CAPITOLUL 24
KAGAVA
H.
Gezork, care după anul 1930 a făcut o călătorie în jurul globului timp de doi
ani şi jumătate spre a cunoaşte diferitele câmpuri de misiune creştină, în
cartea sa “Lumea aşa cum am văzut-o” scrie următoarele despre Kagava:
“Era
ultima mea zi în China. În dimineaţa următoare trebuia să plec mai departe în
India. Şedeam la masa de prânz în casa Dr. Lina, rectorul universităţii
baptiste din Shanghai. Cu toate că se discuta cu privire la mine, chiar în
limba engleză, nu putui să contribui mult la convorbiri, fiindcă eram şi de data aceasta nevoit să mănânc cu beţişoarele
chinezeşti (în loc de furculiţă). Asta îmi cerea toată atenţia.
Un
comesean mă întreabă dacă ştiu că Kagava din Japonia e la Shanghai, luând parte
la o conferinţă a conducătorilor creştini din China. Într-o clipă am uitat de
beţişoare şi de farfuria cu orez. Kagava e aici? Omul despre care am auzit atâta
în America şi despre care tinerii japonezi mi-au istorisit cu înflăcărare,
omul pe care doream să-l văd mai mult decât pe capetele încoronate. “Acum ori
niciodată” îmi ziceam. Numaidecât mi-am luat rămas bun, deşi aşa ceva era cu
totul împotriva obiceiurilor de pe acolo. Am renunţat la toate planurile mele
pentru ultima după amiază la Shanghai şi căutam să dau de urma lui Kagava în
oraşul milioanelor. În sfârşit, seara am reuşit să dau de el, pe când se întorcea
de la conferinţa şi se îndrepta spre o mare întrunire japoneză unde trebuia să
vorbească. Nu voi uita niciodată aceste scurte minute petrecute cu el într-o
bodegă întunecoasă, unde îşi lua în grabă modesta lui cină.
Dar cine
este Kagava? Întrebaţi pe oricine în Japonia, fie creştin, budist, sau ateu şi
afară de cazul că daţi peste cineva prea neştiutor de ce se întâmplă în ţara
lor, oricine vă va spune multe despre Kagava. Acest japonez nearătos, cam de 45
ani, cu faţa zâmbitoare, cu părul negru, cu ochii iubitori sub nişte ochelari
mari, este azi unul din bărbaţii cei mai cu influenţă din viaţa religioasă şi
socială din Japonia şi Asia Orientală.
Istoria
lui Toyohico Kagava sună aproape ca un roman, căci chiar el este romantic. Te
pune în uimire de ce poate să facă Cristos şi azi din cei care-L urmează. La vârsta
de 12 ani a fost trimis de tatăl său, care era înalt funcţionar în guvernul
japonez, la un templu budist ca să înveţe de preot. Le ştia regulile pe din
afară, dar astea nu l-au putut mulţumi. S-a îndreptat apoi către învăţătura lui
Confucius, dar nici aceasta nu a liniştit inima lui căutătoare de adevăr.
Pocăinţa
lui. Iată ce declara el în ceea ce priveşte convertirea lui: “Am luat parte la
o clasă de limba engleză. Tatăl meu murise, iar fratele meu îmi spuse: “Poţi să
înveţi limba engleză, dar să te păzeşti să nu devii creştin”. Eu doream însă să
trăiesc o viaţă curată. Atunci am început să mă rog. În felul meu copilăresc,
tot ce ştiam să spun era: “Fă-mă, Doamne, un om mare ca şi Cristos!” Dumnezeu a
răspuns acestei rugăciuni şi mi-a dat darul sfinţeniei. Am fost convertit la
14 ani, în timp ce luam parte la un studiu biblic. La 15 ani am fost botezat.
Eu respect pe Buddha şi pe Confucius, dar ei n-au puterea vieţii. Când a venit
Cristos la mine, am fost reînnoit. Am primit o nouă viaţă. Fără Dumnezeu, eu
sufeream şi plângeam. Dar când s-a revărsat puterea lui Dumnezeu peste mine,
totul s-a înnoit. Cristos e izvorul vieţii!” Înrâurirea hotărâtoare nu i-a
venit nici prin predici, nici prin scrierile creştine, ci prin viaţa
dezinteresată, plină de jertfă a unui misionar creştin cu care se împrietenise.
Începutul
lucrării. Familia lui Kagava suferea de tuberculoză, în urma căreia fratele
lui a murit. Când era student de 21 ani, Kagava s-a dus la doctor, care i-a
spus că probabil nu va mai trăi decât un an. De aceea, el se hotărî să-şi
cheltuiască ultimul an al vieţii sale în lucrări de dragoste creştinească.
Pentru aceasta s-a instalat într-o mahala a marelui port Kobe, acolo unde în
cuibul mizeriei celei mai crunte mişună săracii săracilor, cerşetorii, beţivii,
târfele, jucătorii de cărţi şi hoţii, gunoiul societăţii. Pentru câţiva bani a
închiriat o colibă mică de tot. A întins pe jos singura lui mobilă: rogojina. Încet,
încet câştiga încrederea noilor săi vecini că trăieşte întocmai după cele spuse
în predica de pe munte. Împărţea ultimul său bănuţ, da ultima sa oca de orez
oricui venea să-i ceară ceva. În orele libere îşi câştiga pâinea zilnică lucrând
cu mâinile sale. Se ducea pe la cei bolnavi, la cei părăsiţi de toţi. Le curăţă
camera, le gătea de mâncare. Aduna copiii de pe maidane în jurul său, se juca
cu ei şi le istorisea despre Isus. Seara, lângă coliba lui, predica celor amărâţi ai soartei. Cine mai
văzuse aşa ceva în iadul de acolo? Unii îl ocoleau bănuitori, alţii râdeau de
el, iar alţii profitau de bunătatea lui şi-l lăsau lefter de tot ce avea.
Printre
ei putem vedea pe Izu, un cerşetor care, cu o punctualitate de admirat, se
prezenta la masa fratelui nostru să-şi primească porţia de orez. Puteam vedea
pe Kodera, jucătorul de cărţi, care vroia bani cu forţa, ameninţându-l cu
revolverul. Un beţiv îi rupse lui Kagava patru dinţi lovindu-l cu pumnii. Dar
se puteau vedea şi de cei care îi pricinuiau bucurie. Un fost puşcăriaş înţelesese
din ce în ce mai mult pe Dumnezeul care iartă şi poate schimba inimile. O fată
decăzută a început o viaţă nouă. O bătrână îl iubea ca pe fiul ei. Ea căuta
prin gunoaiele oraşului şi aduna cartofi pe care îi aducea lui Kagava şi apoi,
strălucind de bucurie, se uita cum el îi gătea şi-i mânca. Copiii se agăţau de
mânecile lui cârpite când ieşea pe uliţă şi-l rugau: “Hai, domnule învăţător,
joacă-te cu noi!”
Anul
care trebuia să fie ultimul din viaţa lui a trecut, şi el se simţea mai bine
prin regimul dus, decât dacă ar fi fost într-un sanatoriu. Îşi zicea că nici nu
mai are timp să moară, faţă de câte avea de făcut. Nenorociţii din toată ţara
aveau nevoie de el. De aceea s-a apucat să scrie istoria vieţii sale sub
titlul: “Dincolo de hotarul morţii”. În ea mărturiseşte cum s-a întors la
Dumnezeu, apoi îşi povesteşte întâmplările de prin cartierele cele mai
mizerabile. Cartea produse multă vâlvă. În câteva luni s-au vândut mai multe
ediţii ale ei. A ajuns să fie una din cele mai citite cărţi din Japonia. Pe
neaşteptate ajunsese om vestit. Cu toate acestea, el şi-a continuat acelaşi fel
de trai: iubea şi se jertfea slujind semenilor săi. Tot pentru ajutorarea lor
a pus şi condeiul, căci nu reţinea nimic din marile venituri provenite din vânzarea
cărţilor lui. Una după alta, cărţile lui îşi croiesc drum până în coliba cea
mai umilă, mişcând inimile şi mâinile a mii de japonezi. Ziarele îi ofereau
rubrici ca el să scrie tot ce vrea
în ele cu privire la lucrarea ce-i stăpâneşte inima. Acum avea pentru aceasta
un întreg stat major de lucrători.
Kagava
şi viaţa socială. Prin ceea ce a făcut, Kagava a ajuns să ia parte activă şi la
viaţa oficială a poporului său. Îşi înălţa glasul contra marelui capitalism
care tiranizează Japonia modernă. El lupta pentru dreptatea socială. Mijloceşte
între stăpân şi muncitori. E un fel de socialist, dar adevărat creştin. A
refuzat să fie ales ca preşedinte al partidului muncitoresc de acolo, nevrând
să se vâre în murdăria politicii obişnuite. Totuşi numele lui Kagava ajunge să
ţină loc de program politic. Administraţiile oraşelor, parlamentul şi
autorităţile, toţi ţin cont de acest neobosit predicator al dreptăţii şi nu-şi
mai pot întoarce faţa de la acest protestator împotriva mizeriei din mahalale.
Scrierile şi luptele lui Kagava au avut şi sfârşit un efect asupra opiniei
publice şi atacurile lui au prăbuşit zidurile nepăsării. În 1926, Statul,
mişcat de cuvintele şi scrisorile lui Kagava a început să se ocupe îndeaproape
de prefacerea mahalalelor celor şase mari oraşe ale Japoniei. În timp de şase
ani totul s-a schimbat. În locul colibelor s-au ridicat blocuri muncitoreşti.
Drumurile s-au transformat în străzi pavate şi instalaţiile de apă merg la
fiecare casă. S-au amenajat parcuri speciale pentru copii.
În 1923,
când s-a produs cutremurul acela mare şi o treime din capitala imperiului, ce
avea o populaţie de peste 5 milioane de locuitori, a fost distrusă, la fel
liniile de tramvaie, telefoanele şi căile ferate, s-a organizat o comisie de
reconstruire. Primul ministru a fost preşedintele comisiei. Kagava, care cu câţiva
ani înainte a fost urmărit de autorităţi, a fost chemat acum să ia parte în
comisie. El singur a fost ales din popor, ceilalţi toţi erau oamenii
guvernului. El a trimis o solie către ţară în care arăta că primeşte să lucreze
cu guvernul, dar cu condiţia să nu primească nici un salariu. De ce să
primească leafă când ţara are
nevoie de atâta refacere? - zicea el. El a vrut să facă un serviciu în care să
fie jertfă.
În
birourile autorităţilor a venit în hainele lui de muncitor. Primul lucru a
fost să vadă locurile unde oamenii trăiau în mizerie. Programul propus de el
pentru reconstruire a fost aşa de vast, aşa de modern şi de plin de înţelepciune,
că a primit aprobarea primului ministru. După cinci luni de lucru a reuşit să
introducă o nouă lege, ca muncitorul ajuns fără lucru să aibă o asigurare.
Lucrarea lui pentru Japonia a fost salutată de toţi muncitorii.
El a
luptat şi contra relelor sociale, a viciului, a patimei sexuale, a fumatului. A
fost cel mai harnic conducător în societatea pentru lecuirea leprei şi în cea
pentru combaterea tuberculozei. Acest luptător cu idei şi idealuri şi cu forţa
sa spirituală biruieşte în luptă. Guvernul a luat măsuri pentru stârpirea
leprei, înfiinţând mai multe spitale izolate. La fel s-au luat toate măsurile
pentru combaterea tuberculozei. Mişcarea antialcoolică era în plină creştere.
Prin 1939 erau 53 sate care au adoptat prohibiţia, iar 2 milioane oameni au
devenit membri într-o organizaţie antialcoolică.
Kagava
ca predicator. El şi-a început lucrarea de predicator al Evangheliei în anul
1909, ca evanghelist de mahalale. Când a fost la Oslo în 1936, la al 12-lea
congres mondial al Şcolii Duminicală i s-a făcut o primire entuziastă. A treia
zi, vorbind în faţa congresului despre Şcoala Duminicală şi evanghelizare,
printre altele el a spus: “Când am început în 1909 evanghelizarea mahalalelor,
un prieten de al meu, predicatorul Hachihama, m-a sfătuit să mă ocup mai mult
de mântuirea copiilor din mahalale decât de a adulţilor. Dar m-am gândit eu că
dacă îmi sacrific timpul mai mult pentru copii decât pentru adulţi mai e de
aşteptat încă zece ani sau chiar 15 până ce voi putea înfiinţa o biserică în
mahala. Am încercat să formez o biserica bună convertind pe beţivii şi pungaşii
mahalalelor, depunând străduinţe deosebite în această lucrare. Dar, acum după
mai bine de 26 ani, am constatat că copiii au devenit criminali, beţivi, fete
prostituate, iar pungaşii şi beţivii pe care căutam să-i convertesc au rămas
tot aşa de răi ca şi atunci. Trebuie să mărturisesc că am făcut o serioasă
greşeală în metodele mele de evanghelizare. Dacă depuneam mai multă energie în
evanghelizarea copiilor mahalalelor, care probabil i-ar fi condus la Cristos,
eu aş fi avut mult mai mult succes în ridicarea celor din mahalale. Probabil că
i-aş fi putut conduce la Cristos, cu ajutorul lui Dumnezeu, mult mai uşor, în
loc de a-i lăsa să devină criminali. Prin eforturile lor apoi, poate mulţi din
părinţii lor ar fi venit la Cristos”.
El punea
deosebit accent pe educaţia creştină. În privinţa aceasta el a spus: “Când
Pavel a constatat la Efes că evanghelismul obişnuit nu are efect, el şi-a
schimbat tehnica. S-a dus la o şcoală şi acolo a început să ţină lecţii şi cu
această metodă a schimbat întreaga atmosfera a Efesului. Când gheaţa este
groasă, noi trebuie să o spargem, să facem o gaură în ea spre a putea scoate
apa. Educaţia religioasă e singura metodă de a da găuri în gheaţă”.
Cea mai
mare pasiune a lui Kagava a fost aceea de a-L face cunoscut pe Cristos. El a
fost un apostol înflăcărat al Împărăţiei lui Dumnezeu. Se scula dis de
dimineaţă, ca şi învăţătorul său şi când muncitorii plecau spre fabrică, el îi
conducea cu o lanternă. Mergând, le predica şi pe faţa lui curgeau lacrimi.
Aceşti fii ai muncii, exploataţi, păcătoşi, au trezit simţirea lui cea mai adâncă.
Cu multe lacrimi le spunea despre Tâmplarul din Nazaret, despre Fiul lui
Dumnezeu, care şi El a muncit. Le spunea despre un Dumnezeu care de la începutul
timpului şi până acum nu a încetat să muncească.
În 1927,
s-au adunat într-un mare congres conducătorii celor trei religii mari ale
Japoniei. Erau cam două mii de oameni, reprezentanţii Şintoismului, Budismului
şi Creştinismului. Preoţii şintoişti îşi făceau apariţia în hainele lor
scumpe, lungi şi ornamentate. Urmaşii lui Buddha, într-o strălucitoare ţinută, căutară să se impună prin cuvântul lor
şi prin îmbrăcămintea lor, nu mai puţin scumpă ca a şintoiştilor. Fără uniforme
printre ei se pierdeau, îmbrăcaţi în haine negre, predicatorii şi misionarii
creştini. În numele lui Cristos se pare că nu a venit decât un singur om, într-un
corp plăpând şi îmbrăcat într-o haină simplă de salahor. Din rândurile din urmă
se desprinse această figură care păşi pe marea tribună. O clipă de emoţie, o
clipă de tăcere şi Kagava a început să vorbească. El a descris starea chinuită
a muncitorilor de toate categoriile sociale. Această lume de nevoiaşi, de
suferinzi se pare că a avut un singur reprezentant aici şi acela a fost rupt
din inima lor: era Kagava.
El
spuse: “Ei sunt flămânzi, n-au unde să-şi plece capul. Pentru acei ce n-au nici
casă, nici masă, ce ajutor se află numai în a le predica? Dumnezeu cere milă,
nu ceremonii. A sosit timpul când preoţii templelor şi păstorii bisericilor
trebuie să se trezească din somnul lor şi să stea faţă în faţă cu realitatea”.
“Voi, budiştilor,
citiţi din nou scripturile voastre şi găsiţi în ele spiritul care a mişcat pe
pionierii voştri. Dacă nu puteţi descoperi şi reîntrupa spiritul lor, atunci înfăşuraţi
din nou sulurile şi le trimiteţi înapoi în India, de unde le-aţi adus”.
“Voi, şintoiştilor,
dacă nu puteţi pricepe şi înfăptui viziunea care împinge spre serviciu pentru
cei mai slabi, pentru cei nenorociţi, ce rost mai au riturile voastre numeroase
şi pompoase?”
“Şi voi,
creştinilor, nu vă e ruşine că zidiţi biserici mari şi costisitoare şi nu
urmaţi Omului născut în iesle şi îngropat în mormântul altuia?”
În urma cuvântării sale, el a fost dat afară din congres,
dar s-a dus singur pe drumurile Japoniei, mărturisind cu putere despre Profetul
din Galileea şi despre jertfa Sa mântuitoare şi ispăşitoare.
El nu se
putea împăca cu religia catedralelor şi a ceremoniilor. “Religia clădirilor
măreţe - spunea el - e ceva care îţi
sfâşie inima. Religia care clădeşte oameni şi nu temple este mult mai de
preferat. Din această cauză resping tot ce găsesc în legătură cu religia
arhitecturii impunătoare. Sub straşina catedralei se află partea cea mai
mizerabilă a mahalalei. Înaintea palatului religios, armata comercianţilor
face paza. Nu există nimic mai de compătimit ca religia care nu are altceva decât
temple şi edificii. Religia adevărată trebuie să intre în birou, să meargă pe
stradă, să pătrundă în fabrică, în invenţie, în laborator, să meargă în
excursie cu noi, în munca noastră, în recreaţia noastră şi chiar în somnul
nostru”. După el, viaţa nu poate fi împărţită în secţii, ci creştinismul
trebuie să ocupe fiecare parte a vieţii. El aplica exemplul lui Cristos în
toate împrejurările vieţii. Cristosul lui Kagava n-a pierdut nimic din spiritul
lui de jertfă. El a fost gata să jertfească totul ca să înalţe pe om.
Evanghelia lui nu este uşoară. Crucea este partea centrală în religia lui.
El s-a gândit
că toate lucrurile nu-şi vor atinge ţinta până ce nu vor fi un milion de
creştini în Japonia. Pe atunci erau abia 300.000 creştini. El a organizat “Mişcarea
Împărăţiei lui Dumnezeu”. Ţinta mişcării era: “Împărăţia lui Dumnezeu este o
societate creştină”. Lozinca lui a fost: “Să împărţim cu alţii slujba şi jertfa”.
El a întrebuinţat toţi predicatorii, toţi păstorii şi toţi membrii bisericilor
creştine. A fost o adevărată bătălie spre a evangheliza fiecare grup şi
fiecare clasă socială. În armata lui a avut 5000 predicatori laici. A început
cursuri biblice pentru a câştiga participarea laicilor în mişcarea aceasta. Ei
au atins 12.000 sate unde n-au mai fost predicatori creştini. Au publicat o
revistă care a fost organul oficial al mişcării. El dorea Japonia pentru Cristos.
Pentru realizarea acestui gând a mai lăsat la o parte alte lucrări şi a pus tot
accentul pe vestirea Evangheliei. Neobosit, colinda ţara în lung şi lat şi
oriunde ajungea, mulţimile se adunau cu grămada să-l asculte.
Avea o
voce puternică în volum. Când a fost la Oslo a vorbit în marea sală a
congresului, fără ajutorul microfonului.
Vocea îi
era plăcută şi cu accente deosebite asupra unor pasaje. Iar gesturile lui îi
dădeau o elocvenţă deosebită. Auditorii săi erau cuceriţi de sufletul lui cald.
Era extrem de rapid în mişcări. Avea o înfăţişare senină, iar în dosul ei e o
vitalitate copleşitoare, pulsând o forţă care l-a făcut una din cele mai
dinamice personalităţi creştine a veacului nostru. El vorbea liber. Cu toate că
avea schiţa, nu se ţinea în mod rigid de ea. Belşugul energiei sale îl făcea ca
într-o singură zi să se apuce de atâtea lucrări, pe care alţii le-ar face abia
într-o săptămână. Dis de dimineaţă predica pe stradă, lucrătorilor, care
aşteptau în faţa porţilor de fabrici. Pe urmă mergea la tot felul de întâlniri,
unde ţinea conferinţe, apoi dicta secretarilor săi. Chiar şi pe la miezul
nopţii mai putea fi găsit în mijlocul vreunei grupe de studenţi şi discuta cu
ei problemele religioase.
În viaţa
privată. Kagava a fost căsătorit şi a avut trei copii. Când copiii au crescut
puţin mai mari, s-a mutat din coliba în care locuia, pentru că starea lor
fizica şi morală erau în primejdie. Din capete de materiale rămase de la
reconstruirea caselor după cutremurul cel mare, el şi-a clădit o casă japoneză
cu mâinile proprii. Astfel l-a costat o sumă minimă de bani.
El era
foarte darnic. Era aprins de spiritul de jertfă. Nimic nu era prea mult pentru
el. În multe seri se întorcea acasă fără palton, căci întâlnea în drum pe
cineva dezbrăcat şi tremurând de frig şi i-l dădea. A preferat să trăiască în
sărăcie neagră pentru a alina suferinţele şi nevoile altora. La cărţile pe care
le tipărise avusese un câştig de peste 16 milioane lei, dar fiecare bănuţ a
fost cheltuit în cele trei azile. El susţinea că suferinţa cauzată de lipsa
banilor e mai uşoară de purtat decât grija care însoţeşte acumularea lor.
Altă
caracteristică a lui era modestia. Niciodată nu a făcut lux. Îmbrăcămintea lui
era cât se poate de simplă. Şi cu toate că a ajuns aşa de renumit, niciodată nu
şi-a dat aere, ci a rămas acelaşi credincios modest, urmând în totul pilda lui Cristos,
Domnul său. Dr. Franklin, directorul Seminarului Baptist din Chester USA şi
fost misionar în Japonia, povesteşte în chip interesant prima lui întâlnire cu
Dr. Toyohico Kagava. “L-am anunţat că doresc să-i fac o vizită” - spunea Dr.
Franklin. M-am pregătit să dau faţă cu un om mare. Aşteptam mişcat clipa când
mi se va da harul să întâlnesc pe unul dintre cei mai admiraţi oameni de pe pământ.
Am ajuns la casa lui. La poarta casei sale a ieşit un tânăr să mă invite înlăuntru.
Era un băiat slab, cu faţa stinsă şi foarte modest îmbrăcat. Am ajuns înlăuntru
şi aşteptam ca acum să întâlnesc pe Kagava. Spre marea mea surpriză, băiatul de
la poartă îmi spuse: “Eu sunt Kagava, pe mine aţi venit să mă vedeţi?”
Kagava
era un om care a studiat foarte mult. Era un cititor nemăsurat. Profesorul lui
din America a rămas uimit când au studiat împreună problema evoluţiei şi Kagava
i-a prezentat o listă de 42 cărţi pe care le citise în legătură cu acest
subiect: “A citi o carte este ca şi cum te-ai ridica pe un munte. Eu vreau să
fiu un excursionist pe Alpii gândirii luminate”, a spus Kagava.
În
trupul său, el era foarte plăpând. Era mic de statură şi măcinat de mai multe
boli. Plămânii îi erau infectaţi, inima îi era mereu ameninţată. Ochii îi erau
pe cale de a orbi cu totul. Iată cauza: într-o seară pe când se găsea acasă, a
venit un cerşetor beat, cu un pumnal în mână, plătit de cârciumari ca să-l
omoare, fiindcă le lua clientela. Kagava s-a găsit prea de multe ori în
pericole de felul acesta, ca să se înspăimânte. Şi fiind convins că nu trebuie
să se împotrivească cu rău la răul ce i se face, a izbutit să înduplece pe
criminal ca mai întâi să doarmă. Cum nu avea două paturi, l-a culcat în patul
său în care încăpeau cu greu două persoane. Fiind deci prea înghesuit lângă
oaspetele său, s-a molipsit de la acesta de o boală de ochi. Dimineaţa, acela
s-a trezit ruşinat de cele plănuite în ajun. După aceasta a trebuit să stea
luni de zile ochii legaţi. Într-o cameră întunecoasă. “E incomod, nu-i aşa?” - îi spuse cineva. “Ce-i incomod?” - “Orbirea
Dvs.!” - “Da, dar este incomod şi faptul că oamenii n-au aripi, nu-i aşa? Însă
inventându-se avioanele acestea, înlocuiesc aripile. Tot aşa este şi cu ochii
de afară. Dacă îţi pierzi vederea este foarte uşor să inventezi ochii
lăuntrici. Dumnezeu e însăşi lumina. Dacă lucrurile din afară sunt acoperite în
întuneric, lumina este ascunsă în odăiţa interioară a sufletului meu. Lumina
eternului Dumnezeu străluceşte mereu”. Dar cu toate ameninţările împotriva
sănătăţii sale, el era cu capul neaplecat şi cu inima fără frică, înfrunta
viaţa în plinătatea ei. Puternic în credinţă că este nemuritor chiar pe pământ,
până nu-şi va sfârşi misiunea, el zicea: “Voi păşi până la sfârşitul celui din
urmă kilometru şi acolo dacă trebuie să cad, voi cădea bucuros. N-am nici o
dorinţă să mor pe patul meu!”
El era o
fire foarte simţitoare. Şi în această privinţă se asemăna cu Domnul Isus care a
zis: “Mi-e milă de popor”. Inima lui era ca o harfă eoliană ce vibrează la
orice adiere. Sentimentele sale puternice erau adânc mişcate la vederea
suferinţei. În 1937, din pricina războiului chino-japonez, venitul lui Kagava
din vânzarea cărţilor sale a încetat. Nu mai putea ajuta pe alţii aşa cum
dorea. Dar şi atunci, în timp de război, el a continuat a propovădui mesajul
Prinţului Păcii. La una din întrunirile sale, el a stat tăcut, cu capul plecat
mult timp, iar când a vorbit, a zis: “Acesta care stă aici nu-i Kagava, e numai
umbra lui. Adevăratul Kagava e colo, în China, cu mamele suferinde şi cu copiii
mutilaţi, lăsaţi fără adăpost de război”.
Taina
vieţii sale era în legătura lui cu Dumnezeu. Fratele acesta a prins secretul
puterii de nesecat. În fiecare dimineaţă se scula la orele 4 şi înainte de a
auzi zgomotele zilei, el îşi petrecea un ceas cufundat în rugăciune mută, în
ascultarea glasului de sus. Sufletul lui era deosebit de simţitor la chemările
dragostei lui Dumnezeu. Părtăşia cu Dumnezeu era viaţa lui. Toate hotărârile
vieţii şi toate viziunile lui, care au avut atâta influenţă, se datorau
momentului în care sufletul său
a tras la o parte cortina care-l despărţea de Cel nevăzut şi a vorbit cu
Dumnezeu. El folosea mult postul, meditaţia şi rugăciunea îndelungată. Dorinţa
sufletului adevărat este de a se sătura nu de mâncare, ci de Dumnezeu. El este
izvorul puterii. Un singur lucru putea să tulbure liniştea sufletului său.
Acesta era simţirea adâncă atunci când privea la iubirea adevărată a lui Cristos,
căutând să salveze lumea pierdută.
Pentru
Kagava fiecare tufiş era o catedrală, fiecare piatră un altar, fiecare muncă o
predică, fiecare faptă o rugăciune, fiecare respiraţie o nouă predare lui
Dumnezeu care aşteaptă închinăciunea pretutindeni.