1. Creier de vrabie?
Este adevărat, sunt multe vrăbii. Ciripitul
nostru este disonant şi gălăgios. Se afirmă că noi vă mâncăm hrana. Nici măcar
hainele noastre nu ne fac să fim iubite. Şi totuşi, vei constata că merită să
îţi dai osteneala de a acorda puţină atenţie unei vrăbii îndrăzneţe. Nu are să
îţi pară rău. Crezi că nu găseşti nimic deosebit la mine? Dar, ia ascultă: Voi
sunteţi tot aşa de mulţi ca şi noi.
Crezi oare că tot ceea ce este aşa de
comun, este ceva obişnuit? Atunci şi tu ar trebui să fii ceva obişnuit! -
Scuză-mă, te rog, am fost cam obraznică acum!
De fapt, eu sunt o vrabie de câmp destul
de bine crescută. În nici un caz nu vreau să fiu confundată cu verişoara mea,
vrabia domestică, cea obraznică şi grasă. Pe mine mă poţi recunoaşte uşor după
pieptul gri şi punctul negru de pe obraz. Aşa cum ne spune şi numele, noi
păstrăm distanţa de casele voastre.
Creată pentru zbor
Creatorul meu m-a construit
de la început ca pe un “avion”. Din această cauză şi cea mai mică parte din
organismul meu este adaptată zborului. Eu nu pot să înţeleg cum oamenii au
îndrăzneala să afirme că noi ne-am trage din reptile. Imaginează-ţi, crocodilul
ar aparţine speciei noastre! Vor să mă convingă că prima vrabie ar fi trăit
deja cu 50 de mil. de ani în urmă. Dar mie mi se pare că mulţimea anilor vrea
numai să acopere caracterul de poveste al acestei teorii. Dar să lăsăm mai
bine teoria şi să ne întoarcem la realitate. Atunci poţi judeca tu singur.
Corpul meu este construit din cele mai
uşoare materiale posibile. Aproape toate oasele mele sunt goale în interior,
de aceea ele pot înmagazina aer, sunt uşoare şi totuşi stabile. Scheletul unei
rude mai îndepărtate de-ale mele, albatrosul, cântăreşte între 120 şi
150 g, la o lungime de peste un metru şi o deschidere a aripilor de trei metri.
Greutatea penelor lui este mai mare decât greutatea oaselor.
Dacă oasele noastre ar fi umplute cu
măduvă, ca la reptile, nu am putea zbura niciodată. În afară de aceasta, altfel
decât la şopârle, bazinul nostru este unit cu coloana vertebrală. Numai aşa
scheletul nostru este robust şi totodată elastic; condiţii necesare unui corp
zburător.
O gaură
remarcabilă
Şi gaura mică de la articulaţia osului
braţului superior mi se pare mie demnă de amintit. Aceasta nu este un defect,
ci prin ea trece tendonul care leagă muşchiul mic al pieptului cu partea
superioară a articulaţiei umărului. Numai aşa pot eu să ridic aripile şi pot să
zbor. Desigur, dacă eu mă trag din reptile, atunci mă întreb cine a făcut
această gaură şi cine a trecut prin ea tendonul? Asemenea găuri cauţi degeaba
la crocodil.
Fii curajoasă inimă!
Cip, cirip! Ajutor! Un uliu!
Cip, cirip! Unde pot să mă ascund?… Ajutor!… Ah, am mai scăpat o dată! Of, ce
periculos a fost! Acum a plecat. Ştiai că cel mai mare duşman al nostru este
uliul? Dacă nu suntem atente, cu ghearele lui mari, el ne poate prinde şi în
cel mai des tufiş. De fapt noi avem mulţi duşmani: corbi, coţofene, pisici,
oameni. Nici noaptea nu avem linişte. Bufniţele ne atacă chiar şi în pomul unde
dormim. Am păţit-o odată cu un huhurez, care la miezul nopţii a pătruns în
cuibul nostru, l-a târât afară pe bărbatul meu şi l-a mâncat fără milă, din
cap până-n picioare. A fost groaznic!
Cu toate acestea ştiu că Creatorul meu
îmi poartă de grijă. În Biblie stă scris că nici o vrabie nu va fi uitată de
Dumnezeu. Ce bine trebuie să o duci tu, care eşti mult mai preţios decât mine. Chiar
şi părul capului tău îţi este numărat. Desigur, Dumnezeu îi iubeşte în mod
deosebit pe oameni!
Ştii, Creatorul meu mi-a dat o inimă
extraordinar de rezistentă. Ea este una dintre cele cu cel mai mare randament. Acum,
când vorbesc cu tine, ea bate mai mult de şapte ori pe secundă, mai exact 460
de bătăi pe minut. Mai înainte, când am fugit de uliu, pulsul meu se ridicase
la 760! Aşa trebuie să fie, pentru ca să pot zbura.
O unealtă superbă
Da, priveşte-mă mai atent. Vezi
ciocul meu? Privit din exterior el pare o parte neînsemnată, nu este aşa? Dar
el este o unealtă minunată creată de Creatorul meu; foarte uşor, şi totuşi
corespunde celor mai ridicate cerinţe. S-a calculat că din osul ciocului meu
s-ar putea fila un fir foarte lung. Dacă acesta s-ar fixa la un capăt, el s-ar
rupe datorită greutăţii lui numai când lungimea lui ar ajunge la aproape 31 km
(grad de fiabilitate). Materialul pe care îl folosesc oamenii în construcţia de
avioane are gradul de fiabilitate.
O privire prin binoclu
Ai ştiut că greutatea celor
două globuri oculare ale mele este mai mare decât craniul meu? Din această
cauză nu trebuie să tragi concluzii răuvoitoare referitoare la creierul meu de
vrabie. Ochii mei sunt mult mai buni decât ai tăi. Noi, păsările, avem de 7-8
ori mai multe celule vizuale pe mm2. Datorită acestui lucru în
creierul nostru se formează o imagine mult mai exactă. Dacă vrei să recunoşti
un obiect tot aşa de exact ca un şoim, atunci trebuie să foloseşti un binoclu
care măreşte de 8 ori (cu o distanţă interfocală de 30 mm). Recunosc că ochii
mei nu sunt chiar aşa de pătrunzători ca ai şoimului, dar ei îi întrec pe ai
tăi. Un biolog scrie că ochiul nostru este o minune în construcţie, funcţionalitate
şi capacitate. El aparţine celor mai perfecte organe optice din lumea
vertebratelor. Aşa şi trebuie să fie, căci noi chiar în cel mai rapid zbor nu
avem voie să scăpăm vreun detaliu important.
Alături de ochii pătrunzători, Dumnezeu
ne-a dat şi un gât foarte flexibil. Cu ciocul nostru (o adevărată unealtă)
putem atinge foarte uşor orice parte a corpului nostru. Crezi că este la voia
întâmplării aşa? Încearcă, stând în picioare, să ajungi cu fruntea până la
genunchi. Reuşeşti oare? - Nu, nu trebuie să demonstrezi. Dacă totuşi reuşeşti,
vei auzi cum îţi trosnesc oasele. Pentru mine flexibilitatea aceasta este
vitală.
Este nevoie şi de digestie
Ce ai zis? Dumnezeu m-a
creat o mâncăcioasă nefolositoare? Nu putem tolera o asemenea jignire: nici
Creatorul meu, nici eu. De fapt, ştii cumva ce mănânc eu? Mi-am dat seama că nu
ştii. Cine habar nu are, se răţoieşte cel mai tare. Pardon, am fost iarăşi
obraznică. Dar nici tu nu ai fost amabil!
În China, rudele mele au fost odată
aproape stârpite, fiindcă unii oameni deştepţi crezuseră că noi, vrăbiile de
câmp, mâncăm prea mult orez şi linte. Dar când specia noastră fusese aproape
distrusă, ei au văzut că insectele parazite se înmulţeau pe câmp aşa de mult,
încât paguba era mult mai mare decât înainte. Hrana noastră constă de fapt din
vieţuitoare mici, pe care tu le numeşti dăunători, iar noi delicatese: cărăbuşi,
furnici cu aripi, larve, moliile stejarului şi ale mărului, păduchi de plante,
etc.
Dacă tot este vorba de mâncare, ştii tu
de fapt cum funcţionează digestia noastră? Ea este propriu-zis o temă obişnuită.
După cum ştii, la mine totul este conceput pentru zbor. Deoarece consum o
hrană bogată în proteine, mie îmi este de ajuns un intestin foarte scurt; dar
am nevoie de fermenţi concentraţi. Creatorul meu nu a vrut să mă încarce prea
mult cu resturile digestiei, de aceea eu scap de ele cât mai repede, de multe
ori chiar şi în zbor. Prin aceasta s-a întâmplat de multe ori să îţi “decorez”
hainele. Oh, scuze!
Când m-a creat, Constructorul meu a mai
făcut ceva genial la mine. A omis vezica urinară. Astfel corpul meu este mai
aerodinamic în partea dorsală, iar greutatea lui mai mică. 80% din urina mea
este concentrată în acid uric, care se cristalizează sub formă de o pastă albă
în ultima parte a intestinului gros. Nu este aşa că totul este bine gândit? În
afară de aceasta, apa necesară în
procesul de eliminare este complet resorbită de organism. Drept urmare, eu
trebuie să “alimentez” apă destul de rar.
Catapultă şi briceag
Mai ai puţină răbdare? Uită-te
la picioarele mele! Nu pare nimic deosebit la ele, şi totuşi în ele se ascunde
o construcţie destul de rafinată. Este adevărat, ce vezi tu aici sunt numai
picioarele şi degetele. Restul - tibia, genunchii şi coapsa - se ascunde în
interiorul corpului meu. Iar dacă ai impresia că eu stau în picioare, în
realitate eu stau îngenuncheată. Pentru tine această poziţie este incomodă, dar
pentru mine nu. Dacă îmi întind brusc genunchii, muşchii mă aruncă ca o
catapultă, şi imediat încep să îmi folosesc aripile. În timpul zborului îmi
retrag comod “şasiul” sub pene, şi îl folosesc iarăşi numai la aterizare. Şi
aici se dovedeşte cât este de bună suspensia elastică.
Poate te-ai mirat cum pot să stau ore
întregi pe o creangă, ba chiar şi să dorm în această poziţie. Lucrul acesta a
fost realizat de Creatorul meu printr-un mecanism deosebit, care permite ca
degetele de la picioare (ghearele) să cuprindă automat creanga şi să se prindă
de ea. Un pachet întreg de tendoane face legătura între degete şi muşchiul
coapsei. Când mă aşez pe o creangă, prin greutatea mea se întind tendoanele şi
degetele de la picioare se contractă. Iar în plus, pe o anumită porţiune a
tendonului se află câteva cârlige mici. Când mă aşez, acestea se fixează în
dantura care se găseşte în teaca tendonului - şi iarăşi, nu la voia întâmplării.
Astfel, fără nici un efort, tendoanele rămân întinse, iar eu nu cad din pom.
La păsările cu picioare lungi
(picioroange), cum ar fi barza şi
cocostârcul, care adesea trebuie să stea mult în picioare, construcţia este
puţin altfel. Ele au la genunchi o articulaţie specială, care se închide ca un
briceag. Astfel că ele pot sta ore întregi în picioare.
De ce ouăm noi
Ce crezi tu, de ce noi,
păsările, nu naştem pui ca mamiferele? Nu ştii de ce? Imaginează-ţi, cum aş
zbura eu ca pasăre gravidă, cu o burtă mare! Şi cu ce m-aş putea hrăni tot
timpul acesta, dacă nu aş putea decât să mă târăsc? Problema cu ouăle este o
soluţie ideală a Creatorului nostru. Datorită ei aproape că nu sunt deloc
împiedicată la zbor. Eu depun ouăle unul după altul, la un interval mediu de 24
ore. Termin repede de ouat şi pot cloci toate ouăle odată. Astfel noi,
păsările, putem da viaţă la mai mulţi pui deodată.
Arta clocirii
Crezi că a cloci este o
ocupaţie foarte plictisitoare. Asta numai din cauză că habar nu ai de greutatea
acestei munci. Crezi că ne aşezăm pe ouă şi aşteptăm ca să iasă puii din găoace?
Ştii ce sensibili sunt puii noştri când cresc în ouă? Temperatura trebuie să
fie constantă, umezeala la fel, şi trebuie să fie posibilă şi o aerisire
nestânjenită. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, puii noştri mor înainte
de a se naşte.
Creatorul nostru a avut însă o idee
genială, pe care a realizat-o astfel: Încă înainte de a depune ouăle, îmi cade
puful în două-trei locuri de pe piept, iar pielea de acolo se îngroaşă. Vasele
sanguine care irigă regiunea aceasta se înmulţesc de şapte ori şi îşi măresc
volumul de cinci ori. Totodată în celulele acestei “zone de clocit” se
acumulează mult lichid. De ce toate acestea? Imediat ce ating ouăle cu această “zonă
de clocit”, temperatura este transmisă creierului mic. De aici temperatura
ouălor este fie dirijată direct la creier, fie eu îmi dau seama când şi pentru
cât timp trebuie să întrerup clocitul, ca să pătrundă puţin aer, şi când este
nevoie să întorc ouăle.
Oamenii voştri de ştiinţă habar nu au
cum ajung aceste informaţii la creierul mic şi cum transmit eu cu ajutorul
acestei “zone de clocit” informaţiile puilor. Cu toate acestea, mulţi spun că
aceste adaptări s-ar fi format treptat. Aş vrea să îi întreb pe aceşti oameni:
Cum au putut strămoşii mei să clocească ouăle, fără să observe dacă acestea
sunt prea fierbinţi sau prea reci?
Ah, aş mai putea să îţi povestesc multe
despre sistemul deosebit al plămânilor mei, de miracolul zborului, construcţia
minunată a penelor, de instrumentele mele de navigaţie... Dar mai bine o las pe
colega mea, rândunica, care o poate face mult mai bine.
Acum tare aş vrea să ştiu: Tot mai crezi
că eu mă trag din cine ştie ce animal care se târăşte? Nu, pe Creatorul meu nu
Îl cheamă “Întâmplare” şi nici “Timp îndelungat”. Creatorul meu este acela
care a spus în a cincea zi ca păsările să zboare deasupra pământului, acela
care le-a creat pe toate după specia lor. El este acela care ne-a binecuvântat
şi care Se bucură de noi. Eu sunt o minune din mâna Lui. Tot aşa şi tu!
Nu trebuie oare să Îl lăudăm împreună pe
Dumnezeu?