Lumini peste veacuri > Vol. II > 19. Cinci misionari martirizaţi


CAPITOLUL 19
CINCI MISIONARI MARTIRIZAŢI

Nu toţi cei aprinşi de spiritul misionar au reuşit să-şi desfăşoare lucrarea şi să întoarcă pe mulţi la Domnul. Unii abia şi-au pus piciorul pe terenul câmpului de misiune şi au şi fost omorâţi de băştinaşi. Prin sacrificiul lor însă au fost ca cei ce au dat asalt asupra unei fortăreţe, au pătruns, au deschis poarta, au căzut, dar au venit alţii şi au cucerit-o. Aşa a fost cu cei cinci misionari, care au dorit să ducă Evanghelia la tribul Auca din jungla Ecuadorului. Iată numele lor: Jim Elliot, Nate Saint, Ed McCully, Pete Fleming şi Roger Youderian.

Tribul Auca trăieşte în jungla densă ce se întinde pe o suprafaţă de 12.000 de mile pătrate, la 240 km nord de Quito. E între trei râuri: Arajuno la vest, Napo la nord şi Vilano la sud, iar la est merge până la graniţa cu Peru. Cei din tribul Auca au trăit complet lipsiţi de civilizaţie, ca în epoca de piatră. Ei îşi aveau teritoriul lor însemnat şi nici un alb nu avea voie să pătrundă în teritoriul lor. Iar dacă îndrăznea să pătrundă, plătea cu viaţa. Ei erau de o sălbăticie feroce. Din cauza aceasta nici statul Ecuador nu avea nici o statistică despre numărul populaţiei din trib. După părerea unora erau între 500 şi 1.000 de persoane.

S-au făcut repetate încercări de a pătrunde în teritoriul lor, dar toate s-au soldat cu moartea. În 1541, Gonzalo Pizarro, comandant spaniol, cu trupele sale a străbătut munţii Anzi şi a permis unui locotenent cu compania lui să urmeze cursul fluviului Amazon, ca să ajungă la gurile lui. Din cele câteva sute de soldaţi, au scăpat doar 97, căci ceilalţi au fost decimaţi.

În secolul al XIX-lea, luând amploare industria cauciucu­lui, căutătorii de cauciuc au găsit în bazinul fluviului Amazon cea mai bogată sursă din lume, dar unii din aceştia pătrunzând în teritoriul triburilor Auca au fost măcelăriţi. Au fost adevărate bătălii, mulţi din triburi au fost apoi capturaţi, unii fiind făcuţi sclavi, alţii fiind omorâţi.

Între anii 1940-1949, Compania de petrol Shell a făcut prospecţiuni în zona aceea. Mulţi din lucrătorii acelei Companii se pomeneau atacaţi pe neaşteptate şi omorâţi cu săgeţi. Datorită desişului pădurilor ecuatoriale şi a ierburilor înalte, ei nu au putut fi supuşi nici de trupele Ecuadorului.

Despre viaţa şi obiceiurile celor din trib s-a putut afla doar de la cei refugiaţi din trib. Dayuma a fost o asemenea refugiată. În urma unei certe între familia ei şi o altă familie, tatăl ei, fraţi, surori au fost omorâţi de cealaltă familie. Ea a scăpat ascunzându-se, iar după ce au plecat ucigaşii, de frică, ea s-a strecurat prin desişul pădurilor şi a părăsit tribul, găsind refugiu pe o plantaţie. Avea atunci 15 ani. I-a fost grea adaptarea, mai ales în ce privesc mâncărurile. În trib nu aveau sare. În afară toate mâncărurile erau preparate cu sare. La fel, în ce priveşte îmbrăcămintea, în trib toţi umblau goi, având doar un brâu de viţă cu frunze în jurul mijlocului şi în jurul genunchilor. Cei din trib folosesc sucul de fructe, dar nefermentat. Ea nu a văzut oameni beţi până nu a ieşit afară din trib. Casele lor sunt lungi, făcute din ţăruşi bătuţi în pământ, apoi se face o împle­titură de nuiele şi se lipesc cu noroi. Paturile sunt un fel de hamacuri legate de acoperiş. În fiecare casă locuiesc între 25 şi 50 de persoane. Femeile lucrează pentru întreţinerea casei, iar bărbaţii îşi ascut suliţele, fac săgeţi şi aduc vânat. Fiecare bărbat are 8-10 suliţe. Ştiu să cultive bumbacul şi maniocul. Le place să îmblânzească bouri sălbatici, pe care îi prind când sunt viţeluşi şi domesticesc papagali şi maimu­ţe. Dayuma mereu a fost întrebată de ce tribul Auca e trib de ucigaşi. „Niciodată să nu vă încredeţi în ei - spunea ea - căci pot părea prietenoşi, dar se întorc şi te ucid".

Să facem cunoştinţă cu cei cinci misionari care au pătruns în tribul Auca să le ducă vestea bună a mântuirii, dar care au fost omorâţi.

Jim Elliot era un bărbat înalt, lat în piept, cu păr negru şi cu ochi albaştri, din Portland, Oregon. El a studiat la Wheaton College din Illinois. A învăţat limbile greacă şi spaniolă. La terminarea studiilor universitare, Jim a luat parte la o mare întrunire ce s-a ţinut la Universitatea Illinois pentru studenţii care erau interesaţi în lucrarea misionară din străinătate. Acolo, a cerut Domnului să-i arate unde trebuie el să lucreze. La sfârşitul acelei întruniri, Jim a înţeles că trebuie să lucreze între indienii Pieile Roşii din America de sud.

În vara lui 1950, Jim a întâlnit un misionar din Ecuador, care i-a vorbit despre nevoia de Evanghelie a celor din tribul Auca şi el a simţit imboldul lăuntric să meargă la acei oameni feroce spre a le vesti dragostea lui Dumnezeu.

Concepţia lui despre poziţie şi onoare poate fi constatată dintr-o scrisoare adresată părinţilor, în care, printre altele, spunea: „Nu există în această viaţă ceea ce se spune „om realizat", căci de îndată ce unul a ajuns la acea poziţie dorită de mult timp, râvneşte după alta mai înaltă - e un proces care în cele din urmă este curmat de intervenţia morţii. Viaţa, într-adevăr, este un abur ce se ridică şi apoi dispare. O, de ne-ar învăţa Domnul ce înseamnă să trăieşti în termenii sfârşitului, ca Pavel, care a scris: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba...” (Faptele Apostolilor 20.24).

În timpul verii, după ce a predicat la un grup de indieni, Jim a scris în jurnalul său: „Bucuros de oportunitatea de a predica Evanghelia harului nemăsurat al lui Dumnezeu acestor indieni păgâni. Speranţa mea e că El mă va ajuta să predic celor ce niciodată n-au auzit Numele Domnului Isus. Pentru ce altceva s-ar merita să-ţi cheltuieşti această viaţă? Eu n-am auzit nimic mai bun. Doamne, trimite-mă! Dintr-o flacără de foc El îşi face slujitori ai Lui (Evrei 1:7). Sunt eu material inflamabil? Dumnezeu să mă ferească de înfricoşatul azbest al altor lucruri! Să mă umple pe deplin cu uleiul Duhului Sfânt, ca să pot fi o flacără. Dar flacăra este trecătoare, e de scurtă durată. Poţi tu, suflete al meu, să accepţi aceasta - o viaţă scurtă? În mine locuieşte Duhul Celui ce a trăit o scurtă viaţă, care a ars în râvna Sa pentru Casa lui Dumnezeu. Facă-mă uleiul Tău, flacără pentru Dumnezeu!"

Părinţii, când au aflat de intenţia lui, se gândeau că mult mai efectivă ar putea fi misiunea lui în Statele Unite. Într-o scrisoare adresată părinţilor, el a scris: „Eu nu îndrăznesc să stau acasă în timp ce indienii pier. Ce e cu nevoile bisericilor ticsite de aici? Ei au Scripturile, pe Moise, pe prooroci şi mai mult. Condamnarea lor e scrisă pe carnetele lor de bancă şi în praful de pe Bibliile lor". Jim era o fire că nimeni nu-l putea abate de la calea lui. Acum doar se ruga să-i dea Domnul un tovarăş de lucru cu care să poată pleca. Pentru o vreme a crezut că Ed McCully, un coleg de facultate, va fi omul acela, dar când Ed s-a căsătorit în iunie 1951, a început să se roage pentru un altul.

În august a întâlnit pe Pete Fleming, alt coleg care tocmai îşi luase licenţa. A vorbit cu el despre planurile sale misionare şi acesta a acceptat să meargă cu el.

Pete Fleming era de statură mijlocie, cu fruntea lată şi cu un păr negru în valuri. Studiase artele şi literatura şi urma să fie numit profesor la un colegiu creştin. El s-a născut la Seatle, Washington, în 1928. A fost convertit la vârsta de 13 ani prin mărturia unui frate orb. În toţi anii studenţiei, el a îndrăznit să trăiască o viaţă după Cuvântul Domnului, cu totul altfel decât ceilalţi. El avea o minte critică, îi plăcea studiul biblic şi era un om al rugăciunii. Ca să-şi poată plăti cursurile, muncea din greu o jumătate de normă.

Pe data de 6 septembrie 1951, Fleming a scris lui Dr. W. Tidmarsh, un misionar care a lucrat 12 ani în jungla din Ecuador: „De când ne-aţi vizitat, eu m-am rugat mult pentru Ecuador. De fapt, niciodată nu m-am rugat aşa mult pentru un lucru. Jim şi eu ne-am scris scrisori în care îi relatam despre dorinţa mea crescândă de a pleca şi cum Dumnezeu, prin anumite porţiuni din Scripturi, îmi confirma chemarea sfântă la lucrarea misionară. Unele texte aveau cerinţe categorice, severe, pentru un câmp cu dificultăţi, ca şi Ecuadorul”.

Adânc convinşi de chemarea lor, Jim Elliot şi Pete Fleming au plecat în Ecuador. După 18 zile au ajuns la Guayaquil. În timp ce vaporul îşi făcea intrarea în port, cei doi misionari cântau:

Credinţă a celor de demult,
Prin foc, prin săbii ai răzbit....

Nu ştiau ce va urma, dar erau hotărâţi să-şi îndeplinească misiunea, cu orice preţ. A doua zi, au plecat cu avionul la Quito, unde au petrecut următoarele şase luni în pregătire pentru misiunea la cei din junglă.

După şase luni, cu un camion transformat rudimentar în autobuz, înghesuiţi ca sardelele, au plecat peste şirul Munţilor Anzi să meargă la Shandia. Hodoroaga de autobus i-a dus până la Ambato, unde era baza de aviaţie a misiunii. Acolo au întâlnit pe Dr. Tidmarsh, cu care au fost în corespondenţă. Din cauza bolii soţiei, Dr. Tidmarsh trebuia să părăsească misiunea, lăsându-i pe ei în locul său. Cu un avion mic, Dr. Tidmarsh cu Jim şi Pete au plecat spre Shandia, dar aici nu era pistă de aterizare, aşa că s-au oprit la altă localitate şi de acolo au pornit apostoleşte, cale de trei ore, prin jungla cu ierburi înalte, cu mocirle, cu ploi torenţiale pe neaşteptate, căci se aflau în bazinul fluviului Amazon, şi abia când se ridica luna peste păduri, au ajuns la destinaţie. Erau încărcaţi de noroi şi frânţi de oboseală. Căsuţa în care locuia Dr. Tidmarsh, care era să fie a lor de acum, era acoperită cu paie, avea pereţi de bambus, pe jos nişte scânduri acopereau vatra şi o lampă cu petrol încerca să o lumineze. Era prima seară pe câmpul de misiune.

Aici au făcut cunoştinţă cu indienii cecua, care au fost înfrânţi de incaşi şi forţaţi să vorbească limba lor. Ei trăiesc în pădurile din partea de est, lipsiţi de civilizaţie, decimaţi de boli şi de paraziţi intestinali. Ei sunt un popor mai blând, nu se aseamănă cu vecinii dinspre sud, triburile Jivaros, vânători de capete, nici cu fioroşii Auca dinspre nord. Acestor triburi de indieni, Jim şi Pete au început să le predice Evanghelia. Mergeau în colibele lor, căutau să-i cunoască, să se împrietenească cu ei şi doreau ca, după un timp, să poată pătrunde şi la tribul Auca.

În decembrie 1952, a sosit la Quito, Ed McCully, colegul de facultate al lui Jim, împreună cu Sofia şi copilaşul lor. În iunie 1953, Ed şi-a lăsat soţia şi copilaşul în Quito şi a plecat să întâlnească pe Jim şi Pete în junglă. Ed era fiul unor părinţi credincioşi. Tatăl său a fost un bun vestitor al Evangheliei. Când Ed a intrat la Colegiul Wheaton nu s-a gândit să devină misionar, ci a ales ştiinţele economice. Era un bărbat înalt, solid, talentat în vorbire, chiar câştigase un premiu la un concurs de oratorie la care au participat zece mii de studenţi. În anul II, s-a transferat la Facultatea de drept, dorind să devină avocat. Ca să-şi poată plăti taxele, el a luat o slujbă de noapte la biroul de primire al unui mare hotel. Acolo, în orele când nu avea clienţi, s-a aprofundat în Biblie. În timp ce citea cartea lui Neemia, Domnul l-a chemat să-şi dedice viaţa în slujba altora, să devină misionar. Astfel, după două zile de studenţie la drept, s-a dus şi a spus celor pe care îi cunoştea hotărârea sa. Apoi s-a dus la profesor, i-a spus că renunţă la avocatu­ră, căci s-a decis să devină misionar. Acesta l-a privit, i-au dat lacrimile şi i-a urat succes. Ed s-a înscris la Facultatea de Medicină Misionară, cursuri intensive, ca să poată ajuta pe indienii din Ecuador. Când a terminat cursurile, şi-a luat soţia şi copilaşul şi au plecat la Quito.

La câteva săptămâni după ce vizitase pe Jim şi Pete în junglă, a primit o chemare radiofonică în care i s-a spus că, datorită unei mari inundaţii, atât casa misiunii, cât şi casa pe care Jim şi Pete au construit-o pentru Ed, au fost duse de ape. La fel şi 500 de scânduri - fiecare reprezenta o zi de muncă a unui om - ce erau stocate pentru construirea unei clinici şi a unei bucătării pentru şcoală; revărsarea năprasnică a apelor le-a măturat într-o noapte.

Îndată, Ed a plecat din nou la Shandia. Acolo a văzut că apele au devastat totul. Erau amărâţi şi descurajaţi, dar s-au îmbărbătat unul pe altul şi s-au apucat de construirea unei noi locuinţe. Nu le-a fost uşor. Ei nu erau obişnuiţi cu munca grea. Din mijlocul unei vieţi civilizate să ajungi să trăieşti în condiţii primitive, să te apuci să-ţi construieşti locuinţă, fără să fi învăţat meşteşugul acesta, fără să ai sculele necesare şi fără să-ţi poţi procura nici un fel de material, ci să fii obligat să ţi-l produci tu, a fost ceva mult prea greu pentru ei. Dar nu s-au dat bătuţi. Au transpirat la tăiatul copacilor, la transformarea lor în grinzi, în scânduri. Apoi au învăţat să despice trestia de bambus şi curând căsuţele lor au fost ridicate.

Nu a trecut mult şi a fost terminată şi pista pentru avioane uşoare şi într-o zi a sosit acolo primul avion pilotat de Nate Saint. O mulţime de indieni s-au adunat să vadă cum arată un avion. În primul transport, Nate care era un bun credincios şi devotat misionar, a adus alimente şi medicamente pentru această staţiune misionară. Nate cu soţia lui au sosit în junglă la Shell Mera în septembrie 1948. Timp de mai multe săptămâni au locuit într-un cort, apoi şi-au construit o căsuţă din scânduri. Acolo era sufrageria, bucătăria, magazia de alimente, dormitorul şi atelierul cu scule, toate într-o încăpere. Ce renunţare la unii din pricina lui Cristos Domnul! Şi ce pretenţii mari au alţii când e vorba de lucrarea sfântă!

Nate avea o minte inventivă. Pentru zborurile în junglă, în caz că i se termină benzina din rezervor, el a inventat un sistem suplimentar de alimentare cu benzină dintr-o canistră de rezervă. Invenţia lui a fost acceptată şi de alte companii de aviaţie cu zboruri în junglă. La fel, a reuşit ca printr-un zbor circular la 300-400 m să lase jos un coş cu ceva, cei de jos să poată lua din coş şi să poată pune altce­va în el, fără să fie necesar să aterizeze. Aceasta fiindcă nu toate staţiunile misionare aveau pistă de aterizare. Uneori punea în coş şi un telefon, ca să i se spună ce alimente, medicamente sau altceva aveau nevoie. Apoi trăgea coşul sus şi îşi continua drumul mai departe. Acest sistem l-a folosit din plin mai târziu cu cei din tribul Auca.

Maria, soţia lui Nate, rezolva corespondenţa, primea chemări telefonice de la celelalte staţiuni misionare, care erau deservite de această staţiune aviatică. Când Nate era plecat cu avionul, ea ţinea mereu legătura cu el prin radio cu privire la locaţia avionului, altitudine, condiţiile atmos­ferice şi combustibil. La acestea se adăugau treburile casei şi primirea de musafiri. Toată această muncă o făcea cu bu­curie, căci se ştia în slujba Domnului pentru binele altora.

În 1953, la Macuma, în partea de sud a junglei, a sosit Roger Youderian cu soţia sa Barbara şi cu doi copii. De fapt, această staţiune misionară era pe teritoriul triburilor Jivaro, care erau foarte fioroşi, trăiau independent, nu aveau nici o legătură cu omul alb, care de peste 400 de ani conducea ţara Ecuador. Ei nu admiteau pe nimeni să intre în zonele lor. Nu foloseau decât o sumară îmbrăcăminte, nu aveau bani şi nimic din ale civilizaţiei. Ei trăiau ca în epoca de piatră. Ca arme aveau lancea şi arcul cu săgeţi. Trăiau din vânat şi pescuit. La început par prietenoşi şi ospitalieri, dar te atacă pe neaşteptate. La aceşti oameni Roger a pătruns, i-a vizitat în colibele lor şi le-a vorbit despre mântuirea lui Dumnezeu timp de un an. Toată vremea se ruga însă şi pentru triburile Atşuaras, verişori cu Jivaro, dar şi duşmani de moarte. Cu cinci ani în urmă, misionarul Frank Drown a încercat să pătrundă la ei şi a ajuns până aproape de coliba şefului, dar cineva i-a ieşit înainte cu mesajul să se întoarcă înapoi că altfel va fi omorât. Şi s-a întors înapoi.

Pe data de 5 iunie 1954, Roger s-a decis să se mute mai aproape de triburile Atşuaras. A părăsit Macuma şi, după un drum de două zile pe jos spre sud-est, a ajuns la un loc numit Wambimi, unde Compania de Petrol Shell făcuse câteva case, chiar şi o pistă de aterizare. Dar casele au trebuit să le părăsească şi acum erau dărăpănate. El s-a oprit aici şi s-a apucat să refacă o casă pentru el. Se gândea ca aici să-şi facă staţia sa misionară. Pista era în bune condiţii, doar trebuia tăiată iarba. A lucrat acolo 11 zile şi a reuşit să aibă o bună locuinţă. Lucra şi se ruga ca Dom­nul să-i deschidă o uşă de pătrundere la triburile Atşuaras. Şi Domnul i-a ascultat rugăciunea. În aceste triburi bântuia o boală denumită leişmaniasis, care atacă nasul, cerul gurii şi partea superioară a traheii. E o boală hidoasă care desfi­gurează faţa, produce dureri mari şi sfârşeşte cu moartea. Roger tratase cu succes mai multe cazuri în tribul Jivaro. Deşi tribul Jivaro era în duşmănie cu tribul Atşuara şi se omorau unii pe alţii, vestea că misionarul Roger vindecă boala aceasta s-a răspândit şi la tribul acesta.

La Wambimi, Roger abia îşi terminase casa, încă nu-şi adusese soţia şi copiii şi iată că într-o zi s-a pomenit cu Santiaku, omul cel mai temut, şeful de trib nr. 1 de la Atşuara. Avea boala aceasta şi îl rugă pe misionar să-l trateze şi pe el, cum a tratat şi pe alţii. Fratele Roger a văzut în aceasta răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile lui. I-a administrat injecţia de Repodral şi i-a dat drumul acasă. După câtva timp, când s-a făcut mai bine, a venit din nou pentru consultare şi acum l-a invitat pe misionar să-i facă o vizită. Roger a ascultat cu toată bucuria invitaţia şefului să meargă în tribul său, însă, fiindcă ştia ce a păţit misionarul Frank cu cinci ani în urmă, i-a spus că acceptă invitaţia, dar îi cere să vină când găseşte cu cale, ca să-i arate dru­mul. Se gândea că în felul acesta, escortat de şeful tribului, nu va avea nici un necaz. Şeful a acceptat, şi astfel într-o zi a venit şi l-a luat pe Roger şi pe Frank, ducându-i prin jungla plină cu pericole de vipere, şerpi veninoşi şi fiare sălbatice şi după două zile au ajuns la casa lui Santiaku. Avea o casă mare, de trei ori mai mare ca a celor din tribul Jivaro. Frank, care cunoştea bine limba tribului Jivaro, ce e vorbită şi de tribul acesta, doar cu mici diferenţe, a început să le vorbească din Evanghelie. Ei nu au auzit nici­odată nimic despre Cristos Domnul. Indienii Atşuara, care au umplut casa, ascultau cu atenţie, iar ori de câte ori fratele Frank se oprea, şeful de trib îi cerea să le mai spună. În sfârşit, când a răguşit, a pus un mic patefon pe care îl aduseseră cu ei, să le vorbească, căci aveau discuri cu porţiuni din Evanghelie în limba lor. Ce s-au mai minunat de cutia care vorbeşte! Apoi, când vocea lui Frank s-a mai odihnit puţin, a continuat el să le vorbească. Şeful Santiaku arăta un deosebit interes.

Văzând dorinţa lor, Frank le-a spus că ei sunt gata să mai vină la ei, dar ar trebui să defrişeze o parte din pădure, ca să formeze o pistă pentru aterizarea avionului lor. Ei au acceptat cu bucurie şi au promis că fac aceasta. Roger a stabilit fâşia, a însemnat dimensiunile şi ei urmau să cureţe jungla pe porţiunea aceea. Apoi s-au întors la Wambimi.

După câtva timp, au zburat cu avionul şi au văzut că au curăţit vreo sută de metri de pădure pentru pistă, dar mai aveau de curăţit încă o bună porţiune. N-au putut ateriza, dar le-au lăsat cu coşul îmbrăcăminte spre a-i încuraja la lucru. Au lăsat să treacă o vreme şi apoi iar au făcut un zbor de recunoaştere, dar lucrarea nu era gata. Atunci au discutat împreună şi Roger s-a hotărât să meargă el din nou la ei. Prin junglă nu sunt drumuri, ci doar unele cărări, care dacă nu sunt umblate, curând dispar, căci vegetaţia luxuriantă în zona tropicală creşte foarte rapid. De aceea, Roger a aranjat cu vreo trei din tribul Jivaro să-l conducă şi totodată să-l ajute la purtarea unui radio emiţător şi a unor provizii de alimente şi medicamente.

Cei de la staţiunea aviatică l-au lăsat miercuri pe Roger la Wambimi şi aşteptau joi să primească vreo comunicare radiofonică, dar n-au primit. Nici vineri, nici sâmbătă n-au primit nimic. Luni se gândeau că trebuie să fi sosit la Atşuaras şi îi va chema, dar nici un cuvânt. Atunci i-a cuprins îngrijorarea. Ştiau că cei din tribul Jivaro sunt ne-convertiţi şi cunoscuţi ca ticăloşi, se gândeau nu cumva să-l fi omorât pe Roger. Fiindcă toată dimineaţa nu i-a chemat, s-au hotărât să meargă în căutarea lui. Au pregătit nişte alimente, câteva medicamente în coşul avionului, au pus telefonul şi au plecat la drum. Au ajuns deasupra locului, au găsit pista neterminată şi se întrebau de ce n-au terminat-o. Atunci au căutat cu înfrigurare să vadă cămaşa albă a lui Roger. După câteva minute de zbor pe deasupra, iată, l-au zărit şi li s-a încălzit inima. Au coborât la mică înălţi­me, au oprit motorul să nu fie zgomot şi au strigat lui Roger să cureţe pista de popor, căci vor să lanseze coşul cu provizii. Roger le-a făcut semn că a înţeles şi a cerut indienilor să părăsească pista. Au făcut apoi vreo patru rondouri cu avionul şi au lăsat coşul cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, câteva securi şi telefonul. Roger a apucat coşul, a luat telefonul şi a vorbit cu Frank vreo zece minute, a golit coşul, a pus telefonul, o notă pentru ei şi o scrisoare pentru soţie. Cei de sus au tras coşul şi au plecat.

După ce au aterizat la Wambimi, Frank a spus lui Nate că Roger le-a cerut să vină din nou vineri şi să aterizeze acolo, că pista va fi gata. Le-a spus că are nevoie de medicamente, deoarece în trib a început să bântuie gripa şi, indienii neavând nici o rezistenţă la gripă, au cazuri mortale. El n-a putut să le comunice nimic, din pricină că cel ce purta radio-emiţătorul n-a vrut să intre în trib.

În ziua de vineri, a plouat toată ziua, astfel că Nate n-a plecat cu avionul, căci ştia că nu poate ateriza în noroi. Dar a plecat sâmbătă, căci se făcuse vreme frumoasă. A tot mers, dar nu i-a găsit. A zărit o casă în pădure, dar nu era a lui Santiaku şi nu era nici pista. S-a învârtit peste pădurile ecuatoriale, dar nu le-a putut da de urmă. S-a uitat la consumul de benzină şi se gândea că trebuie să se întoarcă înapoi, altfel riscă să nu aibă benzină îndeajuns, ca să ajungă acasă. Totuşi, simţindu-şi responsabilitatea faţă de Roger, a mai făcut un raid şi iată a zărit pista, casa şi a aterizat. A mulţumit Domnului, şi de obicei folosea antena să-şi anunţe soţia că a aterizat cu bine, dar acum, de bucurie, a uitat, îndată, Roger apăru lângă avion şi fără să salute, fără un cuvânt de bun venit, începu să strige: „Ai adus medicamente?" Era bărbos, obosit, cu cămaşa murdară şi ruptă în câteva locuri. Se întorsese către indienii care alergau spre el şi începu să strige la ei, să le dea ordine. Nate nu-l cunoştea aşa. De aceea, îl apucă de braţ şi îi zise: “Încet, încet că avem timp!" El îl privi lung şi zise apăsat: „Noi nu avem timp!" Atunci Nate tăcu, ca să nu se dea în spectacol. Roger luă două sticle cu penicilină, puse serul şi le dădu lui Nate, zicând: „Scutură-le bine". Acesta le luă şi făcu ce i se spuse. Din nou strigă la câţiva indieni. Şi Nate se gândi: „Cum pot aceştia să creadă că el le e prieten când strigă aşa la ei?" Dar ei se aşezară în rând şi fiecare primi câte o injecţie, căci toţi sufereau rău din pricina gripei. Unii păreau că sunt pe moarte. Santiaku şedea pe o buturugă, se vedea că e bolnav grav. Era tot vopsit, cum e la ei obiceiul când sunt gata să omoare pe alţii. În timp ce făcea injecţii, Roger i-a spus lui Nate că un alt şef deja a murit; că de îndată ce el a sosit, a făcut injecţii celor mai grav bolnavi şi s-au refăcut, dar că a terminat penicilina şi gripa s-a înrăutăţit la aceştia. Ce preţios e medicamentul când omul este între viaţă şi moarte! Când Roger termină o sticlă, o aruncă, dar Nate o ridică şi îi zise: „Mai este o picătură". Roger o trase în siringă şi o dădu unui copilaş, a cărui mamă insista să aibă milă şi de el.

Când a terminat cu injecţiile, mâna lui Roger tremura ca varga. Era istovit. Dar mai sosiră câţiva indieni ce aduceau pe un prieten al şefului. Roger mai vârî siringa şi trase ultimele picături pe care i le administra. Apoi se îndreptă de spate, zâmbi către Nate căci îşi împlinise datoria şi zise: „Slavă Domnului!"

Fiindcă ceasul arăta că mai au doar cinci minute, îşi luară rămas bun şi plecară amândoi la avion. Pe drum Roger istorisi cum datorită gripei, toţi s-au îmbolnăvit şi n-au mai putut lucra la tăierea pădurii pentru pista avionu­lui şi a trebuit el singur să muncească din greu, dar cu toată munca depusă, n-a putut s-o termine pentru vineri. Atunci s-a rugat Domnului să-l împiedice pe Nate să plece cu avionul. Vineri toată ziua a lucrat din greu prin ploaie la tăierea de copaci, la scoaterea buturugilor, că era istovit, dar nu s-a lăsat până ce a terminat. Acum se ruga ca Dom­nul să-l trimită pe Nate în ziua de sâmbătă. Toată dimineaţa înainte de masă au aşteptat, dar nu s-a auzit zgomotul avionului. După-masă, când era descurajat, s-a auzit, dar a trecut la distanţă şi s-a dus. După vreo jumătate de oră s-a auzit din nou, dar în loc să se audă tot mai tare, semn că se apropie, s-a auzit tot mai slab şi a dispărut. Atunci a chemat pe indieni la ascultarea Evangheliei şi la rugăciune şi deodată indienii, care au un auz ascuţit, au strigat: „Vine! Vine!" El le-a zis: „Doar vi se pare". Peste câteva clipe însă a auzit şi el, atunci au ieşit afară şi au văzut avionul. Nu se poate descrie bucuria - spunea el - când au văzut că avionul aterizează pe pista lor. Dar situaţia bolii lor era prea critică. Acestea au fost faptele care l-au determinat să fie în tensiune. În dosul tuturor lucrurilor însă se poate vedea binecuvântată mână a Domnului, care a avut şi are milă de cei păcătoşi. El deschide uşi pe care nimeni nu le poate închide.

Eforturile dragostei pentru tribul Auca

După binecuvântatele experienţe avute cu aceste triburi de indieni, pe care au reuşit să-i ajute, cei cinci misionari: Jim Elliot, Pete Fleming, Ed McCully, Roger Youderian şi pilotul Nate Saint s-au hotărât să pătrundă şi la tribul Auca. Ştiau că nu e uşor. Indienii Auca erau ucigaşi ai omului alb ori de câte ori acesta încerca să intre pe teritoriul lor. De aceea, ei au zis că întâi trebuie să le câştige prietenia. În scopul acesta au decis să facă mai multe raiduri cu avionul lor pe deasupra tribului, să le lase daruri cu coşul avionului mai multe săptămâni la rând şi numai după aceea să ateri­zeze şi să ia legătură cu ei.

Această hotărâre a fost luată în casa lui Nate Saint şi a doua zi, pe data de 2 octombrie 1955, Nate a bătut-o la maşina sa de scris. Hotărârea trebuia să rămână secretă, ca nu cumva alţii să le încurce planurile. Când Ed şi-a mutat familia la Arajuno, pe data de 19 septembrie, a cerut lui Nate să facă un zbor de observare asupra tribului Auca. Ei n-au putut vedea mult, decât ceea ce au văzut cu doi ani înainte Jim şi Pete, un vast ocean verde de pădure ecuato­rială. Numai un ochi bine deprins cu un aşa peisaj putea să distingă anumite colibe după puţinul fum ce se zărea slab prin desişul pădurii. Doar râul se vedea bine că şerpuia prin oceanul acesta de verdeaţă. Apoi, au ajuns deasupra unei poieniţe cultivată cu manioc, o plantă tropicală ce produce tuberculi din care se face un fel de făină. Erau vreo 15 poieniţe din acestea, locuri de unde fuseseră tăiaţi copacii spre a avea teren cultivabil. Şi se zăreau puţin şi câteva case.

La 29 septembrie au făcut alt zbor de recunoaştere şi au observat şi alte poieniţe ale tribului Auca. La câteva zile după aceasta, fiind toţi împreună, au luat hotărârea pomenită mai sus. Cu orice preţ voiau să pătrundă la tribul Auca, să le vestească Evanghelia. Era o hotărâre mare, căci ştiau bine cum atâţia alţii înainte de ei au fost masacraţi. Ei doreau întâi să le dovedească că nu le sunt duşmani, ci prie­teni. Pentru aceasta au plănuit zborurile la joasă înălţime deasupra tribului, ca să le lase coşul cu diferite cadouri.

Primul zbor de acest fel a fost pe data de 6 octombrie 1955, când le-a lăsat o căldăruşă de aluminiu cu capac. Înăuntru au pus 20 de nasturi coloraţi, nu pentru îmbrăcă­minte, căci n-o aveau, ci pentru ornamentaţie, un sac cu sare, căci tribul Auca nu avea sare şi ei se gândeau că poate vor găsi cumva s-o folosească şi 15 panglici frumos colora­te. Era primul efort. Când au ajuns deasupra unei poieniţe, au zărit o casă mai mare şi altele mai mici în jurul ei. Nu departe curgea un râuleţ, care avea o frumoasă plajă de nisip. Jos, prin poieniţă se observau poteci bătătorite, dovadă că acele case erau locuite. Uşa avionului era luată şi acolo au instalat mecanismul de coborâre a coşului cu cadouri. Au coborât la joasă înălţime şi au redus viteza la 65 mile pe oră, dar jos nu se putea observa nici un om. Au făcut vreo şase ronduri având coşul jos, panglicile fluturând în adierea vântului, apoi i-au lăsat conţinutul pe o potecă, nu departe de o casă. Nu ştiau ce vor zice, dar ei conside­rau că au făcut un început bun şi s-au întors la Arajuno mulţumind Domnului.

Vineri 14 octombrie, au mers cu alte daruri, spre a lansa al doilea mesaj de pace şi bună învoire, la casa următoare. S-au uitat cu binoclul după primul cadou lansat, însă nu mai era acolo, fusese luat. De data aceasta, nu departe de casă, pe râu erau trei sau patru canoe. Aceasta le spunea că cineva trebuie să fie pe acolo. Au început rondurile. Cu binoclul l-au observat pe primul auca, apoi alţi trei au ieşit din casa mare acoperită cu frunze. Coşul a fost lăsat, dar de data aceasta nu a ajuns pe cărare, ci în râu. Îndată unul din ei a sărit în râu şi a luat cadoul. Alţii vreo opt au alergat la râu şi examinau cadoul. Misionarii s-au înălţat cu avio­nul, în timp ce inima le tresaltă de bucurie că indienii nu au fugit de ei să se ascundă şi că darul era în mâinile lor.

După nouă zile au plecat din nou şi au ţintit să lase cadoul la casa următoare. De data aceasta de frânghie era legat şi un alt coş gol, în cazul că ar vrea să răspundă şi ei cu un cadou. S-a întâmplat însă că n-au nimerit ţinta, căci coşul s-a agăţat la vreo 300 metri de cărarea spre manioc. În fugă au pregătit un al doilea coş, au lansat frânghia, au făcut câteva ronduri până ce coşul s-a stabilit pe punctul din centru; atunci, de la vreo 60 m înălţime au lăsat coşul pe pământ, la câţiva paşi de casă. Indienii au alergat şi l-au apucat, dar când cei de sus au vrut să tragă frânghia, ea era ţinută. Nu ştiau dacă au pus ceva greu în coş sau de ce nu o pot trage. Îndată, au văzut pe unul că alerga şi le făcea semn cu mâna, apoi s-a reîntors şi a pus ceva în coş, iar cei­lalţi au dat drumul coşului. De bucurie, ei au mai aruncat un mototol de panglici, iar unul de jos s-a aruncat şi l-a prins. Cei de sus au strigat, iar cei de jos au răspuns şi ei cu strigăte de bucurie, şi-au făcut cu mâinile şi au plecat pe deasupra firului apei râului Curaray. Acum se gândeau că poate nu peste mult timp vor putea acolo pe plajă să facă primul contact, dacă Domnul binecuvântează eforturile lor.

Pe 12 noiembrie au plecat din nou. Era o sâmbătă frumoasă. Au luat cursul râului şi au zărit alte case şi locuri cultivate, care erau împrejmuite cu un gard împletit ca de nuiele, pentru ca animalele sălbatice să nu le calce culturi­le. Au ajuns la casa unde a patra oară şi-au lăsat darul şi acum din nou au lăsat coşul. Cei de jos au alergat, au luat din coş darurile şi au pus în coş o găteală de cap din pene colorate, aşa cum poartă indienii. Pentru misionari era un semn că pot lega prietenie cu ei spre a le vesti Evanghelia.

La 26 noiembrie, Nate Saint a notat în jurnalul său că săptămâna trecută, la Arajuno, doi indieni au ieşit dintre tufişuri, s-au apropiat de avion şi i-au zis: „De ce sunteţi nebuni şi daţi mereu acele cadouri la indienii Auca?" Dar ei n-au dat importanţă, căci erau tocmai gata să decoleze, şi au plecat. La a patra casă, îi aşteptau doi oameni pe o platformă ridicată în mijlocul poieniţei, care le făceau sem­ne cu mâinile. Ei au făcut ronduri joase deasupra poieniţei, ca să poată fi recunoscuţi când vor ateriza. Au lansat aici o secure şi patru piepteni de plastic. S-au dus la casa a treia şi au lansat şi acolo câteva cadouri. Un bătrân, care stătea lângă casă, le-a făcut semn cu mâna, parcă îi chema să coboare jos. Ruga misionarilor din avion era ca Domnul să-i trimită curând la Auca.

Înainte de noua vizită programată pe 3 decembrie 1955, Ed şi Nate şi-au făcut fotografii mărite la dimensiunile lor naturale, ca să îi poată recunoaşte când vor ateriza la ei. La al nouălea zbor, au constatat că indienii Auca au mai tăiat din copacii ce despărţeau două poieniţe la casa a patra, iar pe platformă erau doi bărbaţi, care le făceau cu mâna. Aceştia erau îmbrăcaţi în hainele ce ei le lansaseră cu coşul. Le-au lăsat şi acum câteva daruri şi s-au dus la casa a treia. Mare le-a fost mirarea când au zărit aici pe acoperişul casei un model mare de avion. Aceasta dovedea dibăcia oamenilor din tribul Auca. Şi aici era acum o platformă ridicată, mai mare ca cealaltă şi la o înălţime de vreo 5 metri de la pământ. Pe ea stăteau un om complet îmbrăcat în hainele primite. Cei de sus, din uşa avionului, i-au făcut cu mâna, iar cel de jos a răspuns făcând şi el semn cu mâna. I-au lăsat un cadou la picioarele sale. Alături de el erau două femei. Au făcut câteva fotografii, ca şi în celelalte ocazii. Acum, fiind tăiaţi copacii, poieniţa era mult lărgită, putând să coboare foarte jos, la vreo 18 metri deasupra lor. Mai sus în poieniţă au observat că două persoane, cu securile lansate de ei, tăiau copaci. Erau două femei tinere. S-au ridicat puţin şi au trecut a patra casă, unde au lansat şi acolo coşul, care a atins pământul. Din dosul casei, mai mulţi indieni şi copii au alergat la coş, au luat ce a fost în el, apoi cei de sus au vrut să-l tragă sus, dar era ţinut de indieni, care după un minut şi jumătate i-au dat drumul. În coş au pus şi ei un cadou de culoare roşu aprins şi de mărime bunişoară. Era o altă podoabă de cap indiană. Acum se gândeau că pe acestea o să le aibă pe cap când vor ateriza pe teritoriul lor.

Pe 10 decembrie Nate a scris în jurnalul său că, în discu­ţiile lor, au decis ca pe data de 2 ianuarie 1956 să aterizeze la tribul Auca. Au făcut planul în toate detaliile. După ce vor ateriza, vor aştepta să vină indienii la ei. Acum urmau să găsească locul potrivit pentru aterizare. De aceea, la ora 9:30 dimineaţa, cu cadourile la bord şi cu vopsea ca să poată însemna locul de aterizare, au plecat din nou să-şi vadă vecinii. Au ajuns deasupra râului Curaray şi, deşi şerpuieşte mult, totuşi au găsit o plajă de vreo două sute şi ceva de metri, care li s-a părut potrivită pentru aterizare. Au coborât până aproape să o atingă, au însemnat-o cu vopsea şi au numit-o „Palm Beach". Au măsurat distanţele până la casele Auca, făcuseră vreo trei minute, deci pe jos erau vreo 7 km. La casa a treia erau două femei, iar stăpânul casei era pe platformă. Avea pe el o cămaşă vărgată cu roşu şi negru, pe care i-o lansaseră săptămâna trecută. Acum i-au aruncat o pereche de pantaloni, pe care i-a prins ca pe o minge. La casa a patra au găsit patru bărbaţi îmbrăcaţi cu bluze, iar copiii şi femeile erau în costumele lor de la creaţie. Câţiva copaci care fuseseră în calea avionului, acum erau tăiaţi. Au făcut câteva ronduri joase şi au strigat în limba lor: „Ne place de voi! Vă iubim!" Apoi le-au lăsat cadourile. De data aceasta cadourile erau înso­ţite de fotografiile mărite ale misionarilor şi un desen al avionului care le-a adus cadourile. Când frânghia a ajuns deasupra capetelor lor, au şi apucat-o cu toţii, afară de unul care avea ceva în mâini. Au luat cadourile şi fotogra­fiile în mărime naturală, iar omul ce avea ceva în mâini a pus cadoul său în coş. Toţi se uitau miraţi la fotografii. Misionarii au tras coşul sus şi au plecat. În coş era un cadou învelit în scoarţă de copac. Întrucât săptămâna trecută le-au dus un pui mare de găină, se gândeau că e vreo pasăre. Nate voi să-şi vâre mâna să vadă ce e, dar o trase rapid căci se temu să nu fie un şarpe. Se uitau bine printre scoarţă şi zări un papagal frumos cu o banană puţin descojită, ca să aibă pentru drum.

La aterizare, au împărtăşit la ai lor impresiile din această călătorie, spunându-le că au găsit un loc potrivit pentru aterizare. Împreună au mulţumit Domnului că s-au întors cu bine.

La 17 decembrie le-au dus din nou cadouri şi au primit iarăşi ceva învelit în scoarţă de copac. Înăuntru era o pasăre neagră vie şi o furcă de tors cu bumbac pe ea.

Zilele următoare le-au petrecut în discuţii despre planul lor de a coborî la Auca. Soţia lui Pete Fleming le-a spus că Pete a scris în jurnalul său zilnic că e gata să-şi dea viaţa pentru Auca. Soţia lui Jim a reamintit tuturor ceea ce se ştia despre Auca, dar Jim a intervenit, zicând: „Dacă Dum­nezeu doreşte aşa ceva, eu sunt gata să mor pentru salvarea acestor oameni". Încă în timp ce era student, Jim a scris: „Nu e nebun cel ce dă ceea ce nu poate păstra, ca să câştige ceea ce nu poate pierde".

Pe 23 decembrie au dus iarăşi cadouri şi au primit şi ei peşte prăjit, vreo trei pachete cu alune, tuberculi de manioc copţi pe jăratic, două veveriţe omorâte, un papagal viu, două ulcioare de lut care s-au făcut cioburi, o bucată de carne friptă şi o coadă de maimuţă afumată.

La Crăciun au fost la Arajuno şi au discutat plecarea soţilor la tribul Auca. Unele soţii erau puţin cam îngrijorate, căci spuneau că ar putea să rămână văduve, dar ştiau că atunci când El Îşi scoate oile, El merge înaintea lor. Deci, nu li se poate întâmpla decât ceea ce El îngăduie. A fost un timp de cercetare personală şi de deplină încredinţare pe braţul Domnului. Aceasta din cauză că nimeni din cei ce au călcat pe teritoriul Auca până atunci, nu a scăpat cu viaţă. De comun acord, au stabilit ca pe data de marţi 3 ianuarie 1956 să aterizeze la Auca.

Nate Saint a scris în jurnalul său: „O, de am fi mişcaţi de milă, cum a fost Domnul nostru! O, de am vărsa lacrimi de pocăinţă pentru aceia pe care nu am reuşit să-i scoatem din întuneric! Dincolo de scena frumoasă a Betleemului, de am vedea agonia ce L-a frânt pe Domnul la Golgota! El să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la cei pierduţi şi la responsabilitatea noastră! Domnul să ne dea o nouă viziune a voii Sale cu privire la aceşti oameni, care trăiesc ca în epoca de piatră; atunci cuvântul sacrificiu ar dispare şi din gândul şi din vorbele noastre... Doamne, Dumnezeu­le, vorbeşte inimii mele şi dă-mi harul să cunosc sfântă Ta voie şi bucuria să umblu în ea! Amin".

Luni 2 ianuarie 1956, a fost ziua pregătirilor. Fiecare şi-a rânduit echipamentul de care credea că are nevoie. Seara, când s-a culcat, Nate, pilotul, care avea mare responsabili­tate de toate zborurile, nu a putut să doarmă. S-a rugat, a repetat versete biblice din memorie. La ora 4 dimineaţa a aţipit puţin până la ora 5:45, când au început să se mişte prin casă.

În ziua de 3 ianuarie 1956, au mânat împreună, au avut o oră de rugăciune şi au încheiat cu cântarea:

Noi ne sprijinim pe Tine,
Scutul şi Apărătorul nostru,
A Ta e bătălia,
A Ta va fi gloria.

Când biruitori vom trece în final
Prin splendidele porţi de mărgăritar;
Atunci la Tine ne vom odihni
Pe veşnicii de veşnicii.

Fiindcă avionul misiunii era mic, uşor şi nu putea duce multă încărcătură, în primul transport l-a luat pe Ed cu echipamentul său şi la ora 8 au plecat. Deşi era încă puţină ceaţă, au aterizat cu bine şi au descărcat bagajele. Ed a rămas acolo, filmând cu camera, iar Nate s-a urcat în avion şi a plecat. La al doilea transport l-a dus pe Jim şi pe Rogers cu bagajele lor. Ca să nu se adâncească roţile în nisipul de pe plajă, au dat drumul puţin presiunii din cauciucuri, lucru ce s-a dovedit bun la aterizarea pe plajă. Au descărcat avionul, Nate s-a întors la bază, iar cei trei s-au apucat să cureţe plaja. La a treia călătorie, Nate a luat staţia de radio, spre a putea comunica cu baza, a luat o seamă de scule necesare, nişte scânduri să-şi facă un adăpost într-un copac şi hrană. A plecat, iar când a fost pe deasupra caselor Auca, a strigat la ei să vină a doua zi la râul Curaray să-i întâlnească, apoi s-a îndreptat spre plajă şi a aterizat. Au descărcat totul în grabă. Cei trei ce rămăse­seră pe plajă au găsit un copac pe care l-au crezut potrivit spre a-şi face adăpostul între crăcile lui, au improvizat o scară şi o platformă sus unde să poată dormi. Apoi cu toţii i-au făcut un acoperiş de aluminiu, ca să nu-i plouă.

Fiindcă au lucrat de zor, erau cu totul transpiraţi şi un roi de musculiţe şi ţânţari zbura în jurul lor, încât nu ştiau cum să se apere. Nate a apreciat totul şi fiindcă era spre seară, s-a urcat în avionaşul lui şi a plecat la bază, ca să vină a doua zi dimineaţa.

Miercuri dimineaţa, 4 ianuarie 1956, Nate şi Pete au urcat bagajele în avion şi au plecat. Când au zburat pe deasupra caselor indienilor, nu se vedeau grupuri, ca altădată, ci doar ici-colo câte unul. Ei îşi ziceau că desigur sunt pe drum spre plajă. Când au aterizat, cei trei le-au spus cum noaptea a venit puma, leul junglei, i-au auzit urletele şi i-au văzut urmele pe nisip. Locul era frumos, plin de palmieri, dar ca într-o pădure tropicală, erau tot felul de fiare sălbatice.

După ce au descărcat, Nate a căutat să vadă ce are staţia de radio că n-au putut transmite nici un mesaj şi a găsit că la microfon nu era strâns un mic şurub şi nu făcea contact un fir. Imediat a chemat baza şi a anunţat-o pe Maria, soţia sa, că toţi sunt bine. Toată ziua au petrecut-o împreună, dar n-a venit nici un indian Auca. Când s-a înserat, Nate şi Pete s-au urcat în avion şi au plecat să doarmă la baza misiunii.

Joi dimineaţa, 5 ianuarie, Nate şi Pete au sosit cu bine. Având timp liber, Nate şi-a scris jurnalul. El spunea că a observat dimineaţa pe nisip urme proaspete de paşi, că la ora 5 cei din copac au îndreptat lumina lanternei spre locul unde seara au lăsat o secure şi nu mai era acolo, ci a fost luată. După 15 minute toată jungla răsuna de fraze strigate de ei în auca, căci învăţaseră câteva. Toată ziua însă nu a apărut nimeni. Seara, Nate şi Pete au plecat la Arajuno să doarmă, iar ceilalţi s-au urcat la dormitorul lor în copac. Doi dormeau, iar unul făcea de strajă.

Vineri, 6 ianuarie, după ce au sosit, Nate şi Pete au stat sub un adăpost pe care l-au făcut pe plajă drept bucătărie. Ed era la capătul plajei, Roger la centru, iar Jim la celălalt capăt al plajei. Era pe la ora 11:15. Ed striga fraze în auca.

O voce clară de bărbat răspunse de dincolo de râu şi ieşiră în luminiş. Era un tânăr şi două femei, una de vreo 30 de ani şi alta de vreo 16 ani. Se aflau în faţa lor, fără îmbrăcă­minte, doar cu o legătoare la încheietura mâinii, în jurul mijlocului şi la genunchi. Misionarii au fost surprinşi, dar au strigat în auca: „Puinani", adică bine aţi venit. Bărbatul a început cu un potop de cuvinte neînţelese de ei, dar gesturile lui, mereu arătând spre fată, le dădeau de înţeles că vrea să o vândă sau că le-o dă ca dar.

Presupunând că ar vrea ca cineva să meargă dincolo la ei, Jim îşi ridică pantalonii săi scurţi şi trecu prin râu de partea cealaltă. Fata se apropie de râu, ceilalţi doi o urmară. Când Jim ajunse la ei, i-a luat de mână şi i-a trecut în partea lor. Toţi i-au primit cu zâmbet şi le-au spus: „Puinanis", spre a-i face să înţeleagă că nu au de ce să se teamă. Cei trei auca începură să vorbească între ei. De altfel, nu arătau nici o sfială şi nici frică. Roger s-a dus şi le-a adus câteva cuţite pe care le-au primit cu bucurie. Nate le-a dat o machetă de avion. Ceilalţi s-au dus şi au luat aparatele de fotografiat şi i-au prins pe peliculă. Femeile se uitau la ziarul „Time”. Bărbatul s-a apropiat de avion şi părea că ar vrea să urce în el. Imediat lui Nate i-a venit în gând să-l ia într-un raid pe deasupra caselor şi să-l facă să strige în limba lor să vină la râu. Îi deschise uşa şi îl îndemnă să urce. Fără să stea pe gânduri, urcă, şi Nate îşi luă zborul. Zburau la mică înălţime şi tânărul striga mereu. Nate însă nu ştia ce strigă. După câteva ronduri, s-au reîntors la plajă. Aici sări din avion bătând din palme. Misionarii şi-au îndreptat faţa spre cer şi au mulţumit Domnului pentru această întâlnire. În ei ardea dorul mântuirii pentru aceşti oameni, dar erau împiedecaţi de limbă, nu-l puteau împărtăşi. Apoi i-au servit pe musafiri cu sandvişuri şi limonada. Fiindcă se înserase, Nate şi-a luat jurnalul, filmele făcute, le-a pus în avion să le ducă în siguranţă la bază, a chemat pe Pete şi au plecat.

Musafirii au vrut să rămână să doarmă pe plajă, dar fata nu a vrut, ci a plecat în josul râului. Bărbatul a plecat şi el, dar cealaltă femeie s-a culcat lângă focul bucătăriei lor de pe plajă. Dimineaţa, când Jim s-a sculat, focul încă ardea, dar ea dispăruse.

Ziua de sâmbătă, 7 ianuarie 1956, a trecut fără să se întâmple ceva deosebit. Când Nate a făcut observarea caselor auca, a văzut pe bărbatul care fusese la ei şi i-a făcut cu mâna.

Duminică dimineaţa, 8 ianuarie, când era să plece, Pete a zis celor de la baza misiunii să se roage, că în ziua aceea poate se întâmplă ceva. Nate stabilise cu soţia lui să ia legătura prin radio la ora 12:30. La acea oră, i-a spus că a văzut din avion un grup de vreo zece auca, care venea spre plajă şi că o va chema iar la ora 4:30, dar să se roage pentru ei. Misionarii sperau că va veni o delegaţie să-i invite în satul lor.

La ora 4:30, Maria, la Shell Mera, a deschis radioul să primească comunicarea din partea soţului, să ştie dacă au fost invitaţi în sat, dar nimic. S-a mai uitat la ceas, era vremea să fie chemată. Stătea lângă aparat cu soţia lui Pete, dar nimic. Afară atmosfera era bună, nici o interfe­renţă. La Arajuno, soţia lui Ed şi cea a lui Roger stăteau lângă radioul lor deschis să primească veşti, dar tăcere. După mai multe minute au chemat pe Maria, soţia lui Nate, care le-a spus că nici ea nu are nici o veste. Acum nu ştiau ce să creadă. Era prima dată că Nate, care pilota avionul din 1948, nu comunica nimic soţiei. A trecut o oră şi nimic. Nu voiau să se gândească la rău, ci îşi ziceau că probabil staţia lor de radio s-a deranjat. Se făcuse seară şi Nate cu Pete nu mai soseau; ce se întâmplase? Şi în noaptea aceea nici una dintre soţii n-a dormit, căci somnul le dispăruse.

A doua zi, luni dimineaţa, 9 ianuarie, tăcere. Nici o veste, nici un semn. Îngrijorarea soţiilor a început să crească. Johnny Keenan, colegul de pilotaj al lui Nate, de la baza misionară, a urcat în avionul său şi a plecat spre plajă în recunoaştere şi urma ca la ora 10 să comunice Mariei prin radio. Dar la ora 9:30, Johnny a comunicat că nu a văzut pe nici unul din misionari, că avionul a fost vandalizat, tot ce a fost de pânză era rupt. Imediat a fost anunţat generalul-locotenent William K. Harrison, coman­dantul şef al Serviciului Aerian de Salvare din Marea Caraibilor şi la fel Staţia de Radio HCJB din Quito. Staţia şi-a întrerupt emisiunile şi a anunţat dispariţia celor cinci misionari în teritoriul Auca. Era o veste tristă care a zguduit lumea creştină. Încă nu se ştia dacă toţi au fost ucişi sau dacă unii au scăpat când s-a dat atacul asupra lor şi se aflau undeva prin junglă.

Barbara, soţia lui Roger şi Marilou, soţia lui Ed, au zburat îndată de la Arajuno la Maria, care se afla la Shell Mera, spre a afla ce s-a întâmplat.

Luni seara, fiind de faţă misionarul Frank Drown şi Dr. Art Johnson, medic la Spitalul Vozandes, afiliat cu Staţia de Radio HCJB din Quito, au hotărât să formeze echipe înarmate care să pătrundă pe teritoriul Auca în căutarea lor. Un pluton de soldaţi voluntari a anunţat că este gata de plecare. La fel, o seamă de credincioşi din tribul Jivaro, unde misionarii au lucrat înainte, au anunţat că sunt gata să plece.

Marţi dimineaţa, 10 ianuarie 1956, Elisabeta Elliot, Rachela Saint, sora pilotului Nate, Frank şi alţi misionari au sosit la Shell Mera. Pe unde scurte au primit vestea că un elicopter al Forţelor Armate a plecat din Panama spre Ecuador să ajute în această căutare.

Miercuri, Keenan a făcut al patrulea zbor de recunoaşte­re pe deasupra plajei şi a anunţat că a găsit un cadavru. Era la un sfert de milă de Palm Beach, plutea pe apă cu faţa în jos. Avea pantaloni kaki şi bluză albă. Imediat Barbara a zis că acela nu e Roger, fiindcă el nu avea aşa pantaloni. Miercuri după-masă, la Arajuno a sosit un avion militar S.U.A., care a adus elicopterul ce trebuia montat imediat ca să poată pleca. Vreo 30 de soldaţi din Ecuador, indieni Jivaro şi câţiva misionari au plecat şi seara au ajuns la confluenţa râului Oglan cu Curaray. Aici au rămas să înnopteze. Misionarul Frank a organizat grupul. Unul a mers să închirieze canoe, altul avea grija bagajului, altul şef, iar doi cu măsurile de pază. S-au culcat apoi pe frunze de bananier şi câţiva au făcut de strajă toată noaptea. Tot miercuri după-masă, Keenan a anunţat prin radio pe Maria că a găsit un al doilea cadavru. Din avion nu ştia al cui este.

Joi la ora 10, Keenan a plecat din nou cu avionul, a ajuns grupul din canoe pe râu şi a vorbit cu Frank prin radio. Curând au mai sosit alte două canoe cu indieni Chiciua, unde a lucrat Ed. Tuturor li s-a atras atenţia să fie cu mare grijă. Unul din indienii Chiciua a anunţat că el a găsit corpul lui Ed la marginea râului şi i-a luat ceasul de pe mână să-l predea soţiei. Avionul lui Keenan, elicopterul armatei, un hidroavion uşor al Serviciului Aerian de Salvare au continuat căutarea toată ziua. Colonelul Izurieta cu un avion al armatei din Ecuador supraveghea toată căutarea şi era gata să intervină dacă cineva i-ar fi atacat. Seara, aviaţia retrăgându-se, au anunţat că au găsit pe patru din cei cinci misionari.

Vineri, 13 ianuarie, echipele pe jos şi cele din canoe aveau să se întâlnească la ora 10 cu elicopterul militar pe plaja Palm Beach. Ei s-au sculat la ora 6 dimineaţa şi au plecat, ca să poată ajunge la timp. Apropiindu-se de locuri­le indicate, au cules cadavrele. Unul a fost prins sub cren­gile unui copac căzut, numai un picior cu ciorap gri fiind deasupra apei murdare a râului. Cureaua roşie cusută cu model arăta că e Pete. Un altul dus de ape era Nate Saint, ce avea doar o mână afară; i-au legat mâna cu o frânghie şi l-au tras în canoe. Altul era la o margine pe nisip. Au adus toate cadavrele pe plajă şi le-au aşezat cu faţa în jos. Nu se ştia de al cincilea. La plajă, soldaţii cu armele au format un cerc puţin la distanţă, iar Frank a pus să facă o groapă comună sub copacul în care îşi făcuseră dormitorul. Erau cele patru cadavre, lipsea cel al lui Ed, pe care îl identifica­se cu o zi înainte un indian Chiciua. Semnele arătau că toţi au murit străpunşi cu săgeţi şi cu suliţa.

Abia pe la amiază a sosit şi elicopterul militar. Tocmai începuse o mare ploaie torenţială. Din elicopter, cu aparatul de fotografiat în mână, sări Cornel Capa, un corespondent fotograf al revistei „Life" şi fotografia cadavrele, plaja, împrejurimile. Turna cu găleata, dar prin ploaie, cadavrele au fost duse şi aşezate în groapă. În timpul acesta a sosit şi un grup de indieni care aduceau cu greu prin noroi trupul lui Ed; l-au aşezat alături de celelalte patru trupuri, au tras ţărâna, le-au acoperit, apoi au plecat.

Sâmbătă dimineaţa, 14 ianuarie 1956, comandantul elicopterului militar a invitat pe cele cinci văduve să meargă să le arate mormântul soţilor lor. Când au ajuns pe plajă, el le-a arătat locul. Ele au îngenuncheat şi cu capul lipit de geamurile elicopterului au privit locul unde zăceau osemintele celor pe care i-au iubit, dar care în dragostea lor pentru tribul Auca au fost gata să moară la datorie.

Acum stai şi cugetă puţin. Oare numai lor le-a poruncit Domnul să meargă să vestească Evanghelia? Unde e ascul­tarea noastră faţă de Domnul? Unde e dragostea noastră, nu pentru alţii, ci măcar pentru fraţii noştri, pentru poporul nostru?

O, Doamne, aprinde spiritul de ascultare şi de jertfă în mulţi din fiii neamului meu!



Persoane interesate