CAPITOLUL 12
ROBERT MOFFAT
Într-o lume egoistă, care urmăreşte doar binele personal,
unde chiar şi unii din copiii Domnului ajung uneori prinşi în cursa de a alerga
doar după cele trecătoare, să ne oprim câteva clipe şi să privim în urmă prin
negura vremilor şi vom vedea că strălucesc, nu cei ce au fost ladă de gunoaie
şi au strâns cât mai multe, ci cei ce prin renunţare au fost lumini aprinse şi
s-au consumat pe ei înşişi luminând pe alţii. În ascultarea lor de Domnul, au
fost gata să se despartă de toate, să se smerească, trăind nu în societatea înaltă,
ci alăturea de cei mai înapoiaţi oameni de pe faţa pământului, înfruntând
greutăţi şi pericole ce nu pot fi descrise. Doar în ziua cea mare a judecăţii,
când va fi răsplătirea fiecăruia, atunci şi aceştia vor fi daţi pe faţă.
Aceştia au fost eroi ai credinţei, care uneori au schimbat chiar cursul
istoriei pentru popoare şi continente. Mărimea împăraţilor nu se poate compara
cu a lor, căci aceştia, fără armate, fără mulţime de sfetnici, fără să dispună
de fonduri mari, au strălucit şi strălucesc încă. Ei aveau inima plină de
dragostea lui Cristos. Ei nu au subjugat, ci au eliberat pe mulţi din cea mai grozavă subjugare.
Una din
aceste lumini care a strălucit în Continentul negru a fost Robert Moffat. El
s-a născut în anul 1795, în satul Ormiston din sudul Scoţiei. La vârsta de 13
ani a fost angajat ca grădinar, iar seara mergea la şcoală. Pe lângă slujbă şi
şcoală, el şi-a făcut timp să înveţe vioara. Azi sunt mulţi copii cărora
părinţii le dau toate de-a gata şi ei risipesc timpul, nu învaţă, ci vin acasă
cu note slabe. El se scula dimineaţa la ora 4 în gerul iernii, îşi freca în
cămăruţa lui mâinile de frig şi se apuca de învăţătură.
Chiar ca
şi copil, el era foarte atent la predică. Aşa se explică cum, la vârsta de 4
ani, într-o duminică, după predică, el a trecut în faţă şi a îngenuncheat predându-se
Domnului. Poate mulţi vor fi râs de el, presupunând că încă nu înţelege destul
de bine ce face. Dar „cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?"
La 17
ani a fost angajat ca ajutor de grădinar la un mare castel în High Leigh,
Cheshire, Anglia. Înainte de a pleca din casa părintească, mamă-sa i-a cerut
să-i promită că va citi zilnic din Biblie un capitol dimineaţa şi unul seara,
şi Robert a promis.
După
luarea în primire a slujbei, într-o zi a fost trimis să meargă la Warrington,
un orăşel la vreo 9 km., pentru nişte cumpărături. Acolo, în oraş, a văzut o
placardă mare pe care era un anunţ despre o adunare misionară. El s-a oprit, a
citit anunţul. De fapt, adunarea se ţinuse, dar anunţul acela a trezit în el gândul
să devină misionar. Mai târziu, a făcut cerere la Societatea Misionară
Londoneză, dar a fost respins, căci nu avea studiile necesare spre a fi
misionar. Atunci, a căutat să-şi completeze studiile şi apoi a fost acceptat să
meargă în Africa. Părinţii lui la început au fost puţin îngrijoraţi. Călătoria
pe vremea aceea era periculoasă şi tot aşa era şi slujirea ca misionar în
Africa. Totuşi, nu i-au stat împotrivă, căci ştiau că merge să lucreze pentru
Dumnezeu.
La vârsta
de 21 ani, într-o dimineaţă de octombrie 1816, Robert Moffat s-a îmbarcat pe
corabia Alacrity şi a ajuns la Cape Town, în Africa de sud, după trei luni.
La începutul
anului 1817, când a sosit la Cape Town, acolo erau foarte puţini albi, căci era
cu mult înainte de descoperirea câmpurilor cu diamante şi a zăcămintelor de
aur. Doar mai la nord se aflau ferme întinse ale burilor. Burii erau albi,
descendenţi ai olandezilor care s-au stabilit în sudul Africii şi se ocupau cu
agricultura şi cu creşterea vitelor. Ei asupreau populaţia de culoare. Moffat
era să se stabilească la Namaqualand, care e mai la nord de Cape Town, dar
guvernatorul nu i-a permis, căci era pe cale să izbucnească război între negri
şi buri. După câtva timp, Moffat a primit îngăduinţa să meargă vreo 950 km în
nord. Pe acea vreme, nu erau căi ferate, poştă, telefon şi nici măcar drumuri.
Deplasarea se făcea cu carul tras de boi pe albia seacă a râurilor. Dacă venea
o ploaie mare şi râul se umplea cu apă, deplasarea era imposibilă. Ziua era o
arşiţă dogoritoare, iar noaptea era frig de ţi se părea că îngheţi şi nu se
găsea nici un adăpost. Apoi era pericolul să fii atacat de lei, leoparzi,
pantere, şacali, hiene, crocodili, şerpi veninoşi sau de populaţia băştinaşă -
buşumani - care pândea pe albi din dosul tufişurilor. Localnicii nu se încumetau
să facă aşa călătorii, dar Moffat, după un timp de rugăciune, a fost gata să
plece. Prietenii l-au sfătuit să nu facă o aşa călătorie. Drumul era printre
triburi de canibali şi mai ales că în drum era un trib unde era şef unul numit
Africaner. Acesta era foarte feroce şi nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească.
Guvernatorul englez a pus suma de 500 dolari - sumă mare pe vremea aceea - pe
capul lui Africaner, dar nimeni nu l-a adus nici viu, nici mort. Prietenii i-au
spus că Africaner îl va omorî şi scăfârlia lui o va face cană de băut. Moffat
şi-a pus însă în gând tocmai pe acesta să-l câştige pentru Cristos Domnul.
Călătoria
a fost groaznică. Ca unul care nu ştia cum e călătoria prin deşert, el a angajat câţiva băştinaşi, a luat
câţiva cai, câteva oiţe şi câţiva boi de tracţiune. Din cauza căldurii
dogoritoare prin deşert, care făcea să crape pielea pe picioare, ei trebuiau să
călătorească mai mult noaptea. Dar noaptea, pericolul mare era al fiarelor
sălbatice, care erau atrase de mirosul vitelor. Răcnetul leilor, urletele
hienelor făceau ca vitele să o ia în toate părţile şi numai cu ajutorul
călăreţilor le puteau aduce iar împreună. În câteva rânduri, erau să moară de
sete, boii au căzut şi nu mai puteau trage carul. Dar nici a doua zi, după ce
s-au odihnit, n-au putut pleca din cauza setei. Atunci câţiva călăreţi s-au
dus în căutarea apei. Ei au găsit un râuleţ de unde au putut aduce apă. Odată
trebuiau să treacă un râu, dar carul s-a împotmolit între pietroaiele de pe
fundul râului, încât n-au mai putut merge nici înainte, nici înapoi. Au încercat
să-l ridice, dar n-au putut. Indigenii l-au sfătuit să se întoarcă înapoi, dar
Moffat era om tare de voinţă şi n-a vrut. Atunci el le-a spus că singura
soluţie e să ducă toată încărcătura cu mâinile şi să demonteze carul în bucăţi;
astfel rând pe rând l-au dus de partea cealaltă. Numai aşa au putut să-şi
continue drumul mai departe.
După
puţin timp, au ajuns în satul de unde erau cărăuşii. Acolo, şef de trib era Magerman,
care i-a primit bine. Moffat a poposit câteva zile în acel sat. Magerman a
stăruit mult de Moffat să rămână ca misionar la ei, dar Moffat a plecat mai
departe şi, la 26 ianuarie 1818, a ajuns în tribul lui Africaner. Omul acesta,
care era spaima tuturor, l-a primit bine. Înţelegând că Moffat vrea să stea mai
mult timp la ei, Africaner a chemat o seamă de femei şi le-a poruncit să facă
un cort pentru Moffat. Numaidecât au alergat şi primele au adus nişte beţe pe
care le-au aşezat în cerc şi le-au legat la capătul dinăuntru, formând un dom.
Altele au adus împletituri pe care le-au legat de jur-împrejurul domului şi în
câteva minute cortul a fost gata. În acel cort, Moffat a locuit şase luni. Cum
împletitura cortului nu era prea
deasă, razele soarelui pătrundeau înăuntru şi la fel ploaia şi praful. Iar în câteva
rânduri, în timp ce Moffat dormea, un câine şi-a făcut loc prin împletitură şi
i-a mâncat dejunul. Altădată s-a pomenit cu un şarpe mare încolăcit în cortul
lui, iar într-o noapte doi tauri care se luptau între ei, erau să-i facă praf
cortul, dar el s-a trezit, a fugit afară şi i-a gonit de lângă cort.
În
timpul acesta, Moffat a început să-i citească Biblia lui Africaner, care era
uimit de tot ce auzea. El a fost un bun elev, avea o memorie excelentă şi putea
să repete tot ce i s-a citit. Odată Africaner şi-a pus capul în mâini şi a zis:
„Capul acesta este prea mic, mi se pare că se umflă cu aceste lucruri
mari". Din omul fioros de altă dată, Africaner a devenit un bun
credincios.
După
şase luni, Moffat s-a pregătit iarăşi de drum. Africaner a stăruit mult să nu
plece, dar nu l-a putut opri. Moffat a plecat mai în nord, la Damaraland.
Călătoria a fost plină de peripeţii. Ca hrană foloseau carne de girafe şi zebre
pe care le vânau. Moffat ne spune că era tare „ca talpa cizmelor",
stomacul foarte greu o digera. Apoi, acolo nu aveau sare, toate mâncărurile
erau lipsite de gust. Odată, au poposit seara la un sat lângă un râu. Oamenii
satului s-au adunat şi el le-a predicat Evanghelia. Abia încheiase serviciul de
închinăciune, oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc, iar el avea încă
Biblia pe genunchi, când deodată răcnetul puternic al unui leu a spintecat
văzduhul. Boii s-au speriat atât de tare că au fugit prin mulţime, peste foc,
ridicând un nor de cenuşă, au împrăştiat cărţile de cântări, pălării, totul a
fost în debandadă şi nu s-au oprit până într-o văgăună întunecoasă. Din
fericire, nimeni n-a fost călcat, n-a fost rănit, iar ţipetele acelei învălmăşeli
au speriat leul care a luat-o la fugă.
Datorită
arşiţei, hainele lui Moffat au început să se rupă, pantalonii aveau găuri mari,
cămăşile nu mai aveau mâneci şi toate erau murdare. O negresă bătrână dintr-un trib s-a oferit să-i spele hainele, dar acolo nu
aveau săpun şi nu era mare diferenţă între cele spălate şi cele nespălate.
Uneori, pentru că nu avea apă unde să-şi spele cămăşile, Moffat le întorcea pe
dos, ca să nu simtă pe piele murdăria lor.
Odată,
se afla la poala unui munte, unde era vegetaţie luxuriantă. Cumva, fără să-şi
dea seama, a tuşit şi imediat s-a văzut înconjurat de maimuţe, unele uriaşe,
care se apropiau de el. N-a îndrăznit să tragă în vreuna căci se temea că are
să fie rupt în bucăţi. Doar încetişor cu vârful armei şi-a făcut loc şi a
plecat dintre ele. Într-o seară, fiind fără experienţă, au poposit lângă un vad
cu apă. N-a ştiut că acolo vin fiarele sălbatice noaptea să se adape. Toată
noaptea a stat cu arma în mână căci lătrau şacalii, urlau hienele şi răcneau
leii, care veneau până aproape de ei. A fost o noapte de groază, fără somn, dar
a învăţat o lecţie. Când a ajuns mai în nord, el a constatat că aici pământul e
fertil şi că s-ar putea face agricultură. S-a gândit să-i propună lui Africaner
să se mute cu tot tribul acolo. Primind vestea că îi vine mireasa la Cape Town,
s-a întors la Africaner şi l-a luat cu el. În Cape Town s-a dus cu Africaner
la guvernator. Acesta a rămas uluit. Nu-i venea să creadă că Africaner s-a
pocăit. Apoi a exclamat: „Aceasta e a opta minune a lumii".
În
decembrie 1819, Maria Smith a sosit la Cape Town. Ea avea doi fraţi misionari.
Când Moffat era încă în Anglia i-a cerut mâna, dar părinţii fetei nu s-au învoit.
După ce au aflat însă de lucrarea lui, le-a dat îngăduinţa să se căsătorească
şi pe 27 decembrie 1819, au avut nunta. Apoi au plecat la Luttakoo, la poporul
beciuan, de unde venise la Cape Town ca s-o ia pe Maria.
Viaţa în
cort nu a fost uşoară pentru Maria. În Anglia, părinţii ei aveau o casă-castel
cu o grădină excelentă la care fusese angajat Moffat pentru o vreme. Atunci
s-au cunoscut şi a cerut-o în căsătorie. Acum, aici avea să trăiască într-o colibă, unde în fiecare săptămână
trebuia să muruie vatra cu balegă de vacă, pentru ca să nu se facă praf şi să
omoare purecii, care erau o pacoste pe oamenii albi. Apoi a fost neobişnuită cu
violenţa furtunilor tropicale. Odată, un trăsnet a lovit vârful colibei lor de
alimente, a trecut prin acoperiş şi a topit pietrele de jos. Cu vremea s-a
aclimatizat cu toate acestea. În anul următor, au avut o fetiţă, pe Maria, care
mai târziu a devenit soţia lui Dr. David Livingstone.
În 1825,
s-au mutat la Kuruman unde şi-au stabilit o nouă reşedinţă a misiunii.
Localitatea era lângă râul cu acelaşi nume. De aici, Moffat şi-a desfăşurat cea
mai mare activitate misionară. Şeful tribului le-a dat un teren cu grădină, pe
care ei au irigat-o şi au cultivat-o. Dar când au fost coapte roadele, a venit
soţia şefului de trib cu alte femei şi au cules o mare parte, fără ca ei să
poată zice ceva. Se părea că învăţătura Evangheliei nu prinde la beciuani, căci
furau tot ce găseau, şi oi, şi roade, şi unelte.
De aici,
Moffat mergea într-o parte şi alta să predice Evanghelia. Odată, ajungând într-un
sat, i-a găsit că săpau o groapă, căci murise o femeie de la care rămăseseră
două fetiţe. Acolo a aflat că şi fetiţele urmau să fie îngropate de vii cu mama
lor. El a mijlocit pentru ele şi le-a luat cu el acasă, unde au crescut ca
fetiţe ale lor.
El a
fost confruntat cu multe pericole şi primejdii. Odată, mergând la Kureciane,
seara a fost înconjurat de lei, iar singurul său cal, îngrozit, a luat-o în
galop să-şi scape viaţa. Zadarnic l-au căutat băştinaşii, presupuneau că a fost
mâncat de lei, dar a doua zi dimineaţa a apărut. Într-o altă zi, mergea singur
printr-o pădure. Vrând să evite un vad care era plin cu crocodili, a părăsit
drumul şi deodată a zărit în faţa lui un leu, care l-a văzut şi se pregătea
să-l atace. El s-a întors înapoi, a dat cu pietre în vad să fugă crocodilii, a
trecut vadul şi a scăpat. Într-o bună zi, avea arma de vânătoare pe umăr şi
trecea prin nişte ierburi înalte. Zărind o
antilopă, a tras după ea şi a urmărit-o, dar privind la un copac din faţă, a
zărit o tigroaică ce stătea între două crăci, gata să sară în capul lui.
Imediat, s-a dat câţiva paşi înapoi şi, fără să vadă ce e în spate, a călcat o
cobra care s-a încolăcit după piciorul lui şi a ridicat capul să-l muşte, dar
cu o mişcare fulger el a sucit arma şi a tras un foc care a omorât-o. Apucând-o
de coadă a târât-o la carul lor. Băştinaşii care-l însoţeau au tăiat-o şi au
găsit pungile pline cu otravă. Ei spuneau că dacă l-ar fi muşcat, nu mai putea
ajunge nici măcar până la car. Dar Dumnezeu l-a scăpat din toate acestea.
Moffat obişnuia să spună: „Omul e nemuritor până ce îşi termină lucrarea".
Odată,
deşi se auzea în depărtare bătaia tot mai tare a tobelor de război, Moffat
plecă în călătorie pentru vestirea Evangheliei. Zvonuri de război circulau în
toate părţile. Se spunea că trupe zulu au plecat să invadeze pe beciuani.
Tribul Zulu era un popor de talie înaltă, războinici fioroşi, ce locuiau în
provincia Natal din sud - est. Oraşul Durban era cel mai de seamă port al lor.
Ei aveau regele lor, o armată bine organizată cu ofiţeri şi generali. Ca arme
foloseau suliţe grele şi mânuiau cu dibăcie scuturi de lemn. Erau împărţiţi pe
regimente, aveau o disciplină de fier şi nimeni nu li se putea împotrivi. Un
general cu trupele sale, după o campanie de cuceriri poruncită de regele Ciaka,
nevrând să predea regelui prada luată, nu s-au mai întors acasă, ci au trecut
munţii, o distanţă de vreo mie de km, şi s-au îndreptat să cucerească coasta de
vest de la Basutoland spre râul Limpopo. Moffat tocmai sosise în acea parte şi
a aflat că trupele zulu se apropie. El a înştiinţat pe cei din Griquatown, apoi
cu şeful tribului Waterboer şi cu 600 de oameni înarmaţi cu puşti s-au îndreptat
spre Kuruman. A întâlnit pe Melville, guvernatorul oficial, şi împreună au vrut
să întâlnească trupele zulu, să discute cu ei şi să fie pace. Guvernatorul şi
cu Moffat erau călare pe cai, iar puşcaşii veneau după ei. În sfârşit, s-au întâlnit cu trupele
zulu. Aceştia au fost uimiţi de ceea ce vedeau în faţa lor. Ei n-au văzut
niciodată un om alb şi nici cai. Li se părea că omul şi calul sunt una. Moffat
a încercat să se apropie de ei ca să discute, dar s-au împrăştiat în toate
părţile, ca de o arătare şi s-au grupat în altă parte. A mai făcut câteva încercări,
dar toate au fost în zadar, nimeni nu a fost gata să discute cu el. În fine,
trupele zulu au început dansul războinic, săreau, strigau şi băteau pământul de
se ridica un nor de praf. Ritmul tot mai rapid arăta că înfierbântarea e făcută
şi urmează atacul. Şi aşa a fost. Când s-au repezit ca o furtună, au fost
primiţi cu rafale şi seceraţi. Cu strigăte sălbatice s-au retras, dar numai ca
să schimbe tactica. S-au împărţit şi au atacat din două părţi, dar armele de
foc s-au dovedit superioare suliţelor, care nu puteau fi folosite decât la mică
distanţă. Lupta a fost dârză, dar barajul de foc nu le îngăduia să se apropie.
A doua zi, au venit pitiţi printre ierburi şi tufişuri, dar când s-au ridicat
şi au încercat să dea atacul, au fost seceraţi. Având mari pierderi, au fost
siliţi să se retragă. În această a doua zi, Moffat era cât pe-aci să fie răpus.
În timp ce trecea printr-un defileu, un soldat zulu, ce era camuflat după
pietre, era să se arunce asupra lui Moffat. Un puşcaş însă l-a zărit şi l-a
ochit dându-l peste cap.
Din
acest atac, Moffat s-a ales cu un deosebit respect din partea băştinaşilor că
au fost scăpaţi de trupele zulu. Peste tot, la serviciile de vestire a
Evangheliei, acum, veneau mari mulţimi şi îl ascultau cu mare atenţie. Se
observa un duh de trezire între beciuani.
În anul
1829, după 12 ani de muncă intensă, au început să apară roadele. La serviciile
de închinăciune mulţimile ascultau cu sete Cuvântul lui Dumnezeu. Cântecele păgâne
şi dansurile au încetat prin sate. În schimb, se puteau auzi cântările de
slăvire a lui Dumnezeu de pe buzele beciuanilor, precum şi rugăciuni în Numele
Domnului Isus.
Obiceiurile
păcătoase au fost părăsite. Lui Moffat şi soţiei nu le venea să creadă ochilor,
deoarece schimbarea s-a făcut prea dintr-o dată. Totuşi, au ales din mulţime pe
şase în a căror viaţă, de o bună bucată de vreme, se observase schimbarea
făcută de Duhul Sfânt şi i-a botezat. Serviciul de botez a fost ceva cu totul
deosebit. Vestea a mers până departe. Tot mai mulţi veneau şi îşi mărturiseau
despărţirea de păcat şi credinţa lor în Mântuitorul. Apoi au urmat alte şi
alte botezuri.
Tribul
Matabele a auzit de această schimbare şi a trimis mesageri să cunoască învăţătura
omului alb. Moffat a plecat cu ei să le vestească Evanghelia şi a petrecut o
vreme cu ei. Regele acelui trib ar fi vrut să-l reţină, dar Moffat a spus că
trebuie să se reîntoarcă la familia sa.
Întrucât
vorbirea acestor triburi nu avea un limbaj scris, Moffat a început să lucreze
la punerea limbii secwana în scris. A fost o lucrare foarte grea. Ei aveau
unele sunete guturale, altele ascuţite, aşa că trebuia să ai o ureche muzicală
excelentă, ca să notezi un semn pentru fiecare. Apoi, în limbajul lor nu aveau
cuvânt pentru carte, creion, citire, scriere, epistolă, etc. Şi nu era uşor
să-i faci să priceapă aşa cuvinte noi. După ce le-a făcut un vocabular, s-a
apucat de traducerea Noului Testament, o lucrare uriaşă pe acea vreme. Aici,
s-a izbit de o seamă de alte cuvinte, pe care beciuanii nu le puteau înţelege.
Unii n-au văzut niciodată marea, alte animale sau păsări decât acele câteva
care erau în partea locului. Paralel cu traducerea, el a început o şcoală de
alfabetizare cu ei.
Când a
terminat traducerea, soţia s-a îmbolnăvit şi a trebuit s-o ducă la Cape Town.
Acolo a stat de vorbă cu guvernatorul cu privire la tipărirea traducerii Noului
Testament. Acesta i-a spus că ei au o tipografie, dar n-au oameni care să
lucreze cu ea. Atunci Moffat a început să lucreze la tipografie şi a mai găsit
un prieten care să-l ajute. Pe acea vreme, materialul ce urma să fie tipărit,
se culegea literă cu literă din
nişte sertăraşe. Era un lucru de mare atenţie şi foarte încet se făcea o pagină.
Între anii 1945-1948, lucram la revista “Farul Creştin” unde, tot la fel,
tipografii culegeau literă cu literă. Cât de greu şi de încet o fi fost această
muncă pentru Moffat, care nu era tipograf de meserie? Şi totuşi el a făcut
lucrarea ca să poată pune Biblia în mâna poporului, iar noi azi avem Biblia
tipărită şi suntem aşa de greoi în a o pune în mâna altora.
Între
anii 1839 şi 1843, Moffat cu familia s-a întors în Anglia pentru concediu.
Atunci Dr. David Livingstone întâlnindu-l şi auzind de starea celor din Africa,
s-a dedicat lucrării din acel continent.
După
concediu, s-au reîntors la câmpul lor de misiune şi au lucrat până în 1870 când,
Moffat fiind în vârstă de 75 ani, au părăsit câmpul misionar, plecând definitiv
în Anglia. În 1871, i-a murit soţia, iar el a trăit 88 ani, până în anul 1883,
când a plecat acasă la Domnul pe care L-a slujit cu mult devotament.