CAPITOLUL 22
AVRAM BARBU
Alături
de marii misionari, care au fost lumini ce strălucesc peste veacuri, îl
consider şi pe fratele Avram Barbu. El n-a fost bărbat ilustru, ci simplu, fără
pregătire specială, dar a fost misionar în adevăratul sens al cuvântului, om
aprins de Duhul Sfânt pentru mântuirea păcătoşilor. Căci, în timp ce azi,
pentru unii slujba de misionar e doar o profesie, la Barbu a fost o vocaţie.
Pe de
altă parte, caut să descriu lucrarea lui cu gândul că poate fi un imbold pentru
mulţi fraţi, chiar simpli meseriaşi, care ar putea folosi metoda lui Avram
Barbu, spre a duce Evanghelia la alţi români, în alte localităţi. E o metodă
simplă, dar cu adevărat binecuvântată. Materialul ce îl am la îndemână despre
Avram Barbu e din partea lui Radu Taşcă şi din Istoria Baptiştilor din România.
Apostolul
Pavel a scris fraţilor din Corint: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale
lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe
ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari" (1 Corinteni 1:27). Acest
lucru se poate observa şi în viaţa lui Avram Barbu, un tânăr simplu, fiu de ţărani, nearătos la înfăţişare, căci
era mic şi ghebos, dar ales de Dumnezeu să fie printre primii misionari ai
credinţei baptiste din România, care să ducă vestea Evangheliei peste notare.
El s-a
născut la 17 noiembrie 1874, în comuna Pecica, judeţul Arad. Fiindcă era ghebos
şi slab dezvoltat, părinţii l-au dat să înveţe meseria de croitor. La vârsta de
25 de ani, Avram a auzit predicarea Evangheliei prin Gheorghe Clepea din Macea
şi Mitru Halga din Covăsânţi, care veniseră în misiune la biserica baptistă din
Pecica. Atunci s-a pocăit. Imediat după pocăinţă, Avram a început să studieze
bine Biblia şi să spună altora ce a citit el în Evanghelie. În anul 1900, a
fost botezat în apele Mureşului.
Avram
era o fire veselă, avea mult umor, era îndrăzneţ şi foarte prietenos. Datorită
studiului, el a ajuns să cunoască bine Biblia. De îndată ce intra în vorbă cu
un client în atelierul lui de croitorie sau pe stradă, el începea cu Scriptura.
Ajunsese cunoscut de toţi în privinţa aceasta. Fiind croitor iscusit, ajunsese
să aibă o bună clientelă. Astfel, în atelierul lui mereu avea oameni cărora să
le vorbească. Fire îndrăzneaţă, nu se sfia să intre în discuţie şi cu cei ce
aveau o pregătire şcolară şi chiar cu preoţi. Toţi ştiau că e plin de râvnă
pentru Dumnezeu. Pentru cei ce căutau să râdă de el, avea un umor usturător, încât
oamenii râdeau de ei înşişi, nu de Avram, şi nu mai făceau lucrul acesta a doua
oară.
Un caz
tipic ne face să înţelegem mintea lui ageră, gata de tragere la ţintă în orice
moment. Într-o zi, Avram a mers în centru, la prăvălii pentru cumpărături.
Pecica era un semi-orăşel bogat. Doi preoţi ortodocşi şi unul catolic s-au întâlnit
şi stăteau de vorbă în stradă. Văzându-l pe Avram că vine înspre ei, s-au
vorbit să facă o glumă cu el, să-l salute când se apropie, şi unul să-i zică
„Bună ziua, părinte Avrame", al doilea să zică „Bună ziua, părinte Isaac",
iar al treilea să-i zică „Bună ziua, părinte Iacob".
Zis şi
făcut. Dar după ce l-au salutat aşa, el s-a oprit, fiindcă era mic de statură,
s-a uitat în sus la ei şi le-a răspuns: „Eu nu sunt nici părintele Avram, nici
Isaac şi nici Iacob, ci sunt Saul, fiul lui Chiş şi m-a trimis tata să caut
trei măgari şi-mi pare bine că i-am găsit". Avram făcea aluzie la textul
din 1 Samuel 9:3-5. El, de când se pocăise, nu le mai spunea „părinte", ci
„domnule preot", de aceea, ei au căutat să râdă de el. Acum îşi ziseră:
„Asta fu bună, ne făcu Avram măgari pe toţi trei". Altădată n-au mai încercat
să râdă de el, căci ştiau că are săgeţi usturătoare.
Duminica,
nu mergea întotdeauna la biserică la Pecica, ci îşi lua Biblia în traistă şi
mergea în alte sate să vorbească oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu. Unde
întâlnea oameni adunaţi să stea de vorbă, el se oprea, intra în discuţie şi la
părerile lor, avea mereu câte un citat din Biblie. Apoi alte şi alte texte.
Mereu îi punea pe ei să citească. El zicea: „Uite ce spune Dumnezeu, uite ce
spune Domnul Isus". Odată a mers în misiune la Bodrog, o comună de la
Pecica peste Mureş, în partea Banatului. La un colţ de stradă, era un grup mai
mare de oameni ce stăteau de vorbă. Avram i-a salutat şi a intrat în discuţie.
Cei mai mulţi îl cunoşteau că e croitorul din Pecica. Fiindcă unii fumau, alţii
înjurau, Avram imediat le-a spus că: „Dumnezeu porunceşte ca toţi oamenii să se
pocăiască". Unul din ei i-a zis: „Maistore, am să las şi luleaua şi pe
baba, ca să mă pocăiesc". - „Nu lăsa pe baba, interveni Avram, ci numai
luleaua”. Cum în grup era şi arhimandritul mânăstirii Bodrog, Avram îl privi în
ochi şi îi zise: „Să ştii că şi dumneata, dacă nu te pocăieşti, mergi în
iad". Această îndrăzneală i-a fost de mult folos în lucrarea de mai târziu.
Într-o
altă duminică, s-a dus la Felnac. Cineva l-a pârât primarului. Acesta imediat
trimise după el să vină la primărie. Primarul era un om înalt, solid, iar când
sosi Avram, părea un copil pe lângă el. Primarul îl certă că a venit cu Biblia
în comuna lui, apoi îi strigă aspru: „Să nu te mai prind că vii aici, că o
să-ţi dau o bătaie de o să-ţi sară lipiul din spate”. (Lipiul e o pâinişoară
mai mică ce se face la ţară.) Avram îl ascultă liniştit, iar când primarul încetă,
îi zise: „Ei, şi ce cinste crezi că o să ai, dacă vei bate un gârbov ca
mine?!"
În biserica din Pecica, în cadrul şcolii duminicale, Avram
se ocupa cu copiii. Era sfătos şi învăţăturile le presăra cu umor, aşa că
lecţia era atractivă şi copiii îl ascultau cu drag. După 1905, când în Ungaria
s-a dat recunoaştere deplină baptiştilor, lecţiile de religie la şcoala primară
din Pecica pentru copiii baptişti erau predate de Avram Barbu. Nu avea alt
manual decât Biblia, pe care căuta s-o sădească în inima copiilor.
În
primăvara anului 1914, Avram a simţit chemarea să meargă misionar în Bulgaria,
în locurile pe unde cu câţiva ani înainte a vestit Evanghelia Radu Taşcă. De la
el, Avram ştia de nevoia spirituală a celor vreo 250.000 de români din
Bulgaria. Astfel, el şi-a luat acul şi un mic bagaj, s-a încredinţat Domnului
şi a plecat la drum. Era în vârstă de 40 de ani. De la Arad a luat trenul spre
Orşova, iar de acolo, vaporul pe Dunăre până la Samovit. Acolo a debarcat şi a
luat trenul la Martoviţa, unde a ajuns în Vinerea Paştelor. Sosirea lui a fost
un prilej de bucurie pentru cei câţiva fraţi de acolo.
Îndată
şi-a înjghebat un mic atelier de croitorie, ca să-şi poată câştiga pâinea cea
de toate zilele, căci plecase fără să fie trimis de oameni şi fără să aibă
vreun suport financiar de la vreo biserică. Fiindcă nu era căsătorit şi
crescuse în sărăcie, el a fost gata să lucreze mai ieftin ca alţi croitori şi
făcea haine frumoase. Astfel că foarte curând şi-a făcut o bună clientelă. Pe
toţi cei ce veneau în atelierul lui, Avram, având Biblia deschisă îi punea să
citească. Apoi le vorbea despre păcat, pocăinţă, mântuire şi viaţa veşnică.
Oamenii au observat că Avram lucrează cinstit, că e om de cuvânt. Aşa că i s-a dus vestea prin satele cu români. Mulţi
din alte locuri îi aduceau de lucru. El era prietenos cu toţi, încât clienţii
zăboveau cu drag în atelierul lui, iar el le vestea Evanghelia. Curând a avut o
seamă de convertiţi. Ştim că în anul următor, în 1915, Spas Reitsheff, păstorul
bisericii baptiste bulgare din Rusciuc a botezat 21 de români din Martoviţa. Ei
erau roada lucrării lui Barbu, iar Barbu era omul folosit de Duhul Sfânt pentru
aceasta.
Duminica,
uneori, îşi punea Biblia în traistă şi pleca prin satele vecine. De acum avea
peste tot cunoştinţe şi mergea pe la casele lor să le dea Evanghelia să mai
citească, apoi le explica însemnătatea celor citite. Cu vremea, fiind ghebos,
el a ajuns să fie cunoscut de toţi românii din împrejurimi.
Într-o
duminică, a mers într-o comună. Când a ajuns acolo, la biserica ortodoxă încă
nu se terminase slujba. Cum uşa era puţin deschisă, Avram a intrat şi s-a oprit
lângă uşă. Voia şi el să asculte predica. Preotul l-a zărit şi a zis: „Fraţi
români, ţineţi laolaltă că avem lupi între noi". Oamenii s-au uitat unii
la alţii, dar n-au ştiut despre ce lupi e vorba. Când s-a terminat slujba şi
preotul a ieşit afară, a dat mâna cu Avram, zicându-i: „Bine ai venit, frate
Avrame". Avram, care era totdeauna gata să dea un răspuns potrivit cu
situaţia, l-a privit în faţă şi i-a zis: „De ce eşti făţarnic? Mai înainte m-ai
făcut lup şi acum îmi zici frate?" Cum oamenii erau grup în jurul lor,
acum au înţeles că Avram a fost numit lup, dar ei ştiau că el e meseriaş
cinstit, că e om al lui Dumnezeu, care totdeauna le vorbeşte din Cartea Sfântă.
În anul
al doilea, Avram şi-a concentrat munca de vestire a Evangheliei în comuna
Gulanţ, unde toţi erau români. Şi aici a avut o seamă de convertiţi şi a format
o biserică baptistă. Lucrarea lui Avram a ajuns cunoscută până la Alianţa
Mondială Baptistă. Dr. Rushbrooke, secretarul Alianţei, în lucrarea sa istorică
„Baptiştii în Europa", îl arată
pe Barbu ca fiind păstorul acestor două biserici baptiste române din Bulgaria în
plină înflorire.
Lucrarea
de pionierat a lui Barbu printre românii din Bulgaria nu a fost uşoară. Dar el
a făcut-o cu multă râvnă şi Dumnezeu a binecuvântat sămânţa Cuvântului sfânt. În
mai multe sate au fost români care, prin lumina Evangheliei, şi-au dat seama
de păcătoşenia lor, au părăsit plăcerile, beţiile, înjurăturile şi s-au întors
la Dumnezeu. Ei au format biserici baptiste româneşti pe pământul Bulgariei.
Avram alerga în toate părţile să ajute pe noii convertiţi să cunoască şi să
trăiască în voia lui Dumnezeu.
În
Bulgaria, Avram s-a căsătorit cu o soră credincioasă şi au avut doi copii
cărora le-au pus nume biblice: pe unul l-au numit Isaac, iar pe celălalt Iacob.
Deci, avea în familie numele celor trei mari patriarhi.
Odată,
Avram, obosit de atâtea călătorii pe jos, s-a gândit că i-ar fi mult mai uşor
dacă ar avea un măgăruş. Astfel, şi-a adunat bănuţi, a mers la Plevna şi şi-a
cumpărat unul. Bucuros l-a încălecat şi a plecat spre casă. Se gândea că a
făcut o bună afacere. Măgăruşul l-a ascultat bine până la ieşirea din Plevna. Când
a ajuns însă în dreptul redutelor, măgăruşul s-a oprit şi n-a mai vrut să facă
un pas. Avram i-a vorbit frumos, a strigat la el, dar nu a vrut. Atunci Avram
i-a tras o lovitură cu nuieluşa, iar măgăruşul agitat i-a tras o trântitură
zdravănă lui Avram, încât n-a mai îndrăznit să se urce pe el. Ce să facă acum?
L-a luat de frâu, l-a dus înapoi în târg, l-a vândut şi a venit acasă
apostoleşte, căci era mai sigur.
Lucrarea
lui Dumnezeu era sufletul lui Avram. Pentru ea jertfea bănuţii săi şi se
jertfea pe sine, numai ca alţii să poată cunoaşte mântuirea mare a lui Dumnezeu
şi să o primească. Cu câtă bucurie vizita Avram toate aceste biserici
româneşti nou formate! Şi fraţii cântau laudele Domnului cu toată veselia
sufletului lor. Oameni, care altădată Îl înjurau pe Dumnezeu, acum Îl slăveau.
Se bucurau că au fost scoşi din groapa pieirii,
au fost spălaţi de păcatele lor şi au devenit copii ai Domnului. Atmosfera
caldă de dragoste îl făcea pe Avram să se simtă bine şi să facă lucrarea cu mai
mult devotament.
În anul
1920, fraţii români din Bulgaria au avut o mare întrunire la Guleanţ. Fratele
Radu Taşcă a fost trimis ca delegat din partea baptiştilor din România la acea
întrunire. A fost atâta bucurie când el a apărut în mijlocul lor. El le-a
transmis salutul cald de dragoste al fraţilor din România şi le-a vestit Cuvântul
Sfânt al Evangheliei. Au trăit câteva zile neuitate.
În anul
1924, Avram s-a reîntors în România să-şi vadă fratele ce trăia la Pecica. El a
împărtăşit bisericii bucuriile ce le au acolo, felul cum Dumnezeu lucrează şi
cum Evanghelia aduce roade între acei români din sudul Dunării. Vizita a fost
scurtă, dar binecuvântată şi pentru el şi pentru biserică.
Reîntors
în Bulgaria, Avram Barbu şi-a continuat lucrarea. Într-o primăvară, împreună
cu câţiva fraţi au plecat în alt sat. Ca să ajungă acolo, trebuiau să treacă
printr-o apă, care nu era prea adâncă. S-au descălţat, şi-au ridicat pantalonii,
dar lui Avram, unul i-a zis să nu se mai descalţe, căci fiind uşor, îl trece el
în spate. Fratele s-a încrezut în el, a urcat în spate, dar când au ajuns la
mijlocul apei, l-a scăpat, şi Avram s-a udat de-a binelea. Timpul fiind rece,
apa aproape îngheţată, iar până la acea comună o bună bucată de drum, Avram având
hainele ude, s-a îmbolnăvit rău şi scăparea a fost doar prin plecarea în
veşnicie. Fratele Taşcă a spus că Avram Barbu a trecut în veşnicie în anul
1929. Prin plecarea lui la Domnul, fraţii români din Bulgaria au suferit o mare
pierdere.
De la
plecarea lui Avram Barbu sunt mai bine de 60 de ani, timp în care românii din
Bulgaria au fost daţi uitării. Deşi avem azi în România o Uniune bine
organizată, Seminar, buni păstori, nimeni nu se gândeşte să meargă la acei
români, măcar în vizită, să le vestească Evanghelia în dulcele grai românesc.
Fără prea multă cheltuială, în loc să meargă în vizită în Cehoslovacia, în
Polonia, Austria sau altă ţară, ar putea trece Dunărea şi acolo ar putea fi de
mai mult folos. Ei sunt fraţii noştri de sânge şi neam, dar sunt daţi uitării.
Dacă nu se face o lucrare oficială de sus în jos, ar putea să se facă una
neoficială, de jos. Oare nu mai sunt croitori, frizeri sau alţi meseriaşi, care
să răspundă chemării Domnului spre a desţeleni ogoare noi pe acele meleaguri?
Oare tu nu ai putea să jertfeşti zece sau douăzeci de zile pentru ei? Oare
păstorii bisericilor mari nu ar putea vorbi cu trei sau patru fraţi din
biserica lor, care în etape să viziteze pe aceşti fraţi şi pe alţii din Banatul
iugoslav sau din Macedonia? Ar trebui făcută lucrarea aceasta chiar şi numai
din punct de vedere al românismului, să ajute la păstrarea limbii române, dar
mai ales având în vedere sufletele lor.
O,
Doamne, trezeşte Tu dorinţa de a ajuta pe fraţii noştri să cunoască mântuirea,
ca să nu ajungă în iad, ci în fericirea eternă!
Misiunea
lui Avram Barbu a fost unică şi ca metodă. Fără oficialităţi, fără cheltuiala
altora, robul Domnului a mers pe câmpul de misiune în deplină atârnare de El. Câţi
nu ar putea folosi aceeaşi metodă spre a merge în atâtea sate sau oraşe ale
ţării, spre a vesti prin grai şi prin trai Evanghelia? Domnul să pună pe inima
multora răspunderea de sufletele pierdute, spre a face ceva până nu e prea târziu.
Prea mult timp ne-am interesat numai de noi. Ajunge! Atâţia pier pe veci! Se
poate ca noi să ne desfătăm între patru pereţi? În jur sunt nevoi mari. Chiar
fără alţii, doar cu ajutor de Sus, tu poţi face o lucrare binecuvântată. Şi
asta fără să trebuiască să mergi peste mări şi ţări, fără să fie necesar să înveţi
altă limbă şi fără să înduri greutăţile şi persecuţiile pe care le-au îndurat
atâţia alţi misionari.
Doamne, aprinde cu jarul dragostei sfinte pe mulţi,
ca să devină lumini peste veacuri! Amin!