6.
Ce am găsit în Isus
În
Isus este adevărul
Lumea în care trăim cunoaşte o dezvoltare
tehnică extraordinară şi o explozie a cunoştinţelor ştiinţifice. Dar prin
aceasta viaţa noastră, convieţuirea oamenilor, societatea noastră nu s-au
simplificat. Dimpotrivă, astăzi, viaţa noastră a devenit mai complexă, mai
complicată, mai imprevizibilă şi mai nesigură. Şi nu există nimic statornic.
Totul este pus sub semnul întrebării. Cele mai multe lucruri sunt în scurt
timp depăşite, multe teorii se dovedesc neadevărate. Aceasta este valabil
pentru toate domeniile în care omul caută adevărul: ştiinţă, filozofie,
ideologie, religie. Întregul adevăr este relativizat. Realitatea este adevărată
numai în graniţele, mereu mai înguste, ale spaţiului şi timpului. Nimic nu
este definitiv. Nu ar trebuie să resemnăm în faţa unor chinuitoare întrebări
ca: Ce mai e încă valabil? Unde e punctul stabil? Ce este într-adevăr adevărat?
Există adevărul absolut? Ce este bine şi corect? De ce ne putem lega oriunde şi
oricând, în orice condiţii? Suntem dezorientaţi.
Spiritul vremii este supus unor rapide
schimbări. Numai în secolul nostru într-o singură generaţie chiar, s-au
schimbat opiniile şi concepţiile aşa de radical - tot ce a fost corect şi
acceptat de toţi este astăzi negat şi condamnat.
În
această nesiguranţă şi schimbare permanentă, Isus rămâne neschimbat. Ceea ce ne
învaţă El este un adevăr care nu se schimbă, rămâne definitiv. De aceea cred în
El. El îmi arată ce e adevărat şi bine, mereu valabil. Mă pot încrede în
adevărul Lui, pentru că este adevărul lui Dumnezeu. Adevărul acesta a fost
verificat în viaţa multor oameni care-mi sunt o pildă chiar şi în viaţa mea de
zi cu zi. În contradicţie cu ceea ce propagă lumea drept ultim adevăr - multe
adevăruri manipulate ne sunt prezentate - Isus nu ascunde şi nu idealizează
nimic. El nu foloseşte metode sugestive şi nu ne consolează, simplu,
promiţându-ne o viaţă după moarte. El nu promite o utopie, ci, realist fără
menajamente, sincer, ne descoperă adevărul. Dar El nu ne lasă în resemnare şi
în lipsa de speranţă. Spre deosebire de alte ideologii, concepţii despre lume
şi viaţă, filozofii şi religii, care mai devreme sau mai târziu se dovedesc
false, pentru că nu pot oferi oamenilor răspunsurile pe care le aşteaptă, Isus
ne arată calea, El este singura soluţie pentru o viaţă cu sens. Prin cuvântul
Său, Isus ne arată ţinta şi calea. El nu ne lasă să ne confruntăm cu diferite
concepte, închipuiri filozofice sau reţete şi metode neconturate. El vrea să-mi
schimb atitudinea şi modul de gândire, dându-mi şansa de a lua hotărârea cea
dreaptă şi de a învăţa de la El cum să trăiesc fericit şi sigur.
Isus îmi spune adevărul despre mine
însumi. În felul acesta El mă ajută. El îmi deschide ochii, ca să-mi pot vedea
greşelile, slăbiciunile şi lipsurile. Dar în acelaşi timp mă ajută să schimb,
să vreau să mă schimb: aspiraţiile, atitudinea şi gândirea: „... să vă
prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită" ne spune apostolul Pavel
(Romani 12:2).
Isus mă face să recunosc că nu-mi
foloseşte la nimic dacă contez pe performanţele mele, că încercarea mea de
eliberare de povara mea este zadarnică şi tot aşa de nefolositoare este şi
străduinţa mea să obţin salvarea făcând fapte bune şi să scap de păcatele mele,
ispăşindu-le. Astfel de soluţii găsesc în filozofie şi religie, dar nu la Isus.
El mă face să înţeleg că noi nu de aceea
suntem pierduţi pentru că suntem responsabili pentru păcatul lui Adam sau
pentru păcatele strămoşilor, sau ale copiilor noştri. El îmi arată, în acelaşi
timp, că nu putem scăpa de vina noastră transferând-o asupra societăţii sau a
mediului înconjurător. Isus nu lasă nici o îndoială asupra faptului că eu
însumi sunt răspunzător pentru modul meu de gândire, simţire şi trăire. Eu
însumi port vina pentru păcatele mele. Fără El nu pot scăpa de această povară.
Credinţa şi evlavia părinţilor sau
strămoşilor mei mă ajută tot aşa de puţin ca şi simpla apartenenţă la un popor
creştin, la apusul creştin, ori aşa numitei creştinătăţi. La fel „moştenirea
culturală creştină", ori indiferent ce convingere religioasă, ori religie,
oricât ar fi acestea veritabile şi de bună credinţă.
Isus mă ajută să privesc lumea, pe
aproapele meu şi pe mine lucid şi în mod realist. Prin El, eu recunosc că sunt:
păcătos, individualist, egoist şi că exercit o influenţă negativă asupra
aproapelui meu. Eu am nevoie de Isus, care prin cuvântul Său îmi arată
greşelile şi slăbiciunile, dar mă şi ajută să mă schimb după voia Lui şi, ceea
ce este mai important - El realizează acest lucru în mine.
În
străduinţa mea să înfăptuiesc voia Lui în existenţa mea, Isus îmi dă ajutorul
potrivit: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte" (Filipeni 4:13) scrie
apostolul Pavel creştinilor din Filipi: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează
în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni
2:13) şi autorul Epistolei către Evrei scrie: „Dumnezeul păcii ... să vă facă
desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi
ce-I este plăcut, prin Isus Cristos" (Evrei 13:20-21).
În
Isus este pacea
Eu cred în Isus pentru că în El am găsit
pacea - într-o lume a neliniştii, a urii, a violenţei, a terorii, a
autodistrugerii, a războiului. Pot să fiu sigur că, deşi sunt înconjurat de
nelinişte şi frică, în viaţa noastră Dumnezeu este „Dumnezeul Păcii".
Isus a luat asupra Lui păcatele mele şi a
murit pentru ele. El s-a jertfit ca eu să am iertare şi m-a împăcat cu
Dumnezeu, ca astfel să avem pacea cu El. Acelaşi lucru îl face Isus şi astăzi,
dacă eu sunt hotărât să ascult de cuvintele Sale. În felul acesta pot avea pace
cu semenii mei şi cu Dumnezeu. Isus mă curăţeşte în fiecare zi de vina mea, de
răul pe care l-am făcut altora. Nu trebuie să mă chinuiesc din cauza vinei,
slăbiciunilor şi greşelilor mele.
Adevărul pe care mi l-a descoperit Isus
şi pacea care mi-o dă mă eliberează de orice încătuşare, chiar şi de dependenţa
de circumstanţe şi de orgoliul meu de a fi cineva. Este de neînţeles cum omul
încearcă să facă pace prin violenţă şi teroare. Acolo unde pacea şi adevărul
lipsesc, libertatea este doar o iluzie. Dar pacea nu o obţin dacă neg vina mea.
Pacea o găsesc doar în Isus şi în Cuvântul Său: „V-am spus aceste lucruri ca să
aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea" (Ioan 16:33). Din închisoarea de la Roma apostolul Pavel scrie
creştinilor într-o lume calmă: „Şi pacea lui Dumnezeu, care trece orice
pricepere vă va păzi inimile şi gândurile în Isus Cristos" (Filipeni 4:7).
În
Isus găsesc linişte
Într-o
lume plină de indiferenţă, nelinişte, hărţuială, patimă, spaimă şi teamă tânjim
după calm şi linişte. Prin Isus sunt sigur că mă aflu în mâna lui Dumnezeu.
Isus îmi ia spaimele, teama de viaţă, apăsătorul simţământ al neputinţei, al
nesiguranţei, al neajutorării, pierzania şi singurătatea. Nimeni nu este scutit
de toate acestea, noi toţi suntem ameninţaţi prin birocratizare, nivelare,
ideologizare. Dar ştiu că Isus cunoaşte şi înţelege spaimele mele. În El găsesc
mângâierea şi puterea ca să le pot suporta. „... dar îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea" (Ioan 16:33).
Nu trebuie să ne dăm şi să ne facem mereu
dreptate. Dar ştiu că Dumnezeu este drept şi va judeca drept (2 Tesaloniceni
4:8). În felul acesta va birui (Romani 2:16 şi 1 Petru 1:17). Această
certitudine eliberează şi îmi dă o pace, pe care nimic nu o poate distruge.
Multe griji ne împovărează. Grija pentru
ziua de azi: o să fac faţă, nu o să falimentez? Grija grea pentru ziua de mâine
şi pentru viitor: ce o să fie mâine? O să trăiesc? Voi fi sănătos? Voi mai avea
locul meu de muncă? Ce o să se aleagă de familia şi de copiii mei? Apoi grija
pentru proprietatea şi existenţa mea. Nimeni nu mă poate feri de ele. Eu pot
doar încerca să mă autoliniştesc, chiar şi prin metode psihologice şi să apelez
la raţiunea mea, dar nici un om nu mă poate elibera de aceste griji.
Isus vrea să-mi ia grijile, el singurul
este gata pentru aceasta şi este în stare să o înfăptuiască. Dacă înţelegem
aceasta, cu atât mai uşoară şi mai plină de bucurie va fi viaţa noastră. „Nu vă
îngrijoraţi dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom
îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel
ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu
şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra"
(Matei 6:31-33). Creştinilor din Filipi Pavel le scrie: „Nu vă îngrijoraţi de
nimic" (Filipeni 4:6). Iar creştinilor din Asia Mică Petru le scrie
următoarele cuvinte de mângâiere: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu,
pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe, şi aruncaţi asupra Lui toate
îngrijorările voastre căci El însuşi îngrijeşte de voi" (1 Petru 5:6-7).
Eu cred în Isus fiindcă am certitudinea -
şi aceasta am trăit-o mereu - că El se îngrijeşte de mine. Cu spaimele mele şi
la strâmtoare mă pot adresa Lui, rugându-l să-mi dea consolare, putere şi
sprijin. El îmi dăruie astfel ajutor şi linişte. „Veniţi la Mine, toţi cei
trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina mea este
uşoară" (Matei 11:28-30).
În
Isus este speranţă
Realitatea existenţei noastre duce la
deznădejde. Faţă de atâta foamete, boli, mizerie, vărsări de sânge şi războaie,
pe care omenirea le suportă cu sau fără vină ne dăm seama de neputinţa noastră
de a schimba ceva. Bătrâneţea şi moartea, de care nimeni nu poate scăpa,
marchează situaţia noastră fără de ieşire. Nu ne rămâne decât adânca
resemnare, deznădejde, îndoială şi întrebarea paralizantă: Mai există vreun
sens în toate acestea? Are viaţa un rost?
Această deznădejde se reflectă şi-n artă,
literatură, filozofie, în modul de gândire şi trăire a oamenilor din societatea
noastră. Când omul în secolul iluminismului s-a eliberat de autoritatea
bisericii şi, dându-şi seama de religia lui falsă şi restrictivă, nu a folosit
această ocazie ca să se întoarcă la Dumnezeul cel viu, aşa cum ni-L face cunoscut
Isus, el a căzut în braţele ateismului şi ale nihilismului. Filozofia epocii noastre
stă la baza modului nostru de gândire şi ea este caracterizată de pesimism,
pierzare şi disperare. Omul „eliberat" de dumnezeu este fără speranţă. Şi
atunci caută plăcerile vieţii, ocolind realitatea. Şi unii reuşesc să facă
acest lucru o viaţă întreagă. Unor astfel de oameni, care au trăit într-o
societate „liberă" asemănătoare cu a noastră, le scrie apostolul Pavel şi
îl citează pe profetul Isaia din secolul 8 înainte de Cristos: „Dacă nu înviază
morţii, atunci ‘să mâncăm şi să bem căci mâine vom muri’" (1 Corinteni
15:32).
Dar dacă omul nu reuşeşte să „uite"
această realitate, atunci îl cuprinde deznădejdea. Aceasta conduce - li se
întâmplă foarte des şi celor tineri - la tristeţe. Ultimul lor refugiu este
băutura şi drogurile. Sfârşitul înseamnă disperare totală sau sinucidere.
Dar omul care se răzvrăteşte împotriva
lui Dumnezeu şi se plasează în centrul universului, autonom, se poate supune
şi unei ideologii care îi promite speranţă şi un viitor. Privirile lui sunt
fixate în exclusivitate la această viaţă şi la componentele ei ce trebuie
schimbate ca să-şi ajungă ţinta propusă. Conform acestei ideologii, omul în
sine este bun şi poate fi fericit în măsura în care se eliberează de orice
autoritate şi transformă împrejurările în favoarea sa. Realitatea că noi trăim
într-o lume decăzută şi plină de păcat nu este luată în considerare. Din
această gândire utopică emană euforia reformelor şi a progresului din epoca
noastră. Omul a pus mâna pe frâiele destinului şi, fără speranţă fiind,
inventează una.
Filozofia caută o soluţie condiţiei
existenţei, în mijlocul unei lumi fără nădejde, în care recunoaştem că viaţa
nu are nici un sens, nici un scop şi că omul este născut numai ca să sufere,
existenţialismul se întreabă asupra sensului vieţii şi - cinic, ori covârşit de
tristeţe - ori nu-l găseşte, ori îl neagă (J. P. Sartre, Albert Camus).
Raţional privind, lumea este absurdă, iar omul trebuie să încerce să-şi facă un
rost în ea. Realizarea depinde de actul de voinţă (Sartre). Problematic este
faptul că aici toate intenţiile acestor acte de voinţă sunt de aceeaşi
valoare.
Omul nu este altceva decât produsul
incidental al naturii. Biologul francez Jaques Monod care a trecut de la
ştiinţele naturii la existenţialism a ajuns la următoarea concluzie: Omul a
fost aruncat într-un univers străin, mut şi indiferent, fără ca să existe
cineva care l-a aruncat. Aşa, omul a fost lăsat singur pe această planetă şi
contemplă distrugerea şi dispariţia sa. Nu-i ajută la nimic să închidă ochii în
faţa acestei realităţi crude. Păstrarea idealurilor: bunătatea, frumuseţea e
doar o iluzie. Pentru acceptarea acestui fapt, omul are nevoie de demnitate şi
sinceritate, chiar şi împotriva spiritului lui, care caută explicaţii şi
salvare. Este nevoie de mult curaj, dar omul trebuie să privească adevărul în
faţă. Şi aici se descoperă umanitatea, valoarea şi eroismul lui. Monod este cel
mai consecvent, el recunoaşte: nu există nici o nădejde, existenţa noastră este
caracterizată de deznădejde - şi cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu nu are nici o
scăpare - restul este o minciună. El cere un singur lucru: curaj. Dar cine-l
are, cine poate trăi conştient fără nădejde?
Cantitatea speranţei disponibile este
hotărâtoare în destinul omenirii. Teologul Emil Brunner ne-a atras atenţia în
modul cel mai serios că viitorul nostru depinde de nădejdea pe care o avem în
viitor. Frica este fundamentală în teoria lui Heidegger. Dar el spune:
„Uitaţi-vă la poeţi". Pentru că în univers răsună cuvinte înseamnă că a fi
şi existenţa ar putea avea un sens. Este doar o încercare timidă oferită
oamenilor care-şi ţin destinul în mână.
Dar filozofia existenţialismului a
dovedit că şi această teorie este deficitară. Filozofii au fost întotdeauna
preocupaţi să găsească esenţa lucrurilor şi rostul omului în univers. O
credinţă optimistă în progres, stă întotdeauna în contradicţie cu o îndoială
pesimistă. Dar, ca un filozof să se refere la viitor şi să pună la baza
gândirii lui speranţa, este într-adevăr ceva nou. Un astfel de filozof este
Ernst Bloch care a transformat nădejdea într-o cheie a filozofiei sale: dacă
viaţa noastră nu are nici un sens atunci fiecare om este chemat să-şi inventeze
unul. Datorită faptului că, pentru el nu există nici o speranţă - şi fără
Dumnezeu este imposibil ca omul să o aibă - atunci trebuie, dacă vrea să
trăiască, să se bazeze pe principiul nădejde.
Karl Jaspers vorbeşte despre „situaţie
limită". Aceasta înseamnă o experienţă atât de puternică, încât ne
garantează certitudinea existenţei proprii, dându-ne speranţa unei vieţi cu sens,
chiar dacă nu există nici o motivare raţională. Deci sensul vieţii se bazează
pe o experienţă pe care nu o sesizăm, doar trebuie să ne-o băgăm în cap. Cel
târziu în ceasul morţii, toate aceste teorii se năruie, în faţa realităţii
vieţii - sau a morţii - aceste teorii cad.
În
Isus însă găsesc o nădejde adevărată şi trainică şi de care nu mă voi ruşina
niciodată. În El văd această viaţă prin prisma veşniciei şi astfel capătă un
sens. În Isus găsesc scopul şi calea. Prin El îmi dau seama de ce m-a creat Dumnezeu:
ca să fiu întotdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, asemeni copiilor în jurul
tatălui lor. Isus mă eliberează de frica morţii, comună tuturor oamenilor.
Frica de a muri şi moartea în sine. Nu cred că există cineva care a cunoscut
spaima morţii mai bine ca Isus. De aceea numai El mă poate ajuta. El ne dă o
nădejde care trece dincolo de moarte. El împlineşte dorul uman de a trăi
veşnic şi de a fi unit cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi dorinţa după
dreptate, odihnă şi pace. Iar în veşnicie, în oraşul ceresc, în prezenţa lui
Dumnezeu nu va mai fi nimic întinat, spurcat, nici minciună (Apocalipsa 21:27),
vor lipsi lacrimile, moartea, tânguire, ţipăt, durere, noapte, zi (Apocalipsa
21:4), ci fiii lui Dumnezeu vor fi în permanenţă în prezenţa Lui (Apocalipsa
21:7). Isus ne dă o viaţă plină de sens: „Eu am venit ca oile mele să aibă
viaţă şi s-o aibă din belşug" (Evanghelia după Ioan 10:10). Isus a venit
ca să dea, tuturor celor ce cred în El, satisfacţie, plinătate şi fericire
lăuntrică pentru viaţa aceasta trecătoare şi nădejde pentru viaţa veşnică.
Nădejdea devine certitudine prin credinţa noastră în Dumnezeu, prin Isus.
Eu cred în Isus pentru că El îmi dă
această speranţă adevărată, existentă şi bazată în Fiul lui Dumnezeu. Credinţa
în Dumnezeu este mult mai mult decât o nădejde vagă, oarbă, de fabricaţie
proprie, ea este o bine întemeiată, puternică încredere în ceea ce speri.
În
Isus am bucurie
Comună tuturor oamenilor le este dorinţa
după bucurie. Isus îmi arată că bucuria adevărată este independentă de
condiţiile exterioare, fiindcă îşi are rădăcinile în dragostea lui Dumnezeu
pentru noi oamenii. Dumnezeu ne-a creat ca să avem parte de bucurii. În măreţia
creaţiei Sale vrea să ne dăruiască zilnic noi bucurii. În Isus avem
certitudinea că suntem protejaţi. „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic:
Bucuraţi-vă!" (Filipeni 4:4).
Noi am devenit o societate de consum.
Este doar o iluzie a susţine că nivelul ridicat de trai, averea, consumul
multor bunuri ne fac mai fericiţi sau mai siguri sau măcar mai mulţumiţi.
Contrariul este adevărat. La ora actuală nivelul de trai este foarte ridicat.
Şi cu toate acestea - sau tocmai de ceea - nemulţumirea, disperarea, cu
urmările ei (alcoolismul şi consumul de droguri), sinuciderile şi
criminalitatea capătă proporţii înspăimântătoare. Iar tendinţa crescândă de
îmbogăţire permanentă duce la griji şi frică pentru înmulţirea, păstrarea şi
siguranţa acestor averi.
Isus ne spune că acolo unde sunt comorile
noastre acolo sunt şi inimile noastre. El ne avertizează să nu ne adunăm comori
aici pe pământ, pentru că ele împietresc inimile şi ne fac orbi faţă de semenii
noştri şi faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Eu cred în Isus pentru că El îmi arată că
mulţumirea nu e de găsit în avere, ci în faptul a te mulţumi cu cât ai:
„Mulţumiţi-vă cu ce aveţi ..." (Evrei 13:5). Şi eşti mai fericit dacă dai
decât dacă iei. „... să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus care
însuşi a zis: ‚Este mai ferice să dai decât să primeşti’" (Faptele
Apostolilor 20:35).
În
Isus am dovada că soluţia nu este schimbarea lumii prin metode radicale. Este
adevărat că învăţătura lui Isus este radicală, dar El n-o impune cu forţa, căci
impulsul ei nu este invidia şi ura. Dacă se aplică învăţătura prin forţă, ea
nu poate aduce bucurie şi nici mulţumire. Numai dragostea este motorul, calea
şi mijlocul acţiunilor lui Isus, ea apelează la inima şi conştiinţa noastră,
activând voinţa omului. Ea cere din partea noastră judecată, schimbare a
modului de a simţi şi o nouă ţinută morală. Această ţintă se realizează numai
prin răbdare, perseverenţă, tenacitate şi consecvenţă.
Descurajarea şi nemulţumirea continuă,
atât de răspândite astăzi, un pesimism cotropitor, care duce la cinism şi
gândirea destructivă împiedică, sufocă şi ucid bucuria. Isus ne face cunoscute,
zilnic mereu altfel, binecuvântările lui Dumnezeu: talentele noastre,
calităţile şi posibilităţile, starea noastră bună şi sănătatea, situaţia
noastră materială înfloritoare, acceptarea tuturor acelor daruri pe care le
putem savura, de care ne putem bucura. Dacă privim cu ochii deschişi toate
acestea, atunci inimile noastre recunoscătoare se vor bucura. Din recunoştinţă
izvorăşte bucuria.
Eu cred în Isus pentru că El vrea să-mi
dăruiască bucuria adevărată în fiecare zi.