CAPITOLUL 15
HUDSON TAYLOR
Apostolul Chinei Interioare
Dumnezeu
e Cel ce Îşi alege oamenii şi El îi pregăteşte în chip tainic pentru lucrarea
la care îi cheamă. Important e ca ei să se lase învăţaţi de El. De multe ori însă,
robii Lui cad la test. Când Moise a fost trimis, a doua oară, să dea apă
poporului din stâncă, i s-a cerut doar să vorbească stâncii; era ceva deosebit
decât prima dată când i s-a spus să lovească stânca. Şi chiar el, care văzuse
atâtea lucrări minunate ale lui Dumnezeu, a căzut la test. E o mare onoare
pentru Dumnezeu să te încrezi în El deplin şi să-L asculţi în totul. Atunci
totul devine posibil. La o aşa experienţă a fost condus Hudson Taylor, unul din
marii misionari, deschizători de drumuri în câmpul Evangheliei.
Hudson
Taylor s-a născut la 21 mai 1832, în localitatea Barnsley, Anglia, din părinţi
credincioşi. Deşi era firav, a fost foarte disciplinat. Când era de cinci ani,
el a mai avut un frate şi o surioară. Părinţii săi erau buni primitori de
oaspeţi şi la acea vârstă fragedă, el spunea musafirilor că atunci când va fi
mare, el va merge ca misionar în China. Fiind plăpând cu sănătatea sa, nu a
fost trimis la şcoală până la 11
ani, dar învăţase acasă să citească, să scrie, să compună şi învăţase chiar şi
limba ebraică pe care o citea curgător.
Părinţii
ţineau foarte mult la punctualitate şi la păstrarea cuvântului dat. Când se întâmpla
ca unul din copii să nu-şi respecte cuvântul, părinţii erau adânc îndureraţi şi
stăteau de vorbă cu el, uneori chiar aplicau sancţiuni, căci voiau să le
formeze un caracter bun.
Când a
mers la şcoală, prietenia cu alţi copii l-a făcut să piardă interesul în
cunoaşterea Bibliei şi în cele spirituale. Tatăl său avea o drogherie şi în
1845, înainte de Crăciun, fiindcă avea mult lucru, l-a reţinut de la şcoală,
dar în timp ce îl ajuta pe tata, el îşi făcea şi lecţiile la zi, ca şi când ar
fi fost la şcoală.
La 15
ani, a luat o slujbă la banca din localitate. Acolo, un funcţionar mai în vârstă
l-a înstrăinat mai mult de Dumnezeu. A ajuns să nu mai creadă în nimic.
Nepăsarea a pus stăpânire pe sufletul său. Nu-i mai plăcea să meargă la
biserică. Toată această stare a produs o mare durere tatălui şi mamei lui.
Chiar şi soră-sa, care avea doar 13 ani, a început să se roage de trei ori pe
zi, cu multă stăruinţă, pentru mântuirea lui Hudson. Toate acestea pe el îl
deranjau nespus. Din cauza multelor ore lucrate la bancă, la lumina de gaz,
ochii au început să i se inflameze. Atunci a părăsit acel serviciu.
La 17
ani, într-o sâmbătă după masă, Hudson era singur acasă. Mamă-sa era plecată
departe, la nişte rudenii. Acolo, deodată s-a sculat de la masă şi a plecat
singură într-o cameră să se roage, căci simţise o povară deosebită pentru fiul
ei. Ea s-a adâncit în rugăciune şi cu multe lacrimi a cerut mântuirea fiului ei
şi nu a vrut să se ridice de pe genunchi până nu a primit asigurarea că el e mântuit.
În acea zi, la acea oră, Hudson fiind singur acasă, plictisit, s-a dus la
biblioteca tatălui şi a căutat ceva de citit, ca să-şi omoare timpul. Ochii
i-au fost atraşi de un tratat cu titlul: „S-a isprăvit!" El ştia că în
prima parte a unui tratat de obicei se dădea o întâmplare, iar în partea a doua
era învăţătura sau morala. El şi-a zis că are să citească prima parte, iar
partea a doua o lasă altuia. Tratatul însă arăta că mântuirea sufletului nostru
a fost săvârşită pe Golgota; că acolo, prin moartea Domnului Isus Cristos, ea a
fost isprăvită şi că oricine, acum, o poate avea prin credinţă. Cuvintele
acelea erau pentru sufletul său pustiu. În timp ce mamă-sa în depărtare stăruia
pentru mântuirea lui, acolo, lângă bibliotecă, sufletul său copleşit de
dragostea Domnului a îngenuncheat, a primit mântuirea şi s-a predat Domnului.
Atunci mama lui a primit încredinţarea că fiul ei e mântuit. Când mamă-sa a
venit acasă, el i-a ieşit în întâmpinare plin de bucurie şi a vrut să-i spună
noutatea. „Ştiu, fiul meu, ştiu, de două săptămâni mă bucur de noutatea ce vrei
să-mi spui".
Chiar
din primele zile ale mântuirii sale, inima sa a început să bată pentru mântuirea
altor păcătoşi. El a început să se roage intens pentru aceasta şi să stea de
vorbă cu alţii despre sufletul lor, arătându-le că mântuirea lor e isprăvită,
ei doar trebuie să o primească.
“Îmi
aduc bine aminte - a scris el - cum în bucuria inimii mele îmi vărsăm sufletul
în faţa lui Dumnezeu. Mereu, mereu, mărturiseam dragostea mea recunoscătoare către
Cel ce a făcut totul pentru mine, care m-a mântuit, când eu pierdusem orice
speranţă şi chiar orice dorinţă de mântuire. Acum, îl rugam să-mi dea ceva să
fac pentru El, ca o gură de ţâşnire a dragostei şi recunoştinţei mele.
„Mi-aduc
foarte bine aminte cum m-am aşezat pe altar pe mine, viaţa mea, prietenii mei,
totul al meu, şi adânca solemnitate care a venit în sufletul meu cu asigurarea
că jertfa mea a fost primită. Prezenţa lui Dumnezeu a devenit nespus de reală
şi binecuvântată. Şi-mi amintesc cum stăteam prosternat cu faţa la pământ înaintea
Lui, copleşit de uimire şi de o nespusă bucurie. Nu ştiam pentru ce serviciu am fost acceptat, dar conştiinţa că nu mai sunt
al meu pusese stăpânire pe mine şi niciodată de atunci nu m-a părăsit".
În anul
1850, el lucra încă în drogheria tatălui său, dar studia în acelaşi timp
medicina. Apoi a devenit asistent al unui medic din Huli, în timp ce continua
cu studiul medicinii, iar ca studiu personal a început învăţarea limbii chineze
prin comparaţia textului din Evanghelia după Luca în chineză şi în engleză. Şi
într-un timp scurt a învăţat sensul a 600 de caractere.
Întrucât
îşi dădea seama că viaţa în China nu va fi uşoară, încă de acum şi-a impus un
trai spartan. La Huli şi-a închiriat o cameră mică modestă. A renunţat la unt,
lapte şi alte delicatese şi a început să se deprindă cu fulgi de ovăz, cu orez,
cu pâine neagră şi alte mâncări simple. Se scula dimineaţa la ora cinci şi
zilnic făcea 12 km pe jos până la locul de muncă.
Dr.
Hardey, la care făcea serviciul, era un medic de vază în oraşul Huli. Pentru
munca ce o depunea Hudson, îi dădea o plată oarecare, dar era cam împrăştiat,
mereu uita să-i dea banii. Întotdeauna treceau câteva zile, până ce Hudson îi
aducea aminte. Din plata primită, el dădea a zecea parte pentru lucrarea lui
Dumnezeu, iar cu restul plătea chiria, îşi cumpăra hrana şi ajuta pe alţi
săraci. Duminica, făcea evanghelizare într-o parte mai neglijată a oraşului,
unde trăia populaţia săracă. Fiindcă se deprinsese să trăiască doar cu strictul
necesar, din economiile rămase, căuta să ajute pe cei în mari nevoi. Cu cât
cheltuia mai puţin pentru sine, cu atât putea să ajute mai mult pe alţii, şi cu
atât el era mai fericit.
În
perioada aceasta citise despre minunata lucrare desfăşurată de George Müller
cu întreţinerea orfanilor. Fără să aibă bani şi fără să ceară oamenilor, doar
se pleca pe genunchi şi Îi spunea Domnului, şi primea toate cele necesare.
Aceasta l-a frapat pe Hudson Taylor. El s-a gândit că e mare lucru să ajungi să
mişti pe oameni prin Dumnezeu.
O aşa viaţă
dorea şi el să trăiască, dar şi-a zis că nu trebuie să aştepte până ce ajunge în
China, ci să înceapă îndată. El spusese Domnului că vrea să se încreadă şi să
atârne cu totul de El, că nu mai vrea să-şi ceară el salariul, ci Domnul să-l
determine pe Hardey să-i dea plata. N-a trecut mult şi a fost supus la două
teste mari.
Era într-o
duminică. După ce şi-a terminat lucrarea sa de vestire a Evangheliei, a venit
un om care i-a cerut să meargă, să se roage pentru soţia sa, căci e pe moarte.
Pe drum, după accentul lui, Hudson şi-a dat seama că e irlandez şi l-a întrebat
de ce nu a trimis după preot. Omul oftând spuse că a fost să-l cheme, dar
preotul a spus că vine dacă îi plăteşte înainte, iar el fiind sărac, cu soţia în
gura morţii, i-a spus că nu are bani nici să cumpere pâine la copilaşi, iar
preotul, fără bani, n-a vrut să vină. Ajunşi acasă, Hudson fu izbit de starea
de mizerie în care se aflau. Ochii copilaşilor erau vârâţi în cap, din cauza
lipsei de alimentaţie; bolnava se zbătea în chinuri. El se apropie de patul ei,
îi vorbi puţin, apoi se rugă pentru ea. Se gândi imediat că ar trebui să-i
ajute, dar în buzunar nu avea decât jumătate de coroană, care era pentru masa
lui din seara aceea. Gândul îi spuse că el poate ar găsi acasă ceva să mănânce,
dar iarăşi ispititorul îi şopti că nu are nimic pentru a doua zi dimineaţa.
Dacă nu ar fi fost o monedă, ci mărunţiş, putea să dea câţiva bănuţi, dar aşa
nu poate. El a căutat să-i mângâie spunându-le că este în cer un Tată care îi
poate ajuta, deci să se încreadă în El. Dar conştiinţa începu să-l mustre:
„Făţarnicule, spui la nişte neconvertiţi să se încreadă în Dumnezeu, iar tu însuţi
nu eşti gata să te încrezi în El, ci în jumătatea ta de coroană". În
sufletul său se purtă o luptă teribilă. La sfârşit, omul îi zise: „Pentru
Numele lui Dumnezeu, dacă ai putea să ne ajuţi cu ceva". Imediat lui
Hudson i-au venit în minte cuvintele: „Celui ce-ţi cere, dă-i". El îşi vârî
mâna în buzunar, scoase moneda şi o puse în mâna omului necăjit, zicând că e
puţin, dar e tot ce are el. Într-o clipă, inima
îi fu copleşită de bucurie, iar piedica binecuvântărilor s-a dus pe veci. Cu
acea monedă, viaţa femeii a fost salvată, iar Hudson mulţumea că viaţa lui însuşi
a fost salvată din cătuşa dragostei de bani. Şi în loc să meargă acasă ca un înfrânt,
păstrând acea jumătate de coroană, s-a întors cântând de bucurie. Buzunarul îi
era uşurat, dar mai important era că inima îi era uşurată.
Dimineaţa
când trebuia să-şi ia micul dejunul, a venit poştaşul. El de obicei nu primea
scrisori luni dimineaţa, aşa că a rămas surprins. S-a uitat la scris, dar nu-şi
putea da seama de la cine este. Desfăcu scrisoarea şi găsi în plic o pereche de
mănuşi de copil, puse într-o coală de hârtie pe care nu era scris nimic, iar când
luă mănuşile, căzu jos o monedă de jumătate de galben. „Slavă Domnului - zise
Hudson - patru sute de procente câştig pentru o investiţie de 12 ore. Ce
bucuroşi ar fi toţi negustorii din Huli, dacă împrumutându-şi banii lor, ar
primi o aşa dobândă ridicată”. Primul test l-a trecut cu bine. De acum, el îşi
zicea că poate merge în China.
„Nu vă
pot spune - a scris el - că adeseori mintea mea a recurs la acest incident sau
la tot ajutorul ce mi-a fost dat în circumstanţe grele. Dacă suntem credincioşi
lui Dumnezeu în lucrurile mici, vom căpăta experienţă şi tărie care ne vor fi
de ajutor în cele mai serioase încercări ale vieţii”.
Apoi a
urmat al doilea test. Trecuse deja ziua când trebuia să primească plata. Era sâmbătă
seara. El trebuia în seara aceea să-şi plătească chiria şi să-şi cumpere de ale
mâncării. Toată ziua s-a rugat ca Domnul să-l mişte pe Dr. Hardey să-i
plătească, fără ca el să ceară. S-a înserat şi nici un răspuns. Frământarea lui
lăuntrică nu era cauzată aşa mult de nevoia banilor, căci doar trebuia să-i
ceară şi îi avea, dar el voia să vadă dacă poate merge în China bizuindu-se în
totul pe Dumnezeu, fără să ceară un ban de la oameni. Deşi s-a înserat, în
sufletul său se ruga mereu. Să ceară el banii nu voia, dar în minte îi venea gândul
cum va da ochi cu proprietăreasa
casei, fără să-i plătească chiria datorată. Oare nu s-a rugat el cu destulă
stăruinţă? Sau n-a avut destulă credinţă? De ce nu primeşte răspuns?
În sfârşit, Dr. Hardey îşi terminase înregistrarea reţetelor
şi toate lucrările cu registrul, se îndreptă în scaun şi începu să vorbească cu
Hudson despre lucrările lui Dumnezeu. El era un bun credincios şi când aveau
puţin timp liber discutau despre cele spirituale. Hudson era încă ocupat cu
fierberea unor siropuri medicinale, care cereau multă atenţie, aşa că era
tăcut. Deodată, Dr. Hardey îşi întrerupse firul vorbirii şi zise: „Taylor, nu
a fost azi ziua când trebuia să-ţi dau salariul?" Închipuiţi-vă emoţia
lui Hudson. Învârtea medicamentul cu spatele la medic şi îi răspunse încet, dar
tresăltarea era în sufletul său. Bucurie de o clipă, căci doctorul continuă: “Îmi
pare rău că nu mi-ai adus aminte. Tu ştii că sunt foarte ocupat. Dacă îmi
aminteai doar cu puţin înainte, dar acum am trimis toţi banii la bancă. Altfel,
îţi plăteam acum”.
Dacă ar
fi fost lovit în moalele capului, nu ar fi fost Hudson mai năucit decât de
aceste vorbe. A fost bine că era cu spatele la doctor, şi care nu a putut
observa amărăciunea şi întunecarea feţei sale. Doctorul se îmbrăcă şi plecă
acasă, doar alăturea. Hudson se duse imediat în cămăruţa din dos şi căută
liniştirea în faţa Domnului. Curând deveni calm şi chiar plin de bucurie.
Mulţumi Domnului şi pentru această stare. Ştia că Domnul îşi are căile Lui
nepricepute de noi şi că el trebuia să aştepte în răbdare răspunsul Lui.
Terminase
lucrul cu prepararea medicamentelor şi luă Biblia să se pregătească pentru
duminică. Pe la ora zece seara, şi-a luat pardesiul să plece. Era târziu şi îşi
zicea că probabil proprietăreasa s-a culcat, iar luni, va face Domnul cumva
să-i poată plăti chiria. Când da să închidă uşa să plece, auzi paşii
doctorului. Râdea şi se amuza singur. Intră, ceru condica cu cei datornici şi îi
spuse că unul din cei mai bogaţi pacienţi, acum
la ora zece a venit să-şi plătească datoria. Parcă n-ar fi avut timp luni sau în
altă zi. Doctorul se amuza, auzi, la ora zece noaptea să vină bogătaşul să-şi
plătească datoria. Cazul acesta privit de un necunoscător era de râs. Dar el
fusese trimis de o mână nevăzută, constrâns să aducă acei bani. Doctorul şterse
din registru datoria acelui om, se uită la bani şi zise: „Taylor, ia aceşti
bani, nu am mărunţiş, dar restul ţi-i dau săptămâna viitoare". Hudson luă
banii, iar doctorul se întoarse acasă. Atunci Hudson intră iarăşi în cămăruţă,
se prosternu în faţa Domnului şi Îi mulţumi pentru răspunsul primit. Acum,
putea pleca în China, căci avea convingerea că Dumnezeu poate mişca oamenii
spre împlinirea planului Său.
Din
Huli, Hudson s-a mutat la Londra şi a intrat, ca student la medicină, pentru practică
la un mare spital. Acum el atârna de Domnul pentru toate trebuinţele sale. Deşi
tatăl său s-a oferit să-l ajute, el a declinat oferta spunând că Domnul îi va
purta de grijă. Un unchi l-a primit în casa sa pentru câteva săptămâni, până ce
se stabileşte, dar încolo el nu avea nimic rezolvat.
Încă înainte
de a părăsi oraşul Huli, el a scris mamei sale: ,,Eu într-adevăr probez
adevărul Cuvântului: “Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea, da, pacea,
căci se încrede în Tine”. Mintea mea e liniştită de parcă o sută de lire
sterline ar fi în buzunarul meu. O, de m-ar ţine Domnul mereu astfel, simplu
depinzând de El pentru orice binecuvântare, atât materială cât şi
spirituală".
Iar
sorei sale Amelia, i-a scris din Londra: „Nici o situaţie nu s-a schimbat aici
în Londra, ca să mi se potrivească mie, dar nu sunt îngrijorat, căci “El este
acelaşi ieri, azi şi în veci”. Dragostea Lui nu scade, Cuvântul Său nu se
schimbă, puterea Sa e aceeaşi; deci inima care se încrede în El. e păstrată în
deplină pace... Ştiu că El mă încearcă numai, ca să-mi dezvolte credinţa şi că
totul e făcut în dragoste. Deci, dacă El e glorificat, eu sunt mulţumit”.
Hudson
Taylor a căutat să trăiască prin credinţă, căci zicea el, dacă falimentează în
aceasta, este mult mai bine să falimenteze în Londra decât în China. De aceea,
el şi-a tăiat orice sursă de venit. Doar de Dumnezeul cel viu el avea nevoie.
Ca un copil, Lui îi prezenta toate problemele. Nici una nu era prea mică sau
prea mare. Şi Domnul a dovedit că e în stare să-l ajute. Toate promisiunile Lui
sunt da şi Amin.
După un
an, Societatea Evanghelistică Chineză l-a angajat pentru misiunea în China şi
pe data de 10 septembrie 1853, a plecat la Shanghai. Avea 21 de ani.
După un
voiaj de cinci luni şi jumătate, cu mari primejdii, la 1 martie 1854, a ajuns
în dorita Chină. Acolo însă era război civil, mari tulburări. Străinii erau îngăduiţi
să locuiască doar în Shanghai şi alte patru oraşe porturi. Cu mari dificultăţi,
Hudson abia a primit permisiunea să locuiască în Shanghai. Abia mult mai târziu,
când a ajuns să-şi ia personal răspunderea pentru mai mulţi misionari, şi-a dat
seama că i-au fost mult folositoare toate greutăţile întâmpinate la început.
Războiul civil a mai durat încă vreo 11 ani. Situaţia era jalnică. Sângele era
vărsat fără nici o milă. Lipsurile, mizeria se vedeau pretutindeni. Suferinţele
erau de nedescris. El a intrat în această suferinţă şi inima lui simţitoare s-a
încărcat cu această suferinţă. Tatăl, plin de dragoste, avea să-l înveţe încă
multe lecţii, ca la rândul său, el să poată ajuta pe alţii.
S-a
izbit de multe greutăţi. Cu mare greutate a putut găsi o casă pe care a închiriat-o.
Dar şi aceasta a fost o bucurie efemeră. Casa nu era în zona permisă
străinilor, ci într-o zonă de război. Tunurile mereu băteau pe lângă ea. Într-o
zi, au dat foc casei vecine. Dându-şi seama de pericol, a părăsit-o şi s-a dus
de a locuit pentru o vreme cu un alt misionar. Hrană nu prea se găsea. A fost
bine că încă din Anglia el se deprinsese cu mâncare simplă. Banii i s-au terminat, iar din Anglia prima scrisoare a
primit-o abia după patru luni.
Cu toată
această situaţie critică, el s-a apucat imediat de lucru. Învăţa dialectul
local al limbii. El ştia mandarina, dar la Shanghai se vorbea un alt dialect.
Ca medic, căuta să ajute la alinarea durerilor şi suferinţelor acelui popor şi
chiar înainte de a putea conversa cu ei, le împărţea tratate şi porţiuni din
Scripturi în limba lor. Dorea să-i ajute să cunoască mântuirea lui Dumnezeu. Pe
un carton mare el scria în chineză texte biblice şi le repeta cu pacienţii lui.
Copiii se adunau cu grămada la el, iar el făcea şcoală cu ei, învăţându-i şi o
seamă de cântece creştineşti pe care copiii le cântau cu multă plăcere.
După o
vreme, şi-a lăsat părul lung pe care l-a împletit într-o codiţă pe spate, după
obiceiul locului şi a schimbat costumele sale cu haine chinezeşti. Aceasta l-a
făcut să aibă multă trecere între chinezi, dar a ajuns să fie vorbit de rău,
criticat aspru de ceilalţi europeni, ba chiar şi de misionarii mai vechi care
nu şi-au schimbat portul. Îl considerau fanatic. Doamnele spuneau că a făcut
cel mai fantastic sacrilegiu. Dar el, de dimineaţa până seara târziu, îşi vedea
de lucrul său, fără să dea importanţă la ceea ce spuneau unii şi alţii.
Predicând
Evanghelia, Hudson Taylor a ridicat împotriva sa pe preoţii budişti, care nu
doreau să audă de o altă religie, căci se temeau că pierd poporul. Adeseori s-a
văzut înconjurat de mulţimi împotrivitoare. Odată abia a scăpat cu viaţă sărind
într-o barcă şi plecând de acolo.
În iarna
anului 1855, Hudson şi-a cumpărat o casă-barcă cu care a plecat spre interiorul
Chinei să vestească Evanghelia. Uneori a trecut pe lângă scene de război, a întâlnit
trupe de răsculaţi şi trupe guvernamentale, care puteau să-l prindă şi să ceară
preţ de răscumpărare, cum au făcut cu alţii, dar el a fost ocrotit de mâna cea
bună a Domnului.
În timp
de un an şi jumătate, el a ajuns să stăpânească bine două dialecte şi să
vorbească curgător. El s-a înfrăţit cu poporul chinez şi a devenit misionar al
poporului. Câştigase aşa de mult inima lor, încât cei de pe insula Tsung Ming
nu mai voiau să-l lase să plece de la ei, ci să rămână medicul lor. Faptul că
era smerit, prietenos cu toţi, gata să ajute, precum şi datorită faptului că
adoptase îmbrăcămintea lor, i-a dat mare trecere. A petrecut cu ei o vreme,
dar fiindcă trebuia să-şi procure haine călduroase pentru iarnă, el s-a reîntors
la Shanghai. Acolo, a aflat că farmaciştii de pe insulă au cerut arestarea lui,
iar consulatul britanic i-a pus în vedere să rămână în cadrul celor cinci
oraşe, unde sunt îngăduiţi străinii, altfel riscă să piardă protecţia
guvernului britanic.
În
vremea aceasta, Taylor a întâlnit pe un alt misionar numit William Burns, care
era fără familie şi care, la fel, adoptase hainele chinezeşti. Ei au devenit
buni prieteni, căci aveau multe vederi comune şi au început să lucreze împreună.
Auzind de nevoia de misionari în partea sudică, au mers împreună la Swatow,
unde au predicat Evanghelia şi au făcut lucrul medical. Mulţi nu iubeau
predica, dar din cauză că consultările şi tratamentul erau gratuit, ascultau şi
predica. După şase luni de lucru împreună, au trebuit să se despartă. Taylor
s-a reîntors la Shanghai din pricina sănătăţii sale deteriorate. El îşi lăsase
echipamentul său medical şi lada cu medicamente la Shanghai, dar nu le-a mai
găsit, căci au fost distruse de un incendiu. Nu ştia de ce s-a întâmplat aşa,
dar ştia că e o bună motivare în spate. Cu nişte bani ce îi fuseseră trimişi de
un prieten din Anglia, reuşi să-şi procure medicamentele de care el avea
nevoie. Curând a fost gata din nou să plece la drum. Acum s-a gândit să facă o
vizită lui Dr. Parker la Ningpo, dar a fost jefuit pe drum şi a trebuit să se întoarcă
înapoi. Se gândea să plece la Swatow, dar a fost nevoit să amâne plecarea, căci
primise vestea că soseşte o nouă familie de misionari şi trebuia să-i aştepte în port. În acea săptămână a aflat că
misionarul Burns, prietenul lui, a fost arestat şi trimis sub escortă o cale de
31 zile pe jos până la Canton. El a fost foarte întristat din pricina acestor
evenimente, dar refugiul său a fost la Domnul. Şi încă o dată s-a dovedit că
toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Domnul.
După
puţin timp a plecat la Ningpo. Acolo a auzit de începerea ostilităţilor între
Anglia şi China. Flota britanică a bombardat două zile la rând oraşul Canton,
apoi trupele britanice au ocupat oraşul. Acum se gândea la Burns că dacă n-ar
fi fost arestat, ci ar fi fost în Swatow, probabil că ar fi fost omorât pentru
atacul britanicilor, dar aşa a scăpat cu viaţă. Uneori şi cele mai critice
situaţii pot avea ascunsă o deosebită binecuvântare.
Războiul
a durat patru ani şi a îngreunat mult lucrarea misionarilor. Totuşi, sămânţa
Cuvântului a început să-şi facă lucrarea. După doi ani şi jumătate, capela în
care ţineau serviciile de închinăciune s-a umplut de ascultători. Un prim
convertit a fost Ni, un conducător budist şi mare negustor de bumbac. El a fost
foarte religios şi preşedinte al unei societăţi idolatre, dar nu avea pacea
sufletului. Odată, în timp ce Hudson vorbea din Evanghelia după Ioan 3:14-16,
mintea lui Ni a fost luminată de Duhul Sfânt. El s-a ridicat şi a zis: „Multă
vreme eu am căutat adevărul, fără să-l găsesc. Am călătorit aproape şi departe...
În Confucianism, în Budism, în Taoism n-am găsit odihna. Dar am găsit odihnă în
ceea ce am găsit în seara aceasta. De acum eu sunt un credincios în Isus”. Din
acea seară, el a devenit un înflăcărat urmaş al Domnului Isus Cristos. El l-a
luat pe Hudson şi l-a dus la societatea unde el fusese preşedinte. Acolo, Ni a
spus tuturor cum el a găsit pacea. Un altul din acea societate a fost câştigat
prin mărturia lui. Ni a devenit un bun câştigător de suflete. Într-o zi, Ni a întrebat
pe Taylor: „De când ştiţi voi despre vestea bună a Evangheliei?" - „De câteva
sute de ani". - „De câteva sute de
ani? Tatăl meu a căutat adevărul şi a murit fără să-l găsească. De ce nu aţi
venit mai demult la noi?" Pentru Taylor a fost un moment de durere pe care
nu l-a uitat niciodată. Ni îşi făcea timp şi căuta pe alţii să-i conducă la
picioarele Domnului. Printre cei câştigaţi de el au fost: Wang, fermierul, Neng-kuei,
făcătorul de coşuri, învăţătoarea Tsiu şi alţi patru. Ei au fost primele roade
pe acest câmp al misiunii şi au devenit foarte folositori.
În al
patrulea an în China, Hudson Taylor s-a căsătorit cu Maria Dyer, fiica unor
misionari din China, pe care o cunoştea de mai multă vreme. Maria era la Şcoala
Misionară de Fete din Ningpo, unde era directoare misionara Aldersey. Aceasta
a fost foarte potrivnică la căsătoria Mariei cu Hudson, deşi Maria îl iubea
mult. Directoarea nu-l putea suporta pe Taylor din pricină că lepădase hainele
englezeşti şi adoptase hainele chinezeşti. A vorbit de multe ori împotriva lui
şi odată chiar o obligase pe Maria să-i scrie că nu se căsătoreşte cu el. Dar până
în cele din urmă, dragostea a biruit. Ei locuiau în oraşe diferite, la distanţă
şi tratau problema căsătoriei doar prin corespondenţă. Într-o zi însă, s-au întâlnit
şi şi-au mărturisit dragostea unul pentru celălalt şi, sâmbătă 23 ianuarie
1858, au avut căsătoria.
Maria
rămăsese orfană de mamă la vârsta de 10 ani, iar de tatăl ei abia îşi aducea
aminte, căci murise înainte de mamă-sa. Împreună cu sora ei, ele erau ajutoare
ale directoarei la Şcoala Misionară de Fete. Ea avea o fire blajină, o
tandreţe naturală şi o minte ascuţită. Era drăguţă ca fizic, cu un caracter
nobil, iubea sfinţenia şi apropierea de Dumnezeu. Se convertise şi făcea
lucrarea pentru Dumnezeu cu toată inima. Vorbea fluent chineza, căci acolo
crescuse, şi spunea tuturor despre dragostea lui Dumnezeu. Nu e de mirare că
Taylor, întâlnind-o odată, i s-a legat inima de ea. La fel, inima ei simţitoare
a îndrăgit simplitatea lui, spiritul lui de sacrificiu cu care ajuta pe cei nevoiaşi; chiar şi hainele chinezeşti ce Taylor
le purta şi pe care alţii le urau, ei îi erau dragi şi scumpe. Dar mai presus
de acestea, ea îl iubea, fiindcă el Îl iubea pe Dumnezeu şi trăia prin
credinţă. Chiar împotrivirea ce au întâmpinat-o, n-a fost decât să cimenteze
bine dragostea lor.
M.
Broomhall, în cartea sa „Hudson Taylor, omul care a crezut pe Dumnezeu",
la pagina 78, spune că Maria, sosind cu o zi înainte de căsătorie, el a fost
foarte încurcat, căci nu avea nimic ce să-i pună înainte pentru dejun şi nu
avea nici bani. Dar Dumnezeu este un ajutor care nu lipseşte niciodată în
nevoi, căci imediat a sosit şi un cec şi astfel au putut să-şi procure cele
necesare. Aceasta a fost, probabil, ca Maria să ştie dintru început că trebuie
să se încreadă în Domnul chiar şi pentru micul dejun.
Ea a
fost un ajutor potrivit de la Dumnezeu pentru Hudson Taylor. Îi împărtăşea
simţămintele, îl încuraja în lucrarea medicală, îl mângâia în necazuri şi îl
sprijinea în rezolvarea problemelor prin rugăciune. În scurgerea vremii, Domnul
i-a binecuvântat cu o fetiţă şi patru băieţi.
În
perioada aceasta, Hudson lucra la spitalul lui Dr. Parker, la Ningpo. Era un
spital nou, situat într-o poziţie splendidă, aproape de una din porţile cetăţii
şi cu vederea spre râu. Clădirile înalte, frumos construite atrăgeau zilnic
privirile a mii de trecători. Dr. Parker cheltuise o frumoasă sumă de bani cu
construirea şi înzestrarea acestui spital. Camerele erau pline de bolnavi, iar
dispensarul zilnic era plin de pacienţi veniţi pentru consultaţie. Aici Taylor
avea zilnic prilejul să spună altora vestea bună a Evangheliei.
Inima
acestui brav slujitor al Domnului era copleşită de întristare. Soţia îi murise
şi Dr. Parker rămăsese cu patru copii. Unul din ei a contactat o boală
serioasă. Drept urmare, într-o zi din vara anului 1859, Dr. Parker l-a anunţat
pe Taylor că, pentru sănătatea copiilor, trebuie să se întoarcă în Scoţia şi că
îl lasă pe el să conducă spitalul. La acea oră, spitalul nu avea fonduri, căci
nimeni nu plătea nimic. El a fost întreţinut
din sumele primite pentru consultaţii la cabinetul special pentru străini al
lui Dr. Parker. Nici un alt medic nu a fost gata să-şi ia răspunderea aceasta,
dar Hudson, după ce a căutat răspunsul Domnului prin rugăciune, a acceptat
ştiind că Dumnezeu poate purta de grijă şi pentru întreţinerea acestui spital.
Spitalul avea 60 de paturi şi spitalizarea, consultaţiile, medicamentele,
tratamentul, totul era gratuit.
Taylor
era conştient că nu se putea aştepta să primească ajutoare din Anglia în
privinţa aceasta, căci până să ajungă apelul său ar trece câteva luni, şi la
fel chiar dacă s-ar găsi unii să doneze bani pentru spital, ar dura alte
patru-cinci luni. Deci, nu se putea bizui pe un aşa suport, dar el a învăţat să
se bizuie în totul pe Domnul.
Datorită
lipsei de fonduri, Taylor a apelat la noii convertiţi, ca în măsura
posibilităţilor să facă muncă voluntară. Îndată Ni, Wang, Neng-kuei, Tsin, Wang
zugravul şi alţii au fost gata să ajute pe cei bolnavi. În felul acesta,
bugetul personalului salariat a fost tăiat. Unii pregăteau mâncarea, alţii
făceau curăţenie, alţii serveau masa bolnavilor. Fiecare făcea ceva cu dragă
inimă şi în tot spitalul s-a introdus un nou spirit de bucurie şi de mărturie.
Ei împărtăşeau cum a fost vindecat sufletul lor de Cristos Domnul şi ce îi face
să se bucure atât de mult. Din acea zi, de când au intrat voluntarii în
acţiune, mulţi bolnavi au fost vindecaţi nu numai în trupurile lor, ci şi în
suflet, vindecare care era mult mai importantă. Dragostea arătată de noii
convertiţi a fost cuceritoare, în saloane se auzeau acum nu vaiete, ci cântări
de slăvire a Mântuitorului.
Mai
mult, toţi bolnavii au ajuns să ştie că spitalul nu are fonduri şi că grupul de
creştini, lucrători voluntari împreună cu Hudson Taylor se roagă ca Dumnezeu
să le dea cele necesare şi toţi aşteptau să vadă dacă Dumnezeul creştinilor
răspunde rugăciunilor. Într-o dimineaţă, sora Kuei-hua, bucătăreasa, a venit la
ora de rugăciune şi le-a spus că a început ultimul sac de orez. Atunci Hudson a
zis: „Asta înseamnă că timpul prielnic Domnului să ne ajute e aproape".
Şi aşa a fost. Înainte ca să se termine sacul de orez, Hudson a primit o
scrisoare care a rămas memorabilă. Era de la un credincios numit Berger, care
le-a trimis un cec de 50 lire sterline, ceea ce era o sumă frumuşică. Alături
de cec era o scrisoare, în care Berger spunea că tatăl său a murit şi i-a lăsat
o mare avere, iar el are de toate şi nu mai vrea să-şi bată capul şi cu averea
tatălui său. În timp ce se gândea ce ar putea face cu banii, a simţit o povară
deosebită pentru China şi de aceea, a trimis acest cec. El îi cerea lui Hudson
să-i scrie dacă poate folosi şi ceilalţi bani. În timp ce citea scrisoarea,
inima lui Taylor a fost copleşită de bucurie. Îndată i-a adunat pe toţi în
capelă, le-a spus ce era în scrisoare şi le-a arătat cecul. Toţi au început să
strige de bucurie, încât a răsunat tot spitalul. Apoi au îngenuncheat şi au
mulţumit Domnului din toată inima pentru răspunsul primit la rugăciunile lor.
Cu feţele strălucitoare de bucurie au trecut prin saloane şi au împărtăşit
bolnavilor bucuria lor. „Unde este un idol sau un zeu care să poată face aşa
ceva?" - era întrebarea pe buzele tuturor. Nu-i nici o mirare că inima lui
Taylor era copleşită de bucurie şi mulţumire. Dacă el nu ar fi luat răspunderea
spitalului oare ar fi fost din cauza lipsei de fonduri sau a lipsei de
credinţă? Dacă el nu ar fi avut credinţă, cum ar fi ajuns săracii Chinei, ce se
aflau în spital, să ştie ceva despre lucrările minunate ale Dumnezeului celui
viu? În timp de 9 luni, 16 pacienţi au fost convertiţi şi botezaţi şi alţii
vreo 30 din afara spitalului.
În vara
anului 1860, după cinci ani de muncă intensă, fără să se cruţe, fără să-şi ia
concediu de odihnă, sănătatea lui Hudson Taylor a fost zdruncinată, era
surmenat şi bolnav. Nu ar fi vrut să lase câmpul de misiune, de aceea a muncit
până nu a mai putut, dar biruit fiind de boală, a lăsat pe Dr. Jones cu soţia
şi ajutoarele, iar el cu soţia sa s-au
reîntors în Anglia.
Fiul
său, descriindu-i biografia în cartea „Secretul spiritual al lui Hudson
Taylor", spune că a găsit 12 carnete cu notiţe zilnice scrise de mâna lui
Hudson, care ascund în filele lor munca asiduă depusă în cei cinci ani de la început,
greutăţile întâmpinate, încercările credinţei, luptele lui lăuntrice,
mijlocirile şi lacrimile sale, lipsurile avute şi felul minunat cum Dumnezeu a
suplinit toate nevoile sale, rugăciunile sale şi răspunsurile primite. Acele
file revelează o creştere a intimităţii sale cu Dumnezeu şi o tot mai mare
dependenţă de Dumnezeu. Se observă un prelung exerciţiu al sufletului în
cunoaşterea şi trăirea voii lui Dumnezeu, un om care umblă prin credinţă, iar
nu prin vedere. Deşi era tânăr, având doar 26 ani, el atinsese adâncimi
spirituale pe care nu mulţi alţii le-au atins.
Când au
plecat în Anglia, el a luat cu sine şi manuscrisul cu traducerea Noului
Testament, în dialectul Ningpo, la care lucrase mult. Imediat după sosirea sa în
China, Societatea Biblică Britanică acceptase să tipărească o nouă ediţie în limba
chineză. De aceea, cu toată munca lui intensă în predicarea Evangheliei, în
consultarea şi tratarea bolnavilor, el şi-a făcut timp şi pentru această
lucrare. De asemenea, avea în manuscris cartea „Nevoile spirituale şi
pretenţiile Chinei", pe care voia s-o dea la tipar. În ea vorbea despre
China Interioară, unde el dorea să-şi extindă lucrarea.
La
sosirea în Anglia, starea sănătăţii lui era aşa de deplorabilă, încât medicii
nu credeau că se va putea întoarce pe câmpul de misiune. Dar Dumnezeu a hotărât
altfel. El s-a refăcut foarte rapid şi, îndată ce s-a simţit mai bine, s-a înscris
la cursuri de chirurgie pe care le-a absolvit cu bine la sfârşitul celor doi
ani petrecuţi în Anglia.
În
Anglia, la început au locuit la Amelia, sora lui, care se căsătorise şi avea
locuinţa în Londra de Est, unde străzile erau pline de praf, iar când ploua,
erau pline cu noroi.
Un vechi
prieten al lui Hudson l-a invitat să meargă la el pentru câteva zile în oraşul
Brighton, pe coastă. Maria, care avea în vedere sănătatea lui, a acceptat îndată
invitaţia. Timpul petrecut acolo a fost binecuvântat. Plimbările lui pe
nisipul mării l-au înviorat fiziceşte, dar gândurile lui l-au dus departe la
milioanele de pierduţi pe care îi iubea. Acolo, lună de lună, mureau nemântuite
cam un milion de suflete.
Într-o
duminică dimineaţa, în timp ce se afla în biserica din Brighton, cu popor mult
ce cânta cu toată bucuria, Hudson a auzit o voce pe care nimeni altul n-a
auzit-o: „Mai am şi alte oi... şi pe acelea trebuie să le aduc". A fost un
susur la urechea sa. De aceea, el a uitat de sine, de starea sănătăţii sale.
Duhul îi da zor să se reîntoarcă în China.
Restul
timpului petrecut în Anglia a fost folosit pentru înrolarea de noi misionari şi
strângerea de fonduri. El nu cerea bani, ci arăta nevoile mari de acolo şi îşi
expunea planul său de a pătrunde în interiorul Chinei, unde nu era nici un
misionar. Fratele Berger, care îi trimisese ajutorul în ceasul de nevoie pentru
spital, acum l-a primit în casa sa, i-a devenit prieten şi a luat asupra sa
sarcina să corespondeze cu candidaţii pentru misiune şi cu primirea de sume
pentru misiunea Chinei Interioare. Elmer L. Towns, în cartea sa: „The Christian
Hall of Fame", pagina 122, spune că această misiune a fost „o misiune
numai prin credinţă". Deci, acolo în casa lui Berger s-au pus bazele şi
chiar denumirea acestei misiuni. Berger a fost un bun credincios, un om practic
şi avea o bază financiară, avea o fabrică. Zilele de post şi rugăciune cu
Berger au adus o ploaie de binecuvântări. În primul buletin al acestei misiuni,
Berger spunea că deja au sosit banii necesari pentru nevoile de călătorie ale
familiei Hudson Taylor şi pentru angajarea şi trimiterea altor misionari.
După doi
ani, Hudson Taylor cu familia şi cu alţi 16 misionari au plecat pe câmpul de
misiune din China. Călătoria a
fost grea, cu uragane şi se părea că toţi vor ajunge în adânc. Dar Domnul a
folosit chiar şi furtunile ca să-şi arate puterea Sa şi să-l facă cunoscut pe
robul Său, omul credinţei, care intervenea prin rugăciune în momentele cele
mai critice. Aşa se explică faptul că 20 de marinari din cei 34, câţi erau de
serviciu pe corabie, s-au predat Domnului înainte de terminarea călătoriei. Ce
binecuvântate roade! Pare-se că aceştia erau pârga misiunii nou înfiinţate, care
avea să conducă mii şi mii de suflete la picioarele Domnului.
De data
aceasta, misionarii au căutat să pătrundă în interior. Din partea celorlalţi
misionari au fost trataţi cu ironie, au fost luaţi în râs. Unii spuneau că
trebuie să-şi plătească o gardă personală, căci guvernul garantează paza
străinilor numai în cele cinci oraşe porturi. Alţii spuneau că e ieşit din
comun, că e dornic de aventuri, că el vrea să fie altfel decât ceilalţi. El însă
avea pe inimă nevoile milioanelor de suflete, care niciodată n-au auzit de
Evanghelie.
Din
afară a întâmpinat piedici, greutăţi. Din Shanghai totuşi au plecat cu
barca-casă pe râu în sus spre interior. Toţi misionarii au îmbrăcat haine
chinezeşti. Cu limba se puteau descurca, fiindcă în cele patru luni de voiaj,
toţi cei 16 noi misionari au făcut şcoală de limbă chineză, dimineaţa cu
Hudson, iar după-masă cu Maria. În câteva localităţi s-au oprit şi au căutat să
închirieze locuinţe, ca să lase 2-3 misionari, dar n-au reuşit. Astfel că au
mers toţi împreună până în oraşul Hangchow. Aici, două-trei familii de
misionari au găsit locuinţe, dar numaidecât s-a stârnit împotrivirea
localnicilor şi cei ce vroiau să le închirieze, şi-au schimbat cuvântul. Era
toamnă târzie şi în bărcile-casă pe râu era rece. În plus, barcagii voiau să se
întoarcă la Shanghai. Atunci, Hudson a plecat singur în căutare, iar Maria cu
ceilalţi s-au adunat la rugăciune. Ea le-a cerut să se liniştească, fiindcă
Dumnezeu le va purta de grijă. Dimineaţa ea citise Psalmul 60 şi la versetele
9-11 a fost ceva bun pentru ei toţi: „Cine mă
va duce în cetatea întărită? Cine mă va duce în Edom? Oare nu Tu, Dumnezeule?...
Dă-ne ajutor împotriva vrăjmaşului, căci ajutorul omului este zadarnic!"
Acum l-au citit cu toţii şi ora de rugăciune ce a urmat, a preschimbat toată
frământarea lor într-o încredere deplină în Domnul. Acele clipe au rămas neuitate
pentru toţi, căci afară au şi auzit vocea lui Hudson, dar nu ştiau ce veste le
aduce. Nu era decât o împlinire a promisiunii: “Înainte de a Mă chema, le voi
răspunde". O casă gata amenajată îi aştepta şi se putea ajunge acolo cu
bărcile, fără să fie observaţi. Aşa că în noaptea aceea au putut dormi într-o
casă liniştită. Dumnezeu rânduise casa aceasta pentru ei cu o săptămână înainte.
Iar în zilele următoare, Hudson a găsit o casă mare unde s-au mutat şi au
făcut-o cartierul general al misiunii lor. Aici au început servicii religioase
şi au deschis un dispensar. În decembrie 1866, la serviciile de evanghelizare
se adunau câte 60 de chinezi, iar în primăvara anului 1867, numărul a crescut până
la 200 de persoane. La fel, bolnavii veneau cu grămada la dispensar, încât
Hudson trebuia să lucreze până seara târziu, când cădea frânt de oboseală. După
câtva timp, a sosit un alt medic misionar, John McCarthy, care i-a fost de mult
ajutor. Totuşi, greutăţi de tot felul au început să se ridice în calea
lucrării. Ei pătrunseseră în adâncimile întunericului şi vrăjmaşul şi-a
mobilizat hoardele împotriva lor. Cu cât lucrarea creştea, cu atât furia
vrăjmaşului cât şi lupta lor era mai mare. În luna mai, au avut un botez cu
primii convertiţi în interiorul Chinei. Domnul le-a dat această bucurie în
mijlocul necazurilor.
În
zilele fierbinţi de vară ale anului 1867, Gracie, fetiţa lor de opt ani, s-a îmbolnăvit
rău. Au căutat s-o ducă la dealuri, unde era puţin mai răcoare, dar a fost în
zadar. Ea a închis ochii pentru pământ. În toate situaţiile prin care au
trecut, ea a fost ca o rază de soare pentru părinţi. Acum, durerea i-a
copleşit, dar nu i-a biruit, căci Domnul a fost tăria lor. Din contră, consacrarea lor pentru mântuirea
altora a fost reînnoită şi chiar mai deplină. Căci, înainte de a se încheia
anul, aproape toate orăşelele din provincia Chekiang au fost vizitate de
misionari. Câţiva misionari s-au stabilit la Nanking, în provincia vecină. La
fel, biserica din Hangchow a devenit bine stabilită, având ca păstor pe Wang
Lae-djun, ce fusese convertit la Ningpo. El îi însoţise şi în Anglia, iar acum
venise aici în interior, să-i ajute în vestirea Evangheliei.
George
Stott s-a stabilit la Wenchow şi a format acolo o bisericuţă, care mai târziu a
ajuns să aibă până la 8.000 de membri. El pierduse un picior şi umbla în cârje.
În Anglia, când s-a prezentat la Hudson Taylor cu dorinţa ca să devină misionar
în China, acesta, fiindcă ştia că în China mereu se produceau răscoale, l-a întrebat:
„Dar ce vei face în China când izbucneşte o răscoală, cum vei putea să
fugi?" - ... „Eu nu mă gândesc să fug, şchiopul trebuie să ia prada"
- răspunse el. Şi aşa s-a întâmplat. Când a izbucnit o răscoală şi rebelii au
ajuns la el, l-au întrebat de ce nu fuge şi el. „Eu să fug?" - a zis el -
„şi eu aş vrea să ştiu cum poţi să fugi cu un picior". Dezarmaţi de
curajul lui, l-au jefuit, dar l-au lăsat cu viaţă. Viaţa i-a fost ca pradă.
George
Duncan, un altul din grupul de misionari, s-a stabilit la Nanking. El a fost
primul misionar acolo. Fiindcă n-a primit locuinţă, el a fost mulţumit să
doarmă sub un turn, pe unde se plimbau şobolanii, dar ziua predica Evanghelia
oamenilor ce se adunau pe stradă sau în ceainării.
După 16
luni petrecute la Hangchow, Hudson a decis să se mute la Nanking. Biserica din
Hangchow avea deja 50 de membri botezaţi şi un frumos număr ce participa la
serviciile de închinăciune; avea păstor şi Dr. McCarty rămânea cu ei. Hudson
ştia că noii misionari se descurcă mai greu în lucrarea de pionierat. De aceea,
a fost gata să-şi lase locuinţa, să se mute într-o barcă-locuinţă şi să plece la Nanking pentru două luni, să-l ajute pe
Duncan. De acolo, au plecat la Yangchow, un oraş mare cu o populaţie de
360.000 de locuitori, fără nici un misionar. Fiindcă Hudson era un bun medic
specialist, pacienţii veneau şi umpleau dispensarul în fiecare zi. La fel,
vorbirea plăcută a lui Hudson şi a Mariei a făcut pe mulţi să vină la ascultarea
Evangheliei. Dar pe de altă parte, vrăjmaşul a pus în mişcare pe cei cu vază
din oraş, care au avut o întrunire şi au hotărât să facă totul să alunge pe
misionar. Afişe scrise de mână atribuiau străinilor cele mai oribile crime. Ele
se refereau mai ales la cei ce propagă religia lui Isus. Acestea au incitat
plebea. Mulţimi au năvălit la casa unde locuiau. Cu multă răbdare, Hudson a
reuşit să-i potolească, şi s-au împrăştiat. Apoi au venit din nou, dar o ploaie
torenţială iar i-a împrăştiat. Se părea că s-au mai liniştit. După câteva zile,
doi străini, care nu purtau haine chinezeşti, au venit în vizită la Yangchow şi
au cauzat mare senzaţie. Imediat au început să circule zvonuri, din toate
direcţiile, că lipsesc vreo 24 de copii, că ar fi fost răpiţi de străini. Şi
furia mulţimilor clocotea ca un vulcan. Moartea părea iminentă. Hudson a
plecat spre autorităţile locale, iar în timpul acesta bande de răsculaţi au
venit la locuinţa lui. Soţia, copiii şi ceilalţi au stat închişi la etaj. Dar
răsculaţii au pus foc casei. Au fost scene groaznice. Maria a coborât la
răsculaţi şi cu mult calm a căutat să-i potolească. Toţi au scăpat cu viaţă.
Atunci au aflat de la un mandarin că Hudson n-a ajuns la autorităţi, ci a fost
răpit de răsculaţi. Au urmat lungi negocieri. Hudson a fost eliberat şi
clădirea le-a fost reparată. Toată răscoala, pusă la cale de duşmani, s-a întors
spre binele misionarilor. Ei au ajuns să fie cunoscuţi. Răpirea copiilor a fost
doar o născocire a vrăjmaşilor Evangheliei. S-a constatat că totul a fost o
minciună. Imediat după aceasta, Maria a dat naştere unui copilaş care le-a
produs multă bucurie. Dar mult mai multă bucurie au avut când, la următorul
serviciu de vestire a Evangheliei, câţiva au mărturisit credinţa în Domnul Isus
şi au cerut să fie botezaţi.
Furtuna
răscoalei din Yangchow s-a liniştit, dar vrăjmaşul a produs o furtună mai năprasnică
în Anglia. Duşmanii misiunii au răspândit zvonul că, din cauza misionarilor,
China era cât pe-aci să declare război Angliei; că misionarii au cerut navelor
britanice să-i ajute ca, sub presiunea baionetelor şi a tunurilor, să-i facă
pe chinezi să-şi schimbe religia. Cazul a ajuns chiar în discuţia
Parlamentului britanic. Toate acestea au avut un efect dăunător asupra
publicului. Dărnicia a scăzut simţitor. În China, lucrarea luase proporţii.
Misionarul Meadows, încă înainte de răscoala de la Yangchow, părăsise lucrarea
de la Ningpo, unde mai erau şi alţi misionari şi se mutase într-o provincie mai
la nord, unde trăiau vreo douăzeci de milioane şi nu era nici un misionar
protestant. Acum, din lipsă de fonduri, se părea că toată lucrarea lui Hudson
se prăbuşeşte. E minunat însă cum Dumnezeu ştie să-Şi poarte lucrarea nu spre
faliment, ci spre biruinţă. El a găsit un om fără bani în buzunare, fără holde
sau fabrici; un om care, ca şi păsările cerului, trăia doar din mila Domnului.
De un aşa om s-a servit în zilele de criză. Acel om a fost George Müller, care
pe acea vreme hrănea prin credinţă 2.000 de orfani la Bristol, în Anglia. El
ceruse Domnului bani şi pentru propăşirea Împărăţiei Sale. Încă înainte de
răscoală, Domnul îi pusese pe inimă să ajute cu o parte din banii veniţi pe
misionarii din China. Aşa că, aceşti bani au sosit tocmai la timp şi misionarii
nu au dus lipsă. Donaţiile făcute misiunii din China Interioară de către George
Müller în următorii ani s-au cifrat la 10.000 dolari anual.
După 12
ani de la căsătorie, după naşterea celui de al cincilea copil, în anul 1869, în
timp ce în China bântuia holera, Maria a fost atinsă de această boală şi a
plecat în veşnicie. La fel şi doi copii. Inima lui Hudson a fost cu totul
zdrobită, dar această zdrobire n-a micşorat, ci a mărit încrederea lui în
Domnul.
În 1871,
fiind cu sănătatea epuizată, a plecat pentru un an în Anglia. Acolo s-a
recăsătorit cu misionara Faulding, care lucrase şi ea câţiva ani în China, la
Hangchow. În 1872, s-au reîntors în China, în 1874, dintr-o căzătură, Hudson a
paralizat şi a trebuit să meargă din nou în Anglia. Pentru un moment a mai
putut să scrie, dar după un timp nu mai putea nici să ţină tocul în mână.
Starea era foarte gravă. Dar Dumnezeu l-a ajutat şi iar s-a refăcut.
La 27
ianuarie 1874, deci înainte de a paraliza, Hudson a scris pe Biblia sa: „Am
cerut lui Dumnezeu încă cincizeci sau o sută de evanghelişti băştinaşi. Îţi
mulţumesc, Doamne Isuse, pentru promisiunea ce mi-ai dat-o ca să mă bazez pe
ea". Referirea e cu privire la o inscripţie pe care el o văzuse într-o
casă de rugăciune, doar cu ceva mai înainte şi pe care el şi-o însuşise. Erau
cuvintele: „Dumnezeul meu să poarte de grijă de toate trebuinţele
voastre". Cum după aceasta a fost paralizat, fondurile au scăzut simţitor
şi se părea nu numai că nu vor putea să extindă misiunea, ci că va trebui
probabil să o închidă. Dar cu toată boala, el a stăruit în rugăciune. După un
timp, când s-a mai refăcut puţin, a primit un plic cu suma de 800 de lire
pentru deschiderea de noi misiuni. Data scrisorii coincidea cu data înscrisă pe
Biblia sa. Rugăciunea i-a fost ascultată atât în ce priveşte banii, cât şi în
ce priveşte evangheliştii dintre băştinaşi.
Apoi,
pătrunzând tot mai adânc în interiorul Chinei, el a ajuns să vadă nevoia de 100
de misionari şi 50.000 de dolari, necesari pentru extinderea misiunii în
provinciile interioare ale Chinei. Dar nici o societate misionară nu angaja 100
de misionari într-un an. Cu atât mai puţin putea face el aşa ceva. El nu avea
rezerve, ci primea fonduri doar ca răspuns la rugăciune. El trăia prin credinţă
şi avea întreţinerea celorlalţi tot prin credinţă. Nevoile erau mari,
misionarii erau necesari, dar nu ştia cum ar putea să rezolve problema aceasta. Îşi dădea seama că nu se putea
aştepta ca alţii o sută să fie gata pentru o aşa consacrare, să trăiască prin
credinţă ca şi el. La fel i se părea o prea mare răspundere ca el să ia asupra
lui grija de hrană şi îmbrăcăminte a o sută de misionari. În cele din urmă,
s-a convins că Dumnezeu poate tot atât de uşor să poarte de grijă pentru o
sută ca şi pentru unul. Atunci, a început să se roage stăruitor pentru aceasta.
Şi Domnul a răspuns rugăciunilor sale. În anul 1887, s-au prezentat 600 de
candidaţi spre a fi misionari, din care a ales 102 şi a primit fonduri în
valoare de 55.000 de dolari. Deci, cu 5.000 mai mult decât ceruse el. E mare
lucru să ai îndrăzneala credinţei, să aştepţi totul de la Dumnezeu! În aprilie
1874, Hudson a scris: „Ieri balanţa la zi a fost de 87 cenţi. Domnul împărăţeşte,
în aceasta e bucuria şi odihna noastră". Iar într-o scrisoare spunea:
„Avem 25 cenţi, plus toate promisiunile lui Dumnezeu".
În 1880,
în China Interioară erau 70 de staţiuni misionare, fiecare cu mai mulţi
lucrători, iar cu ceva înainte de moartea lui Hudson Taylor erau 205 misiuni cu
849 de misionari din Anglia şi 125.000 de lucrători voluntari chinezi pentru
vestirea Evangheliei.
În anul
1900, o sectă păgână a boxerilor a convins pe împărăteasa Chinei să dea ordin
pentru omorârea tuturor străinilor, mai ales a misionarilor. Sediile misiunilor
şi bisericile au fost arse, iar vreo 200 de misionari au fost martirizaţi prin
decapitare. Pe acea vreme, Hudson era plecat din China în Elveţia pentru
refacerea sănătăţii. În 1905, la 73 de ani, Hudson Taylor s-a reîntors în China
şi a vizitat staţiunile misionare. El a văzut cu ochii săi groaznicele ravagii
săvârşite de boxeri. Apoi a mers la Chian-Sha, în provincia de nord Hunan.
Aceasta a fost ultima provincie deschisă pentru lucrarea Evangheliei. Acolo a
vorbit poporului. Era însoţit de fiul şi nora sa. În seara de 3 iunie 1905, pe
neaşteptate, Hudson Taylor a fost chemat la odihnă în veşnicie. Dumnezeu îşi cheamă lucrătorii la odihnă,
dar îşi duce lucrarea mai departe prin alţi voluntari.
Dr. Fred
Barlow, în cartea sa: „Profiles in Evangelism", 1976, spune că Hudson
Taylor a fost omul care a învăţat să mişte oamenii prin Dumnezeu.