CAPITOLUL V
Persoana lui Cristos
"Cine ziceţi voi că sunt Eu?" a întrebat Isus
într-o zi pe ucenicii Lui. Cu această întrebare suntem confruntaţi şi noi, căci
ea străbate toate evangheliile: Cine este acest om, atât de asemănător cu noi,
şi totuşi incomparabil mai sus decât noi toţi? "Cine eşti Tu?" L-au
întrebat iudeii. De răspunsul dat depinde esenţialul credinţei creştine.
Spre a studia natura lui Isus cum ne-o prezintă
evangheliile, vom examina feluritele nume care I-au fost date, apoi cuvintele Domnului
Însuşi, voia Lui, şi în sfârşit învăţătura părţilor narative ale
evangheliilor, mai ales cele ale măreţului prolog al lui Ioan.
NUMELE ŞI TITLURILE LUI ISUS
Sunt numeroase nume şi titluri date lui Isus, fie de anturajul
Lui, fie de Cristos însuşi. La iudei, numele avea totdeauna o semnificaţie. Feluritele
nume ale lui Dumnezeu reprezentau esenţa, însăşi natura Domnului (Dumnezeul cel
veşnic, Cel Prea înalt, Atotputernicul, etc).
Să enumerăm pe scurt principalele denumiri ale lui Isus:
Învăţătorul: acest titlu care, sub o formă sau alta, indica
o persoană instruită care-i învăţa pe alţii, este numele dat cel mai des
Domnului nostru de către cei care se apropiau de El.
Isus: înseamnă "Iehova salvează" (Domnul Dumnezeu
mântuieşte). Dat dinainte de un înger, acest nume trebuia să anunţe ce fel de
Mântuitor va fi copilul: nu un şef politic, ci un conducător spiritual, prin
care Dumnezeu va face o operă de mântuire: „El va mântui pe poporul Lui de
păcatele lui" (Matei 1:21).
Cristos: este cuvântul grecesc pentru Mesia, care înseamnă
"uns". În felurite moduri Isus afirmă că El este Mesia cel aşteptat.
Vedeţi de exemplu răspunsul Său dat femeii samaritence (Ioan 4:25-26) şi cel pe
care-l trimite lui Ioan Botezătorul. Potrivit cu acest răspuns, Persoana Lui,
minunile şi învăţătura Lui sunt împlinirea proorociilor mesianice (Matei 11:5). El
răspunde hotărât: „Da, sunt" la întrebarea pusă în cursul procesului Său
(Matei 26:64). În schimb, El nu voia ca titlul acesta de Mesia să fie răspândit
în mulţimi, căci ele nu aşteptau decât un şef politic şi ar fi vrut să-l facă
rege. Ucenicilor însă El le dezvăluie în particular că va fi Mesia cel care va
suferi şi va fi respins.
Fiul lui David: este o denumire mesianică; deoarece Mesia
trebuia să se nască din seminţia lui David.
Fiul lui Dumnezeu: este titlul care indică relaţia unică
între Isus şi Dumnezeu; şi el implică un sens mesianic.
Isus Însuşi, pentru a Se desemna pe Sine, întrebuinţează
următoarele două nume:
Fiul: El implică prin această expresie ca şi prin cea de
"Tată" o unitate de esenţă între Dumnezeu şi El. Dumnezeu este Tatăl
Lui într-un alt sens decât Tatăl credincioşilor. Vedeţi de exemplu cuvântul
lui Isus după învierea Lui: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la
Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (Ioan
20:17). El este singurul Fiu (vezi pilda vierilor, istoria lui Isus la vârsta
de doisprezece ani, (Matei 11:27 şi Ioan 3:16).
Fiul omului: Pe de o parte această denumire conţine o referinţă
la "Fiul omului" din vedenia lui Daniel (Daniel 7:13), cu o aluzie la
împărăţia mesianică a cărei Căpetenie va fi acest Fiu al omului; pe de altă
parte, Isus afirmă că El este om în sensul plin al cuvântului, omul reprezentativ,
care împlineşte la perfecţie voia lui Dumnezeu.
ÎNVĂŢĂTURA LUI CRISTOS DESPRE SINE ÎNSUŞI
De unde vine Isus?
Când L-au învinuit fariseii pe Isus zicând: „Tu mărturiseşti
despre Tine însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată", Isus le-a răspuns
cu autoritate: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi
mărturisirea Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă
duc" (Ioan 8:14).
El avea o conştiinţă clară despre originea Sa şi Se bizuia
precis pe ea. În cursul aceleiaşi discuţii, El declară: "Voi sunteţi de
jos; Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea
aceasta" (Ioan 8:23). Isus a declarat că Se coborâse din cer: „Nimeni nu
s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care
este în cer (Ioan 3:13). Această expresie: „Fiul omului care este în cer"
indică faptul că Isus, chiar şi când trăia pe pământ, era conştient că nu era
limitat la acesta, ci Se găsea în acelaşi timp "în cer". Schimbarea
la faţă a fost ca ridicarea unui voal, arătând ceva din această realitate a
cerului în care Domnul era prezent, parcă mai mult în timpul rugăciunii.
În discursul Lui despre pâinea vieţii, Cristos a repetat de
mai multe ori că Se coborâse din cer (Ioan 6:33, 51). Iudeii au înţeles foarte
bine ce pretindea El că este, şi au zis: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui
Iosif... Cum dar zice El: „Eu M-am coborât din cer?" (Ioan 6:42). Departe
de a-Şi modifica afirmaţia, ca să-i ajute pe cei ce o considerau greu de admis
("prea de tot", zice textul), Isus subliniază încă odată acest adevăr
spunând ucenicilor Săi: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire?
Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?" (Ioan
6:61-62).
Numeroase alte pasaje arată că viaţa şi experienţele
pământeşti ale lui Isus au fost un fel de paranteză între viaţa Lui cerească de
dinainte şi cea la care avea să Se întoarcă (Ioan 8:42; 16:28).
Preexistenta Lui
O declaraţie semnificativă a lui Cristos a stârnit o mare
opoziţie din partea iudeilor: „Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU"
(Ioan 8:58). El îşi afirmă astfel preexistenta veşnică. Nu numai că Domnul
pretinde că există înainte de Avraam, ci îşi însuşeşte titlul Dumnezeului
veşnic, al cărui nume este "EU SUNT". Vedeţi Exodul 3:14. "EU
SUNT" este sensul numelui sfânt tradus prin IAHVE, Iehova, Domnul
Dumnezeu.
Isus mai exprimă absoluta intimitate şi slava eternă pe care
o posedă la Dumnezeu şi în rugăciunea Lui preoţească: „Şi acum, Tată,
proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi
lumea" (Ioan 17:5).
Una cu Dumnezeu (aceeaşi natură)
Punctul culminant al acestor afirmaţii se găseşte în Ioan
10:30 "Eu şi Tatăl una suntem", adică: noi suntem "o singură
realitate". Isus nu indica numai o unitate de scop, ci o unitate de
natură, de esenţă. Din acest adevăr decurge consecinţa menţionată în Ioan 14:9
"Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl".
Subordonat lui Dumnezeu (Persoană diferită)
Isus a declarat că este una cu Dumnezeu prin aceeaşi natură;
însă El a subliniat şi poziţia Lui, funcţia Lui subordonată Tatălui. S-a
intitulat Fiul, adăugind: „Tatăl este mai mare decât Mine" (Ioan 14:28).
Cristos Se coborâse din cer ca să facă nu voia Sa, ci voia Celui ce-L trimisese
(Ioan 6:38); El nu căuta slava Lui proprie, ci slava Tatălui (Ioan 7:18); El
venise, nu în numele Lui însuşi, ci în Numele Tatălui (Ioan 5:43).
Mai presus de îngeri
Citatele dinainte sunt luate din a patra Evanghelie, scrisă
întocmai ca sa prezinte natura divină a lui Isus. Dar afirmaţiile lui Cristos
în evangheliile sinoptice sunt tot atât de extraordinare:
Domnul Se aşează mai presus de îngeri (Matei 13:41; 24:31;
Marcu 13:32, de exemplu). El va fi Judecătorul tuturor oamenilor (Matei
25:31-46; Ioan 5:27).
În pilda vierilor, Cristos face o aluzie la Persoana Sa sub
chipul "fiului prea iubit" al stăpânului viei. El Se distinge astfel
de tot şirul proorocilor care L-au precedat, afirmând că El este în mod unic
Fiul lui Dumnezeu.
La procesul Său religios, El declară că este "Fiul
Celui binecuvântat" şi vesteşte că în curând se va vedea "Fiul omului
şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului" (Marcu 14:61-62;
comp. cu Luca 22:70).
Obiectul credinţei
În sfârşit, Isus Se prezintă pretutindeni ca obiect al credinţei.
Aceasta urmează în mod logic afirmării dumnezeirii Sale. "Toţi să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl", spune El în Ioan 5:23). El cere
o ascultare deplină şi supremă şi nu îngăduie nici unei legături omeneşti să
se interpună între El şi ucenicul Său (Matei 16:24; Luca 14:26). El Se oferă ca
izvorul care ţâşneşte (Ioan 5:40), care dă viaţa veşnică celui care crede în El
(Ioan 10:28;8:51; 11:25).
El este Acela care satisface năzuinţele cele mai adânci ale
omului şi dă odihnă sufletului trudit (Ioan 7:37-38; Matei 11:28).
Isus acceptă adoraţia ucenicilor Săi după umblarea pe apă
(Matei 14:33), adoraţia femeilor care vizitaseră mormântul după înviere, şi cea
a ucenicilor în momentul înălţării Sale. Semnificativ este felul Său de a
aproba credinţa ucenicilor, exprimată de Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul
Dumnezeului celui viu". "Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul
acesta", declară El, "ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei
16:16-17; comp. cu Ioan 11:25-27).
Natura Sa umană
Pe de altă parte, Isus subliniază faptul că este cu adevărat
şi om. Ispitit ca şi noi, El Se identifică oamenilor, când răspunde diavolului:
„Omul nu trăieşte numai cu pâine" (Matei 4:4). El vorbeşte despre trupul
Său (Marcu 14:8) şi chiar după înviere, de carnea şi de oasele Lui (Luca
24:39). Lasă să se vadă întristarea de moarte ce I-a cuprins sufletul (Matei
26:38) şi tulburarea duhului Său (Ioan 11:33; 13:21). Chemarea Lui pe cruce:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" exprimă toată
singurătatea omenească pe care a cunoscut-o atunci, iar unul din ultimele Sale
cuvinte fu strigătul uman: „Mi-e sete!"
În sfârşit, precum am şi notat, Isus Se intitulează pe Sine
Însuşi "Fiul omului". Această desemnare, pe lângă conţinutul ei
mesianic, proclamă că Isus este om în toată accepţiunea cuvântului,
reprezentantul perfect al rasei omeneşti.
ÎNVĂŢĂTURA EVANGHELIILOR DESPRE ISUS
Pe lângă cuvintele propriu-zise ale lui Isus despre Persoana
Lui, totul în evanghelii confirmă şi întregeşte tabloul uman şi divin al
fiinţei Sale:
Caracterul uman
Isus a venit în lume printr-o naştere umană, îngerul a
vestit Mariei misterul incarnării pe care Dumnezeu Însuşi o va face: „Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt te va umbri. De
aceea Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu"
(Luca 1:35). Matei citează proorocia din Isaia 7:14 şi o aplică lui Cristos:
„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele
Emanuel, care tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu (este) cu noi". Ioan exprimă
în fel izbitor această taină: „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre
noi" (Ioan 1:14).
Isus, care S-a născut ca un om, a cunoscut şi El, ca fie-i
care dintre noi, procesul dezvoltării umane, al creşterii, în acelaşi timp
fizic, intelectual şi moral: „Isus creştea în înţelepciune şi în statură, şi
era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (Luca
2:52).
El a fost părtaş tuturor experienţelor omeneşti: foamea
(Matei 21:18), oboseala (Ioan 4:6), somnul (Matei 8:24), plânsul (Ioan 11:35),
veselia (Luca 10:21), suferinţa (Luca 22:44) şi moartea (Ioan 19:30). Fiind om
în toată constituţia Lui fizică şi mintală, El a cunoscut simpatia şi emoţia.
A fost ispitit ca şi noi, dar fără să comită păcat (Evrei 4:15). Pe plan
spiritual, exemplul suprem al umanităţii lui Isus este viaţa Lui de credinţă şi
de rugăciune.
Divinitatea
Evangheliile
prezintă numeroase aspecte ale divinităţii Domnului nostru:
Autoritatea: Autoritatea lui Cristos apare:
a) în învăţătura Lui, care ia locul Legii celei vechi: „Dar
Eu vă spun" (Matei 5:22, 28, 39, etc.);
b) în poruncile pe care le dă El duhurilor şi demonilor,
bolilor şi morţii, ba însăşi naturii. El potoleşte furtuna, hrăneşte mulţimile,
umblă pe apă,
vindecă bolnavii şi îndrăciţii şi învie morţii.
Discernământul: Isus avea o cunoştinţă supranaturală a
gândurilor fiecăruia. "El Însuşi ştia ce este în om" (Ioan 2:25). El
pătrunde viaţa privată a samaritencei (Ioan 4), gândurile ascultătorilor Lui
sau ale celui care-L va trăda. Ucenicilor Lui le mai prevesteşte şi viitorul.
Iertarea păcatelor: Isus îşi atribuie dreptul divin de a
ierta păcatele, recunoscând în acelaşi timp că acest drept revine în
exclusivitate lui Dumnezeu (Marcu 2:7-12).
Sfinţenia absolută: Niciodată nu-L vedem pe Cristos cu
conştiinţa încărcată, nici măcar cu un singur păcat; în toate împrejurările, El
era conştient că nu avea o fire păcătoasă ca a noastră. El S-a deosebit de
ucenicii Lui în privinţa aceasta, numindu-i "neam necredincios şi pornit
la rău" sau "voi care sunteţi răi" (Matei 17:17; Luca 11:13).
Când vorbeşte însă despre Sine Însuşi, pune întrebarea: „Cine din voi Mă poate
dovedi că am păcat?" (Ioan 8:46).
Evenimente proeminente care confirmă divinitatea lui Cristos
Am remarcat deja că naşterea omenească a lui Isus este o
minune a lui Dumnezeu.
În momentul botezului lui Cristos se aude o voce: „Tu eşti
Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea" (Marcu 1:11).
Aceeaşi mărturisire divină este dată şi la schimbarea la faţă, când Tatăl
declară: „Acesta este Fiul Meu prea iubit: de El să ascultaţi" (Marcu 9:7;
compară cu Ioan 12:28).
La moartea lui Isus se întunecă soarele, se cutremură
pământul. Sutaşul roman şi alţi martori oculari strigă: „Cu adevărat, acesta a
fost Fiul lui Dumnezeu" (Matei 27:54).
Trei zile după aceasta, aşa ne spun toate evangheliile,
Domnul învie din morţi (Matei 28:5-7). Ori Isus prevestise aceasta de mai multe
ori, înainte (Matei 16:21).
Toma, absent când Cristos Se arată pentru întâia oară celor
unsprezece, "îşi abandonează toate îndoielile, o săptămână mai târziu,
văzându-L pe Isus; atunci el îşi mărturiseşte credinţa: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu" (Ioan 20:28).
Evanghelia după Matei se termina cu o aluzie la Sfânta
Treime din care Isus face parte (Matei 28:19). În sfârşit, am şi văzut care
este concluzia întregii povestiri a lui Ioan apostolul: „Lucrurile acestea au
fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu
(Ioan 20:30-31).
Astfel totul în evanghelii, pe lângă cuvintele lui Isus
Însuşi, mărturiseşte faptul că El era în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu.
ÎNVĂŢĂTURA PROLOGULUI EVANGHELIEI DUPĂ IOAN
În
încheiere, să mai aruncăm o privire asupra prologului lui Ioan (Ioan 1:1-18),
care conţine, în rezumat, învăţătura cea mai adâncă din Biblie despre Persoana
lui Cristos. Acest pasaj alcătuieşte un întreg în sine, o introducere specială
a celei de a patra evanghelii.
Isus Cristos este identificat cu Dumnezeu în remarcabila
expresie "Cuvântul" (Logos). Acest termen fusese întrebuinţat în
Vechiul Testament în limba ebraică spre a vorbi de activitatea lui Dumnezeu.
"Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor
prin suflarea gurii Lui" (Psalmul 33:6). În gândirea evreiască, ideea
Cuvântului şi a înţelepciunii lui Dumnezeu fusese personificată (Proverbele 8).
Grecii păgâni întrebuinţau termenul "Cuvânt"
(Logos în limba greacă) spre a defini gândirea şi raţiunea supranaturală, dar
concepţia lor rămăsese abstractă, întunecată de noţiuni negative. Ioan nu a
comis eroarea să-L coboare pe Cristos la nivelul ideilor rabinice sau păgâne
din epoca aceea; ci declarând că Isus era "Cuvântul", dimpotrivă el
ridică aceste idei şi arată iudeilor, ca şi grecilor, că tot ce întrezăriseră
şi căutaseră ei bâjbâind îşi găsea o împlinire mai înaltă şi desăvârşita în
Cristos.
Câteva declaraţii majore
Isus, Cuvântul divin, este:
1. Identic cu Dumnezeu. "Cuvântul era
Dumnezeu"(1:1). Aceasta exclude politeismul.
2. Veşnic ca Dumnezeu. "La început era
Cuvântul"(1:1). Adică El n-a fost creat după Dumnezeu nici nu este una din
făpturile Lui, ceea ce înlătură eroarea arianismului, care a fost propovăduit
în secolele 3 şi 4.
3. Chiar în sânul lui Dumnezeu, dar cu o personalitate
distinctă. "Cuvântul era cu Dumnezeu... El era la început cu
Dumnezeu" (1:1-2, vezi şi vers. 18). Aceasta exclude panteismul.
4. Agentul prin care toate au fost create: „Toate lucrurile
au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără
El" (1:3).
5. Izvorul oricărei vieţi, "În El era viaţa"
(1:4).
6. Izvorul oricărei lumini, adică al oricărei cunoştinţe.
"Şi viaţa era lumina oamenilor" (1:4, 9).
7. El naşte un neam nou, părtaş naturii Sale, alcătuit din
toţi cei care-L primesc (1:12-13).
8. În sfârşit, prologul afirmă că acest Cuvânt veşnic al lui
Dumnezeu S-a întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin
de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava
singurului născut din Tatăl" (1:14).
CONCLUZIE
Evangheliile
nu şovăiesc să alăture divinitatea şi natura umană a lui Isus. Minţii noastre
omeneşti îi vine greu să sesizeze împreună aceste două realităţi. Dar
contrazicerile aparente se armonizează în realitatea infinită a lui Dumnezeu.
"Mare este taina" spune Pavel lui Timotei (1 Timotei 3:16), dar
adevărul ei stă neclintit.
Teologia din secolele următoare a comis mai multe greşeli pe
care noi trebuie să le evităm. De exemplu, s-a considerat în Isus două
persoane, un om şi un Dumnezeu; sau dimpotrivă, s-a negat fie natura divină,
fie natura umană a lui Cristos. Domnul nostru este o singură Persoană cu două
naturi; El este Omul-Dumnezeu.
Această realitate depăşeşte înţelegerea noastră, ea rămâne
însă absolută. Omul însuşi oferă şi el imaginea unei treimi: duh, suflet şi
trup. Noi o constatăm fără să putem explica cum sunt aceste trei elemente
strâns legate în noi prin misterul vieţii. Tot astfel şi Domnul exprimă
imposibilitatea de a pătrunde misterul Persoanei Sale: „Nimeni nu ştie cine
este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia
vrea Fiul să i-L descopere" (Luca 10:22).
Orice speculaţie intelectuală este deci exclusă. Noi rămânem
confruntaţi cu numeroasele fapte înregistrate în evanghelii, precum şi cu
afirmaţiile lui Cristos. Dacă nu le respingem, nu putem decât să-L adorăm şi
noi pe Cel al cărui Nume este "Emanuel", adică Dumnezeu este cu noi.
CHESTIONARUL V.
A. Întrebări despre materia cursului
1. Ce înseamnă "Isus?" Citaţi un verset care
exprimă această semnificaţie.
2. Indicaţi trei ocazii în care Isus a confirmat clar că El
este Mesia:
a) În
perioada începutului.
b) În
particular cu ucenicii Lui.
c) Înainte
de a muri.
3. Citiţi Matei 9:30; 12:16; 17:9. După părerea dvs. de ce
n-a vrut Isus publicitate despre Persoana Lui?
4. Care sunt cele două nume cu care numai Isus Se desemna
pe Sine Însuşi?
a)
b)
5. Daţi două aspecte ale sensului cu care Isus întrebuinţa
expresia "Fiul omului":
a)
b)
6. Ce implică cuvântul lui Isus: „Fiul omului care este în
cer?"
7. Ce expresii foloseşte Isus ca să exprime preexistenta Lui
veşnică?
a) .b)
8. Cu toate că Isus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem",
în ce sens a afirmat El: „Tatăl este mai mare decât Mine?"
9. În care pildă Se pune Isus mai presus decât toţi proorocii?
Şi cu care denumire?
10. Ce fel de credinţă în Persoana Sa şi ce fel de ascultare
a cerut Isus?
11. Cu ce prilej îl vedem pe Isus ca un om:
a) dormind? b) cunoscând foamea? c) setea? d) lacrimile?
12. Citaţi şi ocaziile în care Isus a resimţit sentimente
omeneşti ca:
a) tulburarea lăuntrică, b) spaima, c) veselia, d)
compătimirea
13. Menţionaţi care dintre evenimentele în care Isus Şi-a
exercitat autoritatea Lui divină vă izbeşte mai mult:
a) asupra dracilor, b) asupra bolii, c) asupra morţii, d)
asupra naturii.
14. Care funcţie divină a împlinit Isus în istorisirea din
Marcu 2:7-10?
15. Citaţi un cuvânt al lui Isus prin care El sugerează că
nu a păcătuit niciodată.
16. De câte ori a venit un glas din cer ca să mărturisească
despre Isus? (Daţi referinţe).
17. De ce foloseşte Ioan termenul "Cuvântul" în
prologul său?
18. Care expresie din prologul lui Ioan indică:
a) Că
Isus era de aceeaşi natură cu Dumnezeu?
b) Că era
o Persoană diferită de cea a Tatălui? Care dintre aceste expresii exclude orice
noţiune panteistă? Dar orice noţiune politeistă?
c) Ce rol
a avut Isus în facerea universului?
19. Care este natura lui Cristos? Câte Persoane sunt în El?
20. După prologul lui Ioan, pot eu să câştig dreptul de a
deveni un copil al lui Dumnezeu? Care sinonim al verbului "a crede"
se găseşte în vers. 12? Ce înseamnă expresia "nu din sânge, nici din voia
firii, nici din voia vreunui om?”
B. Studiu biblic personal.
Recitiţi în Evanghelia după Ioan discursurile lui Isus
asupra Persoanei Sale.
1. Faceţi o listă cu toate afirmaţiile "Eu sunt"
rostite de Isus în Evanghelia după Ioan, cu referinţe. Exemplu: „Eu sunt
păstorul cel bun", 10:11. Ce adevăr spiritual ilustrează fiecare din
aceste afirmaţii?
2. Studiaţi caracterul lui Isus, aşa cum apare în Evanghelii.
Notaţi aspectele care vă frapează cel mai mult; ce putem noi învăţa despre
Persoana Lui când Îl vedem acţionând şi reacţionând în numeroasele incidente
ale vieţii Sale pline, în mijlocul mulţimilor, singur, sau cu ucenicii? Căutaţi
în Predica de pe munte cuvintele care pot să se aplice însuşi caracterului lui
Cristos. Compară şi cu 1 Corinteni 13:4-7 şi Iacov 3:17.
3. Dacă Isus era fără păcat, de ce credeţi dvs. că S-a dus
la Ioan Botezătorul să se boteze? (Vedeţi Isaia 53:12; 2 Corinteni 5:21).
C. Aplicaţie practică
1. a) Daţi cu propriile dvs. cuvinte răspunsul întrebării
lui Isus: „Şi voi, cine ziceţi că sunt Eu?"
Meditaţi asupra celor cinci cuvinte din mărturisirea lui
Toma (Ioan 20:28) în toate domeniile vieţii noastre personale: munca,
prieteniile, feluritele interese, banii, timpul liber, etc.
b) În ce
chip pot eu să-L cunosc mai bine pe Isus Cristos, nu numai în teorie, (a şti
sau a crede multe lucruri despre El) ci şi practic, pe El care este Adevărul?
(Compară 2 Timotei 2:25 cu Ioan 14:21).
2. Care este pentru mine valoarea actuală a naturii umane a
lui Isus înviat? Vedeţi răspunsul în Evrei 2:14-18; 4:15-16.
3. Există un fel de a crede în Dumnezeu şi de a recunoaşte
în Isus Fiul lui Dumnezeu, care nu mântuieşte. (Vedeţi Iacov 2:19; Marcu 1:24;
5 şi 7).
După Ioan 1:12; 5:24; 6:40; 6:35, 53-58 notaţi verbele care
descriu credinţa care mântuieşte. Ce implică ele?
Am eu conştiinţă că practic această din urmă credinţă cu
privire la Persoana lui Isus Cristos?
4. Meditaţi deviza care a inspirat pe marele misionar C.T.
Studd şi misiunea mondială pe care a întemeiat-o: „Dacă Isus Cristos este
DUMNEZEU, şi dacă a murit pentru mine, atunci nici o jertfă de adus pentru El
nu este prea mare pentru mine".
5. Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi Ioan 14:6 şi Ioan
1:12-13.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL V.
A. Despre materia cursului
1. "Mântuitor", dintr-un cuvânt evreiesc care
înseamnă "a elibera, a da siguranţă". Matei 1:21 "Isus, El va
mântui pe poporul Lui de păcatele sale".
2. a) Femeii samaritence, Ioan 4:26.
b)
Acceptând mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip, Matei 16:16-17.
c) În
cursul procesului Său, Matei 26:63-64.
3. El Se temea de entuziasmul orb al mulţimilor; ele căutau
avantajele materiale şi voiau să facă din El un rege al lumii acesteia (Ioan
4:48; 6:26). Misiunea lui Isus era cu totul diferită, spirituală şi universală.
4. a) Fiul omului, b) Fiul.
5. a) Într-un sens mesianic, de slavă cerească, în legătură
cu proorocia din Daniel 7:13-14.
b)
Într-un sens omenesc, pentru a sublinia natura Lui umană.
6. Trăind pe pământ, Isus era conştient că Se află în
acelaşi timp şi în cer; El vedea şi auzea tot timpul pe Tatăl Său, Ioan
5:19-20; 8:38.
7. a) "Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT
EU". "Eu sunt" este însăşi semnificaţia numelui Domnului
Dumnezeu.
b)
"Slava pe care o aveam... înainte de a fi lumea".
8. Isus indică prin aceasta că funcţia Lui diferă de a Tatălui.
El este subordonat Tatălui, căci El slujeşte pe Tatăl şi împlineşte voia Lui.
9. În pilda vierilor, sub denumirea de "Fiu prea
iubit", Marcu 12:6.
10. O credinţă şi o ascultare totală, lepădarea de sine şi
de toate averile, fără a lăsa pe nimeni să se interpună între noi şi Cristos.
11. a) În corabia bătută de furtună.
b) După
postul Lui de patruzeci de zile, sau într-una din ultimele dimineţi la
Ierusalim.
c) După
un drum lung pe jos în arşiţa zilei, lângă fântâna din Sihar.
d) În
faţa mormântului lui Lazăr; sau înaintea pătimirii Sale, vezi Evrei 5:7.
12. a) Puţin înainte de a pătimi, în faţa unei mulţimi, Ioan
12:27; sau în timpul ultimei cine, din pricina trădării lui Iuda, Ioan 13:21.
b) La
Ghetsimani, Marcu 14:33.
c) La
întoarcerea celor şaptezeci de ucenici, Luca 10:21.
d) În
faţa mulţimilor, Marcu 6:34; Matei 9:36.
13. De exemplu:
a) Când a vindecat pe îndrăcitul cu legiunea de draci,
Marcu 5.
b) Când a
vindecat pe slăbănog, Marcu 2.
c) Prin
învierea fiului văduvei din Nain, Luca 7.
d) Prin
potolirea furtunii, Marcu 4.
14. Funcţia de a ierta păcatele, care îi revine doar lui
Dumnezeu.
15. "Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?"
Ioan 8:46.
16. De trei ori: la botezul Lui, Marcu 1:11; când S-a
schimbat la faţă, Marcu 9:7; înainte de pătimire, Ioan 12:28.
17. Pentru că acest "Cuvânt" era cunoscut de iudei
(datorită Vechiului Testament) şi de greci, care-l foloseau pentru a exprima
puterea şi înţelepciunea dumnezeiască. Ioan vrea să demonstreze realizarea
glorioasă şi nespus mai înaltă în Persoana lui Cristos a ceea ce ei de-abia întrezăriseră.
18. a) La început, Cuvântul era Dumnezeu (exclude orice
politeism).
b) El era
cu Dumnezeu (exclude orice panteism).
c) El a
fost agentul şi mijlocul prin care totul a fost creat (vezi Geneza 1:3, etc:
„Dumnezeu a zis...").
19. Atenţie! Această întrebare a fost pusă spre a verifica
dacă aţi sesizat bine adevărul: Cristos are două naturi, una divină şi una
umană, dar ele sunt unite într-o singură Persoană.
20. Eu nu pot să câştig această putere, ci o pot primi ca un
dar (El a dat...). A crede, v. 12 = a primi. Nu te faci copil al lui Dumnezeu
prin naşterea din carne şi sânge, în mod fizic, într-o familie creştină, sau
aparţinând unei biserici. Eforturile voinţei mele, bunele mele decizii nu pot
nici ele să mă facă să mă nasc spiritual. Rolul voinţei mele constă simplu în a
accepta şi a primi în mine Viaţa lui Dumnezeu pe care mi-o oferă în Isus
Cristos. Această Viaţă este cea care mă face să mă nasc din nou.
B. Studiu biblic personal
1. Iată expresiile: „EU SUNT"... ale lui Isus din
Evanghelia lui Ioan:
Mesia, (4:26). Salvatorul prezis, rege, prooroc şi preot uns
de Dumnezeu.
Pâinea vieţii, (6:35). Hrana mea spirituală, care mă face să
cresc în viaţa lui Dumnezeu.
Lumina lumii, (8:12; 9:5). El îmi luminează sufletul, îl
eliberează de întunericul păcatului.
Uşa, (10:9). Prin El intru în Împărăţia lui Dumnezeu.
Păstorul cel bun, (10:11). El mă conduce, mă ocroteşte, mă
îngrijeşte.
Fiul lui Dumnezeu, (10:36). Atotputernic pentru a salva, sfânt
şi veşnic ca Dumnezeu.
Învierea şi viaţa, (11:25). El dă viaţa veşnică şi va învia
pe cei ce cred în El din morţi.
Domnul şi Stăpânul, (13:13). El are dreptul la slujirea şi
ascultarea mea totală.
Calea, adevărul şi viaţa, (14:6). El este în acelaşi timp
ţinta absolută şi drumul spre a o atinge. Această ţintă nu este numai un adevăr
intelectual, ci şi o forţă, o Viaţă.
Adevărata viţă, (15:1). Mă uneşte cu El, îmi dă seva Lui şi
întreţine viaţa mea.
Regele, împăratul, (18:37). El este Regele cerului, care va
domni şi pe pământ.
2. Caracterul lui Isus:
Fericirile din Matei 5:3-10 descriu caracterul lui Cristos:
blândeţea şi smerenia, lipsa totală de orgoliu spiritual sau intelectual,
bunătatea, iubirea dreptăţii, mila, puritatea inimii, pacea, răbdarea în
necazuri şi prigoniri.
Se pot grupa câteva din caracteristicile lui Isus după
contraste izbitoare:
Pe de o parte blândeţea, bunătatea, sensibilitatea, compasiunea;
El iubeşte copiii, natura, florile şi păsările. El plânge cu Maria. Iar pe de
altă parte marea Lui fermitate, forţa redutabilă; El izgoneşte pe vânzători cu
un bici, îi mustră aspru pe farisei, anunţă judecata nepocăiţilor.
Pe de o parte o autoritate extraordinară, pe de alta adânca
umilinţă. El spală picioarele celui care-L trădează.
Pe de o parte, comuniunea spirituală fără seamăn cu
Dumnezeu; pe de altă parte, cumpăt şi înţelepciune practică, Ioan 6:12.
Pe de o parte activitate debordantă, iar pe de alta o viaţă
de rugăciune, linişte, pace, răbdare. În fine, într-o dependenţă totală de
Dumnezeu, credinţa, dragostea şi speranţa domină toată personalitatea Lui.
3. Isus S-a botezat, prin scufundare, nu ca să Se pocăiască
de păcatele Lui proprii, ci:
a) ca să arate identificarea Lui cu păcătoşii (Isaia 53:12),
b) ca să anunţe opera de răscumpărare la care Se consacra. În El trebuia să se
împlinească toată dreptatea Legii (Matei 3:15; 5:17). Unit cu noi în natura
noastră umană, El venea ca să ia asupra Lui moartea păcătosului poruncită de
Legea divină (moarte simbolizată prin îngroparea sub apă) şi ca să reveleze
harul mântuirii şi vieţii prin învierea Lui (simbolizată prin ieşirea din
apă). Botezul Său indica ce îndeplinea şi ce aducea El; pentru noi botezul
este semnul a ceea ce primim prin Cristos.
C. Aplicaţie practică
1. a) Notaţi în mărturisirea lui Toma pronumele posesiv
"meu". Nu-mi foloseşte la nimic să ştiu că Isus este Fiul lui
Dumnezeu dacă El nu devine practic Mântuitorul meu şi Domnul muncii mele, al
prieteniilor mele, etc.
b) Eu pot
să progresez într-o cunoştinţă reală a lui Cristos:1) prin pocăinţă de câte ori
n-am păzit poruncile Lui; 2) ascultând în mod practic de Cuvântul Său.
Trebuie să mă las eliberat şi sfinţit prin adevăr (Ioan
8:31-32; 17:17) în privinţe precise; dacă nu, Persoana lui Dumnezeu şi a lui Cristos
îmi devine ireală, ea Se voalează.
2. Valoarea actuală pentru mine a naturii umane a lui Isus
înviat: El este reprezentantul meu, preotul meu milos înaintea lui Dumnezeu, El
Se roagă pentru mine, fiind puternic ca să mă elibereze de ispită. El poate să
mă înţeleagă perfect, învierea Lui mă izbăveşte de frica morţii şi de puterea
diavolului.
3. Sinonime cu "a crede" = verbele a asculta, a
vedea, a veni; a primi, a mânca, a bea. Credinţa începe când asculţi
Cuvântul lui Dumnezeu. Această ascultare creează o vedere a
inimii şi a minţii, ceea ce trebuie să se traducă prin acţiunea de a veni la
Cristos, în sfârşit, verbele: a primi, a mânca, a bea, indică o însuşire
personală. Cristos nu rămâne un ideal şi o forţă exterioară, ci adevărata credinţă
îl roagă să pătrundă (prin Duhul Său) înăuntrul nostru, ca să locuiască în
inimile noastre (Efeseni 3:17).
4. Răspunsul este de dat direct de dvs. lui Dumnezeu.