) În pilda fiului risipitor? Vezi atitudinea tatălui către fiul risipitor şi către fiul cel mai mare
b) Dar în pilda nunţii fiului de împărat?

20. Daţi pe scurt explicaţia dvs. despre ilustraţia împăra­tului care pleacă la război.

B. Studiu biblic personal

De recitit cu atenţie pildele care îmi sunt cel mai puţin cunoscute.

1. Faceţi o listă cu pildele rostite în timpul ultimei părţi ale lucrării lui Isus, în timpul călătoriei din Galilea la Ierusalim (afară de pildele Nr. 23, 24, 26 şi 28 din carte, pag. 151). Indicaţi care este adevărul central prezentat de fiecare dintre ele.

2. După "pildele Împărăţiei", scoateţi în evidenţă câteva principii ale Împărăţiei lui Dumnezeu:
a) Cum începe ea? Notaţi condiţiile începutului ei, de partea omului şi de partea lui Dumnezeu.
b) Care sunt caracteristicile dezvoltării ei? (Din punct de vedere al individului, în viaţa omului; şi din punct de ve­dere colectiv, al Evangheliei şi al credincioşilor în lume).
c) La ce duce această dezvoltare (aspectul viitor al Împărăţiei)?
d) După care principiu vor fi date răsplătirile sau pe­depsele?
e) Cine va fi exclus din Împărăţie?

3. Studiaţi pilda cu bogatul nemilos şi Lazăr. Ce ne înva­ţă ea despre soarta omului după moarte şi despre lumea de dincolo?

C. Aplicaţie practică

1. 2. 3. A indica trei aplicaţii luate din pilde care m-au izbit prin noutate sau pe care trebuie în mod particular să le pun în practică şi să le cred.

4. Cărui personaj din pilde am eu tendinţă să-i seamăn cel mai mult?

5. De învăţat pe dinafară şi de copiat Luca 11:9-10 şi 12:35-36.

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VIII

A. Despre materia cursului

1. Este o comparaţie care conţine un element de poves­tire şi exprimă un adevăr spiritual.

2. De exemplu:
a) ea prezintă adevărul într-un mod simplu, viu, concret;
b) Are avantajul că este uşor de memorat.

3. Cam de la mijlocul lucrării Lui, încolo, când Isus în­treprinde mai sistematic instruirea unui număr limitat de ucenici.

4. Pilda îmbogăţea pe cel cu inima atentă, dar pe cei care nu voiau să asculte îi lăsa să se împietrească şi să piardă astfel puţina pricepere spirituală pe care o mai puteau avea.

5. De exemplu:
a) semănătorul;
b) polii;
c) semănăto­rul;
d) vierii;
e) bobul de muştar.

6. a) Robul cel nemilos;
b) bogatul cel nebun;
c) cei doi datornici;
d) samariteanul cel bun.

7. Rugăciunea şi modul de a te ruga sunt ilustrate mai ales: în pildele robului cel nemilostiv; prietenului cel insistent; văduvei supărătoare; fariseului şi vameşului; cele zece fecioare şi robii care veghează (veghere şi rugăciune).

8. Slujirea creştină este ilustrată mai ales: de pilda robi­lor ce veghează; a ispravnicului credincios; a robilor netrebnici; a lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea; a poli­lor şi talanţilor. Se pot adăuga pildele samariteanului cel milostiv; smochinului neroditor; celor doi fii; vierilor şi celor zece fecioare.

9. a) După incidentul cu tânărul bogat şi cuvântul lui Petru afirmând că ucenicii lăsaseră totul ca să-L urmeze pe Isus.
b) Matei 19:30 şi 20:16.

10. De exemplu:
a) Fiul risipitor;
b) cei doi datornici;
c) robul cel nemilostiv;
d) nunta fiului de împărat.

11. Vinul cel nou reprezintă viaţa nouă pe care Isus a venit s-o descopere oamenilor. Tot ce era El, ceea ce învăţa, nu putea să rămână închis în formele legaliste ale tradiţiei evreieşti (burdufurile vechi), ci inaugura Legă­mântul cel nou, era harului şi a libertăţii (burdufurile noi).

12. a) Sfeşnicul reprezintă conştiinţa omului, centrul cunoştinţelor şi al voinţei lui;
b) viaţa şi mărturia creştină. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8:16-18).

13. De exemplu:
a) Peştii buni şi cei răi;
b) fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte;
c) casa zidită pe nisip şi cea zidită pe stâncă;
d) stăpânul cel milos şi robul cel nemilos.

14. Isus a dat următoarele pilde vii prin acţiunea sa perso­nală, de exemplu:
a) spălând picioarele ucenicilor;
b) izgonind pe negustori din Templu;
c) prezentând un copilaş ucenicilor.

15. Ca să se ceară revenirea lui Cristos, izbăvirea finală şi judecata lui Dumnezeu asupra tuturor necredincioşilor.

16. a) Douăsprezece (a douăsprezecea, cea a talanţilor, este legată de cea a celor zece fecioare şi-i urmează, deşi nu începe cu cuvintele precise: „Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu"...).
b) Semănătorul, bobul de muştar, aluatul, sămânţa care creşte fără să se ştie cum, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preţ.

17. a) Prezicerea judecăţii care va cădea peste poporul iudeu în anul 70.
b) Nunta fiului de împărat (Matei 22:7).

18. a) "Lucrul altuia", deci date cu împrumut;
b) ca ispravnic, fiind credincios în amănuntele cele mai mici;
c) noi vom avea bogăţii proprii, adevărate.

19. Printre altele:
a) Dumnezeu lasă pe om liber să se depărteze de El, cu bunurile cu care l-a copleşit. Răbda­rea Lui, aşteptarea pocăinţei. Dragostea Lui care previne şi iartă pe cel care se căieşte (fără să micşoreze gravita­tea răului: „Fiul meu era mort"). Dragoste şi răbdare pentru cel care se crede om drept: tatăl nu-l sileşte să intre.
b) Stăruinţă în oferta Lui, până când harul Său este oferit altora. Pedepsirea vinovaţilor împietriţi şi judecata celor care L-au dispreţuit.

20. În lupta creştină, trebuie să fii pregătit să-ţi sacrifici viaţa. Cristos nu poate avea ca urmaşi decât oameni care sunt gata să renunţe la totul, şi nu unii care s-ar învoi cu duşmanul. Alţii văd în această parabolă necesitatea de a capitula fără condiţie în faţa lui Cristos.

B. Studiu biblic personal

1. Câteva pilde şi adevărurile pe care le ilustrează.

Samariteanul cel bun: mărinimia şi dragostea de aproa­pele meu (eu sunt aproapele altuia, Luca 10:36). Oame­nii dispreţuiţi merg înaintea celor religioşi.

Prietenul supărător: Cereţi şi Dumnezeu vă va da lucruri bune.

Bogatul nebun: este nebunie să fii bogat numai pentru tine însuţi, iar nu pentru Dumnezeu.

Robii veghetori: a veghea şi a ne ruga, ca să fim gata pentru revenirea lui Isus Cristos pe neaşteptate.

Ispravnicul credincios: importanţa de a împlini lucra­rea încredinţată fiecăruia, serviciul creştin, cu fidelitate, fără a slăbi.

Smochinul neroditor: răbdarea lui Dumnezeu este mare, dar va avea un sfârşit. Necesitatea pocăinţei şi a rodniciei.

Oaspeţii pretenţioşi: smerenia (Luca 14:11).

Ospăţul cel mare: cei aleşi (poporul evreu, oamenii evlavioşi) vor fi înlocuiţi în Împărăţie prin aceia pe care-i dispreţuiesc (păgânii).

Oaia pierdută, leul pierdut: dragostea lui Cristos care caută pe cei pierduţi şi bucuria Lui de a-i regăsi.

Fiul risipitor: iertarea Tatălui dată celor care se pocă­iesc (ce este adevărata pocăinţă). Cei trufaşi se exclud ei înşişi din bucuria Împărăţiei.

Robii netrebnici: slujirea creştină nu ne câştiga nici un merit. Necesitatea smereniei şi a consacrării totale.

Fariseul şi vameşul: inima umilă şi pocăită, iar nu cea trufaşă a celui ce se crede că este drept, obţine îndreptăţirea.

Polii: necesitatea de a fructifica darurile şi bunurile primite de la Dumnezeu, cu fidelitate. Dacă nu, vom fi respinşi, pierduţi.

2. a) Cum începe Împărăţia?

De partea omului: trebuie o inimă pregătită, arată, fără spini sau pietre, pentru a asculta şi a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuirea trebuie căutată (Matei 13:45) şi odată găsită, să ne ducă la o renunţare totală de sine pentru a o stăpâni, acceptând să-I slujim Domnului, să răspundem la invitaţia la ospăţ şi să ne îmbrăcăm cu haina de nuntă pe care ne-o oferă.

De partea lui Dumnezeu: El seamănă Cuvântul Său, îl descoperă oamenilor. El sădeşte fiii Împărăţiei în lume, pescuieşte oameni. El cheamă lucrători, pofteşte oaspeţi, dă fiecăruia talanţi de valorificat. El dăruie ceea ce are El mai preţios ca să răscumpere pe cei pierduţi (a doua in­terpretare a textului din Matei 13:45-46).
b) Cum se dezvoltă Împărăţia?

Caracteristicile dezvoltării Împărăţiei, pentru creştinul individual cât şi pentru Biserică, sunt cele ale creşterii şi ale luptei. Dezvoltarea vieţii lui Dumnezeu într-o inimă omenească poate fi oprită, înăbuşită prin lipsa de stăruire, de veghere, de slujire, prin îngrijorări sau alte interese, prin persecuţii. Ajunsă însă la deplină maturitate poate purta multă roadă. Prin creşterea Bisericii şi a Evanghe­liei, Împărăţia se face din ce în ce mai vizibilă, dar ames­tecarea celor buni cu cei răi creează un conflict continuu (neghina, mreaja), care durează atât timp cât judecata finală încă nu a intervenit. Din punct de vedere individual cât şi colectiv, există puterea lucrării lui Dumnezeu, a Cuvântului Său, care încolţeşte şi creşte, fără efortul omului; iar pe de altă parte, este şi lupta împotriva răului.
c) Întreaga evoluţie ajunge la un conflict final, la sece­riş, la sosirea mirelui după o absenţă lungă, la închiderea uşilor, la selecţionarea celor buni de cei răi, la distribui­rea plăţilor, la momentul de a da socoteală despre felul cum am slujit.
d) Iertarea va fi dată celor care au iertat din toată inima, dar nu celorlalţi. Orice pricină de păcătuire se va elimina. Domnul va răsplăti cu bunătate şi dărnicie, chiar şi pe cei de pe urmă. Aceştia vor fi adeseori cei dintâi.

El va lăuda în mod egal pe toţi lucrătorii credincioşi.
e) Excluşi din Împărăţie vor fi toţi cei care săvârşesc răul; cei care vor fi refuzat să intre sau care au dispreţuit condiţiile divine (haina de nuntă); cei care n-au crezut Cuvântul; cei care nu au iertat; cei care au fost prea ocupaţi cu interesele şi cu grijile lor pământeşti; cei care n-au vegheat; cei care n-au adus roade nici n-au valorificat darurile lui Dumnezeu; cei care L-au criticat, etc.

3. Pilda bogatului nemilostiv şi Lazăr (învăţătură despre lumea de dincolo).

Două destine sunt descrise după moarte: cerul (sânul lui Avraam: după o expresie evreiască indicând cerul), unde cel drept este mângâiat după încercările lui, şi iadul, unde cel rău suferă chinuri crude, care nu pot fi alinate.

Nici urmă de purgatoriu, încă mai puţin de vreo rein­carnare pe pământ. Nici o nimicire a fiinţei, nici inconştienţă: după moarte, oamenii îşi păstrează personalitatea, se recunosc unii pe alţii şi pe nume, vorbesc, îşi aduc aminte de cei vii, adică sunt pe deplin conştienţi şi îşi pot comunica (vezi suferinţele conştiente ale bogatului nemi­los).

Îngerii aduc sufletul celor drepţi în cer.

Nici o posibilitate trecerii între iad şi cer sau viceversa, nu există; deci destinul este fixat după moarte. Prăpastia între iad şi cer fiind de netrecut. Din iad însă se poate întrezări cerul şi cei drepţi; se pot schimba câteva vorbe. Remuşcările bogatului rămân neroditoare, căci este prea târziu şi cu atât mai greu de suportat.

Bogăţiile şi bunurile materiale nu mai au nici o valoare în lumea de dincolo.

Cel care este în iad, nu poate reveni pe pământ ca să adreseze un mesaj celor vii, şi nici din cer nu se poate trimite cineva. Bogatul nemilostiv nu mai poate face nimic pentru cei vii ai săi.

Marea importanţă a Scripturilor (pentru noi: Biblia întreagă). Cunoştinţa despre Dumnezeu primită de oa­meni pe pământ, va osândi pe cei necredincioşi în lumea de dincolo; iar Scriptura, revelaţia lui Dumnezeu prin profeţi, este de-ajuns aici jos pentru a ne descoperi calea salvării; este mai importantă şi mai puternică decât o apariţie supraomenească pentru a ne bizui viaţa noastră pe promisiunile demne de toată încrederea ale lui Dumne­zeu, oferite tuturor oamenilor prin Evanghelia Sa.

C. Aplicaţie practică

1-4 Răspunsurile la aceste întrebări sunt de dat direct de dvs. lui Dumnezeu.



Persoane interesate