CAPITOLUL 7
FRANCIS XAVIER
Într-un splendid castel de la poalele munţilor Pirinei, la
Navara, în nordul Spaniei, în anul 1506, s-a născut un copil. Cine ar fi putut
bănui atunci ce va deveni acel copil? Europa iubea muzica şi senzaţionalul.
America fusese descoperită şi Spania spera să devină tot mai bogată. Dorinţa de
cât mai mare lux stăpânea inimile aristocraţilor, în timp ce săracii nu aveau
coaja de pâine. Biserica creştină avea aur şi era organizată în sens firesc,
dar corupţia era la culme. Ea pierduse puterea, viaţa, îi mergea numele că
trăieşte, dar era moartă. Reforma bătea la uşă.
Într-o
aşa perioadă s-a născut Francis Xavier. El a fost legănat în poala luxului şi
era natural să iubească viaţa lumească, banchetele şi dansul. Universitatea a
făcut-o la Paris şi s-a distins în studierea filozofiei. La 36 ani, ca
profesor, preda filozofia la aceeaşi universitate. Printre studenţii lui era
unul de vreo 50 de ani, urât şi cocoşat. Acesta, după fiecare lectură îl
aprecia, îl felicita pe distinsul profesor pentru cunoştinţele sale, apoi
adăuga: „Dar ce va folosi unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? De o parte lumea, de alta
sufletul! Să câştigi lumea! Să-ţi pierzi sufletul! Ce folos?" Deşi era urât
la chip, cocoşatul avea darul de a se împrieteni. Studentul a câştigat simpatia
profesorului, se plimba cu el pe malul Senei sau în pădurile de la marginea
Parisului. Întrebarea repetată a studentului a pătruns în mintea profesorului
şi a început să-l frământe. Nu se mai putea scăpa de ea. Şi într-o zi a
capitulat. Profesorul a îngenuncheat alăturea de student, cu ochii scăldaţi în
lacrimi şi-a recunoscut păcatele sale, s-a pocăit de ele, de viaţa uşuratică ce
a trăit-o până atunci şi s-a hotărât pentru o altă viaţă, o viaţă trăită pentru
Dumnezeu.
După
pocăinţa sa, în anul 1534, s-a făcut membru în „Societatea lui Isus". El a
început să spună altora despre schimbarea vieţii sale. Acum, mintea sa a
devenit preocupată de starea celor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Aceasta l-a făcut
să se hotărască să devină misionar.
Întrucât
regele Ioan al III-lea al Portugaliei avea o colonie înfloritoare în India,
Xavier a plecat la Lisabona, a primit scrisori de acreditare şi era gata să
facă totul ce era în puterea sa, spre a fi un misionar cu succes în acel loc. A
plecat în anul 1540 cu o corabie pe care era şi noul vicerege al acelei
colonii, care îi era prieten. Deci, avea în spate atât puterea seculară, cât şi
cea ecleziastică a papei. Ce contrast izbitor este în această privinţă între
Xavier şi Carey, care cu 250 de ani mai târziu a mers tot acolo, dar a trebuit
să înfrunte puternica împotrivire a Companiei Indiei de Est!
La 6 mai
1542, Xavier a debarcat de pe corabie în insula Goa. El însă nu ştia limba
acelora. Avea traduse cele 10 porunci, rugăciunea Tatăl nostru, credeul şi Ave Maria.
Pe acestea le-a învăţat pe dinafară şi le repeta, iar restul conversaţiei în
tot timpul celor 7 ani cât a stat în Goa şi India a fost prin translator. El
umbla ziua prin sate cu un clopoţel din care suna ca să adune copiii, pe care îi
învăţa prin repetare după el poruncile, credeul, Tatăl nostru şi Ave Maria.
Duminica, aduna pe părinţi şi pe copii şi făcea cu toţi acelaşi lucru. El le
cerea să-şi pună mâinile pe piept în formă de cruce şi să spună că ei cred,
apoi îi boteza stropindu-i cu apă. În unele zile boteza un sat întreg.
Fiind
trimisul regelui, el nu a întâmpinat nici o greutate, nici o persecuţie. Ba din
contră, păgânii treceau formal la creştinism, ca să poată primi unele favoruri.
Toată lucrarea lui a fost o lucrare de prozelitism la religia catolică, nu de
convertire. Fără pocăinţă, fără o convingere temeinică despre Cristos Domnul ca
Mântuitor, în traiul lor, ei au rămas tot păgâni, doar numele acum era
schimbat. Nu e nici o mirare că într-o scrisoare el se lăuda: „Am făcut zece
mii de creştini într-o singură lună". Dar, Dumnezeu nu a avut nimic de a
face cu toată lucrarea aceasta. Cei şapte ani, Xavier i-a sfârşit în eşec. El a
constatat că viaţa celor creştinaţi de el nu era cu nimic schimbată. Ei erau
tot atât de păgâni ca şi înainte de botezul lor prin stropirea cu apă. Biserica
catolică învaţă că botezul curăţă păcatele şi dă naşterea din nou. Realitatea
vieţii însă dezminţea aceasta.
Nemulţumit
de rezultatele misiunii sale, în 1549, Xavier a mers în Japonia. Nu cunoştea
limba japoneză şi nici nu s-a străduit s-o înveţe. Experienţa creştinării
formale a indienilor l-a făcut mult mai prudent în Japonia. Acolo şi-a schimbat
metoda de lucru. Într-o scrisoare, el spunea: „Am rămas în acest oraş mult timp
vorbind oamenilor pe străzi şi în pieţe. Mulţi ascultători au fost foarte
atenţi şi nu-şi puteau reţine lacrimile, când le descriam moartea amară a lui
Cristos. Totuşi, foarte puţini au fost gata să primească botezul" (W. P.
Walsh în „Eroi moderni ai câmpului de misiune", pagina 124).
Lucrarea
în Japonia a durat doi ani şi jumătate. În timpul acesta el a convertit la
catolicism pe unii bărbaţi cu educaţie din clasele înalte şi pe unii din
poporul de rând.
În timp
ce lucra în Japonia, gândul lui s-a îndreptat spre China. Dorea să misioneze acolo,
dar se gândea să intre în China pe cale politică. A scris regelui să-l numească
ambasador sau consul, dar o aşa funcţie i-a fost refuzată. De fapt, intrarea în
China era interzisă străinilor. În cele din urmă, el s-a hotărât să meargă pe
insula San Chan, iar de acolo se gândea că va găsi pe cineva să-l ducă la
Canton. Ajuns pe insulă a constatat că nimeni nu are îndrăzneala să calce
legea. Oricine ar fi îndrăznit să strecoare un străin în China, era pedepsit cu
moartea. În acea vreme, Xavier s-a îmbolnăvit de friguri. După două săptămâni
de suferinţă pe acea insulă, pe data de 2 decembrie 1552, Xavier a trecut la
cele veşnice. Era în vârstă de 45 ani.
Elgin S.
Moyer, în cartea sa: „Who was Who in Christian History", la pagina 448,
spune că lucrarea lui Francis Xavier a fost o lucrare de suprafaţă,
superficială, de aceea, rezultatele n-au durat. El credea că botezul mântuieşte
şi naşte din nou. Aceasta l-a făcut să stropească cu apă pe mii de persoane.
Dar Duhul Sfânt nu a făcut naşterea din nou, şi fără ea, oamenii au rămas tot
păgâni.
Zelul
său misionar, dezbrăcarea de sine, curajul său, îndurarea suferinţelor, ba
chiar şi greşelile sale pot sluji de învăţătură multora.