CAPITOLUL 9
MISIONARII MORAVIENI
Dumnezeu
nu se lasă lipsit de martori. Într-o vreme de întuneric spiritual, când
biserica devenise lumească, iar conducătorii ei căutau să se întreacă în
bogăţie, în fast şi în autoritate cu împăraţii pământului, lucrarea de salvare
a păcătoşilor părea cu totul uitată sau, dacă ici, colo ajungeau misionari, ei
înşişi nu aveau mântuirea, deci cum ar fi putut s-o arate altora? Cazul lui
John Wesley şi Carol Wesley e grăitor. Ei au fost trimişi ca misionari de
biserica oficială a Angliei în statul Georgia din America, să predice
indienilor, dar ei înşişi nu aveau mântuirea sufletului. După doi ani, s-au reîntors
în Anglia şi John Wesley a scris în jurnalul său zilnic:
„Am mers
în America să convertesc pe indieni, dar oh, cine mă va converti pe mine? Cine
va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o
religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi am credinţă câtă vreme nu e nici un
pericol, dar să nu se ivească moartea în faţa mea, căci îndată duhul mi se
tulbură. Eu nu pot să spun: „Moartea îmi este un câştig".”
Totuşi, sunt
minunate planurile Domnului şi căile cum îşi face lucrarea! Aceasta o putem
constata şi la începutul secolului al XVIII-lea, în mijlocul unor biserici
apostate, care aveau Evanghelia doar în altar, iar în viaţă era păgânism,
Dumnezeu a găsit cu cale să formeze, din adunături de la mai multe grupări
religioase, o biserică misionară, din care au plecat misionari în multe părţi
ale pământului, cu mult timp înainte de a se forma societăţi misionare.
Despre
contele Zinzendorf am scris în primul volum din „Lumini peste veacuri". De
el s-a slujit Dumnezeu să pună în mişcare, prin Duhul Sfânt, pe mulţi să-şi
părăsească ţara şi să plece cu Evanghelia la alte popoare. Un biograf spunea
despre Zinzendorf: „Puţini biruitori au fost în secolul al XVIII-lea, şi cu
siguranţă nici unul ca el".
Henry C.
Sheldon, în volumul 3 din opul citat, pagina 594, spune că contele Zinzendorf,
deşi era fiu de ministru, tânăr cu avere, cu o aleasă pregătire şi cu o înaltă
slujbă, ajungând consilier juridic al regelui Saxoniei la Dresda, el le-a nesocotit
pe toate acestea şi s-a dedicat slujirii Evangheliei. Papa şi autorităţile
făceau o adevărată vânătoare după toţi cei ce îndrăzneau să creadă Evanghelia
altfel decât ei. Deci era o vreme critică, de grele persecuţii.
Încă pe
vremea studiilor universitare la Halle, Zinzendorf fusese influenţat mult de
pietismul german prin profesorii Spener şi Franke. El se predase Domnului şi
era un bun credincios. Aceasta l-a făcut să acorde pe moşiile sale de la
Berthelsdorf, Lusatia, azil refugiaţilor religioşi. Toţi cei urmăriţi de
catolici, aici au găsit un loc de refugiu. Aceasta era în anul 1722. Refugiaţii
au clădit un orăşel pe care l-au numit Herrnhut.
Din
pricină că refugiaţii erau de confesiuni diferite: husiţi, lutherani, baptişti,
reformaţi, la început au avut multe neînţelegeri, frământări. Schäffer a scris
despre această perioadă: „E ca şi cum diavolul a răsturnat totul cu susul în
jos". Zinzendorf s-a rugat mult şi i-a pus şi pe ei la post şi rugăciune. Pe data de 16 iulie 1727,
inima contelui a fost copleşită de durere pentru starea adunării. Îngenuncheat
a vărsat râu de lacrimi în mijlocul lor. Această rugăciune a avut un efect
extraordinar. S-au hotărât ore speciale de rugăciune pentru trezirea lor şi a
altora. Şi Domnul s-a îndurat de ei. Duminică 13 august 1727, în timp ce erau
adunaţi pentru Cina Domnului, Duhul Sfânt i-a copleşit pe toţi, au plâns cu
lacrimi, şi-au cerut iertare, s-au îmbrăţişat şi au devenit una. A fost o
adevărată revărsare de dragoste. Colin A. Grant, în cartea: „Perspectives on
the World Christian Movement", editată de Ralph D. Winter, la pagina 206,
spune despre noua stare a fraţilor moravieni: “Întregul loc reprezintă cortul
lui Dumnezeu între oameni. Nu se mai vede şi nu se mai aude nimic altceva decât
bucurie şi veselie".
Când
Zinzendorf era student la Halle a organizat o societate al cărei scop era răspândirea
Evangheliei, spre a schimba lumea. Societatea a numit-o „Senfkornorden"
(Ordinul seminţei de muştar). Aşa ne spune Paulus Scharpff în „History of
Evangelism", 1966, pagina 43.
Mai târziu,
tot pentru promovarea lucrării misionare, el împreună cu alţi doi păstori şi cu
un prieten al său au format societatea: „Bund der vier Brüder" (Alianţa
celor patru fraţi). Ei s-au legat să-L propovăduiască pe Cristos cel răstignit,
să scrie o bogată corespondenţă, să distribuie literatură, să depună mărturie
personală şi să stabilească contacte directe cu cei nemântuiţi. Zinzendorf a
zis: „Eu am o singură pasiune şi aceea este Cristos". Toată vestirea lui
era cristocentrică. Eforturile lui erau ca Evanghelia să fie vestită şi lumea
pierdută să se întoarcă la Dumnezeu. Acest spirit a ajuns să stăpânească pe
toţi fraţii moravieni. Fiecare din ei căuta să spună altora despre mântuirea
prin credinţă. Deci, nu e de mirare că dintre fraţii moravieni s-a ridicat o
pleiadă de misionari, aşa cum nu s-a ridicat din nici o altă biserică.
În anul
1731, contele Zinzendorf a fost invitat şi a luat parte la încoronarea regelui
Christian al VI-lea al Danemarcei. La Copenhaga a întâlnit pe un credincios
negru Anthony Urlich din insula St. Thomas, India de vest, care i-a relatat
starea tristă de sclavie a poporului său, că lucrează pe plantaţiile de zahăr,
că sunt zdrobiţi în bătăi şi că nu-L cunosc pe Dumnezeu. Zinzendorf l-a invitat
să vină la Herrnhut. În faţa fraţilor moravieni, el a descris starea groaznică
din insula St. Thomas. Ca să nu li se pară că sunt poveşti, el şi-a dat jos
cămaşa şi avea tot spatele brăzdat cu cicatricele lăsate de biciul
proprietarilor de plantaţii. Relatarea lui a aprins în doi fraţi dorinţa de a
merge să le vestească Evanghelia. Unul a fost olarul Leonardt Dober, celălalt tâmplarul
David Nitzschmann. Aceasta a fost în august 1732, la cinci ani după trezirea
bisericii din Herrnhut. Cei doi au luat-o pe jos până la Marea Nordului şi de
acolo s-au urcat pe o corabie, care i-a dus la destinaţie. Când au vrut să
debarce, nu au fost primiţi ca misionari. Atunci, au făcut un lucru nemaiîntâlnit
în istoria misiunilor: s-au vândut ca sclavi, să lucreze pe plantaţii.
Istoricul
A. F. Wells, în „The History of Christianity", pagina 547, spune că
aceasta a fost singura cale de a pătrunde pe insula St. Thomas. Proprietarii
culturilor de trestie de zahăr de acolo nu voiau să accepte misionari, căci se
temeau ca nu cumva să incite mulţimea de sclavi la revolte. Cei doi au acceptat
să fie sclavi, să îndure toată mizeria, să doarmă în grajduri pe paie, ca
vitele, cu mulţimea de sclavi, să taie la trestie sub arşiţa dogoritoare a
soarelui tropical, să sufere bătaia cu cnutul supraveghetorului, numai să
poată împărtăşi unui alt sclav vestea bună a mântuirii. Ei au avut un deosebit
succes în lucrarea lor, mulţi sclavi s-au întors la Dumnezeu şi încet, încet
viaţa de pe plantaţii s-a schimbat.
Fapta
lor a rămas o pildă de sacrificiu în istoria misiunilor. Ce departe sunt
credincioşii de azi de această dragoste misionară! Lor nu li se cere să se vândă
ca sclavi, că nu au să îndure cnutul şefului, mizeria dormitorului comun al
sclavilor, sau arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, ci doar ar trebui să se
mute în altă localitate, unde nu sunt credincioşi, ca să le vestească
dragostea mântuitoare a Dumnezeului nostru; şi totuşi nu sunt gata!
Doamne,
schimbă starea aceasta! Aprinde şi pe credincioşii de azi cu spirit misionar!
În 1733, unii dintre fraţii moravieni au plecat misionari în
Groenlanda, ţară a gheţarilor şi a gerurilor cumplite. În 1734, au plecat
misionari la indienii din America de Nord. În 1735, de la Herrnhut au plecat
misionari în Surinam. În 1736, dintre fraţii moravieni au plecat câţiva
misionari în Africa. În anul 1737, câţiva s-au dus misionari la poporul
samoyedic, de la Oceanul Arctic. În 1740, câţiva de la Herrnhut au luat drumul
spre Alger şi Ceylon (azi Sri Lanca). În 1742, dintre ei au plecat misionari în
China. În 1747, au plecat misionari în Persia. În 1752, de la Herrnhut au
plecat misionari în Etiopia şi Labrador. Apoi, familii întregi au plecat ca
misionari în Rusia, în insulele din Marea Caraibelor şi în Asia.
În timp
de 150 de ani, biserica moraviană a dat 2.158 misionari. Un record neegalat de
nici o altă biserică. La început biserica din Herrnhut avea doar 600 membri şi
totuşi în decursul anilor a fost gata mereu să trimită noi misionari.
O
caracteristică deosebită a acestor misionari e că toţi au acceptat voluntar să
plece. Biserica nu i-a trimis şi nu a purtat răspunderea materială, ci doar s-a
rugat pentru ei. Fiind buni meseriaşi, fiecare s-a întreţinut pe sine şi
familia sa, nu au fost o povară pentru biserică, care în nici un caz nu ar fi
putut asigura salarii la atâţia. Dar, cu atât mai mult lucrarea lor străluceşte peste veacuri. Azi, sunt mulţi care
primesc salarii, ca să vestească Evanghelia, iar ei trândăvesc.
În
Surinam şi în Indiile de vest au înfruntat boli şi moarte. În Guiana, din 160
misionari, 75 au fost seceraţi de malaria tropicală şi intoxicaţii. Andrei
Rittmarisberger a murit la şase luni după ce a pus piciorul pe insulă. David
Zeisberger a lucrat 62 de ani între triburile de la Huron. Într-o duminică
dimineaţa, din august 1781, biserica şi curtea au fost invadate de bande de
indieni, care au dat foc bisericii şi casei unde locuia, şi focul a distrus
toate cărţile lui, manualul de gramatică ce îl redactase pentru indieni,
traducerea Bibliei, care a fost terminată, dar încă nu era tipărită, toate cântările
prelucrate în limba indiană şi toate notiţele lui de predici; toate au fost
prefăcute în scrum. Era munca de o viaţă de om. El însă nu a disperat, ci s-a
apucat şi le-a lucrat din nou.
Chiar
trezirea spirituală a fraţilor Wesley, care mergeau să fie misionari în
America, Dumnezeu a lucrat-o prin fraţi moravieni, ce erau pe aceeaşi corabie.
John Wesley, în jurnalul său, pe data de duminică 25 ianuarie 1736, mărturiseşte
cum, în timpul unei furtuni groaznice pe Atlantic, el s-a dus să vadă ce fac
moravienii şi i-a găsit cântând Psalmi. În timp ce toţi ceilalţi ţipau de
groază, fraţii moravieni erau liniştiţi şi cântau. Atunci s-a apropiat de unul
şi l-a întrebat: „Vouă nu vă este frică?" Acela a răspuns: „Slavă
Domnului, nu!" Şi l-a întrebat din nou: „Dar nici soţiilor, nici copiilor
nu le este frică?" El a răspuns: „Nu, soţiile şi copiii noştri nu au teamă
de moarte!" Acel eveniment l-a făcut pe Wesley să-şi vadă propria sa lipsă
de credinţă în Dumnezeu, precum şi diferenţa mare între el, care avea multă
pregătire, dar nu avea mântuirea şi moravienii simpli care se ştiau mântuiţi şi
aveau viaţa veşnică în Cristos Domnul.
Misionarismul
înflăcărat al fraţilor moravieni l-a aprins pe William Carey din Anglia. La o întrunire
a baptiştilor din Anglia, el a pledat pentru organizarea unei societăţi
misionare, le-a citit din revista misionară a moravienilor, apoi a trântit-o pe
masă şi a zis: „Iată ce fac moravienii! Ei au o singură biserică, iar noi mulţi
oare nu putem?" William R. Hogg, în cartea „Teologia Misiunii
Creştine", pagina 104, spune despre fraţii moravieni: „O întreagă biserică
aprinsă cu zel misionar a fost ceva nou în istorie".
Doamne,
repetă istoria în privinţa aceasta!