6. Libelula - Pilot acrobatic prin excelenţă
Noi libelulele (Odonata) aparţinem
celor mai deosebite făpturi din lumea insectelor. Noi zburăm, vânăm, ne
împerechem şi depunem ouă. Totul facem înaintea ochilor voştri. Ceea ce vă
place cel mai mult la noi sunt zborurile artistice. Într-adevăr, îţi pot numi
nouă feluri diferite de zbor pe care le executăm ireproşabil: zbor obişnuit,
zbor de vânare a prăzii, zbor în teritoriul nostru, zbor de ameninţare, zbor la
împerechere, zbor pendular, zbor în valuri, zbor de menţinere - şi să nu uit -
diferitele feluri de zbor înapoi.
Dintre cele 800.000 de feluri de insecte,
noi suntem considerate zburătoare artistice. În zilele însorite de vară putem
să zburăm deasupra unui lac, abia mişcându-ne aripile. Dacă am văzut o insectă
cu care ne hrănim, o şi înşfăcăm dintr-o dată, printr-o manevră rapidă. Dacă
apare un rival, ne înşurubăm în aer şi îl îndepărtăm imediat. Planăm sau zburăm
elegant chiar şi printre vegetaţia deasă de baltă, fără a ne atinge de ceva cu
aripile noastre sensibile. Ai înţeles deci, deasupra apei noi suntem stăpânii
aerului. Noi ne deplasăm ca nişte elicoptere silenţioase. La o frecvenţă de 30
de bătăi din aripi pe secundă nu facem nici un zgomot care să fie receptat de
urechea ta. Însă aripile noastre ne slujesc nu numai la zbor, ele joacă un rol
important şi la mişcările noastre în timpul împerecherii, pe firele de iarbă
ele ne slujesc drept suprafaţă de echilibrare, le mai folosim drept colectori
solari, iar împotriva
broaştelor lacome ele sunt arme de apărare voluminoase. Totuşi, zborul este şi
rămâne folosirea lor principală.
Din totalitate noastră de 4 500 de
specii de libelule, în regiunea Europei centrale se întâlnesc 80 de specii. Suntem
catalogate ca libelulele mari (Anisoptera) şi libelulele mici (Zygoptera).
Din mulţimea de denumiri îţi numesc câteva dintre ele, spre a te descurca cât
de cât cu rudele noastre atât de diversificate:
Libelulele mici: libelulele
uşoare, libelulele siluete (spre exemplu, libelulele azurii sau Linden,
libelulele negre), libelulele de pipirig, libelulele fastuoase.
Libelulele mari: libelulele
nobile (spre exemplu: libelulele mozaic, libelulele regale), libelulele de
râu, libelulele de izvor, libelulele anisoptere (spre exemplu: libelulele de
smarald) şi libelulele planoare (spre exemplu libelulele cu toracele gros,
libelulele roşii sau Scarlet, libelulele albastre sau săgeţile albastre, libelulele
de stepă).
Primei subgrupe îi aparţin în mare parte
libelulele medii, celei de a doua în mare parte exemplare mari. Nu ne poţi
deosebi după mărimea noastră, căci cele mai mici dintre libelulele mari - unele
dintre libelulele de pajişte şi micile libelulele ale muşchilor - au numai 3
cm; libelulele noastre mici - libelulele fastuoase - însă 5 cm. Ne poţi însă
cataloga mult mai uşor pe baza aripilor noastre. Libelulele mici îşi strâng
aripile anterioare şi posterioare aproape egale, în timp ce libelulele mari îşi
depărtează de corp aripile inegale. Şi în zbor ne deosebim foarte mult: Libelulele
mici, fără experienţă la zbor, îşi mişcă aripile anterioare în contratimp cu
cele posterioare; pe când libelulele mari, foarte specializate la zbor, îşi
sincronizează bătaia aripilor anterioare şi posterioare cu ajutorul sistemului
nervos. În cele ce urmează mă voi limita numai la libelulele mari.
Poetul pajiştilor şi zoologul vostru Hermann
Löns (1866-1914) a fost foarte entuziasmat de libelula regală, pe care el a
descris-o astfel:
”Nici una dintre libelule nu se poate
compara cu ea; ea este mai frumoasă şi mai rapidă decât fecioara pădurii. Aripile
ei sunt din filigran aurit, fruntea are o podoabă verde de smarald, iar trupul
este din mătase azurie, cu puncte negre”.
Corp aerodinamic: Ca
la toate insectele, şi corpul nostru este format din trei părţi: cap, torace şi
abdomen (Imaginea 1). Construcţia noastră prezintă însă mai multe caracteristici care sunt adaptate modului
nostru de viaţă, mai ales tehnicii noastre de zbor. Ceea ce sare în ochi este
abdomenul nostru lung, subţire, cât un băţ de chibrit, care se aseamănă cu o
bară de balansare. Într-adevăr, el ne echilibrează zborul şi ascunde în el
aparatul digestiv şi de reproducere. Construcţia lui segmentară, unită prin
epitelii, îi redă o elasticitate ridicată şi o mobilitate maximă. Ca şi
echipamentul unui cavaler, fiecare segment în parte este format din scuturi
pectorale şi din plăci dorsale puternice. Pentru puternicul schelet extern
Constructorul nostru a folosit chitina. Acest material de construcţie
este extrem de uşor şi este consolidat prin depuneri de calciu. Mulţumită
acestui sistem bivalent, noi dispunem de un schelet cu cea mai mare rezistenţă,
la o greutate minimă. Spre exemplu, o libelulă azurie cu potcoavă cântăreşte
numai a patruzecea parte dintr-un gram. Spre a ajunge la greutatea unui cent,
ai nevoie de 40 de astfel de libelulele mici.
Imag. 1: Schiţa construcţiei corpului
unei libelule
Picioare pentru prins, nu pentru mers
Picioarele noastre subţiri
şi enorm de păroase le folosim foarte rar la mers; ele au de împlinit însă o
funcţie deosebită în timpul zborului. În mod normal, în timpul zborului ne
strângem picioarele lângă corp, spre a obţine o frecare cu aerul cât mai mică. Dacă
însă observăm o pradă, atunci ne întindem cele şase picioare spre în faţă, ca
un “coş de prins”, spre a prinde astfel “delicatesele” din zbor. Din meniul
nostru fac parte muştele, ţânţarii sau moliile, pe care le prindem repede din
zbor. Întrucât noi recunoaştem prada la o distanţă foarte mică, pentru manevra
zborului direct nu ne rămân la dispoziţie decât zecimi de secundă. Poţi să
tragi concluzia că cerinţele atingerii sigure a ţintei solicită ochii,
capacitatea de reacţie a sistemului nostru nervos şi tehnica noastră de zbor.
Aparatul nostru de zbor - modelul elicopterului vostru
În comparaţie cu toate
celelalte specii de insecte, noi zburăm după un principiu cu totul deosebit. Creatorul
a inventat pentru noi un echipament special. Despre el vreau să îţi povestesc
acum.
Majoritatea insectelor zboară după
aşa-zisul “principiu al oalei de gătit”. Imaginează-ţi o oală cu un
capac puţin mai mic decât ea, în care se află de fiecare parte câte o lingură. Dacă
se apasă pe capac în jos, lingurile se ridică; se ridică capacul, lingurile
coboară. La majoritatea insectelor aceste “forţe ale mâinilor” sunt produse de
muşchii care se află în cavitatea toracică, între “capac” şi “fundul oalei”. La
fiecare contracţie musculară se contractă corpul, iar aripile se duc în sus. La
relaxarea muşchilor are loc procesul invers. Motorul nostru de zbor
funcţionează după un principiu cu totul diferit.
Prin intermediul tendoanelor, muşchii
noştri de zbor sunt prinşi direct de articulaţiile aripilor. Articulaţia a
făcut-o Creatorul dintr-un material cu calităţi mecanice extraordinare, numit “resilin”.
Acest material este foarte elastic şi este capabil să înmagazineze foarte
multă energie, pe care o eliberează la momentul necesar. Imaginează-ţi o
sticlă de plastic comprimată, care imediat după turtire revine la forma ei
iniţială. Resilinul formează împreună cu aripile un sistem de pendulare,
care lucrează cu o anumită frecvenţă.
În cazul nostru Creatorul ne-a înzestrat
în ceea ce priveşte zborul cu atâtea soluţii speciale, încât în zbor putem face
faţă oricărei situaţii. Noi suntem construite special pentru aer. Inginerii
voştri folosesc pentru descrierea zborului un anumit factor, numit factorul Reynold.
Acest factor descrie cum se manifestă consistenţa aerului înconjurător asupra
vitezei şi mărimii obiectului de zbor. Această calitate a aerului nu are o
influenţă prea mare asupra păsărilor mari, are însă asupra noas-tră, a
insectelor. Consistenţa aerului are efecte aşa de mari asupra insectelor mici,
încât ele parcă ar înota în aerul vârtos. Datorită valorii scăzute a factorului
Reynold, spre a se putea deplasa, ele trebuie să bată din aripi mult mai
repede decât insectele mari. Creatorul ne-a creat pe noi tocmai aşa, încât să
ne încadrăm într-un domeniu favorabil. Noi atingem uşor viteze de 40 km/h,
fără a fi nevoie să batem din aripi permanent. Chiar şi în zborul lent avem
destulă forţă spre a învinge curenţii de aer perturbanţi.
Anemometru pe frunte: Pentru
un zbor optimal, alături de un motor efectiv de zbor este necesar controlul
vitezei zborului. În partea din faţă a capului, într-o poziţie adecvată pentru
măsurarea curenţilor de aer, Creatorul nostru ne-a instalat două antene. Datorită
curenţilor de aer din timpul zborului, aceste sonde de măsurat sunt îndoite
înapoi. Celulele senzitive de la baza antenelor dirijează valorile măsurate la
creier, unde pe baza datelor se calculează viteza proprie raportată la mediul
înconjurător. Aceste antene de măsurat sunt o instalaţie absolut necesară
pentru o coordonare exactă şi flexibilă a zborului meu.
Membranele aripilor mai subţiri decât
hârtia: Toate cele patru aripi ale mele cântăresc împreună numai 5
micrograme. Aceste aparate de zbor foarte subţiri, transparente sunt o
capodoperă a tehnicii construcţiei uşoare. Dacă îţi imaginezi membranele
noastre de zbor ca un material cu o suprafaţă mare, atunci 3 m2 din
el ar cântări numai trei grame. Dacă foliile obişnuite de polietilenă sau poliester
pe care le foloseşti la împachetat ar avea aceeaşi grosime ca membranele
noastre, atunci ele ar fi de trei-patru ori mai grele. Aripile noastre sunt
întărite prin nervuri, care în limbajul constructorilor de avioane se numesc “longrine”.
Diametrul acestor tuburi sunt de 0,1 mm, iar grosimea peretelui lor de numai
0,01 mm. Tuburile slujesc nu numai la consolidare, ci în ele sunt conducte
pentru plasma sanguină, cablurile de informaţii ale sistemului nervos, cât şi
pentru sistemul de aprovizionare cu oxigen şi de evacuare a bioxidului de
carbon.
Siguranţă calculată: Dacă
ai crezut cumva că la un sistem de construcţie aşa de economisitor Constructorul
nu s-ar fi gândit la siguranţa suplimentară, atunci trebuie să clarific lucrul
acesta imediat. Ca şi în tehnica voastră, şi în domeniul fiinţelor se găsesc
peste tot rezerve de siguranţă considerabile, ca să nu se rupă timpuriu sau
să nu mai funcţioneze. Spre exemplu, în stare de repaus poate fi sprijinită pe
femurul de la om greutatea a 17 oameni. Ai nevoie de această rezervă spre a
face faţă la solicitarea mare care intervine la fugă sau sărituri. La şoarece
această rezervă este de 750 de ori mai mare decât solicitarea normală. El
trebuie să poată sări din când în când şi de pe dulapul din bucătărie, fără a
îşi rupe imediat un picior. Ceva asemănător este şi la aripi. Spre exemplu, un
cintezoi are suprafaţa aripilor de cca. 150 cm2, la o greutate de
numai 25 g. Drept urmare, 10 cm2 transportă 1,7 g (din greutatea
corpului). Cu suprafaţa aripilor noastre de 15 cm2 noi transportăm
0,5 g, ceea ce înseamnă 0,33 g pe 10 cm2. Plaja noastră de siguranţă
este aşadar de cinci ori mai mare decât la cintezoi. Te-ai fi aşteptat la aşa
ceva de la aripile noastre extrem de subţiri?
Mostra de culori de pe aripi drept
buletin de identitate: Aripile noastre sunt membrane sticloase,
care sunt consolidate printr-un sistem de nervuri foarte ramificate. Nervurile
mari longitudinale le conferă rigiditatea transversală, iar nenumăratele
nervuri mici transversale, cât şi proeminenta amprentă a aripilor (pterostigma),
pe cea longitudinală. O privire asupra mostrei aripilor libelulei mozaic
albastră-verzuie şi a Mecistogaster lucretia descoperă că
Constructorul a aplicat pentru aceleaşi scopuri principii de construcţie diferite:
Atât poligoanele neregulate, cât şi patrulaterele regulate conferă aripilor o
consolidare adecvată. Libelulele cu multe bătăi din aripi pe minut, cum ar fi libelula
mozaic albastră-verzuie (30 de bătăi pe minut) au nevoie de nervuri de
consolidare dese. Pentru speciile cu un număr redus de bătăi din aripi este
suficientă o mostră simplă, dreptunghiulară de nervuri, dar incredibil de
precis lucrată. Drept exemplu dăm aici libelula Mecistogater lucretia, cu
aripile ei lungi şi subţiri, care face 15 bătăi pe secundă. Modul de
construcţie din celule mebranoase fac aripile extrem de uşoare şi totuşi
stabile. Apropo, dacă te pricepi la mostre, ne poţi determina singur specia
noastră exactă, pe baza repartizării diferite a nervurilor longitudinale şi transversale.
Cercetătorul suedez Ake Norberg a descoperit în ultimul timp importanţa
consolidării celulelor marginale ale aripilor. Îngroşările construite diferit,
de la specie la specie, de la vârful tuturor aripilor au de împlinit o funcţie
aerodinamică importantă. Ca o contragreutate, ele împiedică aşa-zisa fâlfâire a
aripilor în zborul rapid sau de plutire.
Zborul în curbă: Pentru
zborul în curbă noi aplicăm o tehnică deosebită, care şi ea ne deosebeşte de
alte insecte. Cu fracţiuni de secundă înaintea unei curbe eu îmi răsucesc
corpul pe axa longitudinală. Privită din faţă, pieptul şi abdomenul meu nu mai
sunt orizontale, ci înclinate. Prin aceasta se schimbă unghiul de incidenţă,
iar eu iau curba elegant. Alte insecte, mai ales gândacii, folosesc un alt
principiu. Aripa de pe partea interioară a curbei lucrează cu un unghi de
bătaie mai mic. La acelaşi număr de bătăi al ambelor aripi se reduce forţa de
propulsie pe această parte, şi aşa iau ele curba.
Nici un zbor de nuntă fără verificarea anterioară a codului
Ai făcut deja cunoştinţă cu
unele din caracteristicile mele cele mai deosebite. Dacă îţi mai povestesc
despre împerecherea noastră, o vei considera probabil foarte neobişnuită, ba
chiar încăpăţânată. Cum noi suntem concepute pentru zbor, din cap până în
picioare, considerăm ca ceva foarte normal ca şi împerecherea să o efectuăm în
zbor. De ce stai aşa pe gânduri? Aha, te gândeşti la nenumăratele detalii
constructive care trebuie neapărat să corespundă. Ţi se pare că nu poate fi
executată nici măcar manevra zborului? Într-adevăr, se pare că Creatorul a
folosit o mulţime întreagă de idei atunci când ne-a construit. Dar mai bine
ascultă mai departe.
Înainte de nuntă se face peţitul de
către mascul. Acest zbor de peţire se caracterizează prin mişcări rapide ale
aripilor în jurul axei transversale, aripile bătând alternativ. Astfel i se
oferă o bandă laterală albastră îngustă femelei care îi vine în întâmpinare. Fascinaţia
nu se opreşte aici. În faza zborului spre în faţă aripile din faţă bat într-un
unghi de incidenţă redus spre în faţă. Ele produc forţa motrice portantă spre
a păstra înălţimea la care se află masculul. Aripile din spate bat într-un
unghi de incidenţă mare spre în spate şi produc prin aceasta o propulsie maximă.
Pentru fracţiuni de secundă se schimbă rolurile: aripile din faţă preiau
propulsarea. La zborul înapoi - ceea ce prezintă o atracţie deosebită - se
produce totul invers. Unghiul acesta de incidenţă abrupt al aripilor din faţă
produce forţele necesare spre a face posibilă mişcarea înapoi. Aripile din
spate sunt aduse într-o poziţie aproape orizontală şi produc propulsarea
necesară.
Masculul se apropie de femelă deasupra
ei în zbor şi o prinde de cap cu aşa-zisele cleşti abdominale (la libelulele
mici acestea sunt aşezate la cap şi pe primul segment abdominal). Aceşti
cleşti mari de prins, în formă de semicerc, se află la sfârşitul corpului lung
şi slujesc de ancorare sigură în timpul împerecherii. În mijloc, între cleşti,
sunt dispuse prelungiri scurte, diferite de la specie la specie, care se
potrivesc cu partea opusă situată la femelă, ca un “sistem cheie-broască”. Prin
acest sistem de cod ingenios se creează garanţia că pot copula numai libelulele
din aceeaşi specie. După ce s-a reuşit identificarea sistemului de cod şi prinderea
sigură, partenerii formează în zbor o “pereche copulativă”, care zboară în
tandem; masculul în faţă şi femela în spate.
Această nuntă neobişnuită mai are o
condiţie con-structivă necesară şi mai neobişnuită. Toate libelulele au
organele lor genitale în partea din spate a abdomenului. Cum pot însă să
ajungă celulele spermei la femelă, când ele se află tocmai în partea aceea a
corpului cu care este prinsă femela? Misterul rezolvării se află într-o idee
genială. Organul genital este împărţit funcţional în două părţi. Sperma este
produsă la extremitatea corpului şi transportată de acolo într-un “loc
potrivit”, într-un buzunar prevăzut anume. În funcţie de specie, înainte sau
după prinderea femelei, prin contractarea părţii din spate a abdomenului,
masculul umple capsula seminală cu spermă.
Apoi femela îşi îndoieşte partea din
spate a abdomenului în jos şi în faţă, în aşa fel încât orificiul organului
ei genital de la capătul abdomenului ajunge la organul genital masculin şi la
rezervorul umplut cu spermă de pe al doilea şi al treilea segment abdominal al
masculului. În felul acesta perechea copulativă se transformă într-o “inimă
copulativă” sau “roată copulativă”. După predarea reuşită a spermei, roata
copulativă se desface. Perechea zboară în tandem spre locul de depunere a
ouălor, masculul fiind acela care dirijează şi efectuează practic zborul spre
locurile potrivite depunerii ouălor. În cazul libelulei de pajişte aterizarea
are loc pe ramuri de anin sau salcie, care atârnă deasupra suprafeţei apei unei
bălţi sau unui iaz. Acum începe cea mai grea muncă a femelei:200 de ouă trebuie
depuse sub o scoarţă tare! Ştii cumva cum poate avea loc aşa ceva? Drept
unealtă efectivă este folosit un ferăstrău coadă-de-şoarece minuscul al femelei.
Tăierea găurilor are loc în câteva secunde, rumeguşul căzând în apă. Apoi
urmează depunerea ouălor lunguieţe în ţesutul umed al cojii pomului. În timpul
acestei proceduri care durează patru ore, masculul stă nemişcat şi se uită la
femelă. Cu cleştii de prindere el blochează regiunea gâtului femelei şi o
fereşte de alţi masculi dornici de împerechere, care fuseseră învinşi în lupta
pentru împerechere.
Te întrebi pe bună dreptate ce înseamnă
acest sistem îndărătnic de copulaţie? Ce să-i faci, la noi este totul adaptat
la capacitatea absolută de a zbura. Noi suntem suveranii aerului chiar şi la
împerechere. Aripile noastre din faţă şi din spate, care se mişcă independent
unele de altele, pot fi înţelese ca o dotare specială. În zborul clătinat noi
putem chiar să mişcăm aripile în contratimp. În zborul nostru acrobatic folosim
partea din spate a abdomenului ca o bară de echilibrare. Noi trebuie să “stăm
în repaus” în aer, fără a pierde din înălţime, mai ales în timpul complicatelor
manevre de zbor de la împerechere. Cuplarea la milimetru trebuie să fie
posibilă cu o precizie de zbor nemaiîntâlnită, chiar şi pe timp de furtună.
Ştiai că pionierul tehnologiei voastre
de fabricare a elicopterului, Igor Sikorsky (născut în 1889 în Kiev şi
decedat în 1972 în SUA), s-a inspirat în ideile lui de inventare a
elicopterului din observări atente ale zborului nostru? Ca şi cele patru aripi
ale noastre, cele patru elice reglabile ale rotorului produc în acelaşi timp
forţă portantă şi de propulsie. Cu toată tehnica avansată recunoscută a
aparatelor voastre de zbor, noi ne deosebim enorm de elicopterele voastre: Noi
zburăm de o sută de ori mai agil şi absolut fără zgomot - numai când se ating
suprafeţele portante întinse, un foşnet ne trădează apropierea noastră în zbor,
iar toate acestea se întâmplă cu un randament tehnic nerealizat încă.
Ochii noştri neobişnuiţi
Cine vrea să manevreze
repede şi îndemânatic are nevoie de sisteme de navigaţie confortabile. La
aceasta ne servesc ochii noştri sferici, groşi cât gămălia unui ac. Dintre
toate insectele, în comparaţie cu corpul nostru, ochii noştri sunt exagerat de
mari, căci aparatul nostru vizual ocupă cea mai mare parte din suprafaţa
capului. Datorită bombării lor mari dispunem de un câmp vizual extins.
Ochii noştri se compun din până la 30.000
de faţete vizuale. Fiecare din aceste faţete reprezintă un ochi care are un
cristalin propriu. În acelaşi timp fiecare ochi miniatural în parte are un alt
unghi vizual; toate la un loc formând un câmp vizual foarte extins, fără a fi nevoie
ca eu să mişc fiecare ochi în parte sau capul. În unele privinţe ochii noştri
sunt mai buni decât ai tăi. Noi putem recepţiona 200 de impulsuri optice pe
secundă; tu nu înregistrezi decât a zecea parte din ele. Dacă ar exista
televizor pentru libelule, filmele pentru noi ar trebui să aibă o viteză de
rulare de zece ori mai mare decât au staţiile voastre de televiziune.
Vreau să îţi explic puţin principiul
fizic. Dacă este comparată cu ochii tăi, imaginea formată din imaginile
transmise de cei 30.000 de ochi miniaturali este foarte nereuşită şi neclară. În
timp ce fiecare ochi miniatural de-al nostru conţine numai opt celule vizuale,
la tine sunt 78 de milioane. Rastrul pe care se formează imaginea la tine este
mult mai des, mai fin. Acuitatea vederii noastre corespunde aşadar numai unui
fragment dintr-a ta. Totuşi noi avem un aparat vizual extraordinar, deoarece
Creatorul ne-a montat ceva deosebit, care măreşte extrem informaţiile optice. Impulsurile
optice succesive rapide sunt separate şi înregistrate în până la 200 de
excitaţii pe secundă. Înţelegi singur care este scopul: Mişcările noastre sunt
aproape exclusiv zboruri acrobatice, în timp ce mediul înconjurător se mişcă
permanent în raport cu noi. În timpul zborului - iar aceasta este ocupaţia noastră
principală - centrul optic primeşte mai multe informaţii detailate decât în
stare de repaus. Prin aceasta acuitatea noastră în timpul zborului este mult
mai bună decât te-ai aştepta tu de la construcţia anatomică a ochiului nostru. Vederea
noastră s-ar putea compara cu o cameră de filmat. Fascicolul de lumină care “scanează”
imaginea ar fi echivalent cu un ochi miniatural de-al nostru. Fas-cicolul de
lumină singur nu este capabil să scaneze nici măcar urma formei, a conturului
unei imagini. Dacă însă este mişcat acest fascicul, iar variaţiile luminoase pe
care le produce el la scanarea imaginii sunt transformate în impulsuri
coerente, se obţine astfel o imagine detailată a obiectului observat. Televizorul
vostru şi faţetele ochilor noştri au comun faptul că imaginea plană realizată
este formată din acţiunea combinată dintre un sistem foarte perfecţionat cu un
ritm rapid şi un sistem cu o capacitate mică de rezoluţie.
Abundenţa culorilor noastre
Dacă între timp ai făcut
cunoştinţă destul de bine cu grupa noastră de insecte, nu am voie să uit o
carac-teristică: este bogăţia noastră impresionantă de culori! Noi deţinem
locul al doilea, după fluturi, la concursul pentru frumuseţe şi bogăţie a
culorilor. La noi găseşti tot ce îţi poţi imagina, de la nuanţele de culori
dulci, culori metalice luminiscente şi până la culorile vii saturate. Cum se
formează însă toate aceste nuanţe şi combinări de culori ale mostrelor noastre?
Nu vreau să îţi explic ştiinţific formarea bogăţiei noastre de culori, altfel
ar trebui să apelez la cunoştinţe avansate de chimie, ba chiar şi de fizică. Trebuie
să cunoşti însă trei principii complet independente:
1. Culorile pigmentare: De
ce sunt chinezii galbeni, indienii roşii şi africanii negri? Desigur, în pielea
lor s-au depus anumite culori - pigmenţi - care sunt caracteristice pentru
fiecare rasă în parte. Tocmai această metodă a aplicat Creatorul şi la multe
soiuri de libelule cu sabie (spre exemplu libelula de pajişte), dar chiar şi la
libelulele mici. În comparaţie cu rasa ta, la noi s-au folosit legături chimice
cu un colorit mai puternic, cum ar fi spre exemplu: melanine pentru galben,
roşu, maro şi negru; omine pentru maro-violet şi omatine pentru nuanţe de
roşu-închis. Tot aşa se folosesc şi pterine luminoase albe, galbene sau
roşcate. Poţi să îţi imaginezi că raportul amestecului acestor purtători de
culoare permite un joc bogat de culori.
2. Structura culorilor: Prin
metoda aceasta culorile nu sunt produse prin molecule organice, ci printr-un
artificiu fizic. Impresia de culoare se formează prin refracţia luminii solare
ce cade pe straturile subţiri, ca nişte plăcuţe, ale carapacei de chitină. De
fapt, toate libelulele care au o reflecţie metalică sunt incolore, şi totuşi
strălucesc într-o bogăţie diversificată de culori. Astfel de structuri de
culori există, spre exemplu, albastru-metalic la libelulele fastuoase, verde
până la roşcat la libelulele de pipirig şi verde-lucios la libelulele verzi. La
libelulele siluete şi nobile, cu verdele şi albastrul lor emailat, corpurile
tulburi suplimentare ale carapacei de chitină produc o dispersie de lumină care
măreşte şi mai mult diversitatea culorilor.
3. Culorile de ceară: Această
metodă aminteşte de stratul de glazură (brumă) de pe prune. Această acoperire
de culoare albastru-deschis a părţii posterioare a abdomenului libelulelor
de pipirig obişnuite este determinată de un strat de ceară ce este produs
de glandele pielii. Culoarea este creată prin reflexia difuză a luminii.
Care este scopul tuturor acestor
colorări? Mostrele diferite de culoare ne uşurează recunoaşterea speciei, dar
şi găsirea partenerului. Colorările se dovedesc însă a fi şi un camuflaj bun. Combinaţia
de culori ne ajută nouă, insectelor heteroterme, să ne încălzim dimineaţa. Ea
ne mai oferă şi o protecţie împotriva razelor ultraviolete dăunătoare şi
reglează cantitatea razelor solare ce pătrund în corp. Totuşi toate aceste
efecte ar putea fi realizate şi cu un număr mai mic de culori. Admirabila
diversitate de culori trebuie să mai aibă încă un alt motiv: Este bogăţia
ideilor inventive ale Creatorului şi dragostea Lui pentru frumos. Domnul Isus a
spus des-pre crini:
“Uitaţi-vă cu băgare de
seamă cum cresc crinii de pe câmp … totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în
toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. ” (Matei 6:28-29).
Noi ne tragem din acelaşi
atelier al Creatorului. De aceea nu trebuie să fii uimit de frumuseţea şi
splendoa-rea culorilor noastre.