CAPITOLUL IX
Suferinţele lui Cristos
Patimile şi moartea lui Cristos ocupă, precum am şi văzut,
un loc central în cele patru evanghelii. Jumătate din Evanghelia lui Ioan, de
exemplu, vorbeşte despre evenimentele din ultima săptămână. Marcu şi Ioan trec
sub tăcere naşterea Mântuitorului, dar se unesc cu Matei şi Luca spre a-şi
aduce contribuţia la povestirea marilor evenimente legate de moartea Sa. Cei
patru evanghelişti ne prezintă împreună într-un tablou complet şi precis procesele
lui Isus (cel civil şi cel religios), răstignirea şi învierea Lui. Nici un alt
subiect din viaţa lui Cristos nu este tratat cu atâtea amănunte.
Prevestirea suferinţelor
Chiar de la naşterea lui Isus Cristos, suferinţele care-L
aşteaptă sunt prevestite. Umbra Crucii se întinde peste toată viaţa Sa.
Simeon prooroceşte că acest Copil va deveni un semn, care va
stârni împotrivirea, şi că va veni ziua când o sabie va tăia inima mamei Lui
(Luca 2:34-35). Vedem această zi împlinindu-se în Ioan 19:25-27.
În pragul lucrării publice a lui Cristos răsună, solemn şi
puternic, mărturia lui Ioan Botezătorul. El uneşte cele două Legăminte, fiecare
fiind pecetluit cu sângele ispăşitor în Persoana şi opera unică a lui Isus:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29).
Însuşi Isus îşi prevesteşte moartea în multe feluri. În
public, mulţimilor, le vorbeşte despre ea, cu precădere sub forma unor imagini.
Afirmă că El este bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru oile Lui. În pilda
vierilor, El arată că va suferi o moarte violentă prin mâna iudeilor. Când
fariseii îi cer un semn din cer, Domnul face o comparaţie cu proorocul Iona: Ca
şi Iona în pântecele peştelui, Fiul omului va fi "trei zile şi trei nopţi
în inima pământului" (Matei 12:40). Aceasta fiind o aluzie directă la
înmormântarea şi la învierea Lui. Câteva zile înainte de a muri, Isus
prevesteşte că va fi "înălţat de pe pământ". El reia astfel imaginea
şarpelui de aramă înălţat pe o prăjină pentru salvarea israeliţilor (Numeri 21:8-9). Mai
compară moartea Lui cu aceea a bobului de grâu care cade în pământ şi moare,
înainte de a renaşte şi de a aduce multă roadă (Ioan 12:24-34). În Marcu 10:45,
El rezumă astfel scopul dublu al Fiului omului care a venit pe pământ: „ca să
slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi".
De la un moment dat, de când mărturiseşte Petru că Isus este
Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru îşi prevesteşte moartea, în mod
deosebit de clar, ucenicilor Lui. El le revelează acel mare
"trebuie" care domină viaţa Lui: El trebuie să Se ducă la Ierusalim,
să sufere, să fie răstignit, apoi să învieze. De trei ori la rând, evangheliile
sinoptice repetă conţinutul acestui avertisment:
1) La Cezarea lui Filip.
2) După Schimbarea la faţă.
3) În timpul ultimelor călătorii ale lui Isus spre Ierusalim
(vezi Matei 16:21; 17:22-23; 20:17-19).
În sfârşit, în momentul Schimbării la faţă, Luca ne raportează
că Moise şi Ilie s-au întreţinut cu Isus "despre sfârşitul Lui, pe care
avea să-l aibă în Ierusalim" (Luca 9:31). Cristos le-a poruncit celor trei
ucenici "să nu spună nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului
din morţi" (Matei 17:9).
Ucenicii însă nu înţelegeau aceste lucruri. Ei probabil
credeau că Domnul vorbea iarăşi în pilde şi "se temeau să-L întrebe în
privinţa aceasta" (Luca 9:45).
Învăţătura cea mai adâncă despre suferinţele şi moartea
Domnului a fost dată nu numai în cuvinte, ci şi în fapte prin instituirea
sfintei Cine: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine, şi după ce a
binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta
este trupul Meu". Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui
Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu,
sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea
păcatelor" (Matei 26:26-28). Vezi şi Marcu 14:22-24; Luca 22:19-20 şi
cuvintele care se pot împreuna cu acestea, din Ioan 6:53-58.
Deci, nu se poate înlătura adevărul că Isus a venit pe
pământ ca să moară. Acesta fiind scopul Său conştient. Viaţa Lui a fost un mers
solemn spre Calvar. Nu este posibil să se susţină că Domnul ar fi sperat
întotdeauna să întemeieze Împărăţia fără să treacă prin moarte. Moartea Lui nu
a fost o acceptare resemnată faţă de o soartă tragică, devenită inevitabilă, ci
moartea Lui a fost o faptă voluntară. El a spus clar despre viaţa Lui: „Nimeni
nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o
iau iarăşi" (Ioan 10:18). El a pornit spre Ierusalim dintr-o hotărâre
liberă şi cu scopul precis de a întâmpina ceasul acela pentru care venise:
„Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat
faţa hotărât să meargă la Ierusalim" (Luca 9:51).
NATURA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS
Isus nu a suferit doar când a murit. Suferinţa L-a însoţit
de-a lungul întregii vieţi în diferite moduri, pe care nu le putem trece sub
tăcere.
Isus a suferit fiind ispitit
Ispitele au fost pentru Cristos o suferinţă reală. Exemplul
principal al ispitelor este povestit în Matei 4; Marcu 1 şi Luca 4. Această
experienţă însă rezumă, desigur, un exerciţiu spiritual repetat în cursul
întregii lucrări a Domnului. Luca 4:13 spune că ispititorul nu L-a lăsat pe
Isus decât "până la o vreme" (sau "până la un moment favorabil”,
n. trad.). Putem să ne închipuim pe Satana revenind la El ca să-L atace prin
ispitiri asemănătoare, atunci când Cristos ar fi putut să Se lase aruncat jos
de pe straşina Templului, ca să fie purtat de îngeri în ochii tuturor. Tot aşa,
în Ghetsimani, paharul amar pe care Tatăl I-l dădea de băut ar fi putut fi
schimbat cu oferta satanică a tuturor împărăţiilor pământeşti, fără Cruce.
Acest aspect necontenit al ispitei se traduce din cuvinte ca
cele pe care Isus le adresează ucenicilor către sfârşit: „Voi sunteţi aceia care
aţi rămas necontenit cu Mine în încercările (sau, altă traducere, în ispitele)
Mele" (Luca 22:28). "El a fost ispitit în ceea ce a suferit, spune
Noul Testament (Evrei 2:18); literalmente: „El a suferit prin ispită
(încercare)". Această afirmaţie ne face să întrezărim că ispita
reprezenta pentru El, Cel sfânt şi drept, o suferinţă mai intensă decât ne-o
putem închipui noi. Ea făcea parte din smerirea Lui voluntară.
Isus a suferit din cauza contactului cu păcatul
Noi nu ne putem imagina ce a însemnat pentru Isus relaţiile
Lui necontenite cu oamenii păcătoşi, cu viciul, pofta, răul, moartea. Nu numai
că printre noroade întâmpina aceste lucruri, ci le găsea chiar şi la cei mai
apropiaţi de El. Orbirea ucenicilor, ambiţia lui Iacov şi Ioan, instabilitatea
lui Simon Petru, mândria şi certurile celor doisprezece, trebuie să-I fi tăiat
inima Domnului ca o sabie, cu atât mai mult trădarea lui Iuda.
Isus a suferit de împotrivirea oamenilor
Odată El le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă vă urăşte lumea, să
ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră" (Ioan 15:18). El ştia că a
venit într-o lume vrăjmaşă lui Dumnezeu, ca să o împace cu Tatăl. El i-a
avertizat pe ucenici că misiunea Lui de pace are să stârnească ostilitatea
multora: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc
pacea, ci sabia" (Matei 10:34).,Isus a suferit de critici neîncetate din
partea fariseilor, oamenilor culţi şi religioşi; chiar propria lui familie I
s-a împotrivit. El a fost calomniat astfel: „Mănâncă cu păcătoşii; iată un om
mâncăcios şi băutor de vin". "Şi-a ieşit din minţi", adăugau
chiar şi ai Lui. Iudeii îi atribuiau puterea Sa lui Beelzebul; I se zicea: „Ai
drac!" La Nazaret, locul unde copilărise, au vrut să-L arunce jos de pe
un munte. Către sfârşitul lucrării Lui, cele mai înalte autorităţi evreieşti
L-au hărţuit cu întrebări insidioase, căutând să-I găsească vreo vină ca să-L
piardă. Ioan ne raportează mai multe comploturi împotriva vieţii lui Isus în
ultimele şase luni; ele s-au sfârşit prin arestarea finală, în urma trădării
lui Iuda.
În faţa acestei vrăjmăşii crescânde, ce chin a îndurat
Cristos, El, care-i iubea pe oameni şi venea ca să Se dea lor. Îi vedea cum Îl
resping pe Dumnezeu, pierzându-se prin orbirea, orgoliul şi prejudecăţile lor.
Şi i-a plâns amarnic în momentul intrării Lui triumfale în Ierusalim (Luca
19:41-44).
Isus a suferit în trupul Său
A cunoscut deseori foamea, setea şi oboseala (Matei 4:2;
Ioan 4:6-7). Suferinţele Lui fizice şi-au atins punctul culminant în ultimele
douăzeci şi patru de ore ale vieţii Lui pământeşti. În grădina Ghetsimani,
toată fiinţa Lui a fost zguduită de un conflict acut şi dureros: „Sudoarea I se
făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ" (Luca
22:44). Carnea Lui a suferit muşcătura nuielelor, pumnii, scuipările, cununa de
spini, trestia care-L bătea în cap, şi în sfârşit tortura crucificării,
"supliciul cel mai îngrozitor şi mai oribil", după cum spune Cicero.
Domnul n-a vrut să Se ferească de dureri luând drogul care se da de obicei
condamnaţilor (Matei 27:34; Marcu 15:23). Către sfârşit, strigătul Său tare:
„Mi-e sete!" rezumă el singur toate suferinţele fizice ale agoniei Lui.
Mai mulţi cred că, murind, inima lui Isus s-a rupt literalmente.
Ioan scrie că unul din soldaţi "I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată
a ieşit din ea sânge şi apă" (Ioan 19:34). Medicii afirmă că această
revărsare masivă de sânge şi apă dovedeşte ruperea inimii. Intensitatea
extremă a durerilor lui Isus a produs o tensiune capabilă să-I rupă fizic
inima. Soldaţii L-au găsit "mort" (Ioan 19:33), pe când răstigniţii
rămâneau în general până la două sau trei zile pe lemn înainte să-şi dea
sufletul. Suliţa care I-a străpuns coasta Domnului nu era menită să-I grăbească
sfârşitul, ci să-I constate moartea. Cristos îşi dăduse viaţa. Este important
să ne aducem aminte că El a murit printr-o acţiune a propriei Sale voinţe:
„Nimeni nu-Mi ia viaţa cu sila, ci Eu o dau de la Mine" spune El în Ioan
10:18. Matei precizează că Şi-a dat duhul (sau dat înapoi, Matei 27:50).
Isus a îndurat suferinţa morală
În sfârşit, Isus a suferit în inima şi în duhul Său.
Suferinţele morale, prezente în toată viaţa Sa, depăşesc la cruce orice
imaginaţie. Sufletul Mântuitorului a fost chinuit mai grozav decât o poate
explica orice expresie omenească, de ţepuşul morţii, adică de păcatul omenesc.
(Vezi Isaia 53:11; 1 Corinteni 15:56). "Sufletul Meu este cuprins de o
întristare de moarte", a spus El în grădina Ghetsimani (Marcu 14:34). Pe
cruce, Isus a cunoscut lepădarea totală a oamenilor, şi chiar a lui Dumnezeu.
Pentru toţi El a suferit iadul, care este despărţirea de Dumnezeu. Nimeni nu va
putea cerceta vreodată spaima de nespus a strigătului: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15:34, compară cu Psalmul
22:1).
"El a fost luat prin apăsare şi judecată"
(recitiţi Isaia 53). "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut
păcat pentru noi" (2 Corinteni 5:21). Nu putem decât să ne plecăm capetele
în smerenie, recunoştinţă şi adoraţie pentru Omul durerii, cu Faţa desfigurată
de suferinţă, care a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre.
ULTIMELE ŞAPTE CUVINTE ALE MÂNTUITORULUI PE CRUCE
Să urmărim istorisirea răstignirii lui Isus Cristos şi mai
îndeaproape şi să ascultăm acum cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce. După
cele două procese pline de frământare, după bătaia cu nuiele, Isus a înaintat,
clătinându-Se, purtând crucea Lui, apoi a fost ajutat de Simon din Cirena.
Urmat de un alai întreg, El ajunse la locul supliciului, pe un deal mic în
afara oraşului, nu departe de un drum unde, în zilele acelea de sărbătoare
religioasă, numeroşi pelerini şi oameni de tot felul se aflau în trecere.
Locul se numea "Căpăţână", Calvar în limba latină
şi Golgota în ebraică. Iudeii, care îl dăduseră pe Isus în mâna romanilor, nu
bănuiau că strigătul lor către Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui să fie asupra
noastră şi asupra copiilor noştri" (Matei 27:25) se va împlini în mod
tragic aproape patruzeci de ani după aceea, cu distrugerea Ierusalimului.
Atunci mii de iudei au fost răstigniţi de romani, pe când sute de mii-se zice
chiar un milion de oameni, au fost ucişi sau deportaţi.
Isus a fost pus pe cruce Vineri dimineaţa, între ora nouă şi
amiază (Marcu 15:35). Cele trei dintâi cuvinte ale Lui privesc pe cei din jurul
Său: cuvinte de rugăciune, de iertare, de dragoste filială. Ele au fost
rostite probabil la începutul agoniei Lui. Apoi totul s-a scufundat în
întuneric şi, pe când se împlinea taina răscumpărării, se pare că s-a scurs un
timp de mare tăcere. Apoi ultimele patru cuvinte fură strigate aproape unul
după altul, puţin înainte ca Isus să-Şi dea duhul.
Pe când Domnul era pironit pe cruce şi legat cu frânghii de
stâlpul orizontal, ca greutatea trupului să nu-I rupă mâinile, El S-a rugat
pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). El
mijlocea astfel pentru soldaţii romani, dar şi pentru poporul iudeu orbit.
Apoi crucea fu ridicată şi fixată în groapa pregătită în
pământ. Atunci s-au auzit strigăte batjocoritoare. Fruntaşii iudei,
magistraţii, soldaţii romani şi trecătorii începură să-L înjure cu toţii pe
Galilean, bătându-şi joc de falimentul lucrării Lui: „Pe alţii i-a mântuit,
iar pe Sine nu Se poate mântui!" (Matei 27:42). Tâlharii condamnaţi lângă
El îl insultau şi ei.
Deodată, unul dintre ei şi-a schimbat atitudinea. Auzise el
oare mijlocirea Răstignitului pentru călăii Lui, sau a văzut el privirea
Mântuitorului asupra lui? În acelaşi timp l-au pătruns şi convingerea păcatului
său şi cea a sfinţeniei lui Isus. Mărturisindu-şi greşelile, precum şi neprihănirea
lui Isus, el începu să-l mustre pe celălalt tâlhar. El a adresat lui Isus
această rugăminte: „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!"
Cu aceasta el afirma că Isus este Mesia care, după credinţa populară precum şi
după proorocii, trebuia să dispară şi să revină. Isus i-a răspuns: „Adevărat
îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:40-43).
Apoi, Domnul, văzând aproape de El pe mama Lui şi pe
ucenicul Lui Ioan, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!" Şi ucenicului
îi spuse: „Iată mama ta!" Şi din ceasul acela, Ioan a luat-o la el acasă
(Ioan 19:26-27). Isus nu putea să uite legătura filială şi umană care îl lega de
Maria, îşi încredinţează mama, nu fraţilor Lui necredincioşi şi care se pare că
nu erau acolo, ci ucenicului pe care-l iubea şi care, probabil, era nepotul
Mariei.
Între timp domnea o atmosferă stranie, grea,
înspăimântătoare. Trebuie să se fi auzit vuietele surzi, care anunţau
cutremurul de pământ următor. Garda romană îşi împărţise hainele lui Isus şi
rămânea acolo ca să păzească pe condamnaţi. Printre mulţimea de oameni
batjocoritori sau încremeniţi, care treceau şi mergeau de colo-colo, stăteau şi
prieteni şi rude de-ale lui Isus. Printre alţii se putea observa şi un grup de
femei care-L însoţiseră din Galilea.
În plină zi, soarele a dispărut. Cerul se învăluia cu nori
negri, întunecoşi, în timp ce Fiul lui Dumnezeu Se afunda în spaimă şi pedeapsă
pentru păcatul oamenilor. Isus a suferit de atunci trei ore lungi, în tăcere,
întuneric şi singurătate.
El a băut tot paharul păcatului; trupul Lui, sufletul Său,
toată fiinţa Lui i-a purtat osânda. Toate domniile şi stăpânirile rele, care
sunt sursa răului, au fost prin El pironite şi făcute de ocară înaintea lumii.
Legea lui Dumnezeu s-a împlinit în persoana Lui cu toată asprimea ei, şi şi-a
pierdut stăpânirea peste noi (Coloseni 2:14-15). Crucea este spectacolul cel
mai îngrozitor şi în acelaşi timp cel mai puternic. "Oricine vede pe Fiul
şi crede în El, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi", a
spus Cristos (Ioan 6:40).
În momentul când se sfârşea taina, Isus a vorbit din nou. A
strigat către Dumnezeu, care rămânea Dumnezeul Lui, în ciudă judecăţii cu
care-L lovise pe Fiul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?" Verbul, în greceşte, este la "trecut simplu"
(literalmente: Pentru ce Mă părăsişi?). Totul se sfârşise (vezi Ioan 19:28 a).
Acest "Pentru ce?" marchează punctul culminant al
răscumpărării. O astfel de părăsire a Fiului lui Dumnezeu nu se poate explica,
ci este un fapt, care permite lui Dumnezeu să-l regăsească pe om: „Dumnezeu
era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele
lor" (2 Corinteni 5:19).
Întrebarea lui Isus fusese exprimată în chip profetic, cu
veacuri înainte, de către David, strămoşul Domnului (Psalmul 22:1). Aşa de
sfâşietor a răsunat încât cuvintele ebraice ale lui Cristos au rămas săpate în
spiritul ascultătorilor: „Eloi, Eloi, lama Sabactani?" (Matei 27:46;
Marcu 15:34). Soldaţii romani, neînţelegând această limbă, au crezut că îl
chema pe Ilie.
Acest strigăt a rănit desigur gâtul uscat al Mântuitorului,
şi tortura setei şi febrei s-a făcut şi mai arzătoare. Deci fără îndoială
aproape imediat a strigat: „Mi-e sete!" (Ioan 19:28). Un soldat I-a adus
oţet cu un burete fixat într-o trestie cu care Şi-a umezit buzele. Atunci a rostit:
„S-a săvârşit!" (Ioan 19:30). Apoi a scos puternic ultimul strigăt: „Tată,
în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!" (Luca 23:46). Şi-a plecat capul,
rămas până atunci ridicat, fiind deplin conştient, şi Şi-a dat duhul. Chiar la
ora aceea se junghia mielul de Paşti în Templu.
Pământul s-a cutremurat cu violenţă; perdeaua dinăuntrul
Templului s-a rupt de sus până jos: era semnul că drumul care conduce până în
prezenţa prea sfântă a lui Dumnezeu se deschisese prin trupul lui Isus (Evrei
10:19-22). Întunericul a încetat.
Iosif din Arimatea, cu ajutorul lui Nicodim, au obţinut de
la Pilat autorizaţia să se ocupe de trupul lui Isus. Amândoi erau membri ai
Soborului, ucenici în ascuns ai lui Isus în vremea popularităţii Lui. După
moartea Lui însă, ei s-au compromis pentru El. Femeile fiind de faţă, L-au
îmbălsămat repede şi L-au înmormântat, în momentul când Sabatul tocmai
începea.
ÎNSEMNĂTATEA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS
Acest subiect este de importanţă teologică. L-am şi
menţionat, cu privire la ultimele cuvinte ale lui Isus, precum şi din câteva
citate din epistole. Ne vom limita aici la învăţătura evangheliilor şi la
însăşi cuvintele lui Cristos.
Când Domnul vorbeşte despre suferinţele Lui, El arată clar
scopul lor. "Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească
şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:28; Marcu 10:45).
Instituind Sfânta Cină, El declară: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului
cel nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Matei
26:28). Se mai adaugă la aceste cuvinte şi cele rostite după înviere, când
explică Scripturile ucenicilor Săi: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească
Cristos, şi să învieze a treia zi din morţi, şi să se propovăduiască tuturor
Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca
24:46-47).
În sfârşit, Isus arată şi în alte pasaje că moartea Lui este
baza mântuirii: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să
fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică" (Ioan 3:14-15). "Căci trupul Meu este cu adevărat
o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură" (Ioan 6:55); "Eu
îmi dau viaţa pentru oile Mele" (Ioan 10:15).
Dar ce valoare are această mântuire? Sunt unii care nu vor
să vadă în moartea lui Cristos decât exemplul unui martir nobil, al unui om al
credinţei care îşi arată dragostea şi încrederea în Dumnezeu până la dăruirea
deplină. Astfel, El ar fi arătat drumul spre abnegaţie, spre nonviolenţă, care
aduce omului eliberare de egoismul său păcătos.
În pasajele citate mai sus din Matei 20:28; Marcu 10:45 şi
Matei 26:28 însă, Isus introduce două adevăruri importante care indică valoarea
morţii Sale ca depăşind infinit valoarea unui martiraj. Primul adevăr este cel
al Legământului (sau Testamentul). Sângele legământului nu putea să sugereze
ucenicilor decât o jertfă, căci Vechiul Legământ fusese pecetluit cu sângele
unor jertfe (Exodul 24:4-8; Evrei 9:18-22). Al doilea adevăr este conţinut în
cuvântul ispăşire. Sensul iniţial al acestui cuvânt este "preţ de
răscumpărare"; Isus Se foloseşte fără îndoială de el în acest sens. El
vesteşte că viaţa Lui predată va fi un preţ de răscumpărare care va obţine
eliberarea unor robi.
Deci, Isus afirmă clar că valoarea jertfei şi răscumpărării
este legată de moartea Lui.
În plus, această jertfă este înlocuitoare "pentru
mulţi"; este o jertfă pentru păcat, "spre iertarea păcatelor".
În Vechiul Testament, când un animal fără cusur era oferit ca să ispăşească
păcatul unui om, vinovatul trebuia să-şi pună mâinile asupra victimei ca semn
de identificare. Acest gest însemna că victima era substituită păcătosului,
murind în locul său.
Isus învaţă pe ucenici că astfel de ritualuri îşi găsesc
sensul şi împlinirea în Persoana Lui. Dar câtă vreme a fost El încă împreună cu
ucenicii Lui, nu putea să-i facă să înţeleagă în mod complet semnificaţia
morţii Sale. Pentru aceasta a trebuit să ia parte la marele eveniment al
crucii, luminat de înviere şi de venirea Duhului Sfânt. De atunci încolo,
moartea lui Isus ocupă locul central în învăţătura apostolilor. Evanghelia pe
care au propovăduit-o ei, dezvoltată în epistole, nu este o teorie subiectivă,
clădită după ce s-a întâmplat, cum pretind anumiţi critici, ci îşi trage toate
rădăcinile din însăşi învăţătura lui Isus. Noi deci putem afirma cu apostolul
Pavel că am învăţat de la Domnul Însuşi că "Cristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi" (1 Corinteni 15:3; compară cu 11:23).
CHESTIONARUL IX
A. Întrebări despre materia cursului
1. Daţi numele şi mărturia a doi oameni din evanghelii care
au făcut o aluzie prevestitoare la suferinţele lui Cristos:
a)
b)
2. Indicaţi trei imagini pe care le foloseşte Isus spre a anunţa
moartea Lui:
a)
b)
c)
3. Care evanghelii vorbesc fiecare de câte trei prilejuri în
care Isus prevesteşte clar moartea Lui ucenicilor? Care a fost reacţia
ucenicilor la revelaţiile acestea?
4. Citaţi un verset care arată că Isus S-a dus în mod
deliberat la Ierusalim ca să moară acolo.
5. a) Ce putere avea Isus asupra propriei Lui vieţi? Citaţi
cuvintele Lui
b) Ce
concluzie tragem despre natura morţii Lui?
6. Când a suferit Isus fiind ispitit?
7. Căutaţi trei exemple din evanghelii arătând că atitudinea
ucenicilor I-a adus suferinţă lui Isus. Daţi şi referinţele:
a)
b)
c)
8. a) Ce fel de oameni L-au criticat pe Isus în timpul
lucrării Lui?
b) Care
critică a fost cea mai gravă în ochii lui Isus? Daţi referinţa
9. După care semne putem să ştim că Isus a suferit pe cruce,
fiind pe deplin conştient până la urmă?
10. a) Care suferinţă a fost pentru Isus mai intensă decât
toate celelalte?
b) Cum
s-a exprimat ea în gura lui Isus?
11. Notaţi două incidente care s-au petrecut pe când mergea
Isus la locul supliciului:
a)
b)
c) Care a
fost ultimul mesaj al lui Isus dat mulţimii înainte de răstignire?
12. În care moment al agoniei Lui a rostit Isus cele şapte
cuvinte de pe cruce?
13. Puteţi să găsiţi care din cuvintele lui Isus pe cruce au
fost prevestite direct de Scripturi? Daţi referinţele din Vechiul Testament.
14. Notaţi Numele pe care Isus le dă lui Dumnezeu în cele
şapte cuvinte de pe cruce. Ce indică ele?
15. a) Cine I-a strigat lui Cristos să-Şi dovedească divinitatea
şi puterea coborându-Se de pe cruce şi mântuindu-Se pe Sine Însuşi?
b) Care
este concepţia umană a puterii lui Dumnezeu, după asemenea cuvinte?
c) Şi
dimpotrivă, ce revelaţie aducea Isus lumii?
16. Citaţi câte un cuvânt al lui Isus care indică scopul şi
consecinţa morţii Lui:
a) Înainte
de răstignire
b) După
înviere
17. Ce implică expresia:
a) "Sângele Legământului" (Matei 26:28)?
b)
"Care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor"?
18. De cine, şi de ce, ne răscumpără moartea lui Cristos?
Găsiţi referinţe:
19. Care au fost consecinţele imediate ale morţii lui Isus
asupra spectatorilor?
20. Ce anume a îngăduit ucenicilor să înţeleagă sensul
morţii lui Cristos?
B. Studiu biblic personal
Recitiţi cele patru istorisiri ale morţii lui Cristos.
1. a) Meditaţi asupra cuvintelor de pe cruce, şi notaţi
pentru fiecare dintre ele ce ne revelează despre Isus Cristos; despre Persoana
şi lucrarea Lui.
b) Ce
implică cuvântul "S-a săvârşit!" (cu privire la Scripturi)? Pentru
mine şi mântuirea mea?
2. Căutaţi referinţele, din Ioan 10 şi următoarele capitole,
care arată că moartea lui Cristos:
a) împlinea
o poruncă a lui Dumnezeu .
b) era
totuşi o acţiune voită (relevaţi în Ioan 10 de câte ori Isus spune că îşi
"dă" viaţa)
c) găsiţi
un verset profetic în Evanghelia după Ioan care vorbeşte de caracterul
înlocuitor al morţii lui Cristos, în acelaşi timp pentru poporul Israel şi
pentru toţi oamenii.
3. Rezumaţi însemnătatea şi rezultatele morţii lui Cristos,
dând cel puţin:
a) trei
versete din evanghelii.
b) unul,
din epistolele lui Pavel
c) unul,
din epistolele lui Petru
d) unul,
din epistolele lui Ioan
e) unul,
din epistola către Evrei
4. Studiaţi Exodul 12:1-14 şi faceţi o comparaţie între
Paştele evreieşti şi pătimirea lui Cristos, între mielul pascal şi Isus, între
simbol şi realitate.
C. Aplicaţie practică
1. Meditaţi Ioan 15:18-21; Marcu 8:34-38; Ioan 12:24-26. Ce
învăţătură trag eu pentru mine din aceste texte?
2. În Ioan 12:23, 27-28; 17:1, Isus vorbeşte despre moartea
Lui ca despre o "proslăvire". De ce? Ce să deduc pentru mine?
3. Găsiţi în Noul Testament un alt capitol 3, cu versetul
16, care să fie concluzia lui Ioan 3:16 în ce priveşte ucenicul lui Isus
Cristos. Citaţi referinţa.
4. Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi două versete din
evanghelii, alese de dvs. care v-au frapat, despre moartea lui Isus Cristos.
5. Am mâncat eu oare din Mielul de Paşti, Pâinea vieţii, şi
mă hrănesc cu El mai departe, în fiecare zi?
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL IX
A. Despre materia
cursului
1. a) Simeon: „...va fi un semn care va stârni împotrivire
(Luca 2:34).
b) Ioan
Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan
1:29).
2. a) Păstorul cel bun, care îşi dă viaţa pentru oile sale
(Ioan 10:11).
b)
Şarpele de aramă ridicat pe o prăjină (Ioan 3:14).
c)
Grăuntele de grâu care cade în pământ ca să moară (Ioan 12:24).
3. a) Cele trei evanghelii sinoptice: Matei 16:21-23;
17:22-23; 20:19; Marcu 8:31; 9:31; 10:33-34; Luca 9:12, 44; 18:31-34.
b) Ei nu
înţelegeau, erau turburaţi şi nu îndrăzneau să-L întrebe pe Isus despre
acestea.
4. "Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat
la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim" (Luca
9:51).
5. a) "Am puterea să o dau şi am puterea să o iau iarăşi"
(Ioan 10:18).
b)
Moartea Lui a fost voluntară.
6. În pustie, dar şi în tot decursul lucrării Lui. Până la
ultima suflare, El ar fi putut să Se elibereze sau să Se glorifice pe El Însuşi
(vezi de exemplu Matei 26:53).
7. De exemplu:
a) necredinţa ucenicilor, Marcu 9:19.
b)
ambiţia oarbă a lui Iacov şi Ioan, Marcu 10:38.
c)
trădarea lui Iuda, Ioan 13:21.
8. a) Oamenii învăţaţi, fruntaşii religioşi (fariseii, cărturarii,
învăţătorii Legii), cei din satul Lui, din familia Lui.
b) Cea
care atribuia Satanei puterea Duhului Sfânt din El, Matei 12:22-37.
9. El a refuzat să bea stupefiantul care se oferea condamnaţilor.
Ultimele Lui cuvinte. Capul I-a rămas ridicat ferm până la sfârşit.
10. a) Suferinţele morale, ca să fie făcut păcat pentru noi.
b)
"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"
11. a) L-au silit pe Simon din Cirena să-I poarte crucea lui
Isus.
b) Isus
S-a adresat mulţimii şi femeilor care se tânguiau după El.
c)
"Plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri", etc.
El anunţă judecata care vine (Luca 23:28-31).
12. Primele trei, la începutul agoniei Lui. Iar ultimele
patru chiar la sfârşit, una după alta, după o mare tăcere.
13. Primul cuvânt: Isaia 53:12, "El S-a rugat pentru
cei vinovaţi". Al patrulea cuvânt: Psalmul 22:1. Al cincilea cuvânt:
Psalmul 22:15; 69:3, 21. Al şaptelea cuvânt: Psalmul 31:5.
14. "Tată... Dumnezeul Meu. Tată... Dumnezeul
Meu"... Identificat cu neamul omenesc păcătos, Isus cunoaşte despărţirea
de neconceput de Tatăl; El rămâne însă statornic în credinţa Lui personală
(Dumnezeul Meu). La sfârşit, El strigă din nou: „Tată"... căci Şi-a
regăsit toată seninătatea, toată conştiinţa că este Fiul cel Prea Iubit al lui
Dumnezeu. Astfel, în al şaptelea cuvânt, îşi exprimă "deplina încredere în
suprema-I slăbiciune".
15. a) Trecătorii, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, magistraţii,
tâlharul şi soldaţii romani.
b)
Dumnezeu trebuie să-Şi dovedească puterea eliberând pe ai Săi în mod
spectacular, după cum ne închipuim noi.
c)
"Cine îşi va pierde viaţa... o va câştiga" (Matei 10:39). Lui Isus
I-a trebuit o putere nespus mai mare, puterea dragostei Lui, ca să rămână pe
cruce decât ca să Se coboare de pe ea. Dumnezeu îngăduia morţii să-şi facă
lucrarea până la capăt; prin ea însă, El a dat oamenilor cea mai nemărginită
eliberare; nebunie în ochii omului natural, dar înţelepciunea lui Dumnezeu
pentru mântuirea credincioşilor (1 Corinteni 1:18).
16. a) Marcu 10:45; Matei 26:28. Răscumpărare pentru mulţi,
pentru iertarea păcatelor.
b) Luca
24:47. Prin moartea Lui au devenit posibile pocăinţa şi iertarea păcatelor.
17. a) Ea face aluzie la jertfele din Vechiul Testament care
pecetluiseră legământul între Dumnezeu şi poporul Său (Exodul 24:8). Cristos
inaugurează un legământ nou, mai bun (vezi Ieremia 31:31).
b)
Cristos indică în plus că jertfa Lui va realiza tot ce era prefigurat în
jertfele înlocuitoare pentru păcat, din Vechiul Testament.
18. De Satan. De robia păcatului şi a morţii (Ioan 8:34-36,
44; compară cu Evrei 2:14-15); de blestemul Legii (Galateni 3:13).
19. Sutaşul şi soldaţii romani se înfricoşează foarte tare
(Matei 27:54); ei recunosc că Isus era neprihănit, chiar Fiul lui Dumnezeu
(preludiul pocăinţei păgânilor). Poporul se întoarce încremenit (anunţ al
pocăinţei finale a iudeilor). Prietenii lui Isus privesc îndelung la scena
aceasta, de departe.
20. Venirea Duhului Sfânt, care de atunci încolo le-a reamintit
tot ce Isus îi învăţase şi i-a instruit în tot adevărul.
B. Studiu biblic personal
1. a) Întâiul cuvânt: Mijlocitorul, care cere graţierea vinovatului.
Exemplul perfect la Matei 5:44. "Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă
prigonesc".
Al doilea cuvânt: Mântuitorul, Cel care, nu numai că obţine
iertarea ci şi mântuirea păcătosului, şi are puterea să introducă pe oameni în
rai.
Al treilea cuvânt: Omul, fiul cel iubitor al Mariei, Cel
care nu uită de greutăţile practice ale vieţii, ci ştie să le rezolve.
Al patrulea cuvânt: Victima ispăşitoare, Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul nostru şi suferă pentru noi iadul, despărţirea de Dumnezeu.
Al cincilea cuvânt: Omul durerii, care a cunoscut suferinţele
noastre fizice, infirmităţile noastre, şi poate să ne compătimească.
Al şaselea cuvânt: Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).
Îndeplinind perfect Legea lui Dumnezeu şi răscumpărarea oamenilor.
Al şaptelea cuvânt: Fiul lui Dumnezeu, încrezător şi biruitor,
întotdeauna dependent de Tatăl.
b) Tot ce
fusese prevestit, pregătit, scris dinainte pentru mântuirea oamenilor sub
vechiul Legământ în Vechiul Testament îşi găseşte îndeplinirea pe cruce,
confirmând puternic autoritatea Scripturilor şi inspiraţia lor. Pentru
mântuirea mea, acest cuvânt al lui Cristos arată că totul este deja împlinit.
Este un fapt din trecut. Jertfa Lui nu trebuie repetată. Nu trebuie să mă
sforţez ca să mă unesc cu El; ca să mă nasc la o viaţă nouă, căci El S-a unit
cu natura mea omenească, şi m-a cuprins odată pentru totdeauna în izbăvirea pe
care a săvârşit-o. Mie îmi rămâne doar să cred; să accept în mod personal
pentru mine însumi acest "S-a săvârşit".
2. a) Puterea de a-Şi da viaţa şi de a o lua din nou este o
poruncă a Tatălui (Ioan 10:18). El acţionează după porunca pe care I-a dat-o
Tatăl (Ioan 14:31). Tatăl îi dă acest pahar de băut (Ioan 18:11). Puterea de
a-L omorî i-a fost dată de sus lui Pilat (Ioan 19:11). (Compară cu Faptele
apostolilor 2:23). "Dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după
ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu".
b) Ioan
10:11, 15, 17, 18 a şi 18 b. De cinci ori este repetat: „Eu o dau". (Vezi
şi Ioan 15:13 şi 17:19). "Eu însumi Mă sfinţesc (adică Mă consacru până la
moarte) pentru ei".
c) Ioan
11:51-52; compară cu Ioan 12:32-33.
3. De exemplu:
a) Prin moartea Lui, Cristos ispăşeşte păcatele (Ioan 1:29).
El dă viaţa veşnică (Ioan 3:16; 6:54. Atrage la El pe toţi oamenii (Ioan
12:32). Biserica poate fi alcătuită (Ioan 11:52). Diavolul, stăpânitorul lumii
acesteia, este judecat şi aruncat afară (Ioan 12:31).
b)
Păcatele nu ne sunt ţinute în socoteală, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu (2
Corinteni 5:19). Această împăcare este obţinută pentru întregul univers, ceresc
şi pământesc (Coloseni 1:20). Satana şi toate puterile rele sunt învinse
(Coloseni 2:15).
c) Noi
suntem răscumpăraţi din felul nostru deşert de vieţuire (1 Petru 1:18-19); pentru ca,
fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; am fost vindecaţi (1
Petru 2:24).
d) Jertfa
Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7); revelează dragostea lui Dumnezeu,
şi ne convinge să iubim la rândul nostru (1 Ioan 4:9-11).
e) El
nimiceşte pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol (Evrei 2:14). Moartea
Lui L-a făcut mijlocitorul unui legământ nou, veşnic (Evrei 9:15). El şterge
păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9:26) etc.
4. Pentru jertfa Paştelor evreieşti, trebuia un miel de un
an, de parte bărbătească, fără cusur; Isus era drept şi nevinovat de orice
păcat. El Şi-a dat viaţa în floarea tinereţei şi forţei.
Mielul se înjunghia "între cele două seri" adică
înainte de asfinţitul soarelui; Isus a murit şi a fost înmormântat la ceasul
acela al zilei.
Sângele acoperea şi ocrotea casele israelite, îngerul judecăţii
trecea fără să le lovească; sângele lui Isus ne izbăveşte de mânia şi judecata
lui Dumnezeu.
Mielul pascal trebuia mâncat întreg; noi nu putem să credem
în Isus (să mâncăm, să bem) pe jumătate. Isus a zis: „Dacă nu mâncaţi... nu
aveţi viaţa" (Ioan 6:53).
Orice aluat trebuia să fi dispărut din mâncarea aceea;
aluatul este un simbol al păcatului, al corupţiei, care trebuie să dispară din
creştin (1 Corinteni 5:6-8).
Mielul trebuia mâncat în grabă înaintea plecării: „Să aveţi
mijlocul încins şi încălţămintele în picioare"; a crede în Cristos nu
înseamnă a fi ajuns la ţel, ci dimpotrivă este semnul unui punct de plecare.
Trebuie să fii pregătit să renunţi la vechea viaţă, şi aceasta în grabă.
În sfârşit, masa de Paşti ne vorbeşte şi de legătură
frăţească, şi de legătură cu Cristos.
C. Aplicaţie practică
1. Dacă sunt un ucenic adevărat al lui Cristos, voi avea
necazuri şi dificultăţi în lume, voi întâmpina adeseori critici, împotriviri.
Să nu mă mir! Ci să învăţ astfel tot mai bine să mă lepăd de mine însumi; să-mi
port crucea şi să mă bucur pentru că seamăn cu Domnul Isus.
2. Pentru că El priveşte în acelaşi timp şi la învierea şi
la biruinţa Lui finală. Dacă-mi pierd viaţa pentru Cristos aici jos, pot să mă
bucur de slava care mi-e făgăduită, şi mi-a şi fost câştigată (Romani 8:18,
30).
3. "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a
dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1
Ioan 3:16).