CAPITOLUL 30
ROBERT MCCHEYNE
Nu are
importanţă câţi ani trăieşti, ci are valoare cum trăieşti acei ani dăruiţi de
Dumnezeu. Robert McCheyne a avut doar şapte ani de slujire cu Evanghelia, dar
viaţa lui a fost aşa de binecuvântată încât după moarte, biserica sa a devenit
un loc de pelerinaj. Credincioşi din multe părţi au venit să vadă locul de unde
s-au revărsat binecuvântări şi au pornit treziri spirituale, doreau să cunoască
secretul lui McCheyne.
Bătrânul
îngrijitor lua pe rând pe aceştia şi îi ducea în birou şi spunea fiecăruia: “Vrei
să cunoşti secretul? Aşează-te la birou, pune-ţi capul în mâini şi plângi. Aşa
a făcut păstorul nostru”. Apoi mergea la amvon şi spunea: “Pune cotul tău aici,
aşează-ţi capul pe mână şi plângi. Asta e ce a făcut păstorul nostru. Acesta e
secretul!”
Odată
McCheyne a zis: “Oh, fraţilor, fiţi înţelepţi. De ce staţi toată ziua fără
lucru? Într-o clipită totul s-a dus. Încă puţin şi ziua harului s-a încheiat -
predicarea, rugăciunile curând vor înceta. Încă puţin şi ne vom înfăţişa înaintea
Marelui Tron alb - încă puţin şi cei răi nu vor mai fi. Îi vom vedea doar mergând
în osânda veşnică. Încă puţin şi va începe veşnicia. Vom fi ca El, căci Îl vom
vedea zi şi noapte în Templul Său, vom cânta cântarea cea nouă, fără păcat şi
fără îngrijorări pentru veci de veci”.
Robert
McCheyne s-a născut la 21 mai 1813 la Edinburgh, Scoţia. Nimeni n-a bănuit
atunci că acel copilaş va deveni sursă de mari binecuvântări.
La vârsta
de patru ani, în timp ce se refăcea după o boală, el a început să înveţe
alfabetul grec şi în scurt timp a reuşit să-l scrie. La şcoală a devenit elev
eminent. Avea o voce melodioasă şi un deosebit talent în recitarea poeziilor.
Era o plăcere să-l asculţi la biserică recitind psalmi sau capitole din Biblie.
În
octombrie 1821 a intrat la liceu şi mereu a fost fruntaşul clasei. Era înalt,
cu faţa senină, sprinten şi viguros cu un caracter nobil, şi cu o minte
sclipitoare. Era fire analitică, foarte ordonat şi cu gusturi alese. Încă nu
era pocăit în vremea aceasta. Iubea societatea veselă, plăcerile, cântecele şi
dansul. Trăia o viaţă morală de fariseu. El mărturiseşte că nu avea mulţumirea
lăuntrică.
În
noiembrie 1827 a intrat la Universitatea din Edinburgh. În iarna anului 1831 a
început să studieze teologia. Când era la universitate şi îşi făcea studiile
literare şi filozofia, sufletul său a fost cercetat de Duhul Domnului. Dar ceea ce l-a şocat în mod deosebit a fost moartea
fratelui său mai în vârstă, David. Domnul a găsit cu cale ca în timp ce chema
pe unul în glorie, altul să fie trezit şi să primească bogăţiile harului.
În 1836,
la 23 ani, McCheyne a devenit pastor în localitatea Dundee la o biserică ce
avea peste 4000 de membri. Aici el şi-a început lucrarea. De la acest amvon au
început să se reverse şuvoaie de har dumnezeiesc. Cu ore înainte, mulţimile
alergau la biserică ca să poată găsi un loc pentru a-l asculta vestind
Evanghelia. Foarte curând a izbucnit focul trezirilor spirituale care a aprins
Scoţia cu dragoste pentru Dumnezeu.
Viaţa
lui a fost o trăire intensă cu Dumnezeu. Cu firea lui sensibilă a căutat să se
adâncească tot mai mult în rugăciune şi în citirea Bibliei. O deosebită
influenţă asupra lui a avut citirea Memoriilor lui Henry Martin. Aceasta l-a
determinat la o mai mare consacrare, iar Jurnalul lui David Brainerd l-a făcut
să râvnească la aceea viaţă de luptă pe genunchi, la aceea topire pentru mântuirea
altora. De acum încolo a început să practice şi postul. Această trăire în
lumina Domnului l-a făcut să vadă mai bine nevoile sufletelor pierdute. I se
părea că fiecare păcătos poartă scris pe frunte cuvintele: “Nimănui nu-i pasă
de sufletul meu”. “Trezeşte-te, suflete al meu - scria el în jurnalul său - de
ce să-mi dau eu orele şi zilele mele în zadar lumii, când chiar la uşa mea e o
lume de mizerie? Doamne, pune tăria Ta în mine, întăreşte orice hotărâre bună,
şi iartă trecutul vieţii mele, trăită fără folos”.
În 1840, el scria unui student: “Dă-ţi seama că tu acum îţi
formezi în mare măsură caracterul de viitor al slujirii tale. Dacă te dedai
delăsării şi somnului, niciodată nu vei avea vreun folos din studiu. Fă totul
la timpul său. Fă totul cu ardoare - dacă e ceva vrednic - fă-l cu toată
puterea ta. Dar mai presus de toate, caută să stai mult în prezenţa Domnului.
Niciodată să nu vezi faţa oamenilor până mai înainte nu ai văzut faţa Domnului,
care e viaţa noastră, totul al nostru. Roagă-te pentru alţii, roagă-te pentru
profesorii tăi, pentru colegii tăi..”.
Pentru
McCheyne succesul a fost nu o simplă dorinţă, ci o aşteptare, şi Domnul a făcut
ca toate aşteptările lui să fie depăşite. El a fost folosit cu putere în
lucrarea de trezire a multor păcătoşi. Oamenii au ajuns să-şi dea seama că au în
mijlocul lor un om al lui Dumnezeu.
În timp
ce căuta să-şi facă lucrarea în localitatea sa şi în împrejurimi, sufletul său
a devenit tot mai împovărat de nevoile celor pierduţi din alte ţări. Parcă îşi
dădea seama că timpul său se scurtează, căci pe toate scrisorile sale aplica
cuvintele: “Vine noaptea...”.
La sfârşitul
anului 1838 a început să aibă unele simptome, care au neliniştit pe prietenii
săi. El a fost atacat de o violentă palpitaţie a inimii. Medicul l-a sfătuit
să înceteze imediat predicarea Evangheliei. Lucrul prea mult şi surmenajul au
cauzat aceasta. Astfel a părăsit Dundee şi s-a mutat Ia Edinburgh. În locul lui
a venit ca pastor William C. Burns. I-a fost foarte greu să-şi părăsească biserica,
dar boala l-a obligat. În scrisoarea adresată bisericii la 18 ianuarie el
spunea: “Câteodată mă gândesc că o mare binecuvântare poate fi revărsată asupra
poporului meu chiar în absenţa mea”.
Într-o zi, Dr. Candlish vorbind cu McCheyne despre Misiunea
în Israel, i-a sugerat ideea să meargă în Israel. Numaidecât el a acceptat să
meargă cu o echipă şi se gândea că dacă David Brainerd bolnav a putut să
lucreze ca traducător, şi ei vor putea să facă ceva ispravă: să întărească pe
credincioşii de acolo, să inspire pe misionari şi să câştige pe unii din păcat
la Dumnezeu.
Astfel,
în primăvara anului 1839, un grup de patru vestitori ai Evangheliei din Scoţia
au plecat în Israel. Drumul l-au făcut prin Franţa, Italia, Malta şi au
debarcat la Alexandria în Egipt, iar de acolo au plătit unor beduini să-i ducă cu cămilele prin deşert până în Israel. Din
deşert, a scris unui alt predicator din Scoţia: “Foloseşte-ţi sănătatea cât o
ai, prietenul şi fratele meu. Nu pierde ocaziile deosebite, care poate
niciodată nu se mai întorc înapoi. Nu ştii niciodată când e ultima duminică
pentru tine în faţa poporului. Vorbeşte pentru eternitate. Pe deasupra tuturor,
cultivă-ţi spiritul tău... Adu-ţi mereu aminte că Dumnezeu, nu omul, trebuie să
primească gloria. Nu mărimea predicii, mulţimea vorbelor, ci mărimea credinţei
e ceea ce are valoare”.
Andrew
Bonar, unul din biografii lui McCheyne, spune că deşi era bolnav şi aveau de înfruntat
atâtea greutăţi în ţara lui Israel de pe vremea aceea, totuşi cultivarea
sfinţeniei pentru McCheyne era una din preocupările de seamă în fiecare zi.
Avea timpul său de citire a Bibliei, de meditaţie, de cercetare de sine în
lumina Cuvântului şi de rugăciune. El acorda o deosebită atenţie acestei
practici. Şi sfinţenia se revărsa din el ca nişte râuri de apă vie.
La întoarcerea
spre casă, au trecut prin Beirut. Acolo a făcut o vizită unui tânăr din Glasgow
care era bolnav de febră. El fiind debil, numaidecât a fost contaminat de
febră. Imediat a fost sfătuit să plece la Smirna, căci aerul răcoros de acolo îi
va face bine. Astfel s-au îmbarcat, au trecut prin Cipru, iar febra lui a
crescut tot mai mult până ce şi-a pierdut cunoştinţa. Timp de trei zile, fără
ajutor medical, se părea că se sfârşeşte. Abia când s-au apropiat de Patmos
şi-a revenit puţin şi s-a ridicat să zărească insula. Ajunşi la Smirna au găsit
o familie de englezi, familia Lewis, care i-au acordat îngrijirea ca nişte
părinţi. Acolo s-a refăcut puţin. Deşi a fost bolnav grav, mereu se ruga pentru
biserica sa şi pentru treziri în Scoţia.
Drumul
spre casă l-au făcut prin Muntenia şi Moldova. Superstiţia şi lipsa de
cunoaştere a Evangheliei l-au îndurerat mult. La Iaşi a întâlnit câţiva evrei
cu care a putut conversa şi le-a vestit Evanghelia. Apoi a trecut prin Polonia
la Viena, Berlin, Hamburg, iar de acolo în Scoţia.
Acasă la
Dundee a sosit într-o joi după-masă, iar seara s-a întâlnit cu biserica sa.
Clădirea a fost supraticsită cu popor; toate cărările pline, până şi treptele
amvonului erau ocupate. După ce s-a rugat şi au cântat câteva cântări melodioase,
el a citit Psalmul 64 şi 1 Corinteni 2:1-4, apoi a predicat o oră. Neştiind cât
timp va mai putea să predice, nu le-a împărtăşit impresiile din călătorie, ci a
arătat păcătoşilor calea mântuirii. Duminica următoare a predicat după masa
din 2 Cronici 5:13,14. La încheiere, printre altele a zis: “Mult iubiţii şi
doriţii mei, acum încep un nou an de slujire în mijlocul vostru, şi sunt hotărât
că, dacă Dumnezeu îmi dă sănătate şi putere, să nu rămână aici nici un bărbat,
femeie sau copil care să nu fi auzit mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, fie
spre mântuire, fie spre condamnare. Şi mă voi ruga, cum am făcut şi până acum,
ca Domnul să facă o revărsare a Duhului, în aşa fel încât şi cel mai slab copil
dintre voi să vadă că e lucrare dumnezeiască, nu omenească”.
Încă pe când era el în Israel, Dumnezeu începuse un val de
treziri spirituale prin noul păstor W. C. Burns. La întoarcerea lui, trezirea a
luat un mare avânt. În carnetul lui sunt înscrise peste 400 de nume care s-au
predat Domnului, iar ceva mai târziu pomeneşte de 800 de suflete care au fost
trezite.
El a
făcut multe călătorii misionare prin Scoţia şi Irlanda. Inima lui însă în mod
deosebit se legase de misiunea printre evrei şi căuta întoarcerea lor la Mesia-Cristos.
Prin grai şi prin scrisori îi îndemna să primească mântuirea sufletului. La Iaşi
întreţinea corespondenţă cu Edwards. Apoi avea o largă corespondenţă cu
studenţi din universităţi şi cu multe biserici pe care le-a vizitat.
Sănătatea
lui se refăcuse mult şi lucra şi în biserica sa şi în alte biserici unde Domnul
săvârşise frumoase treziri.
În vara
anului 1842 a fost din nou doborât de câteva ori de boală. În jurnalul său din
4 august el a scris: “Adeseori, adeseori
aş fi mai bucuros să plec şi să fiu cu Domnul”. Totuşi în aceea toamnă a fost
gata să meargă în nordul Angliei pentru servicii de evanghelizare. În noiembrie
a mers pentru zece zile la Londra. Atunci unii din biserica sa au început să
murmure că lipseşte prea mult. Dar dorul lui aprins pentru mântuirea sufletelor
îl făcea să nu se cruţe pe sine, ci chiar cu riscul de a nemulţumii pe unii din
biserica sa, el era gata să meargă din loc în loc spre a predica Evanghelia.
La 17 noiembrie a luat parte la un congres la Edinburgh. Au fost prezenţi vreo
500 predicatori din toate părţile Scoţiei. Vorbirea lui cu această ocazie a
fost neuitată.
Pe la
mijlocul lui ianuarie 1843 a mers să viziteze alte biserici. În timp de trei
săptămâni a vizitat 24 de localităţi. În scrisorile lui de acolo se observă o
nostalgie după cer în expresii ca aceasta: “De multe ori aş vrea să mă urc pe vârful
Pisga şi să-mi iau rămas bun de la biserică, să-mi las trupul acesta şi să fiu
cu Domnul. Ah, ar fi cu mult mai bine. Nu mă aştept să trăiesc o viaţă lungă.
Mă aştept să fiu chemat aşa dintr-o dată - poate curând - de aceea vorbesc clar”.
La 1 martie
s-a întors acasă. Era extenuat de puteri. A predicat de trei ori în duminica de
5 martie şi de două ori în 12 martie. Acestea au fost ultimele predici. Vizitând
pe unii bolnavi de tifos a contaminat şi el boala şi pe 25 martie 1843 în vârstă
de 29 ani, rugându-se, a trecut în veşnicie să-L întâlnească pe Cel ce l-a
iubit şi slujit cu toată ardoarea.
CITIŢI EVANGHELIA
TRĂIŢI EVANGHELIA
VESTIŢI EVANGHELIA
Astfel vei fi şi tu o lumină în lume.