CAPITOLUL III
Pregătirea venirii lui Cristos
Spre a înţelege bine evangheliile şi viaţa lui Cristos,
trebuie să le situăm în contextul lor religios şi politic. Pe de o parte,
trebuie sesizată relaţia lor cu Vechiul Testament, unde îşi au ele rădăcina,
iar pe de altă parte, legătura lor cu epoca apariţiei lor.
"Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe
Fiul Său, născut din femeie" (Galateni 4:4). Vom cerceta cum această
afirmare se justifică admirabil de bine şi cum a fost pregătită venirea lui
Cristos. Isus Cristos este, pentru credincios, centrul istoriei. Tot ce vine
înainte I-a croit drumul, direct sau indirect; iar tot ce urmează îi pregăteşte
revenirea în slavă în Împărăţia Sa veşnică.
REVELAŢIA CĂTRE POPORUL IUDEU
Poporul iudeu este cel care a primit revelaţia lui Dumnezeu
prin trimiterea pe pământ a Fiului Său Isus Cristos. "Mântuirea vine de la
iudei" a spus Isus femeii din Samaria (Ioan 4:22). În adevăr, în mijlocul
acestui popor S-a născut Isus. Cu două mii de ani mai înainte, Dumnezeu
alcătuise acest popor Israel, chemându-l pe Avraam, punându-l de-o parte,
împreună cu urmaşii lui, spre a li Se arăta şi a-i pregăti să primească pe
Mântuitorul lumii, pe Mesia cel făgăduit prin toţi profeţii. Această revelaţie
divină este conţinută în Vechiul Testament, Însuşi Dumnezeu creează această
aşteptare mesianică.
Evangheliile ar fi de neînţeles fără Vechiul Testament, din
care conţin numeroase citate, cele mai multe date de Isus Însuşi. Cristos,
misiunea Lui; valoarea vieţii şi a morţii Sale, sunt prezise şi prefigurate în
nenumărate feluri în Scripturi. Vom sublinia aici întemeierea şi proorociile
explicite.
Instituirile
Tot sistemul jertfelor este o pildă a jertfei lui Cristos.
Împreună cu rânduielile şi cu Legea, el revela, pe de o parte, sfinţenia lui
Dumnezeu care nu poate suferi păcatul, ci îl pedepseşte cu moartea; iar pe de
altă parte, revela şi dragostea Lui care înlocuieşte pe cel vinovat printr-o
altă victimă. Cel vinovat trebuia să se identifice cu aceasta, punându-şi
mâinile peste ea (Leviticul 4:29).
Sărbători ca Paştele (Ex. 12) sau marea zi a ispăşirii
(Levitic 16) prefigurau lucrarea pe care Cristosul avea s-o împlinească pe
cruce.
Funcţiile de împărat, de preot, de prooroc, pentru care se
primea ungerea în numele lui Dumnezeu, prevesteau pe Acela care la un moment
dat le va îndeplini desăvârşit. El va fi Mesia (care înseamnă
"Unsul"), Sfântul Rob al lui Dumnezeu, în acelaşi timp împărat, preot
şi prooroc prin excelenţă.
Proorociile explicite
Pe lângă orânduiri şi legi, Vechiul Testament conţine şi
numeroase proorocii importante, pe care Isus le-a împlinit întocmai. Scrise cu
sute de ani înainte, ele descriau trăsăturile principale ale vieţii lui
Cristos, atestând suferinţele Sale şi gloria care le va urma:
Mesia va fi sămânţa femeii Geneza 3:15 = Matei 1:18
El se va naşte dintr-o fecioară Isaia 7:14 = Matei 1:22-23
El va fi din casa lui David 2 Samuel 7:12 = Luca 1:31-33
El se va naşte în Betleem Mica 5:1-2 = Matei 2:6; Levitic
2:4, 15 El va avea un înaintaş Isaia 40:3; Maleahi 3:1 = Matei 3:1-3
Marcu 1:2-3
El va fi Însuşi Dumnezeu Întrupat Isaia 9:6 = Luca 2 11
El va fi uns cu Duhul Sfânt pentru o slujbă de mântuire Isaia
11:2-3; 61:1 = Luca 3:22; 4:18; Ioan 3 34 El va fi respins de oameni Psalmul
69:9; Isaia 53:3 = Ioan 1:11; 7:5 Isus va fi părăsit de toţi Zaharia 13:7 =
Matei 26:31; Marcu 14 50 El va fi pus în numărul celor fărădelege Isaia 53 12 =
Marcu 15:28; Luca 22:37
Va fi bătut şi scuipat pe faţă Isaia 50:6 = Matei 26:67; 27
26
I se va da oţet de băut Psalmul 69:21 = Matei 27:34 48
Va fi străpuns cu cuie Psalmul 22:16 = Levitic 23:33; Ioan
20 25
Va cunoaşte agonia setei Psalmul 22:15 = Ioan 19 28
Îmbrăcămintea Lui va fi împărţită prin tragerea la sorţi Psalmul
22:18 = Ioan 19:24; Luca 23:34
Va fi părăsit de Dumnezeu Psalmul 22:1 = Matei 27: 46
Îşi va
încredinţa duhul Tatălui ceresc Psalmul 31:5 = Levitic 23:46
Nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit Psalmul 34:20 = Ioan
19:33
Mormântul Lui va fi pus la un loc cu cel bogat Isaia 53:9 =
Matei 27:57-60
El va învia fără să fi văzut putrezirea Psalmul 16:10 = Luca
24:6 (comp. cu Faptele apostolilor 2:27, 31).
Se va înălţa în slavă Psalmul 24:7-8 = Levitic 24:51;
Faptele apostolilor 1:9 Va fi aşezat la dreapta lui Dumnezeu Psalmul 110:1 =
Matei 26:64
Va fi lumina neamurilor Isaia 42:1, 6 = Levitic 2:32;
Faptele apostolilor 13:47
Împărăţia Lui nu va avea sfârşit Daniel 2:44 = Luca 1:33
Va fi Domnul păcii Isaia 9:5-6 = Ioan 14:27
Nu degeaba scrie Ioan în prologul Evangheliei sale: „A venit
la ai Săi..." Ai Săi, adică poporul pregătit de Dumnezeu cu mii de ani
înainte, pe care proorocii l-au învăţat să aştepte pe Mesia şi împărăţia Lui.
Am mai văzut că majoritatea citatelor din Vechiul Testament. În evanghelii sunt
puse în valoare de către Isus Însuşi. Să subliniam două puncte importante în
această privinţă:
1) Isus declară că El împlineşte legea şi proorocii.
"Am venit, nu să stric, ci să împlinesc", afirmă El în Predica de pe
munte (Matei 5:17). După înviere, El dă ucenicilor învăţături şi mai clare
despre El Însuşi: „Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a
tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El" (Levitic 24:27).
"Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a zis: „Aşa
este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învieze a treia zi din
morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi
iertarea păcatelor, începând din Ierusalim" (Luca 24:45-47).
2) Atitudinea lui Isus faţă de Vechiul Testament trebuie să
se repete şi în atitudinea noastră. Vom reveni la acest punct într-un capitol
următor.
PREGĂTIREA CELORLALTE NAŢIUNI
Pregătirea celorlalte naţiuni care înconjurau poporul
Israel, din acea epocă, se poate considera sub un aspect dublu: negativ şi
pozitiv.
Palestina se află la răspântia continentelor: Africa, Asia
şi Europa. Ţară mică, înconjurată de naţiuni mari, ea a văzut ridicându-se
imperii puternice care s-au perindat unul după altul, lăsând loc dominaţiei
greceşti şi, în final, celei romane.
Din punct de vedere negativ, nici unul din aceste imperii
nu ajunsese, prin puterea, religia sau prin civilizaţia lui, să stabilească o
societate durabilă şi justă. Nici Egiptul cu ştiinţa şi comorile lui; nici
imperiile Babilonului şi Persiei, cu fastul lor oriental, cu încrederea lor în
puterile cereşti sau chiar cu morala lor, câteodată ridicată; nici Grecia, cu
cultura ei, cu religia omului şi cu filozofia ei adâncă, şi nici romanii, cu
realizările lor practice, sociale şi politice, n-au putut să satisfacă inima
omului, nici să găsească un leac radical împotriva păcatului, răului şi morţii.
Decadenţa vechilor religii şi slăbirea morală lăsau pe mulţi oameni sceptici şi
decepţionaţi. Lumea avea nevoie urgentă de un mesaj al vieţii.
Din punct de vedere pozitiv, cultura greacă, răspândindu-se
peste tot în ultimele trei secole î.Cr., a alcătuit, cu limba ei, un mijloc de
contact remarcabil. Limba greacă se vorbea printre popoare foarte diferite şi
împrăştiate. În această limbă, propovăduirea Bunei Vestiri a lui Isus Cristos
s-a răspândit repede pretutindeni, evangheliile, şi chiar tot Noul Testament,
fiind scrise în greceşte.
Pe de altă parte, romanii ajunseseră, când S-a născut
Cristos, la o unificare a întregii lumi mediteraneene sub guvernul lor: vestita
"pace romană" a domnit mai bine de două sute de ani, asigurând o
stabilitate favorabilă dezvoltării creştinismului, în ciuda unor prigoniri
crunte. Căile pe care le-au croit romanii îngăduiră călătoriile şi schimbul
liber al comerţului şi al ideilor, nelimitate de graniţe. Primii misionari
creştini au profitat din belşug de acest prilej pentru răspândirea Evangheliei.
În fine, lumea fusese pregătită şi prin împrăştierea
iudeilor. Numeroşi emigranţi iudei alcătuiseră cam peste tot colonii
înfloritoare, dintre care una din cele mai importante a fost Alexandria, în
Egipt. În fiecare oraş unde se regăseau, iudeii creau câte o sinagogă, după
obiceiul luat în robia babiloneană. Acolo, sabat după sabat, ei învăţau
credinţa lor şi, adeseori, se întorceau şi păgâni, atraşi de revelaţia
adevăratului Dumnezeu, la iudaism. Mai mulţi oameni din afara poporului iudeu
s-au deprins astfel cu Vechiul Testament, cu cerinţele divine, cu promisiunea
unui Mesia; inimile lor erau pregătite să primească "vestea cea
bună". Coloniile evreieşti, răspândite în centrele însemnate, influenţară
şi gândirea naţiunilor în care se găseau şi alcătuiră astfel puncte de
întâlnire şi de contact inestimabile pentru un misionar ca Pavel. În fiecare
loc necunoscut, apostolul Pavel se ducea mai întâi la sinagogă; acolo predica
şi atingea în acelaşi timp şi pe iudei şi pe "prozeliţi" (oameni de
origine păgână, întorşi la iudaism) care gravitau în jurul lor.
SITUAŢIA PALESTINEI ÎN VREMEA LUI ISUS
Situaţia politică
Este important să sesizăm că, între sfârşitul Vechiului
Testament (proorocul Maleahi) şi venirea lui Isus, au trecut cam 400 ani, o
perioadă tot atât de lungă ca aceea care ne desparte azi de Reformă.
În acest timp, iudeii din Palestina au trăit patru epoci
diferite:
1) Perioada dominaţiei Perşilor
2) Perioada dominaţiei Greciei, de la 331 până la 167 î.Cr.,
imperiu care s-a ridicat prin cuceririle lui Alexandru cel Mare. După el, Împărăţia
lui s-a împărţit în patru regate, iar Palestina a fost supusă, când Egiptului
(sub dinastia Ptolemeilor), când Siriei (sub dinastia Seleucizilor). Sub
Ptolomei, care în general erau binevoitori faţă de iudei, s-a dezvoltat un
centru evreiesc înfloritor la Alexandria. În acest oraş s-a tradus Vechiul
Testament din limba ebraică în limba greacă (între sfârşitul sec. al 3-lea şi
sec. al 2-lea î.Cr.). Această traducere s-a numit Septuaginta, pentru că
şaptezeci de învăţaţi iudei ar fi început-o. Septuaginta a răspândit revelaţia
adevăratului Dumnezeu în toată lumea antică. Ea era folosită larg în vremea lui
Isus şi a fost întrebuinţată curent şi de primii creştini.
Unul din Seleucizi, numit Antiohus Epifan, avea necaz pe
iudei, şi, în 168 î.Cr., el a pustiit Ierusalimul şi a spurcat Templul.
Asuprirea, torturile şi masacrele făcute de el au provocat o răzvrătire.
3) Perioada de independenţă, între 176 şi 63 î.Cr. Sub
conducerea unor cârmuitori eroici din familia Macabeilor, iudeii au scuturat
jugul Seleucizilor şi şi-au recucerit libertatea timp de vreo sută de ani.
4) Perioada dominaţiei romane, de la 63 î.Cr., până la
vremea lui Cristos, şi mai târziu, în anul 63 î.Cr., Palestina a fost cucerită
de romani. Ei au pus domn peste Iudea pe Antipater, care era edomit (adică
urmaş al lui Esau, n. trad.). A urmat atunci un timp de turburări sângeroase şi
de lupte neîntrerupte, căci iudeii voiau să-şi recâştige libertatea. Irod cel
Mare, fiul lui Antipater, a domnit între 37 şi 3 î.Cr. El a fost un tiran
destrăbălat şi crud. Un istoric a scris despre el: „Şi-a luat domnia ca o
vulpe, a domnit ca un tigru, şi a murit ca un câine". Totuşi, ca să facă
pe placul iudeilor, Irod cel Mare a reclădit Templul din Ierusalim cu o
splendoare nemaipomenită.
Acest Irod domnea când S-a născut Isus, în anul 4 î.Cr., şi
tot el a poruncit masacrul pruncilor din Betleem. (Anul naşterii lui Isus este
astăzi considerat ca precedând cu 4 ani vechile calcule după care este datată
era noastră). Deja atunci, Irod suferea de boala grea care l-a prăpădit un an
după aceea, în anul 3 î.Cr.
După moartea lui, îi urmară fiii săi: Arhelau şi Antipa.
1) Arhelau, cel mai mare, crunt ca tatăl său, domni peste
Iudea. Dar în anul 6 d.Cr., el fu izgonit, şi iudeii înşişi preferară în loc un
procuror roman acestui tiran edomit. În vremea morţii lui Isus, procurorul
roman era Pilat din Pont.
2) Irod Antipa cârmui Galilea şi Perea ca dregător (tetrarh)
până în anul 39 d.Cr. El a tăiat capul lui Ioan Botezătorul (Marcu 6:14-29);
tot el şi-a bătut joc de Isus înainte de a-L trimite înapoi la Pilat (Luca
23:11).
Să mai menţionăm că, de la anul 41 până la 44 d.Cr., a
domnit peste Galilea Irod Agripa. (Moartea lui îngrozitoare este descrisă în
Faptele apostolilor 12). Apoi fură puşi asupra ţării nişte procuratori romani
ca Felix sau Festus, de care amintesc Faptele apostolilor, până la izbucnirea
războiului care a adus distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., şi
împrăştierea finală a iudeilor în toată lumea (zisă şi diaspora).
Ne vine greu să sesizăm cum au fost anii care au precedat
şi însoţit naşterea şi adolescenţa lui Isus. În Palestina şi mai ales în Iudea,
ani de lupte sângeroase, de incertitudini adânci, de revolte continue şi de
acte de opresiune din partea tiranilor. Se consideră că elita evreiască, fie
războinică, fie intelectuală, a pierit cu zecile de mii, nelăsând în ţară decât
pe cei slabi. Cete de rezistenţi, care adeseori degenerau în tâlhari (vezi
pilda samariteanului cel milostiv, Luca 10:30-37), se dedau la violenţe şi pustiiri.
În strâmtorarea lor, iudeii aşteptau, mai intens ca niciodată, pe un Mesia
liberator, dar şi-L închipuiau ca pe un cârmuitor politic puternic, care va
izgoni pe asupritor şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu şi domnia glorioasă
a poporului iudeu. Se înţelege că romanii, în această atmosferă, priveau cu
ochi răi pe oricine apărea ca un conducător şi care atrăgea noroadele după
sine. Erau gata să zdrobească orice tentativă de răscoală. Pentru o grupă de
manifestanţi, tot poporul putea să sufere represalii. Vedeţi, de exemplu,
frica conducătorilor iudei în Ioan 11:48-50, sau argumentul pe care l-au găsit,
ca să obţină din partea lui Pilat osândirea lui Cristos la moarte (Ioan 19:12;
Luca 23:1-5), cu toate că ura lor împotriva lui Isus avea motive foarte
diferite.
Situaţia religioasă
Roma lăsa ţărilor pe care le cucerise o parte din guvernul
lor intern şi o mare libertate religioasă. În epoca Domnului nostru, organul de
cârmuire recunoscut de iudei era soborul.
Soborul reprezenta în acelaşi timp puterea civilă şi cea
religioasă, în ochii iudeilor, el era autoritatea cea mai înaltă. În frunte cu
Marele Preot, era alcătuit din 70 de membri, toţi însuraţi; mai ales preoţi,
saduchei (nobili) dar şi farisei, cărturari şi fruntaşi ai triburilor sau
familiilor (bătrâni).
Sinagogile, locuri de cult şi de instrucţie religioasă, erau
răspândite prin toată Palestina, precum şi în străinătate, printre iudeii
împrăştiaţi. În fiecare oraş sau centru important erau câte una sau mai multe
sinagogi, chiar şi la Ierusalim, pe lângă vestitul lui Templu. Ele erau
cârmuite de câte un grup de bătrâni, şi aveau copii ale cărţilor din Vechiul
Testament, care se citeau public în mod regulat.
În ziua Sabatului, adunarea putea să roage pe orice membru
ştiutor de carte sau pe un musafir care se afla acolo în treacăt să citească şi
să comenteze textul sfânt. Astfel a predicat Isus adeseori în sinagogi.
Ucenicii Săi, apoi Pavel şi mulţi alţii, se folosiră şi ei de acest obicei. Adunările
şi locurile de cult ale primilor creştini îşi luară model, în parte, după
sinagogă.
În vremea lui Isus se găseau în popor următoarele tendinţe,
clase sau secte:
a)
Saducheii: Ei reprezentau mai mult o clasă socială decât un partid. Era clasa
marilor preoţi şi nobililor din ţară, care în mod general admirau cultura şi
gândirea greacă. Adeseori erau sceptici, necrezând nici în îngeri nici în
posibilitatea unei învieri. Isus le-a răspuns susţinut de textele din cărţile
lui Moise, singurele pe care ei le mai acceptau din Vechiul Testament.
b)
Fariseii: Acest partid religios şi politic conservator, opus influenţei
greceşti, era foarte important şi trăgea cea mai mare parte din popor după el.
c)
Cărturarii sau învăţătorii Legii: Erau o clasă de oameni ştiutori de carte, a
căror funcţie era de a copia Scripturile şi de a le preda oamenilor, precum şi
de a le comenta. Deprinşi cu fiecare amănunt al Legii, ei reprezentau juriştii
de pe vremea aceea.
d)
Zeloţii: Acest partid era alcătuit din patrioţi fanatici, care se împotriveau
romanilor mai mult decât fariseii. Adeseori se dedau la violenţe. În mijlocul
celor doisprezece apostoli se afla şi un fost zelot. Se pare că Isus se referă
la ei când vorbeşte de cei ce dau năvală ca să pună mâna pe Împărăţia cerurilor
(Matei 11:12; Levitic 16:16).
e)
Irodianii: Acest partid era devotat dinastiei lui Irod, urâtă de restul
poporului. Adeseori s-au împotrivit lui Cristos (Matei 22:16; Marcu 3:6).
f) Să mai
numim la urmă şi secta Esenienilor. evangheliile nu o pomenesc, dar influenţa
ei în vremea aceea era considerabilă. Esenienii erau oameni foarte religioşi,
trăiau în comunităţi ascetice, împărţindu-şi bunurile şi posedând în
exclusivitate scrieri particulare. Anumite comunităţi dintre acestea se
retraseră în pustie. Probabil că Ioan Botezătorul şi Isus au avut contacte cu
această mişcare, precum şi cu celelalte secte sau partide enumerate mai sus.
LUCRAREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL
Venirea lui Isus a fost pregătită de lucrarea lui Ioan
Botezătorul, înaintaşul Său, a cărei siluetă măreaţă se ridică în pragul celor
patru E vanghelii; Ioan Botezătorul, ultim prooroc din Legământul cel vechi şi
vestitorul celui nou. El este cel care face legătura între cele două legăminte,
prin mărturia lui izbitoare despre Cristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29).
Ioan Botezătorul era înrudit cu Isus şi s-a născut şase luni
înaintea Lui. Potrivit cu porunca îngerului care prevestise naşterea lui, el a
fost "nazireu"; briciul n-a trecut pe capul lui şi el nu s-a atins de
nici o băutură îmbătătoare (vezi Numeri 6, n. trad.).
El a rămas cam 30 ani în anonimat, ca şi Domnul, trăind în
pustie o viaţă ascetică, îmbrăcat cu haine de piele, hrănindu-se cu lăcuste şi
miere sălbatică. A subliniat el însuşi că nu era Ilie în persoană (Ioan 1:21);
căci iudeii, după proorocia lui Maleahi, la sfârşitul Vechiului Testament,
credeau că Ilie va reapărea înainte ca să se arate Mesia. Totuşi, Ioan
Botezătorul, îmbrăcat cu puterea şi duhul lui Ilie, era cu adevărat înaintaşul
vestit de Maleahi; Însuşi Isus a spus-o clar (Matei 11:14).
Care era mesajul acestui om, mesaj care, atunci ca şi
astăzi, pregăteşte pe om să-L recunoască pe Cristos? Este dublu:
a) Ioan
Botezătorul predică pocăinţa, nu numai o căinţă sentimentală, ci o pocăire
însoţită de fapte, de părăsirea păcatelor şi de săvârşirea unor fapte drepte.
Depăşind concepţiile evreieşti din vremea aceea, precum şi noţiunile multor
creştini de mai târziu, el se ridică cu putere împotriva ideii potrivit căreia
apartenenţa la "poporul lui Dumnezeu", fie prin sânge fie prin
tradiţie, ar fi de ajuns pentru a fi salvat. Trebuie neapărat o inimă nouă, o
viaţă schimbată, simbolizată prin botez (Matei 3:7-9).
b) El
mărturiseşte despre Isus. Ioan Botezătorul mărturiseşte printre altele: despre
veşnicia lui Isus, despre natura Lui ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1:30, 34),
despre opera Sa de ispăşire şi substituire pentru lumea întreagă (Ioan 1:29),
despre botezul cu Duhul Sfânt pe care-L va da El (Luca 3:16). Apoi despre
judecata finală pe care o va face, asemuită unui foc îngrozitor (Luca 3:17).
Ioan Botezătorul întrezăreşte mai ales puterea şi judecata
în mâinile lui Mesia, urmând astfel pe proorocii din vechime, mai cu seamă pe
Maleahi (Maleahi 3:1-3; 4:1). Sesizează bine aspectul spiritual al Împărăţiei,
deoarece trebuie să te pregăteşti pentru ea prin pocăinţă, dar toată perioada
care desparte cele două veniri ale lui Cristos încă nu-i este revelată. Cu
toate că au fost la şcoala învăţătorului timp de mai mulţi ani, nici ucenicii
lui Isus n-au înţeles decât după înviere şi Rusalii desfăşurarea planului divin
şi valoarea primei faze a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Din temniţa lui, desigur frământat de faptul că focul
judecăţii nu se manifesta, Ioan Botezătorul a trimis ucenici ai săi la Isus
să-L întrebe despre aceasta. Domnul răspunde subliniind harul lucrării Sale,
har prevestit de prooroci (Matei 11:2-6). Îşi va fi adus atunci aminte Ioan
Botezătorul că văzuse Duhul Sfânt pogorându-se peste Isus, nu ca o flacără de
foc, ci ca un porumbel?
În Matei 11:11 (vezi şi Luca 7:24-30; 16:16), Isus salută pe
înaintaşul Său, Ioan Botezătorul, ca pe unul din cei mai mari muritori
"născuţi din femeie" care aparţin perioadei Legii şi a profeţilor. În
acelaşi timp, Cristos afirmă transcendenţa totală a Împărăţiei lui Dumnezeu, cu
valorile ei, asupra a tot ce a precedat-o. În acest capitol al lui Matei 11,
Isus urmează ca un ecou propovăduirea elocventă a vărului Său, vorbind despre
necesitatea pocăinţei şi despre venirea judecăţii (aducând aspre mustrări la
adresa cetăţilor care nu se pocăiseră). Totuşi, El nu încetează chemarea
harului Său: „Veniţi la Mine... şi vă voi da odihnă... Învăţaţi de la Mine,
căci Eu sunt blând şi smerit cu inima". Buna Vestire este adresată
săracilor şi celor smeriţi.
Este frapant să constatăm că Domnul nostru reia, la începutul
lucrării Lui, chiar propovăduirea lui Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă şi
credeţi!" (vezi Matei 3:2 şi Marcu 1:15). Această vestire este
indispensabilă, spre a aduce la Cristos şi la botezul cu Duhul Sfânt. După Rusalii,
Petru şi ceilalţi ucenici insistă şi mai mult asupra acestui adevăr (Faptele
apostolilor 2:38; 3:19; 26:20).
CONCLUZIE
Astfel, când a existat o limbă gata să răspândească vestea
cea bună; când drumurile au fost deschise în toate ţările, unite sub acelaşi
guvern; când poporul iudeu, aşteptându-L pe Mesia al lui, avea o influenţă
spirituală asupra popoarelor printre care fusese împrăştiat; când în cele din
urmă marele înaintaş pregătise venirea Mântuitorului, atunci a apărut Isus,
Lumina lumii.
"Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, şi a locuit
printre noi, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1:14).
GEOGRAFIA PALESTINEI
Spre a urmări drumul lui Isus prin Palestina şi a înţelege
bine lucrarea Sa, trebuie neapărat cunoscută şi geografia acestei ţări.
Cititorul se va familiariza singur cu principalele cetăţi şi ţinuturi
menţionate în evanghelii, cu ajutorul unei hărţi geografice.
Iudeii erau concentraţi mai ales în Iudea. Erau mai puţini
în Galilea, unde se stabiliseră treptat-treptat şi oameni din
"neamuri" (păgâni, n. trad.). La nord-estul Galileii se afla ţinutul
unde domnea Filip, fratele lui Irod Antipa; mai spre sud, vreo zece cetăţi
ne-evreieşti se găseau răspândite prin ţinutul zis Decapole. De acolo, spre
miazăzi, se întindea Perea, zisă în evanghelii "ţinutul Iudeii de dincolo
de Iordan".
În general, iudeii din Iudea şi Ierusalim dispreţuiau pe
galileeni, pe care-i considerau nişte provinciali puţini ştiutori de carte
(Ioan 7:41, 52). Dar şi mai mare era dispreţul lor pentru orice om care nu era
evreu. Samaritenii, urmaşii naturali ai rămăşiţei poporului care, în timpul
robiei din Babilon, se amestecaseră cu paginii, erau urâţi în precădere. Aceşti
samariteni aveau templul lor în Samaria, unde celebrau un cult iudaic
degenerat. Şi ei purtau adeseori ură iudeilor. Nu era uşor să treci prin ţara
lor (Luca 9:53). De aceea iudeii făceau de obicei un mare ocol prin Perea ca să
evite Samaria (Ioan 4:9).
Printre cetăţile din Galilea, Nazaretul parcă avea o faimă
particular de rea, deoarece circula cu privire la el un fel de proverb: „Poate
veni din Nazaret ceva bun?" (Ioan 1:46). Ca şi astăzi, Nazaretul se afla
pe coasta dealurilor care se ridică la nordul Văii Izreel.
CHESTIONARUL III.
A. Întrebări despre materia cursului
1. a) Ce înseamnă cuvântul "Mesia"?
b) Care
funcţii din Vechiul Testament vesteau ce va fi Isus Cristos?
2. Cum era vestit aspectul înlocuitor al morţii lui Cristos
în Vechiul Testament?
3. După lista din curs, care aspect al primei veniri a lui
Cristos fu obiectul celor mai multe proorocii explicite?
4. Citaţi un cuvânt al lui Isus după înviere, care indică că
Vechiul Testament era plin cu adevăruri privitoare la El.
5. Palestina este o ţară mică, dar care este poziţia ei
geografică?
6. Care problemă spirituală şi socială nu fusese rezolvată
de marele imperii care se perindaseră unul după altul până la venirea lui
Cristos?
7. a) În ce constă contribuţia pozitivă a Greciei la propovăduirea
creştinismului?
b) Dar
contribuţia Romei?
8. Cum se face că numeroşi păgâni auziseră despre Dumnezeul
cel adevărat înainte ca să-L fi propovăduit primii creştini?
9. a) Câtă vreme s-a scurs între Maleahi şi întâmplările
povestite în Matei 1?
b) Ce
prevesteau ultimele versete ale lui Maleahi 4:5-6)?
c) Cine a
împlinit această proorocie, conform cuvintelor lui Isus? Daţi şi referinţa.
10. Ce este traducerea celor şaptezeci (Septuaginta)?
11. a) De ce naţionalitate era împăratul care domnea asupra Palestinei
când S-a născut Isus?
b) Câţi
ani a trăit el după naşterea lui Isus?
c) Avea
el oare vreo altă autoritate asupra lui?
d) El şi
fiii lui aveau prieteni în popor?
12. a) Cum se chema omul care împărăţea peste Galilea şi Perea
în timpul lui Isus?
b) Cum
l-a numit Isus în Luca 13:32?
c) Ce i-a
răspuns Isus, când S-a înfăţişat înainte lui? (Luca 23:8-12).
13. Indicaţi trei aspecte ale situaţiei politice din Palestina
în vremea lui Isus: a)
b)
c).
14. De ce se temeau romanii în atmosfera de atunci şi care
erau metodele lor împotriva "rezistenţilor"?
15. Ce era Soborul?
16. a) Citaţi trei clase sau partide însemnate menţionate în
evanghelii.
b) Care
era partidul cel mai liberal sau "modernist"?
c) Cel
mai conservator?
d) Cel
mai religios?
e) Cel
mai aristocratic?
f) Cel
mai fanatic?
17. a) Ce fel de pocăinţă predica Ioan Botezătorul?
b) Cine
i-a reluat propovăduirea când a fost întemniţat?
18. De ce se poate spune că cuvântul din Ioan 1:29 leagă cele
două Legăminte: Vechiul şi Noul Testament? Daţi mai întâi răspunsul; apoi
citiţi pentru dvs. un comentariu izbitor din Noul Testament în această privinţă
(Evrei 9:11-12; 10:1-18).
19. De ce dispreţuiau iudeii pe samariteni?
20. Care erau cele trei ţinuturi mai importante în care era
împărţită Palestina la vest de Iordan?
a)
b)
c).
d) Care
era cel mai important ţinut la est de Iordan, menţionat în evanghelii?
e) Cine
stăpânea peste ţinutul în care se găsea Isus când şi-a mărturisit Petru
credinţa? (Matei 16:16).
B. Studiu biblic personal
Citire: Evanghelia după Matei.
1. Recitiţi pasajele care vorbesc despre propovăduirea lui
Ioan Botezătorul: Matei 3; Marcu 1:1-8; Luca 3:1-22; Ioan 1:19-36; 3:22-32;
5:33-36; 10:41-42.
a) Ce
nume şi titluri a dat el lui Isus?
b) Ce
pilde a folosit el ca să descrie judecata?
c) După
sfaturile date poporului de către Ioan Botezătorul (Luca 3:7-14), daţi câte un
nume "văilor" şi "munţilor" (spiritual vorbind) care
trebuie "astupate"; respectiv "prefăcute în loc neted",
precum şi "căilor strâmbe" ce erau de îndreptat (Luca 3:4-6).
d) Citaţi
două cuvinte ale lui Ioan Botezătorul care dovedesc smerenia lui şi rămân ca o
pildă pentru predicatorii Evangheliei.
e) După
Matei 11:2-19; Luca 7:18-35 şi Ioan 1:37; 3:26; 10:40-42, indicaţi câteva
rezultate ale propovăduirii lui Ioan Botezătorul.
2. a) Cu ce compară Isus mana din Vechiul Testament?
(Psalmul 78:24 şi Ioan 6:31-35).
b) Dar
Templul? (Ioan 2:18-22).
c) Dar
şarpele de aramă? (Numeri 21:4-9 şi Ioan 3:14-17).
d) La ce
povestiri din Vechiul Testament face Isus aluzie, când îndeamnă pe oameni la
vigilenţă în aşteptarea revenirii Lui şi a judecăţii? (Luca 17:26-30).
e) Când
îi învaţă că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii? (Luca 20:27-40).
f) După
Isus, cu ce nu trebuie confundat Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament?
Şi de ce mare primejdie trebuie să ne ferim? (Matei 12:1-15; 15:1-11).
3. Notaţi pe harta alăturată diferitele ţinuturi şi cetăţi date
mai jos. Cu culori (maro pentru munţi şi verde pentru văi), se pot reprezenta
şi mai bine feluritele ţinuturi din Palestina. Mai multe Biblii conţin astfel
de hărţi, care pot fi luate ca model.
De înscris pe hartă:
a)
Ţinuturile: Iudea, Galilea, Samaria, Perea, Tetrarhia lui Filip, Valea Izreel
(care se numeşte în Biblie şi Valea Meghido, sau Armaghedon); Lacul Tiberiadei
(care se cheamă şi Lacul Ghenezaret sau Marea Galileii), Iordanul.
b)
Cetăţile: Ierusalim, Nazaret, Capernaum, Samaria, Sihar (vezi povestea femeii
din Samaria, Ioan 4), Ierihon, Cezarea lui Filip, Betleem, Tiberiada, Tir
(Sidon este mai spre miazănoapte), Betania.
Se va completa această hartă pe măsură ce se studiază
evangheliile şi lecţiile următoare.
C. Aplicaţie practică
1. Este Isus pentru mine Mielul lui Dumnezeu care ridică, nu
numai păcatul lumii, ci şi al meu?
Cum pot eu să ştiu dacă da?
2. Care este atitudinea mea în faţa Vechiului Testament?
3. De comparat atitudinea mea, mărturia mea, cu cele ale lui
Ioan Botezătorul. Care este propovăduirea care pregăteşte venirea lui Isus
într-o inimă, care aduce o trezire?
4. Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi din memorie: Ioan 1:29
şi Luca 13:3.
ISRAELUL ÎN TIMPUL EVANGHELIILOR
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL III.
A. Despre materia cursului
1. a) Uns.
b)
Funcţiile de preot, de împărat şi de prooroc.
2. Prin jertfe şi prin ziua Marei Ispăşiri; un animal era
jertfit în locul păcătosului, care îşi punea mâinile pe capul victimei în semn
de identificare.
3. Suferinţele Sale, moartea Sa şi slava de care aveau să
fie urmate (comp. cu 1 Petru 1:11).
4. Luca 24:44; vezi şi versetele 27, 46 şi 47 (de citat un
verset în întregime).
5. Ea se află la răspântia celor trei mari continente:
Africa, Asia şi Europa.
6. Problema păcatului din inima omului; cea a morţii şi
toate consecinţele ei pentru indivizi şi pentru naţiuni.
7. a) Limba ei, răspândită prin toată lumea mediteraneană
civilizată din vremea aceea, mijloc de preţ care a permis pretutindeni
înţelegerea rapidă a Evangheliei.
b) Marele
avantaj că multe ţări şi popoare foarte diferite erau unificate şi pacificate
sub un singur guvern; şi frumoasele drumuri romane duceau peste tot, fără
limite de graniţă.
8. Mulţi iudei împrăştiaţi prin lumea păgână alcătuiseră
sinagogi şi răspândiseră traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta).
9. a) Aproape 400 ani.
b)
Venirea proorocului Ilie, înaintea "zilei Domnului".
c) Ioan
Botezătorul, Matei 11:14.
10. O traducere a Vechiului Testament în limba greacă, din
secolele al treilea şi al doilea î.Cr. Ea se răspândi repede peste tot şi fu
întrebuinţată în mod curent de către primii creştini.
11. a) Edomită. b) Un an. c) Romanii, d) Irodianii, puţin numeroşi. b)
"Vulpea aceia". c) Nimic.
12. a) Irod Antipa.
13. a) Isus S-a născut într-o ţară care era sub ocupaţie,
"colonizată" de către romani.
b) Adâncă
nesiguranţă: răscoale necontenite împotriva tiranilor edomiţi sau împotriva
romanilor; masacre; năvăliri ale "rezistenţilor".
c)
Aşteptarea evreiască încordată a unui eliberator, Mesia, conceput ca un
conducător politic.
14. Romanii se temeau de orice conducător, de oricine
atrăgea norodul la sine. Ei masacrau pe rezistenţi, sau făceau uz de represalii
împotriva poporului.
15. Organul cel mai înalt al cârmuirii evreieşti. El deţinea
puterea civilă şi religioasă. Era compus de 70 membri, prezidat de Marele
Preot.
16. a) De exemplu: saducheii, fariseii, cărturarii
(învăţătorii Legii). b) saducheii. c) fariseii. d) fariseii. e) saducheii.
f) zeloţii.
17. a) O pocăinţă care se traduce prin un nou mod de viaţă:
a se lăsa de păcat, a practica fapte drepte.
b) Isus
Cristos (vezi Matei 3:2 şi 4:17).
18. Expresia "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii" se referă la jertfele zilnice pentru ispăşirea păcatelor
israeliţilor, sub Legământul cel Vechi. Acestea prefigurau şi vesteau moartea
lui Isus Cristos pe Cruce, jertfă unică şi definitivă pentru lumea întreagă,
prin Legământul cel Nou (vezi Evrei 7:27 şi 9:26).
19. Pentru că ei erau de sânge amestecat, şi că urmau nişte
datini şi un cult iudaic degenerat.
20. a) Galilea (nord). b) Samaria (centru). c) Iudea (sud),
d) Perea, e) Tetrarhul (dregătorul) Filip, un frate al lui Irod Antipa, adică
un alt fiu al lui Irod cel Mare. I
B. Studiu biblic personal
1. a) Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Fiul lui Dumnezeu
(Ioan 1:34). Mirele (Ioan 3:29). Fiul (Ioan 3:36). Indirect: Cristosul (Ioan
3:28). Domnul (Ioan 1:23). Adevărul (Ioan 5:33).
Pe de altă parte, el descrie pe Isus ca pe "Un om pe
care voi nu-L cunoaşteţi" (Ioan 1:26), "care este înaintea mea"
(Ioan 1:30), "Cel care vine după mine" (Ioan 1:15), "Cel care
vine de sus, din cer" (Ioan 3:31), "Cel pe care L-a trimis
Dumnezeu" (Ioan 3:34), "Acela care este mai puternic decât mine"
(Luca 3:16), "Cel ce botează cu Duhul Sfânt" (Ioan 1:33).
b) Mânia
lui Dumnezeu, mânia viitoare (Ioan 3:36, Luca 3:7). Lopata unui ţăran care
desparte grâul de pleavă (Luca 3:17). Focul care nu se stinge, care arde pleava
şi pomii care nu fac rod bun (Matei 3:12, Luca 3:9, 17). Securea înfiptă la
rădăcina unui pom ca să-l taie (Luca 3:9; Matei 3:10).
c)
"Văi" de astupat: lipsa şi sărăcia lucie a aproapelui nostru, care ne
înconjoară, spiritul de revendicare ("mulţumiţi-vă cu lefurile
voastre"). "Munţi" de prefăcut în loc neted: bogăţii de
împărţit; violenţe de suprimat, lăcomie de bani de părăsit. "Căi
strâmbe" de netezit: orice vicleşug şi nedreptate în afaceri, lipsa de
adevăr, folosirea presiunii spre a se îmbogăţi, egoismul, dorinţele
nestăpânite, extorcarea, frauda.
d) Marcu
1:7 şi Ioan 3:30.
e)
Rezultate negative: Critici; se spune că are drac (Matei 11:18). Oamenii care
se cred că sunt buni şi morali, ca fariseii şi cărturarii, învăţătorii Legii,
nu se pocăiesc şi se prăpădesc astfel pe ei înşişi, zădărnicindu-şi mântuirea
pe care le-o oferea Dumnezeu (Luca 7:30). Rezultate pozitive: mulţi oameni, mai
ales dintre clasele dispreţuite, îşi recunosc păcatele şi se botează în semn de
pocăinţă. Ei declară "drept" pe Dumnezeu, adică recunosc că Dumnezeu
are dreptate, că ceea ce le revelează El prin Ioan Botezătorul este drept. Doi
ucenici ajung la credinţă (Ioan 1:37), noroadele merg la Isus (Ioan 3:26).
Inimile sunt pregătite să-L recunoască pe Cristos şi să creadă în El (Ioan
10:41-42).
2. a) Cu Sine Însuşi, trimis din cer.
b) Cu
trupul Sau.
c) Cu Sine
Însuşi, ridicat pe Cruce pentru ca "oricine vede pe Fiul şi crede în El să
aibă viaţa veşnică" şi să fie eliberat, vindecat de muşcătura păcatului
(comp. Numeri 21:8 cu Ioan 6:40).
d) Aluzie
la potop şi la Sodoma distrusă (Geneza 7:17-23; 19:24).
e) Vezi
povestirea cu rugul în flăcări pe care l-a văzut Moise în pustie (Exodul 3-6).
f)
Trebuie să ne ferim de marea primejdie de a înlocui şi zădărnici Cuvântul lui
Dumnezeu prin datini religioase omeneşti.
3. Vezi harta.
C. Aplicaţie practică
1. Isus a făgăduit că cel care ascultă Cuvântul Său şi crede
în El are viaţa veşnică şi că păcatele îi sunt iertate (Ioan 3:16; 5:24; Luca
24:17, comp. Faptele apostolilor 10:43). Dacă eu împlinesc această condiţie,
însuşi Cuvântul Său îmi permite să ştiu că El devine Mântuitorul meu şi ridică
păcatul meu.
Pot împlini condiţia astfel: să exprim credinţa mea venind
la Dumnezeu în rugăciune, să pun (cu gândul) mâinile mele peste Cristos, ca
israeliţii din trecut peste victima lor ispăşitoare, mărturisindu-mi păcatele,
şi să accept că Cristos a murit pentru mine şi că de acum încolo viaţa mea îi
aparţine pentru totdeauna.
2. Mai bună atitudine decât cea a lui Isus Însuşi nu pot
avea: să consider Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte
despre Cristos (Ioan 5:39), să-l citesc şi să-l studiez spre a-l cunoaşte bine,
cum îl cunoştea Isus. El îşi întemeia propovăduirea pe Vechiul Testament şi-l
cita necurmat adversarilor Săi.
3. Prea des discut (sau tac) cu necredincioşii, în loc să
urmez exemplul lui Ioan Botezătorul şi:
a) Să mă
ating de adevărata lor problemă; păcatele de care trebuie să se pocăiască.
b) Să le
vorbesc despre Isus. Nu vor trezi o inimă, nici discuţiile, nici argumentele
iscusite, ci convingerea de păcat şi revelaţia că Isus este Salvatorul, însuşi
Duhul Sfânt, şi nu vorbele mele în sine, poate convinge de păcat (Ioan 16:8-9).
Ioan Botezătorul era plin de Duhul Sfânt chiar din pântecele mamei sale (Luca
1:15). Isus a venit să boteze cu Duhul Sfânt pe toţi cei care cred în El.
Această făgăduinţă îmi este oferită şi mie; deci, dacă ascult de Dumnezeu, pot
să fiu şi eu umplut de Duhul Sfânt ca să dau o mărturie creştină (Faptele
apostolilor 2:38-39 şi 5:32; Ioan 7:37-39).