1.
Nu se poate trăi fără credinţă
Da,
trebuie să vă spun de la-nceput: dacă omul nu poate să creadă, nu ştie de fapt
deloc ce să facă cu viaţa lui! În această situaţie, nici eu nu pot să vă dau
vreun sfat. Omul necredincios nu poate fi ajutat. Vreau să vă explic, de ce.
Să ne
imaginăm, că Dumnezeu ar fi un concept teologic, o idee, sau o forţă a naturii,
sau cam aşa ceva. Prieteni, Dumnezeu este Persoană, şi trăieşte cu adevărat, şi
împlineşte totul în toate. Şi dacă nu am pace cu Dumnezeu, dacă nu am o relaţie
bună cu Dumnezeu, atunci nu trăiesc în planul realităţii. Şi asta este o treabă
periculoasă.
Momentul
hotărâtor al vieţii mele a fost atunci când - fiind tânăr ofiţer în primul
război mondial - am înţeles: Dumnezeu este aici! M-am simţit ca un om care s-a
izbit cu maşina de un zid. Înainte afirmasem şi eu: „Cred într-un
Dumnezeu" şi alte vorbe goale, dar fără să înţeleg că El este o
realitate. Deodată m-am izbit de realitatea lui Dumnezeu.
În
Biblie există un psalm emoţionant, care vorbeşte despre faptul că Dumnezeu
este atât de real, încât pur şi simplu omul nu poate fugi de El: „Dacă mă
voi sui în cer, Tu eşti acolo". Cosmonautul american Glenn a spus că
acesta ar fi fost pentru el lucrul cel mai cutremurător, când în capsula lui
spaţială a devenit deodată conştient: Dumnezeu este şi aici! „Dacă mă voi
sui în cer" - sau dacă gonesc prin univers - „Tu eşti acolo!"
Dacă m-aş coborî în cea mai adâncă galerie a unei mine - la peste 1000 de
metrii adâncime -, aş da peste Dumnezeu! Psalmistul spune: „Dacă mă voi
culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo". Cu câtva timp în urmă
am zburat cu avionul în California. Soţia mi-a pus în valiză un verset din
acest psalm, verset pe care l-am găsit şi l-am citit când am deschis valiza în
San Francisco: „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la
marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca".
Dumnezeu este marea realitate!
Şi
pentru că Dumnezeu este marea realitate, omul nu poate să trăiască fără
Dumnezeu şi să rămână nepedepsit. Dacă trăiesc, de parcă Dumnezeu nu ar exista
- nesocotindu-I poruncile, nesfinţind ziua de duminică, comiţând adulter,
minţind, nerespectându-mi părinţii, neonorându-L pe Dumnezeu - atunci trăiesc
în afara realităţii. Şi atunci nu pot s-o scot la capăt cu propria mea viaţă!
Uitaţi-vă puţin în jurul dumneavoastră: oamenii nu se descurcă cu vieţile lor,
nici chiar cei care câştigă mulţi bani. Înăuntrul lui, omul nu are pace, nu are
o viaţă personală împlinită, nici viaţa de familie nu merge bine.
„Ce
ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem?" Atunci nu putem să facem nimic
cu viaţa noastră! Şi cu atât mai puţin cu moartea noastră! Peste o sută de ani
nu va mai exista nici unul din noi. Atunci vom fi experimentat cu toţii
moartea. Dacă cineva va spune:
— După
moarte nu mai este nimic. Atunci suntem morţi!
Gândiţi-vă
atunci, dacă vreţi să vă credeţi inima sau mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cum
ne vom descurca în clipa morţii, dacă ne vom da deodată seama:
— Nu pot
să iau acum nimic cu mine din tot ce-am agonisit!
Poate
v-aţi construit o căsuţă, nu eu, dar poate dumneavoastră. Eu mi-am adunat o
groază de cărţi. Şi mai ales, din tot ce am iubit, şi dintre oamenii pe care
i-am iubit, nu pot să iau nimic şi pe nimeni cu mine. Un singur lucru ia omul
cu el în veşnicie: vina lui faţă de Dumnezeu. Imaginaţi-vă: sunteţi pe moarte
şi deodată vă daţi seama:
—
Trebuie să las tot aici - numai toate nelegiuirile şi păcatele mele, începând
din tinereţe, merg acum împreună cu mine înaintea Dumnezeului sfânt şi drept!
Cum vrem
să fim achitaţi la judecata lui Dumnezeu - fără credinţa în Cel care-i
justifică pe cei nelegiuiţi? Ne vom înfăţişa înaintea Lui!
Domnul
Isus, care este atât de milostiv, a spus: „Să nu vă temeţi de cei care ucid
trupul"- eu m-aş teme de asemenea oameni; dar Isus spune: După aceea
nu mai pot face nimic! - „ci am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă
de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă" - şi
de parcă ar simţi un fior de gheaţă pe spinare, Isus mai repetă încă o dată - „da,
vă spun, de El să vă temeţi!"
În urmă
cu mai mulţi ani a trăit în Norvegia un profesor renumit, pe nume Hallesby. Am
mai apucat să-l cunosc. Un om minunat. Un adevărat norvegian, distins şi grav.
Şi el a ţinut timp de o săptămână meditaţii biblice la radio. Pot să mi-l
imaginez aevea cum stă în faţa microfonului când spune: „Se poate prea bine
ca în seara aceasta să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă
treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!" Aceste
cuvinte au iscat o mare furtună, căci şi norvegienii se încadrează la rubrica
„oameni moderni" - şi aceştia joacă un rol fantastic în ziua de azi. Un
jurnalist de la cel mai mare ziar din Oslo a scris un articol cu titlul: „Doar
nu mai suntem în Evul Mediu!" şi articolul a apărut pe prima pagină.
Este inadmisibil ca o instituţie atât de modernă, cum este radioul, să fie
folosită pentru a se debita asemenea inepţii! Şi când un ziar mare publică aşa
ceva, toate publicaţiile mărunte îi ţin isonul. Şi în toate ziarele s-a repetat
ca un ecou: Doar nu mai suntem în Evul Mediu! Cum poate un profesor să
vorbească despre iad! Ca urmare, radioul din Oslo l-a rugat pe profesorul
Hallesby să clarifice problema. Iar profesorul a păşit din nou în faţa
microfonului şi a spus:
— Mi s-a
cerut să clarific această problemă; o voi face: se prea poate ca deseară să vă
culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în
iad. Aş vrea să vă avertizez!
Aceasta
a fost scânteia care a aprins fitilul. Mai mulţi episcopi din Norvegia au fost
întrebaţi:
— Există
sau nu există un iad?
Până şi
revista „Der Spiegel" a preluat subiectul şi a prezentat un articol despre
„Disputa despre iad din Norvegia".
La mai
puţin de un an după această bombă le-am ţinut studenţilor din Oslo o serie de
prelegeri şi seara am mai ţinut o serie de prelegeri publice. Totul a început
cu o conferinţă de presă. La hotel s-au adunat reprezentanţii tuturor
ziarelor. Atunci s-a întâmplat ceva senzaţional, căci m-am trezit la dreapta
mea cu jurnalistul care dezlănţuise odinioară scandalul şi în stânga mea cu
profesorul Hallesby, ca reprezentant al presei evanghelice. Şi desigur că
imediat a început duelul. Jurnalistul s-a răstit la mine:
—
Pastore Busch, am o dispută cu profesorul Hallesby. Dumneavoastră sunteţi un om
modern. Ce credeţi: există iad?
— Da,
i-am răspuns, desigur că există un iad. Desigur!
— Nu pot
să înţeleg cum de spuneţi acest lucru, a spus jurnalistul.
— Îmi
face plăcere să vă explic, i-am spus eu. Cred că există un iad, pentru că Isus
însuşi a afirmat acest lucru. Şi eu cred neapărat în cuvintele lui Isus, pentru
că El a ştiut mai mult decât toţi oamenii deştepţi din lume!
Şi
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi
şi să vină la cunoştinţa adevărului". Şi de aceea vorbim despre
credinţă, pentru că Dumnezeu a arătat modul în care omul poate să trăiască
fericit şi să moară fericit.
Ce ne
facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Cum să mă descurc, dacă nu
mai pot să cred? Nu vom şti ce să facem cu viaţa noastră!
Permiteţi-mi
să vă argumentez şi altfel. Imaginaţi-vă că aveţi un peştişor de aur. Într-o
bună zi, vă gândiţi:
— Bietul
de tine, trebuie să stai tot timpul în apă rece! Am să te fac să te simţi mai
bine!
Scoateţi
peştele din apă, îl frecaţi bine cu prosopul şi îl puneţi într-o colivie de
aur. Îi daţi cea mai bună mâncare - nu ştiu ce mănâncă peştii -: ouă de furnici
sau purici de apă. Deci, îi daţi cei mai frumoşi şi cei mai gustoşi purici de
apă şi spuneţi:
— Dragul
meu peştişor de aur, ai aşa o cuşcă de aur frumoasă, cei mai minunaţi purici,
ce aer curat! Acum o duci bine!
Ce va
face peştele de aur? Ne va mulţumi dând din codiţă? Nu, nu o va face, ci va
deschide gura după aer şi se va zbate cumplit. Şi dacă ar putea să vorbească,
ne-ar spune:
— Nu-mi
trebuie colivia ta de aur, nu-mi trebuie puricii tăi, vreau înapoi în mediul
meu, vreau în apă!
Şi
vedeţi dumneavoastră: mediul nostru este Dumnezeul cel viu, care a creat cerul
şi pământul şi care ne-a creat şi pe noi.
„Tot
ce-i viaţă izvorăşte din Tine", aşa începe imnul naţional al Elveţiei. Dumnezeu este
mediul nostru! Şi atâta timp, cât nu am pace cu Dumnezeu, pot să-i ofer
sufletului meu o colivie de aur - mă înţelegeţi: omul de azi îi dă sufletului
său totul: distracţii, călătorii, mâncarea cea mai bună, vinul cel mai bun,
totul -, dar sufletul tău se zbate şi spune:
- De
fapt, nu vreau nimic din toate astea! Vreau înapoi în mediul meu, vreau pace cu
Dumnezeu!
Nu fiţi
atât de cruzi cu voi înşivă! Inima noastră strigă în noi, până când găseşte
pace în Dumnezeul cel viu! Aşa cum peştele vrea să trăiască în mediul lui, aşa
vrea sufletul nostru să se întoarcă la Dumnezeu, care este mediul nostru!
Ce ne
facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Pot să vă spun numai atât:
nu ne vom descurca deloc - nici în viaţă, nici în moarte şi nici în veşnicie!
Şi dacă-mi veţi spune:
—
Oamenii se descurcă totuşi destul de bine!, va trebui să vă răspund:
— Dar
numai după aceea!
Da? Un
om ca Goethe, care a fost frumos, bogat, deştept, a fost şi ministru, pe scurt:
care a avut totul, i-a spus la sfârşitul vieţii lui Eckermann, că dacă ar aduna
toate orele în care a simţit o mulţumire lăuntrică, nu ar rezulta nici măcar
trei zile. Atât de lipsit de pace! Nu, nu ne putem descurca cu viaţa noastră,
dacă nu avem credinţă!
Asta a
fost primul lucru pe care a trebuit să vi-l spun. Şi acum urmează a doua idee: