3.
Marea înrobire a omului
Înşelaţi
de Satan, noi am ajuns sub influenţa acestuia. Acea libertate pe care Satan a
oferit-o lui Adam a fost o himeră. În loc de libertate, omul a ajuns într-o
dependenţă de rob faţă de Cel Rău. "...Veţi fi ca Dumnezeu...",
l-a minţit Diavolul pe om, - iar acesta a căzut în plasa minciunii lui.
Înrobirea
omului se reflectă cel mai bine la nivelul vieţii individului. Aspectele
exterioare ale vieţii noastre devin reflexia a ceea ce există în noi înşine.
Iar pentru că nu mai continuăm să ne trăim viaţa ca fiinţe responsabile în faţa
lui Dumnezeu, iresponsabilitatea caracterizează întreaga noastră viaţă. Nu vrem
să ştim nimic despre standardele lui Dumnezeu. Ne-am făurit propriile noastre
standarde. Am desconsiderat limitele impuse de Dumnezeu libertăţii noastre şi
am devenit robi ai viciilor noastre. Plăcerile sunt acelea care stabilesc
principiile noastre de viaţă. Biblia afirmă însă în Ioan 8:34 că "
oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului". Şi adevărul este că
noi n-am dori să facem ceea ce este rău. Dar o forţă invizibilă ne stăpâneşte
în aşa măsură, încât suntem obligaţi să facem ceea ce noi înşine urâm şi
condamnăm de multe ori. Suntem, pur şi simplu, luaţi prin surprindere. Trebuie
să recunoaştem împreună cu Pavel: "...Binele, pe care vreau să-l fac,
nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!" (Romani
7:19, s.n.)
Marea
înrobire a omului se reflectă mai ales în comportamentul său faţă de aproapele,
întrucât omul nu a mai vrut să trăiască sub jurisdicţia lui Dumnezeu, a început
să ducă o viaţă egoistă. Deja la Cain putem observa aceasta. Atunci când
Dumnezeu îl întreabă de semenul său - de fratele lui -, Cain răspunde rece şi
calculat: "Sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Geneza 4:9). Omul
egoist este interesat doar de sine însuşi şi de propriile lui avantaje. Dacă e să
fim sinceri faţă de noi înşine, trebuie să recunoaştem faptul că toţi suntem
egoişti. Omul este mistuit de patima Eu-lui. Acesta este motivul pentru care
există atâta minciună şi înşelăciune, duşmănie, nesinceritate, neatenţie, lipsă
de milă, de fidelitate şi de pace între oameni. Important este ca dorinţele şi
poftele noastre să fie satisfăcute. Toate celelalte - incluzându-l pe cel de
lângă noi - nu contează. Iar lucrul acesta caracterizează întreaga omenire.
Biblia spune în Romani 3:22-23: "...Nu este nici o deosebire. Căci toţi
au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu."
Marea
înrobire a omului se poate vedea nu doar în relaţia dintre indivizi, ci şi în
relaţia dintre naţiuni. Oare nu ne-am întrebat deja cu toţii de ce anume există
atâta nedreptate pe pământ? De ce există atâtea războaie şi atâta suferinţă? De
ce sunt bogăţia şi sărăcia împărţite atât de nedrept? De ce trebuie milioane de
oameni să sufere de foame? De ce, de ce?
Noi,
oamenii, suntem cu toţii păcătoşi, de aceea acţionăm în mod nedrept. Şi în
privinţa aceasta. Biblia ne spune adevărul: "Nu este nici un om
neprihănit, nici unul măcar" (Romani 3:10). Acesta este deci motivul
pentru care un popor asupreşte pe celălalt şi îl exploatează cu neruşinare,
motivul pentru care oamenii se mint şi se înşeală reciproc.
Simplul
fapt că ne punem mereu aceste "De ce?" -uri este dovada neputinţei şi
a înrobirii noastre de către Satan. Însă această neputincioasă dependenţă de
Cel Rău nu ne scuteşte de vinovăţie. Faptul că suntem legaţi cu lanţurile Celui
Rău vorbeşte, în ultimă instanţă, de propria noastră decizie. Noi înşine suntem
responsabili pentru toată nedreptatea. Nu putem pune vina pe alţii, pe
societate şi nici măcar pe "circumstanţe". Cel mai puţin îl putem
face vinovat pe Dumnezeu pentru nefericirea noastră. Omul s-a pus singur sub
dominaţia lui Satan şi, de-acum, voinţa lui este sub influenţa lui. Omul nu s-a
opus acestei înrobiri, de aceea, el este responsabil pentru acţiunile lui.
Stricăciunea omenirii a fost adusă de însăşi mâna omului. Nu Dumnezeu este cel
vinovat, ci omul cu egoismul său fără margini. El a vrut să fie ca Dumnezeu şi
a vrut să stăpânească lumea. Urmările egoismului său şi ale dorinţei sale de
putere sunt fatale. Datorită faptelor sale iresponsabile, forţele Celui Rău
sunt pretutindeni dezlănţuite. Noi vrem să cercetăm sufletul omenesc, să-l
vindecăm, să-l eliberăm de orice temeri. Cu toate acestea, în societatea de
astăzi, nevrozele sunt normalul vieţii cotidiene. Conform statisticii există
astăzi în RFG - de pildă - 20 milioane de bolnavi psihic, ceea ce înseamnă că
fiecare a treia persoană ar avea nevoie de un tratament psihoterapie.
Situaţia
noastră se înrăutăţeşte şi mai mult prin faptul că ne macină o permanentă
căutare a rostului vieţii. Alergăm de la o muncă la alta, până la epuizare
totală -, iar în final tot nu găsim reală mulţumire sau împlinire. De câte ori
nu auzim la înmormântări: "Viaţa lui a fost trudă şi durere".
De fapt s-ar putea spune: "Alerga de la un lucru fără sens la altul -
într-o permanentă căutare a rostului vieţii." Poetul norvegian Henrik
Ibsen (1828-1906) a afirmat odată: "Abia după ce am murit ne cam seama
că de fapt noi nici nu am trăit." Să aibă oare dreptate Ludwig
Buechner atunci când afirmă: "Omul nu preţuieşte mai mult decât ceea ce
mănâncă"? Dacă aşa stau lucrurile, atunci cu adevărat viaţa noastră nu
are nici un rost.