CAPITOLUL XII
Personajele din evanghelii
Isus este Persoana centrală din evanghelii, şi din istoria
universală. El a trăit printre oamenii familiei şi ai satului Său, în mijlocul
mulţimilor entuziaste sau sceptice, printre prieteni şi duşmani. El a avut
de-a face cu toate clasele societăţii, bogaţi şi săraci, pescari, muncitori şi
funcţionari, intelectuali, fruntaşi religioşi, oameni corupţi, magistraţi,
guvernator şi rege. În aceste categorii atât de diferite se regăsesc
caracterele, clasele, ocupaţiile şi atitudinile oamenilor din toate vremurile.
Putem să ne recunoaştem pe noi înşine printre toate aceste personaje: Isus
pătrunde gândurile şi năzuinţele noastre, judecă întrebările noastre şi le aduce
răspunsuri. El este acelaşi ieri, azi şi în veci, şi, ca pe vremuri, gata să
ierte, să vindece, să ajute, să înveţe şi să binecuvinteze pe cei care se
apropie de El.
FAMILIA LUI ISUS
Fraţii Domnului
Isus făcea parte dintr-o familie numeroasă. Avem numele a
patru din fraţii Lui: Iacov, Iosif (sau Iose), Simon şi Iuda, şi ştim că avea
mai multe surori (Matei 13:55-56). Versetele din Matei 1:25 şi Luca 2:7 dau şi
ele de înţeles că Maria a mai avut şi alţi copii după naşterea lui Isus. Unii
însă cred că cuvântul "fraţi" trebuie luat într-un sens mai larg şi
ar însemna "veri". Aceasta însă nu se confirmă prin pasajul din Luca
1:36, care spune precis că Elisabeta era "rudă" (sau verişoara)
Mariei, nu "sora" ei. Faptul că Isus a încredinţat-o pe mama Lui ucenicului
Său Ioan înseamnă probabil că fraţii Lui încă nu credeau în El. Faptul că Maria
a avut şi alţi copii nu schimbă nicidecum valoarea naşterii miraculoase a
Domnului. După datele din Evanghelie, pare probabil că Cel căruia nu I-a fost
ruşine să vină, să Se nască dintr-o femeie în mijlocul nostru a ales de
asemenea să facă parte dintr-o familie adevărată, cu mai mulţi fraţi şi surori.
Din evanghelii reiese că principala caracteristică a
fraţilor lui Isus este necredinţa. Ei li consideră ca pe un om ieşit din minţi
(Marcu 3:21, 31; Ioan 7:3-5). De mai multe ori, ei se străduiesc să-L împiedice
pe fratele lor mai mare să vorbească, caută să-L prindă chiar, cu speranţa că
îşi va regăsi raţiunea. Pe de o parte, li reproşează că este prea înflăcărat;
pe de altă parte, că nu-Şi manifestă puterea în mod mai strălucit, o putere în
care ei totuşi nu cred (Marcu 3:21; Ioan 7:3-5). Ce suferinţă a îndurat Isus,
să nu fie înţeles de ai Săi! Şi ce răbdare a avut El cu ei! Niciodată nu S-a
iritat, nici nu i-a dispreţuit. Mărturia Lui a adus roade, căci în cele din
urmă toată familia Lui a fost mântuită. După învierea Lui, îi apare lui Iacov,
care s-a pocăit curând, odată cu ceilalţi fraţi ai Lui. Aşteptând Rusaliile, ei
stăruiesc toţi în rugăciune împreună, cu mama lui Isus (Faptele apostolilor
1:14). Ei sunt deci uniţi cu Domnul, prin singura legătură pe care El o
recunoaşte, nu cea a cărnii, ci prin credinţă şi ascultare. "Căci oricine
face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Marcu 3:35).
Fraţii Domnului erau însuraţi; ei au devenit lucrători ai
lui Dumnezeu (1 Corinteni 9:5). Iacov fiind în fruntea Bisericii din Ierusalim
(Faptele apostolilor 12:17; 15:13). S-a recunoscut în general că Iacov şi Iuda
au scris fiecare epistolele care le poartă numele.
Mama lui Isus
Maria, mama lui Isus, este un exemplu admirabil de femeie
simplă şi săracă, plină de credinţă, umilinţă şi ascultare. Răspunsul pe care
ea l-a dat îngerului rezumă atitudinea ei: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se
după cuvintele tale" (Luca 1:38).
În mod profetic, ea cântă în imnul ei (cântarea din Luca
1:46-55) "Toate neamurile îmi vor zice fericită". Ca orice altă
femeie însă, ea are nevoie de mântuire: „Mi se bucură duhul în Dumnezeu,
Mântuitorul meu" (v. 47-48). După evenimentele Bunei Vestiri şi ale
naşterii lui Isus, Maria are un rol retras în Evanghelie. Mai apare pe lângă
Isus în Templu, când avea El doisprezece ani, apoi la nunta din Cana, şi când
îi însoţeşte pe fraţii Lui, care ar fi vrut să-L prindă; în sfârşit, la cruce.
Ea este menţionată ultima dată înainte de Rusalii, în Faptele apostolilor 1:14.
Pe de o parte, Maria posedă calităţi excepţionale. Cântarea
ei ne arată că avea o cunoştinţă aprofundată a Scripturilor (compară Luca
1:46-55 cu 1 Samuel 2:1-10), împreună cu darul ei poetic şi profetic. Ea este o
femeie care meditează, şi păstrează în inimă lucrurile privitoare la Fiul ei
(Luca 2:19 şi 51). pe de altă parte, ea rămâne umană şi limitată. Isus îi
reproşează îngrijorarea cu ocazia regăsirii în Templu, iar în Cana Galileii
dorinţa de a-L vedea manifestându-Şi puterea. Ca şi ucenicii, Maria încă n-a
înţeles pe deplin Persoana şi lucrarea lui Cristos, nici posibilitatea
împlinirii Scripturii prin El. Copil fiind, Isus i-a fost supus Mariei, dar de
la vârsta de doisprezece ani, li vedem din ce în ce mai independent spiritual
atât de ea, cât şi de orice fiinţă omenească. El pune mai presus de toate voia
Tatălui Său ceresc. Nu îngăduie ca altceva să-L influenţeze. Într-o zi, când
mama Lui îl cheamă, El nu-i iese în cale, ci se mulţumeşte să declare că orice
femeie care ascultă de voia lui Dumnezeu este pentru El o mamă, o soră (Marcu
3:35). Cu altă ocazie, Isus Se fereşte să o laude pe cea care L-a născut (vezi
incidentul din Luca 11:27-28). Niciodată nu o numeşte pe Maria
"mamă", ci "femeie", o formă curentă şi respectuoasă ce se
folosea în acea vreme adresându-se unei femei.
Totuşi, niciodată Isus nu încetează să o înconjoare pe Maria
cu dragoste filială. În Cana Galileii, în ciuda unui refuz aparent, El răspunde
la încrederea ei. Chiar şi în momentul agoniei Lui, Se gândeşte la ea, îi
poartă de grijă, încredinţând-o ucenicului Său cel mai iubit.
FEMEILE
Numeroase alte femei sunt menţionate în evanghelii. Mai
multe sunt printre ucenici, însoţindu-l pe Isus în călătoriile Sale, şi-L
ajută, atât pe El cât şi pe cei doisprezece, cu grijile gospodăriei şi "cu
ce aveau" (Luca 8:2-3).
Maria din Magdala (sau Magdalena)
Maria din Magdala este totdeauna cea dintâi menţionată
printre femeile care-L urmau pe Domnul. (Magdala era o localitate din
sud-vestul Lacului Galileii). Isus a scos şapte draci din ea (Luca 8:2). Cazul
ei părea desigur disperat, nu însă pentru Cristos, care discerne în ea o
personalitate tare. El o restabileşte complet. Temperamentul ei sensibil nu o
împiedică să fie o femeie activă, înfocată, impulsivă, ea seamănă într-un fel
cu Petru, adeseori în fruntea apostolilor. O anumită tradiţie a vrut să o
identifice pe Maria din Magdala cu păcătoasa pocăită din Luca 7:36-50.
Concepţiei religioase cât şi artei, le place imaginea unei femei care se
pocăieşte în amurgul vieţii, dar această reprezentare nu corespunde deloc cu
realitatea. Poziţia înaltă a Mariei din Magdala, care avea grijă de
cheltuielile învăţătorului, exclude de la sine ca ea să fi fost o femeie stricată.
Cu prietenele ei, Maria Magdalena asistă la răstignirea
Domnului, şi la îngroparea Lui, iar a treia zi vine la mormânt cu miresme ca să
îmbălsămeze trupul Domnului. Chiar ei, unei femei, îi apare Isus mai întâi, în
ziua de Paşti; şi tot ei îi dă misiunea să ducă ucenicilor mesajul minunat al
învierii (Ioan 20:11-18).
Marta şi Maria
Marta şi Maria sunt două surori care trăiesc, împreună cu
fratele lor Lazăr, în apropierea Ierusalimului, în Betania, un orăşel situat la
aproape doi km de oraş şi de Templu, pe Muntele Măslinilor. Isus a fost primit
adeseori în casa lor, mai ales în ultimele zile ale vieţii Lui. O dragoste
deosebită unea pe Isus cu gazdele Lui. "Isus iubea pe Marta, şi pe sora
ei, şi pe Lazăr" (Ioan 11:5). Era o casă destul de înstărită ca să-L
primească pe Domnul cu toţi însoţitorii Lui, nu suficient de bogată însă, ca să
aibă slugi numeroase, care să facă toată treaba.
Marta este un caracter frumos, una din acele personalităţi
active, dar în acelaşi timp foarte practică, care ştie să conducă, dar şi să
slujească. Tendinţa ei activă şi răspunderile gospodăreşti pe care şi le asumă
o fac câteodată să fie cam neliniştită şi critică la adresa Mariei, sora ei.
Aceasta din urmă, mai calmă, lasă cu plăcere orice treabă ca să se aşeze cu ceilalţi
ucenici la picioarele Domnului şi să asculte cuvântul Său (Luca 10:39). Într-o
zi, Marta lasă să iasă la iveală resentimentul ei, sperând că Isus va restabili
situaţia; atunci se iveşte pentru ea prilejul de a învăţa o lecţie adâncă de
linişte, umilinţă şi simplitate. Ca de obicei, Cristos luminează, prin
răspunsul Său, propria atitudine a celei care a criticat; El îi arată cu acest
prilej valoarea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu, hrana esenţială a
sufletului. În acelaşi timp, cuvintele Lui sugerează simplificarea pe care o
poţi aduce pregătirilor gospodăreşti: „Marto, Marto", i-a zis El,
"pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur
lucru (se poate traduce şi "o singură bucată") trebuieşte. Maria şi-a
ales partea cea bună, care nu i se va lua" (Luca 10:41-42).
Marta este o femeie cu o credinţă remarcabilă. La moartea
lui Lazăr, ea li spune lui Isus: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la
Dumnezeu, îţi va da Dumnezeu" (Ioan 11:22). Isus poate atunci să-i
vestească cuvântul uimitor: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi" (v. 25). Marta răspunde mărturisind
frumos credinţa ei, ca şi Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care
trebuia să vină în lume" (v. 27).
Ultima dată când o întâlnim pe Marta, ea slujeşte la o masă,
în casa lui Simon leprosul, în Betania (Ioan 12:2). A sluji este chiar natura
ei; lecţiile pe care le-a învăţat de la Domnul i-au desăvârşit acest caracter:
ea a învăţat liniştea şi dragostea chiar în mijlocul multor treburi.
Maria este tipul temperamentului contemplativ. Ea este
totuşi înflăcărată, şi grabnică să-I împlinească dorinţele învăţătorului (Ioan
11:29). Ea ni-l aminteşte pe ucenicul Ioan. Este o femeie care ascultă:
probabil datorită acestei atitudini, Maria a fost poate singura care a înţeles
dinainte ceva despre jertfa şi biruinţa Domnului. Când îşi exprimă dragostea,
credinţa şi recunoştinţa vărsând mirul de nard de mare preţ pe capul şi pe
picioarele Domnului, precum se obişnuia în vechiul Orient să se onoreze un
oaspete în mod special, Isus o laudă, adăugind: „Ea a făcut ce a putut; Mi-a
uns trupul mai dinainte, pentru îngropare" (Marcu 14:8; vezi şi Ioan
12:7). Se pare că Maria a înţeles că Isus avea să moară şi să învieze, şi că
era mai bine să-I ofere mirul acela, cât timp era încă cu ei. Acest gest I-a
plăcut Domnului, care pe vremea aceea era înconjurat cu atâta vrăjmăşie şi
neînţelegere.
În faţa mormântului lui Lazăr, Isus răspunde Martei cu o
promisiune glorioasă. Dar în prezenţa Mariei, care îl primeşte cu aceleaşi
vorbe ca şi sora ei: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele
meu", El reacţionează cu adâncă emoţie, şi plânge odată cu ea (Ioan
11:33-35); este un exemplu admirabil de darul Său de a împărtăşi sentimentele
fiecăruia, în modul care va fi priceput mai bine şi care va deveni o
binecuvântare.
Femeia păcătoasă pocăită
Numele acestei femei nu este dat (Luca 7:36-50). Nu este
vorba de Maria din Magdala, care era o persoană înstărită. Ea seamănă poate mai
degrabă cu femeia prinsă în preacurvie, pe care Isus n-a osândit-o (Ioan
8:3-11). Se pare că ea l-a întâlnit pe învăţător, al cărui mesaj a tulburat-o
profund. Ea a înţeles că Isus n-a venit să judece, ci să mântuiască pe
păcătoşi. Inima ei este atât de plină de recunoştinţă, credinţă şi dragoste
(Luca 7:47, 50) încât, fără să-i pese de critică, vrea să-şi exprime sentimentele
ei faţă de Isus. Nu îndrăzneşte să-I ungă capul, ci îşi varsă lacrimile şi
mirul pe picioarele Lui. (Să ne amintim că oaspeţii se descălţau totdeauna şi
mâncau proptiţi în cot, pe canapele, cu capul întors spre masă).
Isus nu se tulbură, nici nu se supără de orbirea şi dezaprobarea
lui Simon, ci cu tact şi înţelepciune întoarce situaţia. El scoate la lumină
atitudinea celui care cârteşte şi dă de înţeles fariseului cel respectabil că
s-a lăsat întrecut de acea femeie dispreţuită. Cu răbdare, Isus încearcă să-i
dea gazdei o învăţătură printr-o pildă. Îi explică că dacă această femeie I-a
arătat atâta iubire, este pentru că numeroasele ei păcate au fost iertate. Căci
acela, căruia i s-a iertat mult, iubeşte mult.
Samariteanca
Isus întâlneşte o altă femeie, o Samariteancă, lângă fântîna
lui Iacov (Ioan 4:4-42). Era o femeie din popor, care urmărea crezul unei
religii respinse de iudeu. Isus n-a dispreţuit-o, ci S-a interesat de ea şi i-a
cerut un servici; odată stabilită legătura, n-o lasă să se ducă fără un mesaj
de viaţă. Femeia, văzându-şi dezvăluită toată viaţa dezordonată, reacţionează
în mod deschis, naiv şi spontan. Îndată îi anunţă pe săteni, pe care-i aduce în
masă la Cristos. Timp de două zile cât Cristos a zăbovit în această localitate
din Samaria, ea a putut asculta în mod mai amplu învăţătura Lui şi a participat
la trezirea spirituală a acestei localităţi.
CEI DOISPREZECE UCENICI
Lista celor doisprezece ucenici ne este redată de către cele
trei evanghelii sinoptice, şi în Faptele Apostolilor. Petru este totdeauna
numit cel dintâi, iar Iuda Iscarioteanul cel din urmă. Fiecare listă este
împărţită în trei grupe, de câte patru ucenici. Deci, Petru stă la începutul
celui dintâi grup, Filip la cel de al doilea, şi Iacov, fiul lui Alfeu, în
capul celui de al treilea (Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19; Luca 6:14-16; Faptele
apostolilor 1:13, 26).
Cei mai mulţi dintre ucenici au şi câte o poreclă:
Isus îl porecleşte pe Simon "Chifa", adică Petru.
Iacov şi Ioan primesc de la Domnul numele
"Boanerghes", care înseamnă "fiii tunetului".
Toma a fost un geamăn; aceasta este sensul numelui său
Didimus.
Iacov, fratele lui Iuda, a fost probabil un om mic de
statură: el se numea Iacov cel mic (literal).
Iuda (nu Iscarioteanul) se numeşte şi Tadeu.
Levi se cheamă Matei, care înseamnă "Darul lui Dumnezeu".
Bartolomeu este foarte probabil să fi fost Natanael din Ioan
1:47 şi 21:2).
Al doilea Simon dintre ucenici se distinge prin porecla lui
"Zelotul" sau Cananitul (forma greacă a aramaicului Kanan = zelos).
În sfârşit, Iuda este zis Iscarioteanul, care înseamnă om
din Kariot, o mică cetate din Iudea. Se pare că el a fost singurul iudeu din
Sud dintre apostoli; toţi ceilalţi veneau din Galilea.
Nu putem face aici o biografie completă a fiecărui ucenic,
pentru că Evanghelia nu ne dă destule amănunte. Totuşi, vom aduna câteva
trăsături specifice din viaţa şi caracterul a trei dintre ei, cei mai bine cunoscuţi.
Petru
Petru este pescar; probabil că l-a urmat pe Ioan Botezătorul
când acesta a început să predice. El a fost adus la Isus de către fratele lui,
Andrei. Înzestrat cu un temperament viguros şi înfocat, aprig şi activ, el
vorbeşte de multe ori în numele celorlalţi şi acţionează sub impulsul
momentului.
Tocmai din cauza caracterului său impulsiv, el prezintă o
anumită nestatornicie, şi se contrazice frecvent. Se aruncă plin de îndrăzneală
în apă ca să-L întâlnească pe Domnul, apoi după o clipă se înspăimântă, privind
la valuri. El promite să-şi dea viaţa pentru Isus, dar după câteva ceasuri se
leapădă de învăţătorul Său. Posedă o anumită înţelepciune spirituală: aceasta o
dovedesc frumoasele lui două mărturisiri privindu-L pe Isus (Ioan 6:69 şi Matei
16:16), dar este încet în a sesiza alte adevăruri adânci (Matei 15:15-16;
16:23). Abia după Rusalii Petru devine o stâncă neclintită, după proorocia lui
Cristos.
Isus, într-adevăr, i-a schimbat numele lui Simon, spunându-i
Petru chiar de la început (Ioan 1:42). Când Petru mărturiseşte, el cel dintâi,
că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul salută în el prima
"piatră" a tinerei Lui Biserici (Matei 16:18-19). Pare clar că în
vestitul joc de cuvinte din Matei 16:18, expresia "piatra aceasta"
este folosită cu un sens dublu:
a) În
acord cu tot restul Scripturii, această piatră este mai întâi realitatea
mărturisită de către ucenici: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Se numeşte
"piatra din capul unghiului", citind proorocia mesianică din Psalmul
118:22, redată şi în Matei 21:42. Petru o înţelege foarte bine, şi aşa o
descoperă şi altora mai târziu, după cum aflăm din 1 Petru 2:4-8. Aşa va scrie
şi Apostolul Pavel: „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost
pusă, şi care este Isus Cristos" (1 Corinteni 3:11).
b) Apoi,
Isus îl desemnează pe Petru, ca una din primele pietre vii ale Bisericii, nu
prin personalitatea lui supusă greşelii, (doar după câteva clipe el va fi
ispitit de Satana, iar mai târziu, se va lepăda de Isus), ci ca fiind unit cu
Domnul său, bazându-se pe El şi inspirându-se din Duhul Lui. Identificarea pe
care Isus o face între el, adevărul mărturisit şi cel care l-a mărturisit, nu
este ea potrivită cu principiul de a privi în mod global realităţile Împărăţiei?
Alte pietre se vor adăuga lui Petru ca prim apostol, aceasta este clar. Isus
face şi celorlalţi ucenici o făgăduinţă asemănătoare celei din Matei 16:9
"Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi
legat în ceruri". (Vezi Ioan 20:23; compară şi cu Efeseni 2:20; Galateni
2:9 şi Apocalipsa 21:14).
Am observat, cum S-a ocupat Cristos în mod special de Petru
după înviere. El îi trimite un mesaj, în dimineaţa de Paşti, apoi îi apare
personal. Puţin după aceasta, îi dă ocazia să-şi declare de trei ori iubirea
lui şi-i reînnoieşte chemarea.
Petru cel dintâi întrebuinţează "Cheile Împărăţiei",
deschizând prin propovăduirea lui uşa mântuirii mai întâi evreilor, de Rusalii,
apoi şi păgânilor, lui Corneliu (Faptele apostolilor 10) şi celor care erau la
el. După un timp, Petru îl lasă pe Iacov, fratele Domnului, în fruntea
Bisericii din Ierusalim, şi-şi urmează călătoriile misionare, luându-şi cu sine
soţia (1 Corinteni 9:5). Tradiţia spune că a fost răstignit cu capul în jos,
suferind martirajul precum i l-a proorocit Isus în Ioan 21:18-19.
Ioan
Ioan, alt ucenic al lui Cristos, împreună cu tatăl său şi cu
fratele său Iacov, şi câteodată asociat cu Petru şi Andrei, face parte dintr-un
grup de pescuit destul de important. El devine mai întâi ucenic al lui Ioan
Botezătorul, dar când îl aude pe primul lui învăţător mărturisind despre Isus,
el şi Andrei îl întâlnesc pe Domnul şi se conving că El este Mesia (Ioan
1:35-41). Puţin mai târziu, Ioan lasă totul, inclusiv pescuitul, ca să-L urmeze
pe Isus.
Isus i-a poreclit pe Ioan şi pe fratele său "fiii
tunetului", o aluzie la temperamentul lor arzător, plin de "fulgere".
Ni-l închipuim pe Ioan prea lesne ca pe un om contemplativ. El însă are în
acelaşi timp un caracter plin de energie, câteodată chiar intolerant în zelul
său (Marcu 9:38 şi Luca 9:54), chiar ambiţios (Marcu 10:35-37).
Apostolul Ioan este înzestrat cu o adâncă pricepere şi cu un
caracter iubitor, care-l face să ajungă "ucenicul pe care-l iubea
Isus", învăţând dragostea la şcoala lui Isus. Tocmai el s-a plecat pe
sânul Domnului în timpul ultimei Cine şi tot el îl urmează după arestare până
în palatul Marelui Preot. El se ţine atât de aproape de cruce încât Cristos mai
poate să-i vorbească şi să i-o încredinţeze pe mama Sa. Se crede că Ioan a fost
cel mai tânăr dintre cei doisprezece ucenici; poate de aceea aleargă mai repede
decât Petru la mormânt. Ioan este primul care crede în învierea lui Isus (Ioan
20:8).
După Rusalii, Ioan devine asociatul activ al lui Petru şi
este întemniţat odată cu acesta (Faptele apostolilor 4). Se pare că Ioan a
rămas mai mult timp în Ierusalim, şi că şi-a sfârşit zilele la Efes. A fost
alungat un timp pe insula Patmos şi a murit în Efes sub Traian, probabil în
anul 98 al erei noastre. Ioan a scris cinci din cărţile Noului Testament.
Iuda
Cazul trădătorului Iuda este tragic, plin de avertismente
solemne. El este ales de Isus, şi totuşi rămâne fiu al pierzării, după cum
declară Domnul în Ioan 17:12. Un comentariu îngrozitor îi rezumă viaţa: „Mai
bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut" (Marcu 14:21).
Isus îl alege după o noapte de rugăciune, şi totuşi El ştie
de la început cine este acela care avea să-L vândă (Ioan 6:64, 70). Cu toate
acestea, Iuda trebuia să posede cu adevărat anumite calităţi ca să fie chemat
de Domnul. Timp de mai bine de trei ani, el li urmează pe învăţător; este
unul dintre cei care predică în Numele lui Cristos şi care prin puterea Lui
scoate dracii.
Marele defect al lui Iuda este inima lui dezbinată. El li
însoţeşte pe Isus, dar iubeşte banii. Din etapă în etapă, zgârcenia lui îl
conduce la necinste, apoi la făţărnicie, la trădare, la remuşcări zadarnice, şi
în cele din urmă la o moarte ruşinoasă. El iubeşte în acelaşi timp două principii
de neîmpăcat. Învăţătorul ne avertizează: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona" (Matei 6:24). Iubirea de bani este terenul pe care duşmanul îl
cucereşte în fiinţa lăuntrică a ucenicului, ca să-l piardă. Se poate observa
procesul căderii lui: mai întâi, Satana îi inspiră trădarea (Ioan 13:2); apoi
ni se spune că "Satana a intrat în el" (Ioan 13:27); şi că Iuda a
devenit un drac (Ioan 6:70).
Isus i-a dat totuşi de mai multe ori prilejul să se căiască.
La ultima cină, îi dă de înţeles că ştie de trădarea lui, dar îi spală
picioarele, ca să-i ofere încă posibilitatea de a restabili legătura cu El. Mai
târziu, în grădină, când Iuda li sărută, Isus îl numeşte "prietenul
Meu" (traducere literală). Cu toate acestea, ucenicul duce până la capăt
trădarea lui. Şi-a închipuit el oare că învăţătorul său va putea să-Şi
manifeste deodată într-un mod strălucit puterea Lui şi că Se va elibera pe Sine
Însuşi?
Când îl vede pe Isus că este condamnat, deodată trădătorul
îşi dă seama de realitate: A vândut un om nevinovat (Matei 27:3). El este mai
înspăimântat pentru sine însuşi decât pentru victima sa, iar căinţa sa rămâne
neroditoare. În loc să alerge la Isus ca să-I ceară iertare (deoarece Isus
făgăduise că nu va izgoni afară pe cel care vine la El, Ioan 6:37) Iuda se
spânzură. După descrierea făcută de Petru în Faptele apostolilor 1:18, se pare
că vrând să-şi pună în aplicare planul de a se sinucide, a pierit printr-o
moarte îngrozitoare, căzând cu capul în jos.
Pare probabil că Iuda nu a luat parte la Cina împărţită de
Isus, în orice caz nu la ultima parte, la paharul dat după mâncare. El a ieşit
în timpul mesei, după ce a primit bucăţica întinsă, care îl desemna ca vânzător
(Ioan 13:26, 30). Diavolul pusese stăpânire asupra lui.
ALTE CÂTEVA PERSONAJE DIN EVANGHELII
Nicodim
Nicodim era un fruntaş al iudeilor, aparţinea elitei intelectuale
şi religioase a naţiunii sale (vezi Ioan 3:1-21). El a devenit ucenic ascuns al
Domnului fiind numit: „cel care s-a dus noaptea la Isus". El înţelesese
originea divină a Persoanei, a învăţăturii şi a minunilor lui Cristos, dar Isus
îi arată că această cunoştinţă nu ajunge ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Isus îl învaţă despre necesitatea naşterii din nou, această reînnoire
spirituală "din apă" (simbolul botezului de pocăinţă şi de
purificare) şi "din Duh". Ca să-Şi sprijine afirmaţiile, Cristos
apelează la însăşi cunoştinţa pe care o avea Nicodim din Vechiul Testament.
Toată învăţătura şi buna voinţă a acestui mare învăţător nu-i foloseau la
nimic, dacă nu primea viaţa pe care numai Isus o dă.
Tot pentru el a rostit Domnul minunatul cuvânt care rezumă
mesajul Bibliei şi al Evangheliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3:16).
Tânărul bogat
Acest tânăr fruntaş pune într-o zi pe neaşteptate întrebarea
importantă care frământă atât de multe suflete religioase: „Ce trebuie să fac,
ca să am viaţa veşnică?" (Matei 19:16). Nici chiar toată păzirea
poruncilor nu-i dăduse pacea sufletească. Acest om drept şi cinstit avea interese
şi sarcini care-l împiedicau să-L urmeze pe Isus. Domnul pătrunde lesne în
gândul unei inimi şi, în iubirea Lui, îşi pune degetul pe ultimul obstacol. El
cere totul. Exemplul lui Iuda, care niciodată nu s-a îndepărtat de idolul banului,
este foarte convingător.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu tânărul bogat. A fost el oare
mai târziu unul dintre cei care, după Rusalii, şi-au vândut tot ce aveau ca să
pună banii la picioarele apostolilor? În cazul lui, nu era cu putinţă să aleagă
să-şi dea numai jumătate din averea lui; căci Isus îi ceruse jertfa totală.
Numai cu acest preţ ar fi putut găsi adevărata bucurie.
Zacheu
Este vorba de un funcţionar, aparţinând clasei dispreţuite
a vameşilor, un fel de colaboratori ai stăpânitorului roman, care se îmbogăţeau
pe seama altora. Isus S-a interesat de astfel de oameni în aceeaşi măsură ca
de cărturari şi de farisei, care păzeau Legea (Luca 19:1-10).
Mic de statură, dar sprinten, Zacheu s-a suit într-un copac
ca să-L vadă pe Isus trecând în mulţime. Domnul îl observă numaidecât şi-i cere
să-L primească la el. Cristos este sensibil la dorinţa intimă a fiecăruia, la
sinceritatea interesului care-I este purtat. Şi regele Irod avea, ca şi Zacheu,
o dorinţă arzătoare să-L vadă pe Isus, dar aceasta era produsul unei
curiozităţi fără pocăinţă. Lui nu i-a răspuns Cristos nimic (Luca 23:9), pe
când, în cazul lui Zacheu, Isus Însuşi îl cheamă pe vameş pe nume.
Când Zacheu îl primeşte cu bucurie, şi-I spune cum se
străduieşte să-şi repare greşelile, Isus declară: „Astăzi a intrat mântuirea în
casa aceasta" (Luca 19:9). Afirmând că vameşul "este şi el fiul lui
Avraam", tatăl credincioşilor, Isus subliniază că nu faptele bune ale
acestui om îl mântuie, ci credinţa lui. Chiar prezenţa Domnului îi aduce
mântuirea.
Fariseii, cărturarii şi preoţii cei mai de seamă
Evangheliile
nu păstrează aproape nici un nume al fariseilor, cărturarilor şi preoţilor
celor mai de seamă, clase opuse Domnului. Totuşi, cunoaştem pe Simon fariseul,
care a acuzat-o pe femeia prinsă în păcat; mai ştim şi de Caiafa, Marele Preot,
şi de socrul lui, Ana.
Este deosebit de interesant să observăm atitudinea lui Isus
faţă de aceşti oameni care, necontenit, îi rezistă, îi împiedică lucrarea, îi
întind curse şi vor să-L omoare.
Cristos este deosebit de aspru cu ei în mod colectiv.
Denunţă făţărnicia lor, ale cărei consecinţe practice le descrie în vestitele
"blestemuri" din Matei 23. Acestea se adresează nu numai fariseilor
din vremea aceea, ci şi făţarnicilor şi celor care se cred că sunt drepţi, din
toate vremurile.
Pe de altă parte, când are de-a face cu astfel de indivizi
în particular, Isus, fără a slăbi în fermitatea Sa, păstrează totdeauna o
atitudine de dragoste şi de răbdare. El caută să-i înveţe în mod personal (de
exemplu: în pilda celor doi datornici, cea a samariteanului milostiv şi a
fiului risipitor). Isus nu răspunde la toate întrebările vrăjmaşilor Săi, dar
când trebuie, ştie prea bine cum să-i reducă la tăcere. Adeseori respinge
argumentele lor folosind Scripturile (Matei 12:3-7; 19:4-5; 21:16, 42). De
exemplu, când le răspunde saducheilor, Se foloseşte de singura parte a
Vechiului Testament pe care cei mai mulţi dintre ei o considerau ca având
autoritate, adică cele cinci cărţi ale lui Moise (Matei 22:29-33). Am mai văzut
în cazul lui Simon fariseul, în ce mod răstoarnă Domnul raţionamentul
adversarilor, judecind propria lor atitudine.
Isus rămâne totdeauna perfect stăpân pe El Însuşi, aspru
când trebuie, dar liniştit şi plin de dragoste, indiferent la presiunile
duşmănoase ale celor ce-L înconjoară. Vedeţi admirabila Sa atitudine când un
aprod îl pălmuieşte în timpul procesului Său (Ioan 18:22-23). În faţa vrăjmaşilor
Săi, Cristos a dat exemplul desăvârşit al Celui care, "când era
botjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se
supunea dreptului Judecător" (1 Petru 2:23).
Pilat
Pilat era un om crud (Luca 13:1). Pe de altă parte, el este
tipul omului nehotărât. Îşi dă seama foarte bine că Isus este un om drept care
nu merită să moară. Convingerea lui de om slab nu rezistă însă voinţei
poporului.
Pilat foloseşte un vicleşug după altul ca să se eschiveze de
răspundere: caută să-L trimită pe Isus înapoi la autorităţile evreieşti, apoi
lui Irod; mai târziu, aplică pedeapsa cu nuiele, sperând astfel, că poporul se
va mai potoli; în sfârşit, se spală pe mâini şi-L dă pe Isus în mâna iudeilor.
Cât timp este vorba să-L lămurească pe guvernator despre
adevărata natură şi despre misiunea Sa, Isus răspunde întrebărilor lui Pilat;
apoi, în restul timpului, tace, nu Se dezvinovăţeşte de acuzările violente
aduse împotriva Lui.
Pilat întruchipează falimentul conştiinţei şi al legilor
omeneşti, neputincioase să reziste patimilor şi intereselor personale. Numele
lui în istorie rămâne pătat de ruşine şi dispreţ.
CONCLUZIE
Bărbaţi şi femei de tot felul s-au îngrămădit în jurul lui
Isus. La cruce, îi regăsim pe toţi, de la făcătorul de rele până la fruntaşul
religios, de la ucenic până la duşmanul batjocoritor.
Am văzut cu ce răbdare şi blândeţe, cu ce fermitate în
acelaşi timp S-a ocupat Isus totdeauna de cei care veneau la El. Nimic nu-I era
ascuns. El pătrundea viaţa, gândurile şi motivele fiecăruia. Evangheliştii
vorbesc adeseori de privirea Lui, care se aşează asupra interlocutorilor Săi, o
privire de neuitat.
Sub această privire a Răstignitului să ne aşezăm şi noi, cu
cei care, în decursul veacurilor, L-au contemplat în evanghelii. El este Cel
care oferă pacea, vindecarea trupului şi a sufletului, viaţa veşnică. El a
purtat în trupul Său păcatul oricărui om.
Atitudinea noastră faţă de El ne va judeca în ziua de apoi:
„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea
viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (Ioan 3:36).
În sfârşit, o inimă împărţită, o slujire pe jumătate, nu pot
să placă Celui care pentru noi Şi-a dat chiar viaţa. El cere totul de la noi,
spunându-ne fiecăruia în parte: „Iată ce am făcut Eu pentru tine, Dar tu, ce
faci pentru Mine?"
CHESTIONARUL XII
A. Întrebări despre materia cursului
1. Citaţi numele a cinci persoane cu care Isus a avut de-a
face, aparţinând fiecare unei clase sociale deosebite:
a)
b)
c)
d)
e)
2. Câţi fraţi şi surori a avut Isus?
3. Care este atitudinea lui Isus în faţa lipsei de
înţelegere alor Săi, aşa cum reiese din Ioan 7:3-9.
4. De câte ori apare mama lui Isus încă în Evanghelie după
naşterea lui Cristos, şi cu ce prilej?
5. a) Care este singura "legătură de familie" pe
care Isus o recunoaşte, în domeniul spiritual?
b) A
nesocotit El orice legătură umană care-L unea cu familia Lui pământească? Daţi
un exemplu.
6. Ce îmbărbătare putem obţine din cazul Mariei Magdalena?
7. Cum găseşte Isus contactul cu femeia samariteancă, şi ce
metodă întrebuinţează ca să aducă discuţia spre lucruri esenţiale?
8. Învăţaţi lista celor doisprezece ucenici pe grupuri de
patru, apoi redaţi-o fără să vă mai uitaţi în carte nici în evanghelii,
subliniind numele care vin întotdeauna în fruntea fiecărui grup:
a)
b)
c)
9. Indicaţi trei ocazii din Evanghelie unde Petru vorbeşte
din partea celorlalţi (cu referinţe):
a)
b)
c)
10. Ce însemna expresia "piatra aceasta" din Evanghelia
după Matei 16:18?
a)
b)
11. Citaţi o făgăduinţă asemănătoare celei din Matei 16:19,
pe care Isus o face ucenicilor Săi adunaţi laolaltă.
12. Ce aspecte ale caracterului lui Ioan l-au făcut pe Isus
să-l numească "fiul tunetului?" Daţi un exemplu.
13. Care dintre ucenici este cel mai des asociat lui Ioan în
evanghelii şi după Rusalii? Daţi exemple.
14. Redaţi pe scurt etapele, ce ilustrează inima împărţită a
lui Iuda şi unde l-a condus.
15. Ce obstacol atinge cuvântul lui Isus în viaţa:
a) Lui
Nicodim?
b) A
tânărului bogat?
c) A
femeii samaritence?
d) A
omului despre care vorbeşte Luca 9:61-62?
16. Ce i-a adus lui Zacheu mântuirea?
17. Ce exemple cunoaştem privind:
a)
Asprimea lui Isus faţă de farisei şi cărturari în general
b)
Răbdarea faţă de fiecare dintre ei personal
c) Ce
armă folosea mereu Isus ca să-i combată pe fruntaşii religioşi?
18. Ce adevăr spiritual sau ce pildă reprezintă eliberarea
lui Baraba?
19. Din Marcu 3 şi 10, găsiţi şi calificaţi patru priviri diferite
ale lui Isus asupra celor care-L înconjoară:
a)
b) c)
d)
20. Daţi patru exemple de gânduri pe care Isus le-a descoperit
în inima ascultătorilor Săi (cu referinţe):
a)
b)
c)
d)
B. Studiu biblic personal şi C. Aplicaţie practică
1. Studiaţi următoarele caractere din evanghelii, precum şi
învăţăturile pe care le obţinem de la ele:
a) Ucenicul Andrei, b) Zaharia, c) Simeon, d) Ana (Luca
2:36-38). e) Orbul Bartimeu,
f) Caiafa,
g) Orbul din naştere.
2. Ce mă impresionează mai mult în metoda lui Isus când vorbeşte
separat unui suflet, şi ce pot învăţa din ea?
3. Care personaj din evanghelii mă atrage cel mai mult,
afară de Cristos, şi de ce?
4. A se învăţa pe dinafară Ioan 6:37, 40.
5. Isus cel înviat mă cunoaşte. În tăcere, gândindu-mă la
privirea Lui aplecată asupra inimii mele, pot eu să discern o piedică în mine,
pe care El ar vrea să o înlăture, un gând pe care vrea să-l transforme, o
făgăduinţă pe care mi-o dă El personal, o poruncă pe care mi-o dă? Este oare o
problemă pe care o am de adus înaintea Lui, o rugăciune pe care aş putea să I-o
prezint?
6. În faţa crucii, în care categorie de spectatori mă găsesc
eu? Am răspuns oare la întrebarea:
"Iată ce am făcut Eu pentru tine, Dar tu, ce ai făcut
pentru Mine?"
Această întrebare, care l-a convins la pocăinţă pe Graf von
Zinzendorf, ne priveşte pe fiecare în parte. Să răspundem deci fiecare în mod
personal, deschizându-ne inima în faţa Domnului.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL XII
A. Despre materia cursului
1. De exemplu:
a) Un guvernator, Pilat, b) Un pescar, Petru, c) Un mare
fruntaş religios, Caiafa, d) O femeie decăzută, samariteanca. e) Un funcţionar
parvenit, Zacheu.
2. Cel puţin şase: patru fraţi şi mai multe surori.
3. Isus păstrează o atitudine fermă, independentă faţă de
oameni, inclusiv de rudele Sale. El rămâne răbdător, în dragoste, explică pe
scurt de ce nu urmează sfaturile lor, precum şi diferenţa între El şi ei, între
El şi lume.
4. De patru ori: 1) Căutându-L pe Isus la vârsta de doisprezece
ani în Templu.
b) La
nunta din Cana.
c) Mai
târziu dorind să-L vadă pe Isus în timp ce vorbea noroadelor.
d) La
cruce.
5. a) Singura legătură pe care Isus o acceptă în domeniul
spiritual, legătura de familie cu el, pentru oricine, este legătura credinţei
şi a ascultării de voia lui Dumnezeu.
b) El nu
nesocoteşte legăturile Sale de rudenie pământeşti. Chiar în agonia Lui, El o
încredinţează pe mama Lui ucenicului Său Ioan. El apare fratelui Său Iacov după
înviere ca să-l aducă la credinţă.
6. Pentru Cristos nu există nici un caz cu adevărat disperat.
El poate să elibereze şi să valorifice chiar şi personalitatea cea mai
paralizată de către duşman, şi să-i dăruiască un loc de seamă printre ucenicii
Săi.
7. În cazul samaritencei, Isus ia contactul cerându-i un
serviciu. Apoi începe prin a-i vorbi de lucrurile pământeşti, de cele care se
află în universul imediat al femeii şi pe care ea le poate înţelege. În
sfârşit, El caută să trezească în ea un interes, o dorinţă, să dea loc la
întrebări, care vor permite să aducă subiectul pe teren moral şi spiritual.
8. a) Petru, Iacov, Andrei, Ioan.
b) Filip,
Bartolomeu, Toma, Matei.
c) Iacov,
fiul lui Alfeu, Iuda, Simon Zelotul şi Iuda Iscarioteanul.
9. De exemplu:
a) Mărturisirea în răspunsul la o întrebare pusă tuturor
ucenicilor (Matei 16:16).
b)
"Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat" (Matei 19:27).
c)
"Doamne, pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?" (Luca
12:41).
10. a) Mai întâi, adevărul mărturisit de ucenic, adică Însuşi
Isus Cristos.
b)
Apostolul însuşi, în calitate de credincios unit cu Cristos, mărturisind
adevărul.
11. "Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi
iertate" (Ioan 20:23). "Orice veţi lega pe pământ, va fi legat în
cer" (Matei 18:18).
12. Isus îl numeşte astfel pe Ioan datorită ardorii şi
zelului său, câteodată chiar intolerant. El propunea să coboare foc din cer ca
să pedepsească pe samariteni (Luca 9:54).
13. Petru este cel mai apropiat de Ioan, lucrând asociaţi ca
pescari. Mai târziu Isus îi trimite împreună să pregătească ultimul Paşte (Luca
22:8). Tot ei îşi fac semne în timpul ultimei cine. Apoi aleargă împreună la
mormânt. Au rolul principal în al doilea pescuit minunat. Mărturisesc împreună
după Rusalii (Faptele apostolilor 3:1; 4:1).
14. Iuda îl însoţeşte pe Isus, sperând să profite de El în
mod material. Devine necinstit, deci făţarnic. Atunci Satana poate să-i inspire
trădarea, apoi să intre în el. Iuda li trădează pe învăţătorul său, apoi
remuşcările lui, fără adevărată căinţă, îl conduc la sinucidere.
15. a) Isus îi descoperă lui Nicodim faptul că: învăţătura
şi credinţa sa au rămas intelectuale, fără să-l lumineze cu adevărat despre
realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, şi nu-l pot ajuta să se nască din nou.
b)
Interesul pentru bogăţii, angrenajul afacerilor şi răspunderile pe care le
implică la tânărul bogat.
c) Un
păcat moral nemărturisit şi o credinţă greşită despre modul de a se închina lui
Dumnezeu.
d) O
inimă nehotărâtă.
16. Nu faptele lui bune nici modul lui de a repara greşelile,
ci prezenţa lui Isus la el acasă, primită cu promptitudine şi bucurie i-a adus
lui Zacheu mântuirea.
17. De exemplu:
a) Asprimea lui Isus faţă de farisei (Matei 23).
b) Isus
totodată are răbdare şi Se străduieşte să-i înveţe: prin pilda samariteanului
milostiv şi cea a celor doi datornici.
c) Arma
Scripturilor este arma pe care o folosea Isus ca să-i combată pe fruntaşii
religioşi: „Este scris", spunea El.
18. Eliberarea lui Baraba este o pildă, pilda vieţii total
nemeritate, dăruită păcătosului pentru că Cristos, Cel drept, a suferit
pedeapsa lui.
19. De exemplu:
a) Distingem la Isus o privire de indignare şi de mâhnire
(Marcu 3:5).
b) O
privire de aprobare asupra celor ce-L ascultă (Marcu 3:34).
c) O
privire de dragoste (Marcu 10:21).
d) O
privire de avertizare (Marcu 10:27).
20. Isus cunoştea gândurile tuturor celor ce-L înconjurau,
de exemplu:
a) Gândul critic al cărturarilor (Marcu 2:7-8).
b)
Păcatul moral al femeii samaritence (Ioan 4:16-18).
c)
Dorinţa oamenilor de a-L prinde cu vreo vină ca să-L acuze (Luca 6:7-8).
d)
Dispreţul fariseului Simon faţă de păcătoasa pocăită (Luca 7:39-40).
B. Studiu biblic personal, şi C. Aplicaţie practică
1. a) Ucenicul Andrei este tipul robului sprinten şi umil,
al ucenicului atent, care se gândeşte la ceilalţi şi, prin contactul
"unul câte unul", îl aduce la Mântuitorul. Îndată ce L-a întâlnit pe
Cristos, el devine un misionar; prin el fratele lui, Petru, face cunoştinţă cu
Isus (Ioan 1:40-41). La prima înmulţire a pâinilor, el cel dintâi, mai rapid
decât ceilalţi ucenici, descoperă pe tânărul băiat care are cinci pâini şi doi
peşti, şi o spune lui Isus (Marcu 6:38; Ioan 6:9). Când Filip nedumerit îi
vorbeşte de grecii care ar vrea să-L vadă pe Isus (Ioan 12:22), el găseşte
îndată cea mai bună soluţie şi se grăbeşte să prezinte cazul Domnului Însuşi.
Totdeauna gata să ajute repede pe alţii, el nu se pune înainte niciodată, ci
lasă locul cel dintâi fratelui său Petru. Andrei ne dă un exemplu de slujire,
de muncă personală şi de smerenie.
b)
Zaharia preotul era un om bun şi evlavios, care toată viaţa lui se străduise să
asculte de Dumnezeu şi să-I slujească credincios. Cu nevasta lui Elisabeta, era
un om de rugăciune (Luca 1:13). Totuşi el se îndoieşte de mesajul îngerului,
comparând făgăduinţa lui Dumnezeu cu împrejurările care parcă o contrazic.
Semnul pe care l-a cerut i-a fost dat, dar sub forma unei pedepse. Zaharia şi-a
învăţat lecţia. Mai târziu, în ciuda părerii vecinilor, el ascultă de Dumnezeu,
nu de oameni, dând fiului său numele Ioan. Atunci îi revine vocea, şi Duhul
Sfânt îl umple, dându-i un dar de proorocie. O viaţă de slujire credincioasă,
chiar de rugăciune, nu ne pune la adăpost de îndoieli. Unele din cererile
noastre pot fi expresia îndoielii noastre. Dacă Dumnezeu trebuie să ne disciplineze
ca pe Zaharia, să învăţăm în tăcere lecţia; să ascultăm, iar Duhul Său cel
Sfânt va putea iarăşi să ne umple.
c) Simeon
este exemplul unui slujitor credincios până la adânci bătrâneţe. Este un bun
cunoscător al Scripturilor. Îl vedem neobosit în aşteptarea împlinirii făgăduinţei
timp de multe decenii. Dumnezeu i-a împlinit-o şi i-a deschis ochii prin Duhul
Sfânt ca să-L recunoască pe acest Prunc. Simeon este un om pe care Duhul Sfânt
poate să-l conducă în toate: în gândurile sale (el a fost înştiinţat), în fapte
(a fost împins să meargă în Templu), şi în vorbe (el a proorocit). El aduce
binecuvântarea cu sine. Îl binecuvintează pe Dumnezeu şi-i binecuvintează pe
părinţii lui Isus. Cunoştinţa lui despre Cuvântul lui Dumnezeu l-a condus la o
vedere pătrunzătoare şi largă a adevărului, nelimitată la o concepţie
naţionalistă, ci întinsă la lucrarea universală a lui Cristos pentru toate
neamurile.
d)
Proorocită Ana: Marele ei doliu şi singurătatea cea lungă nu au amărât-o.
Dimpotrivă, ea s-a întors spre Dumnezeu şi ceilalţi ca să le slujească şi mai
bine. Nepreocupată de sine însăşi, ea n-are alt gând, zi şi noapte, decât să
se roage lui Dumnezeu, să se ocupe de El şi să-L laude, în plus faţă de
mărturia vieţii ei, ne dă exemplul mărturiei prin cuvinte pline de pricepere:
ea vorbea de Isus (noi deseori vorbim de altceva) tuturor sufletelor deschise,
celor care aşteptau izbăvirea de la Dumnezeu. În ciuda vârstei şi simplităţii
ei, Dumnezeu a putut să-i descopere un mare adevăr, pe care toată înţelepciunea
cărturarilor nu-l pricepuse.
e)
Bartimeu, cerşetorul orb vindecat (vezi Marcu 10; Matei 20; Luca 18). Aici avem
exemplul unui om stăruitor. Îşi cunoaşte mizeria; nu-i este ruşine să o strige
în gura mare, în faţa tuturor, în ciuda piedicilor şi "sfaturilor
bune" ale mulţimii jenate. El vrea vindecarea şi sesizează prilejul; a
fost ultima dată când Isus trecea prin Ierihon. Când îl cheamă Isus, el
răspunde iute; îşi lasă mantaua, probabil singura lui avere, ca să alerge şi
mai repede. Se adresează lui Isus numindu-L "învăţătorul meu".
Credinţa lui obţine ascultarea rugăminţii. Odată vindecat, el este
recunoscător, devine un ucenic al lui Isus şi-L urmează, slăvind pe Dumnezeu
din toată inima.
f)
Caiafa: Acest om ne învaţă că un mare fruntaş religios ca el poate să rămână
orb, împietrit, potrivnic adevărului, cu toate că crede că-i slujeşte. Dumnezeu
a îngăduit ca el să rostească unele cuvinte inspirate, dar Caiafa comite
eroarea cea mai gravă condamnându-L pe Isus (vezi Ioan 11:49-51; Matei 26:65).
Îl obligă prin jurământ solemn pe Isus, în numele lui Dumnezeu, să spună dacă
este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, dar când Isus o afirmă, nu-L crede. Actul
lui teatral (îşi rupe hainele) nu micşorează cu nimic faptul că se înşeală şi
se condamnă astfel pe sine însuşi. Ca noi toţi, el se va înfăţişa într-o zi în
faţa tribunalului lui Cristos.
g) Orbul
din naştere: Acest om simplu, dar deştept, ascultă de Cristos şi este vindecat.
El răspunde în mod clar întrebărilor puse de farisei. Plin de bun-simţ,
priveşte la fapte, la rezultate, şi trage consecinţele, pornind de la ceea ce
cunoştea el deja despre Dumnezeu. În simplitatea lui, aduce o puternică
mărturie despre Isus, chiar înainte de a fi înţeles pe deplin cine este El.
Când Cristos l-a lămurit, acest om crede îndată, şi smerit I se închină,
punându-L pe Mântuitorul său mai pe sus decât ameninţările oamenilor. În
contrast cu fariseii orbi, care se pierd în discuţii neroditoare, orbul din
naştere vindecat ne dă exemplul simplităţii, al ascultării, al bunului-simţ şi
al curajului credinţei, faţă de revelaţia lui Dumnezeu şi de intervenţia Lui în
vieţile noastre. Boala lui i-a fost mijlocul de a cunoaşte mila lui Dumnezeu
şi mântuirea prin Isus.
Întrebările 2 la 6: răspunsul este de dat direct lui Dumnezeu.