CAPITOLUL 4
COLUMBA
Apostolul Scoţiei
Când au
încetat prigoanele cezarilor, datorită faptului că împăratul Constantin s-a
declarat de partea creştinilor, deşi toată viaţa el nu a fost creştin, ci doar
când a fost pe patul de moarte a acceptat să fie botezat, totuşi din motive
politice el a acordat creştinilor anumite favoruri, aceasta determinând ca
mulţi păgâni să treacă la creştinism, fără ca ei să aibă credinţa mântuitoare
şi naşterea din nou. Astfel, lumea a pătruns în biserică. Unii oameni
orgolioşi, dornici de întâietate, au căutat să ajungă în fruntea bisericilor.
Au fost adevărate lupte. Odată ajunşi sus, au căutat să dea porunci şi edicte,
ca cezarii. Luxul a luat locul simplităţii. Papa şi-a arogat dreptul de a
porunci chiar împăraţilor. Bunii creştini, care în treburile bisericeşti
recunoşteau doar autoritatea lui Cristos, au ajuns să fie prigoniţi acum de
autorităţile bisericeşti. Misionarismul, lucrarea cea mai de seamă a bisericii,
a fost dată uitării.
În aşa
vremuri, Dumnezeu a găsit totuşi anumiţi bărbaţi pe care i-a aprins, spre a
lumina pe alţii. În Insulele Britanice, Evanghelia a pătruns încă din primul
veac. Se pare că ofiţeri şi soldaţi
romani creştini au împărtăşit vestea bună a dragostei lui Dumnezeu localnicilor.
Astfel, s-au înfiinţat biserici şi învăţătura Noului Testament era aplicată în viaţa
de toate zilele. Fiind departe de Roma, biserica apostată nu a putut exercita
mare influenţă asupra lor. Când Saxonii au invadat Britania, fiind păgâni, au
prigonit pe creştinii găsiţi acolo. Unii au fost martirizaţi, iar alţii s-au
refugiat în munţi.
În
Irlanda s-a ridicat un bărbat pios numit Columba. El s-a născut într-o familie
de celţi la Donegul, Irlanda. În anul 521 după Cristos, încă din tinereţe el
s-a predat Domnului şi, ca adult, a fost botezat de Cruithnechan. A studiat în
şcoala celtică, iar în anul 551 a fost ordinat. Deşi era dintr-o familie
nobilă, el s-a caracterizat printr-o mare lepădare de sine şi vieţuire în
simplitate. Era un om al postului şi rugăciunii, al părtăşiei secrete cu
Dumnezeu. Pentru el creştinism însemna trăirea în totul a Evangheliei şi
ajutorarea altora să trăiască o aşa viaţă. Era plin de înflăcărare în vestirea
Evangheliei.
Regele
Dermot a fost iritat de zelul lui Columba de a întoarce pe cât mai mulţi la
Dumnezeu şi a început să urzească planuri rele. Aflând de aceasta, Columba împreună
cu alţi 12 credincioşi s-au refugiat pe insula Iona, lângă coasta vestică a
Scoţiei. Acolo şi-a stabilit el centrul misionar. Fiindcă erau la mai puţin de
un kilometru de Scoţia, puteau foarte uşor să lucreze pentru creştinarea
picţilor şi a scoţienilor. Columba a clădit o mănăstire nu prea mare, dar cu
chilioare pentru fiecare călugăr, după modelul celtic. Acolo a înfiinţat o
şcoală misionară de unde credincioşi înflăcăraţi plecau să vestească altora mântuirea
lui Dumnezeu. Ei au evanghelizat Scoţia şi Hebridele.
Columba
a fost un om cu o deosebită cultură şi dotat cu un înalt spirit de conducere.
Avea o voce plăcută şi puternică. Era înalt, solid şi cu o minte sclipitoare.
Trăia o viaţă de rugăciune intensă şi
strânsa părtăşie cu Dumnezeu îl făcea să ardă în râvna lui pentru mântuirea
păcătoşilor. El a fost neobosit în transcrierea Bibliei pe care o punea în mâna
poporului. Îi plăcea renunţarea, trăia o viaţă austeră. Se culcă pe o stâncă
netezită şi la căpătâi avea o piatră. În toate căuta să fie un bun exemplu
pentru alţii.
Între
anii 563-597, insula Iona a devenit un mare centru misionar. Fiindcă mama lui
Columba era descendentă din familia regească a celţilor, dorinţa lui era să mântuiască
şi pe cei ce aveau autoritatea, de care alţii nu prea se ocupau. El a căutat
să-i câştige pentru Cristos Domnul pe cei sus puşi, căci ştia că atunci supuşii
lor erau mult mai uşor de câştigat. În anul 564 după Cristos, el a lucrat la
convertirea lui Brude, regele picţilor din nord. Dorinţa de a câştiga pe cei de
sus, Columba a sădit-o în toţi discipolii săi. Când plecau în misiune, căutau întâi
să facă contact cu cei ce aveau autoritatea în oraşul sau localitatea
respectivă, să-i convertească pe ei, apoi pe ceilalţi. Făcând aşa, ei au fost
scutiţi de prigoane şi arestări şi au avut rezultate mult mai bune la poporul
de rând.
Predicarea
Evangheliei de Columba şi misionarii săi era simplă, pe înţelesul tuturor,
biblică. Ei cereau ca păcătoşii să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor, apoi
să trăiască o viaţă consacrată pentru Dumnezeu. Misionarii creştini de pe
insula Iona au purtat Evanghelia şi au format biserici în toată Scoţia, în
Irlanda, iar unii au trecut pe continent şi au lucrat în Germania, în Elveţia
şi chiar în Italia. Pe atunci bisericile Scoţiei nu erau sub controlul
bisericii catolice din Roma. Abia mai târziu, papa şi-a trimis emisarii săi,
spre a convinge pe scoţieni să se încadreze în biserica catolică şi să
recunoască supremaţia papei. Creştinismul scoţienilor se deosebea de cel al
Romei în aceea că ei trăiau învăţătura Noului Testament, pe când al Romei era
un creştinism formal, lumesc. Slujitorii Evangheliei la scoţieni erau smeriţi,
sinceri, cu o viaţă consacrată, pe când cei ai Romei erau mândri, orgolioşi, vicleni. La început, ei
au spus că nu recunosc autoritatea papei, ci numai pe Cristos ca Domn, dar înşelăciunea
şi ameninţările i-au constrâns să aparţină Romei.
Columba
a fost un vajnic luptător pentru creştinismul primar. El a lucrat intens 34
ani. Duminică 9 iunie 597, Columba, după obiceiul său, s-a sculat la miezul
nopţii să se roage, a îngenuncheat şi de pe genunchi a plecat în veşnicie la
Cel pe care L-a iubit şi L-a mărturisit cu atâta zel.
Viaţa
lui Columba a servit ca model de consacrare, vieţuire şi mărturisire pentru
mulţi credincioşi din veacurile următoare. El a trăit pe genunchi şi a murit pe
genunchi.