CAPITOLUL 15
GEORGE WHITEFIELD
Unul din
cei mai vajnici şi înflăcăraţi vestitori ai Evangheliei din secolul al
XVIII-lea a fost George Whitefield. El s-a născut la 27 decembrie 1714 şi era
fiul unui hangiu din Glouchester, Anglia. El era al şaptelea copil. Tatăl său a
murit când el era doar de doi ani. Opt ani mai târziu mamă-sa s-a recăsătorit.
La vârsta de 15 ani a fost luat de la şcoală, ca să poată munci la curăţenia
hanului. Fiindcă afacerea a mers prost, la han a rămas fratele mai mare, iar ei
s-au mutat la Bristol. De aici merge ca servitor la Colegiul Pembroke, Oxford.
Continuă şcoala, apoi facultatea. Încă din prima parte a vieţii de elev, el a
dovedit bune calităţi actoriceşti. Îi plăceau piesele teatrale pentru copii şi
îşi juca rolul excelent. Din când în când mergea pe la adunarea credincioşilor
din localitate şi asculta predica, apoi venea la han şi le expunea celor ce
erau acolo predica, imitându-l pe bătrânul Cole. Talentul dramatic înnăscut în el părea că îl va face unul din cei mai mari
actori ai Angliei. A primit chiar şi câteva medalii.
Adeseori
stătea seara până târziu şi citea Biblia, dar Duhul Sfânt nu săvârşise naşterea
din nou. Când s-a dus la Oxford, datorită mediului, a devenit ateu. Prietenii
săi l-au târât în păcate. Dar aceasta a fost o perioadă scurtă. Au urmat stări
de frământare şi pocăinţă. A început să postească de două ori pe săptămână, să
se împărtăşească în fiecare Duminică, se ruga de mai multe ori pe zi, dar
sufletul său nu avea pacea. Adeseori gemea ore întregi pe patul său sau cu faţa
la pământ cerând izbăvirea. Se vedea stăpânit de mândrie şi a început să lupte
împotriva ei. Purta mănuşi grosolane de lână, o haină peticită şi încălţăminte
murdare, dar nici acestea nu i-au adus descătuşarea. Plângea şi sufletul îi
era îndurerat.
Prin
vremea aceasta, Charles Wesley i-a împrumutat o carte intitulată “Viaţa lui
Dumnezeu în sufletul omului”. Aceasta avea să-i dea lumină că lucrurile
exterioare, formele, ceremoniile nu pot mântui sufletul omului, că adevărata
religie e unirea sufletului cu Dumnezeu, în acest timp se uneşte cu un grup de
tineri plini de râvnă numiţi “metodişti”, grup înfiinţat de către Wesley cu
vreo trei ani înainte. El era format din 15 persoane şi a fost ca un mic aluat
ce dospeşte toată frământătura. În cadrul grupului de metodişti, Whitefield a
desfăşurat o activitate frumoasă între bolnavi şi săraci. Aici leagă prietenie
cu John Wesley.
Decăderea
spirituală din această vreme era mare. Puritanismul era luat în derâdere de
lorzi şi damele bogate, care nu se ruşinau să umble beţi pe stradă ziua-n
amiaza mare. Jocurile de noroc era ocupaţia nobilimii engleze. Un predicator
convertit era rar ca o cometă. Preoţimea îşi petrecea timpul la vânătoare de
vulpi şi la banchete. Jafurile şi asalturile pe stradă erau la culme. După ce
se însera, londonezii nu mai îndrăzneau să iasă din case decât în grupe şi
bine înarmaţi. Iată cum descrie cineva starea spirituală din aceea vreme: “Sub dominaţia Bisericii recunoscută
de Stat, Anglia suferise un declin religios care se deosebea foarte puţin de
păgânism. O religie a naturii era studiul privilegiat al clerului şi cuprindea
şi cea mai mare parte a teologiei lor. Clasele mai înalte îşi băteau joc de
pietate şi se lăudau a fi mai pe sus de ceea ce ele numeau fanatism. Clasele de
jos zăceau într-o ignoranţă grosolană şi erau dedate la tot felul de vicii, în
timp ce biserica nu avea nici curajul, nici credinţa necesară pentru a sprijini
cauza ruinată a adevărului”.
La vârsta
de 20 ani George Whitefield a fost convertit. El a auzit pe cineva spunând că
Isus după ce a strigat “Mi-e sete”, curând I s-au sfârşit toate durerile. El a
prins ideea aceasta, s-a dus în camera sa, s-a aruncat pe pat şi a început să
strige în rugăciune: “Doamne, mi-e sete! Mi-e sete!” Cu adevărat îi era sete de
izbăvire, sete de o altă viaţă şi Dumnezeu a avut milă de el. Până aici, prin
posturi lungi, că uneori abia mai urca treptele, prin împărtăşanie, prin
binefaceri, muncă intensă în spitale, prin lupte şi înfrânări încercase să câştige
mântuirea, dar n-a primit-o, acum şi-a îndreptat privirile spre Cristos Domnul
ca un istovit şi însetat şi viaţa i-a devenit schimbată, a primit pacea sufletului
şi inima i s-a umplut de bucurie. El zice: “Dar, o, ce bucurie, bucurie
negrăită, bucurie copleşitoare şi plină de glorie a umplut sufletul meu când
mi-a fost înlăturată povara păcatului şi un simţământ al dragostei iertătoare
a lui Dumnezeu, cu o deplină asigurare a credinţei s-a revărsat în sufletul meu
sărman”. După această experienţă, pentru totdeauna el a avut clară învăţătura
că mântuirea e numai prin credinţă în jertfa Domnului Isus Cristos, nicidecum
prin religiozitate şi eforturi personale. Şi căuta să spună tuturor lucrul
acesta. La început fraţii Wesley n-au putut pricepe învăţătura cu privire la
naşterea din nou. Ei au plecat ca misionari în America şi abia după doi ani când
s-au reîntors înapoi, au ajuns şi ei să cunoască mântuirea prin credinţă şi lucrarea de înnoire a vieţii prin Duhul Sfânt.
Într-o predică a sa ţinută duminică dimineaţă 13 septembrie 1741, deci la câţiva
ani după convertire, căutând să-i trezească pe cei ce se credeau buni,
religioşi, striga împotriva religiozităţii fără Cristos, arătând cum oamenii
ajung înşelaţi cu sufletul. Ştia aceasta din propria sa viaţă, şi el trecuse pe
aici. Dar să-l lăsăm pe el să ne mărturisească: “Pentru voi care sunteţi
liniştiţi, trebuie să fiu un fiu al tunetului şi, o, de v-ar trezi Dumnezeu
măcar şi prin tunet! Eu ştiu din trista mea experienţă ce înseamnă a fi legănat
şi adormit de o pace falsă. Multă vreme am fost legănat, multă vreme mă credeam
creştin, în schimb nu ştiam nimic despre Domnul Isus Cristos. Eu am mers mult
mai departe decât mulţi alţii. Obişnuiam să postesc de două ori pe săptămână,
mă rugam uneori de nouă ori pe zi, mă împărtăşeam în fiecare Duminică şi totuşi
eu nu ştiam nimic despre Cristos Isus în inima mea, nu ştiam că trebuie să fiu
o făptură nouă, nu ştiam nimic despre o religie lăuntrică în sufletul meu”.
După ce
s-a predat cu totul Domnului, viaţa i-a devenit cu totul schimbată. De acum îşi
dădea bine seama de deosebirea între starea celui mântuit şi a celui nemântuit.
El spunea ascultătorilor săi: “Cei mai mulţi dintre voi dacă şi-ar examina
inima, ar trebui să mărturisească adevărul că Dumnezeu niciodată nu le-a grăit “Pace
vouă”. Voi sunteţi copii ai diavolului, dacă Cristos nu este în voi, dacă
Dumnezeu încă nu v-a grăit pace. Sărmane suflet! În ce stare de blestem te
afli! Nu aş vrea să fiu în locul tău nici pentru zece mii de lumi”.
După pocăinţă
a căutat să trăiască o viaţă de sfinţenie în toate privinţele. Nu se putea împăca
cu acei creştini care trăiau ca şi lumea. El cerea o despărţire totală de orice
păcat. Spunea că acum Isus e rănit în casa prietenilor săi. Era îndurerat când
se gândea că El sufere mai mult din cauza prietenilor decât din cauza
duşmanilor. El consideră acum
că cel mai mare blestem pe un popor sau o naţiune este să aibă conducători
religioşi, nenăscuţi din nou, orbi, fireşti, reci.
La vârsta
de 21 ani, pe data de 20 iunie 1736, a fost ordinat ca diacon de Dr. Benson,
episcopul de Glouchester. Episcopul avea ca regulă să nu ordineze pe nimeni înainte
de a împlini 23 ani, dar pentru Whitefield, fiindcă au cerut mulţi care l-au
ascultat predicând să-l ordineze, el a fost gata să facă aceasta.
După
ordinare s-a dus din nou la Oxford să-şi termine studiile. Pentru duminica,
primise o invitaţie de la un prieten ca să-l înlocuiască timp de două luni într-o
parte cam obscură a Londrei. El a acceptat invitaţia, dar când s-a dus şi l-au
văzut aşa tinerel, cei din parohia respectivă au cam strâmbat din nas. După ce
l-au auzit însă predicând au fost foarte satisfăcuţi şi mulţimi au venit la
biserică încât nu mai aveau locuri. Când a revenit acasă prietenul său, el a
trecut la Bristol şi a predicat acolo de câteva ori. Prin predicile sale despre
naşterea din nou a stârnit atâta vâlvă în oraş încât şi celelalte grupări
religioase, care ieşiseră de la Anglicani şi se numeau Neconformişti, au venit
să-l asculte.
În 1736,
el şi-a luat licenţa la Oxford. Deja ajunse cunoscut ca bun orator. Poseda un
dar de vorbire genial şi peste tot mulţimile alergau să-l asculte. Dar aceasta
a tras asupra lui gelozia celorlalţi preoţi.
Din
Georgia, U.S.A., fraţii Wesley i-au scris: “Vino şi ajută-ne aici unde
secerişul e atât de mare şi lucrători atât de puţini”. Whitefield a consimţit
să plece, dar autorităţile i-au spus că se poate îmbarca abia după 12 luni. În
timpul acesta predica ici colo. Când a spus Bisericii din Bristol intenţia sa
de a merge în Georgia, mulţimi mari după predică, l-au urmat plângând acasă,
iar în ziua următoare a trebuit să le vorbească de la ora şapte dimineaţa până
la miezul nopţii. În ziua când trebuia să plece cu corabia spre America, au
sosit fraţii Wesley din America înfrânţi şi descurajaţi. În grabă John Wesley
a scris o notă: “Simt că Dumnezeu nu ar vrea să te duci”. Dar tânărul de 22 ani
a ascultat de o altă voce care îi spunea să plece, şi s-a îmbarcat. Drumul până
în America pe vremea aceea a durat două luni. În timpul călătoriei, Whitefield
a ţinut în fiecare dimineaţă servicii de închinăciune pe puntea corăbiei, într-o
zi în mijlocul Atlanticului s-au întâlnit cu alte două corăbii şi au avut un
serviciu cu toţi împreună.
În
America a stat până în anul următor, 1739, când s-a reîntors în Anglia şi împreună
cu fraţii Wesley a început să lucreze cu Evanghelia la trezirea spirituală a
Angliei. De fapt, când fusese în America, el a citit un tractat al lui Jonathan
Edwards despre treziri şi a zis: “Desigur acesta e lucrul Domnului pentru mine”.
Atunci s-a devotat să fie evanghelist.
În anul
1741, după înapoierea din a doua călătorie în America, Whitefield s-a căsătorit
cu Elizabeth James. La două săptămâni de la căsătorie, a plecat din nou în
lucrare. Deşi a trebuit să stea mult singură, soţia i-a fost foarte credincioasă
şi de mare ajutor în lucrarea sa.
La început,
şi el ca şi Wesley, plin de înflăcărare, predica de pe amvoanele bisericii
oficiale mântuirea prin credinţă. Şi mâna binecuvântată a Domnului era cu el.
Mulţimile se adunau cu grămada ca să-l asculte. Numaidecât ceilalţi clerici se
ridicară împotriva lor, îi izgoniră din biserică şi nu le mai dădură voie să
predice de la amvoanele bisericii oficiale. Doar ici colea mai aveau acces în câte
o biserică mai mărginaşă.
Într-o
Duminică după amiază, văzând că vreo o mie de oameni nu puteau să intre în
clădirea bisericii unde voia să predice, lui Whitefield i-a venit gândul să
predice în aer liber. Cei câţiva prieteni cărora le-a împărtăşit gândul acesta
nu l-au încurajat de loc, ci socoteau că este un gând nebunesc. Totuşi, el era
hotărât să-şi pună planul în aplicare duminica viitoare. Dar cum nădejdile lui au fost înşelate,
căci au venit ascultători destul de puţini, el le-a vorbit de la amvon. Acest gând,
care devenise o hotărâre şi o dorinţă, a ajuns să fie realizat nu peste mult
timp. Punându-i-se piedici de a predica în bisericile din B. pentru
orfelinatul lui W., s-a dus să predice minerilor, pentru întâia oară într-o sâmbătă
după amiază şi s-a aşezat pe un munte. A vorbit din Matei 5:1-3 la câţi au
venit să-l asculte. Erau mai mult de două sute. În jurnalul său el spune numai
atât: “Binecuvântat să fie Dumnezeu că s-a rupt gheaţa şi am ieşit la câmp!
Unii, poate, mă vor mustra. Dar nu au motiv. Nu mi se dă voie să vorbesc de pe
amvoane şi sărmanii mineri pier din lipsă de cunoştinţă”. De acum avea un amvon
pe care nimeni nu i-l putea lua şi inima lui se bucură mult de acest mare har.
În ziua următoare, în jurnalul lui spune: “Fiindcă toate uşile bisericilor îmi sunt
închise acum - şi chiar dacă ar fi deschise nu pot să încapă nici jumătate din
cei ce vin să asculte - la trei după amiază m-am dus printre mineri. Dumnezeu
ne-a arătat multă bunăvoinţă, dându-ne o zi frumoasă şi s-au adunat aproape
două mii de oameni. Am vorbit şi am lămurit textul din Ioan 3:3 timp de aproape
un ceas”. După două zile în acelaşi loc a predicat la o mulţime de patru sau
cinci mii de oameni. Soarele care strălucea cu putere şi marea mulţime care
stătea în jurul său într-o tăcere înfricoşată, formau un tablou care l-a umplut
de o “sfântă admiraţie”. Într-o altă duminică următoare, biserica unui sat i-a
deschis uşile şi s-au strâns mulţi oameni. Întâi a cântat în biserică, iar după
acea a predicat în cimitirul de lângă biserică. La ora 4 a plecat în altă
parte. Deşi era luna februarie, vremea era neobişnuit de blândă şi moale,
soarele tocmai apunea arătându-şi toată strălucirea. Oamenii care voiau să vadă
şi să audă pe predicator umpluseră copacii şi gardurile. A vorbit timp de un ceas
cu glas destul de tare ca să-l audă toţi şi a predicat cu bucurie. El scrie în
jurnalul său: “Binecuvântat să fie Domnul, focul s-a aprins, niciodată porţile Locuinţei morţilor nu o să-l poată stinge”.
În vremea aceasta, el părăsise rugăciunile din carte şi predicile scrise. A început
să se roage din inimă şi să vorbească liber, cum îi da Duhul.
Şi cine
ar putea spune ce simţea el când se vedea înconjurat de mulţimi uriaşe,
mulţimi ce crescuseră de la două sute la peste douăzeci de mii? Ce efect avea
predica lui asupra acestor ascultători! Iată ce spune el: “Neavând o neprihănire
a lor de care să se lepede, minerii erau bucuroşi să audă despre Isus,
prietenul păcătoşilor, care venise să cheme la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe
cei păcătoşi. Am observat mai întâi că sunt mişcaţi văzând dâra albă făcută de
lacrimile care le curgeau din belşug pe obrajii, care erau negri când ieşeau
din minele de cărbuni. Multe sute dintre ei au fost încredinţaţi de păcat,
lucru ce a dus, cum s-a adeverit în chip binecuvântat, la o întoarcere
serioasă. Toţi puteau să vadă schimbarea deşi unora le-a plăcut s-o pună pe
seama oricărei alte pricini decât pe seama lui Dumnezeu. Fiindcă aceste lucruri
erau noi şi începusem să predic fără pregătire, aceasta dădea naştere la multe
lupte lăuntrice. Uneori când erau înaintea mea douăzeci de mii de oameni, mi se
părea că n-am nimic de spus nici lui Dumnezeu, nici lor. Dar niciodată n-am
fost părăsit cu totul şi adeseori am cunoscut într-un chip binecuvântat ce a
vrut Domnul să spună prin cuvintele: “Din el vor curge nuri de apă vie”. Cerul
descoperit deasupra capului meu, vederea câmpurilor verzi şi a multor mii de
oameni, unii în trăsuri, alţii călare, iar alţii în copaci, uneori mişcaţi până
la lacrimi, lucru la care se adăuga solemnitatea apropierii serii, toate
acestea însemnau prea mult pentru mine, şi mă copleşeau”.
În predică el era plin de vigoare, putere şi simţire. Fiind
exclus de la amvoanele bisericii, el predica în aer liber, în corturi şi hale,
pe câmp, în livezi şi cimitire. Totdeauna aceste servicii erau ţinute la alte
ore decât acelea ale bisericii oficiale. El predica o Evanghelie a bucuriei şi
a simţirii, plină de cântare şi mişcare.
Poporul se mişca încoace şi încolo în timp ce el vorbea, ca holdele coapte
legănate de vânt.
La unele
predici ale lui Whitefield din mulţimile de oameni ce îl ascultau, au fost
cazuri când două mii de suflete se ridicau mărturisind că doresc să fie mântuite,
iar câteodată nu era nici unul.
Despre “marea
trezire” făcută de Dumnezeu prin Whitefield, Spurgeon pomenea cu adâncă
admiraţie în nenumărate predici ale sale. Iată o frântură: “Nu aţi auzit
niciodată de marea trezire făcută sub Whitefield? Să luăm de exemplu acea de la
Camslang. El predica unei mari mulţimi adunate pe care nici o clădire nu o
putea cuprinde. În timp ce predica, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat asupra
poporului şi unul după altul au căzut în genunchi de parcă ar fi fost loviţi de
cineva. În cele din urmă s-a socotit că nu mai puţin de trei mii de suflete se
aflau strigând în acelaşi timp sub convingerea păcatului. El predica acum tunând
ca Boanerges, apoi mângâind ca Barnaba, iar Evanghelia s-a răspândit atât de
mult încât nici o limbă nu poate spune marile lucrări pe care le-a făcut
Dumnezeu sub acea predică a lui Whitefield. Nici chiar predica lui Petru de la
Rusalii nu a egalat-o”. El a făcut şapte călătorii pentru evanghelizări peste
ocean în America şi străbătând ţara de la un capăt la altul el a contribuit
mult la marea trezire, dând un impuls deosebit mişcării începută prin
predicatorul Jonathan Edwards. Aici a avut şi unele din cele mai mari mulţimi
adunate pentru ascultarea Evangheliei, uneori ridicându-se la câteva zeci de
mii de ascultători. Charles Forbes Taylor spune că în America, Whitefield a predicat
la un popor mai mare decât oricare altul, fără ajutorul microfonului sau
radioului. S-a socotit că uneori întrunirile sale au depăşit cifra de 70.000
persoane care stăteau în aer liber, în timp ce acest vestitor înflăcărat
proclama mesajul despre Cristos cel răstignit. Avea o voce clară şi sonoră. El
a fost numit Demostene al amvonului. Vocea lui putea fi auzită pe Drumul
Bristolului la un km depărtare pledând cu minerii din Kingswood, ca să se
pregătească spre a se întâlni cu Dumnezeul lor. El împreună cu Wesley au
revărsat asupra naţiunii un puternic val de evlavie, care ca şi un torent a
doborât totul în calea lui. Ei au strălucit deasupra ţării ca un fulger în
noaptea întunecoasă, făcând pe oameni să se mire de unde au venit şi cine sunt.
Împlinind o lucrare aşa de mare, atât înlăuntru cât şi în afară, Evanghelia a
ajuns să fie predicată cu multă putere şi vigoare”.
El căuta
să prindă orice ocazie spre a vorbi oamenilor de mântuirea lui Dumnezeu. Un foc
lăuntric îl mâna mereu la aceasta. Odată a trecut pe lângă un loc unde se
făceau curse de cai şi unde erau adunaţi vreo 10.000 de oameni. Plin de îndrăzneală
sfântă, a zis: “Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă duc să atac pe diavolul în însăşi
întăriturile sale”. A păşit pe teren, le-a predicat Evanghelia în câteva
minute, apoi i-a lăsat să se uite la alergările de cai. Chiar dacă ar fi fost
dat afară, pentru el nu ar fi fost ceva ruşinos. Fusese dat afară de la atâtea
amvoane ale bisericii anglicane, nu ar fi considerat mare lucru să fie dat
afară şi din hipodrom. Dar a avut reuşită.
Altădată,
în ziua de Anul Nou 1740, fiind prin South Carolina, Statele Unite, a zărit
undeva o horă, numaidecât a mers în mijlocul lor şi a început să le spună: “Diavolul
se bucură de fiecare pas pe care voi îl faceţi”. Dansatorii se opriră din dans,
muzica a încetat, iar el le-a predicat Evanghelia.
Pentru îndrăzneala
sa şi pentru felul cum îşi făcea lucrarea a avut multe de suferit. Preoţimea
anglicană nu s-a mulţumit că l-au dat afară din biserici, ci acum alarmaţi că aduna
mii de suflete şi în predicile sale, Whitefield ataca vehement corupţia lor, ei
instigau anumite persoane să-l atace. Astfel nu odată, în timp ce predica afară
în aer liber, a fost împroşcat cu ouă clocite, uneori a fost bătut, altădată a fost atacat cu cuţitul şi a primit împunsături.
La Boston a fost rănit rău cu o piatră. Într-o zi, în timp ce se afla în
cameră, a intrat un huligan să-l omoare, dar l-a văzut proprietăreasa şi a
strigat după ajutorul vecinilor, care au venit şi l-au scăpat. Dar toate
acestea, departe de a-l înspăimânta, din contră îl înflăcărau tot mai tare,
căci vedea în ele ura diavolului şi minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.
Vicarul de Bideford a înştiinţat poporul să nu meargă să-l asculte pe
Whitefield fiindcă e rătăcit, dar a doua zi 10.000 s-au dus să-l asculte. Chiar
nobilimea se aşeza la picioarele sale şi-i sorbeau cuvântul.
El
predica cu putere şi zugrăvea adevărurile spuse cu scene ce păreau vii în faţa
ochilor lor. Odată vorbea despre un orb care, fără să ştie, mergea spre
marginea unei prăpăstii. Portretizarea a fost atât de dramatică încât atunci când
a spus că a atins marginea, Lordul Chesterfield, care era prezent, a sărit în
picioare şi a strigat: “O, Dumnezeule, s-a prăbuşit!” Altădată a predicat
marinarilor şi le descria o furtună pe mare, cum rupe catargul şi corabia e
gata să se scufunde. A făcut o pauză, apoi a strigat: “Ce urmează?” Toţi
marinarii au sărit ca arşi şi au strigat: “Lansăm barca de salvare! Lansăm
barca de salvare!” Faimoşii actori englezi Garrick, Foote şi Shuter îl ascultau
cu mare plăcere. David Garrick a zis: “Aş da o sută de galbeni numai să pot
spune “Ah!” cum spune Whitefield”. Mulţimile se topeau în plâns la predicile
lui. La Cambuslang, lângă Glasgow în Scoţia, unde erau ceva sub 100.000 de
ascultători, timp de o oră şi jumătate au fost scăldaţi în lacrimi. Atunci vreo
10.000 au fost convertiţi. Subiectele sale favorite au fost: “Naşterea din nou”
şi “Judecata cea din urmă”. Prin ele, Duhul Sfânt a trezit mii şi mii de
suflete. Oamenii îşi vedeau păcătoşenia lor, îşi plângeau păcatul şi primeau mântuirea
lui Dumnezeu.
Când a
vizitat America, se spune că celebrul predicator Jonathan Edwards, prin care
s-a făcut marea trezire spirituală
din secolul al XVIII-lea, ascultându-l nu-şi putea reţine plânsul. La fel
distinsul bărbat de stat Benjamin Franklin era adânc impresionat de predicile
lui. Unii susţin că atunci când a ţinut evanghelizări la Universitatea Harward
toţi studenţii au fost convertiţi. La Philadelphia a predicat de pe treptele
tribunalului mulţimii ce se adunase în piaţa din centru. Erau vreo 30.000 de
persoane, după socotelile lui Benjamin Franklin. Pentru evanghelizările sale în
acest oraş a fost construit un mare auditoriu, care a fost prima structură a
Universităţii Pennsylvania. Tot lui i se datorează înfiinţarea Facultăţilor din
Darmouth, Princeton şi Brown. El a contribuit la avansul marii treziri
spirituale din America, începută prin Jonathan Edwards.
Whitefield
a fost neobosit în lucrare. O putere sfântă îl întărea mereu. Munca intensă îi
era o desfătare. Nu mult după convertire, a fost doborât de o boală. În febra
mare se gândea că moare, dar o negresă credincioasă care îl îngrijea îi spuse: “Nu,
Domnule Whitefield, nu veţi muri. Mai sunt încă mii de suflete care trebuiesc
aduse la Cristos. Păstraţi-vă moralul ridicat, căci trebuie să trăiţi, nu să
muriţi. Stăpânul dvs. are încă un lucru pe care trebuie să-l faceţi”.
Spurgeon
spune despre el, căutând să arate munca ce a depus-o, în următoarele cuvinte de
apreciere: “În viaţa lui Whitefield, nu-l poţi găsi în multe rânduri plângându-se
de lipsa de credinţă - sau dacă a făcut-o, a fost când a predicat numai de
nouă ori pe săptămână, nicidecum nu s-a plâns când a predicat de 16 ori pe
săptămână”. El a fost omul care a stat înaintea a 20.000 şi predica, iar
convertiţii şi-i număra cu miile chiar la o singură predică, omul care a îndurat
persecuţii şi totuşi a rămas neclintit, omul de care lumea nu era vrednică,
omul care a trăit pentru cei din jurul său şi în cele din urmă a murit pentru
cauza lor”.
Când îi
studiezi viaţa, te uimeşte puterea de titan a lui Whitefield. Fiziceşte era de
1,65 m cu înfăţişare frumoasă, dar
cam firav, cu plămâni slabi, însă cu o voce ce putea fi auzită de la un
kilometru şi jumătate. În prima parte a lucrării, rareori predica mai puţin de
16 ori pe săptămână. S-a calculat că a predicat 18.000 de predici în timp de 34
ani. Uneori a predicat şi de 4-5 ori pe zi. Nu e mirare că s-a îmbolnăvit de
astmă. El nu avea o minte atât de logică ca Wesley, dar era plin de înflăcărare.
Serviciile sale erau pline de viaţă şi entuziasm. Unii l-au criticat că în
predicile sale uneori se abătea de la subiect, se rătăcea. El calm le-a
răspuns: “Dacă oamenii se rătăcesc ca nişte oi, eu la fel trebuie să mă rătăcesc
să-i caut”.
Fiindcă
în predicile sale înflăcărate numea clerul “conducători orbi”, a întâmpinat o
mare împotrivire. În 1739 deja au apărut vreo 49 publicaţii contra lui. În
lucrul său a fost mult ajutat de Contesa de Huntington care a primit cu entuziasm
convingerile lui şi i-a oferit oportunitatea de a predica nobilimii şi
clerului. Cu banii ei a contribuit la ridicarea caselor de rugăciune, la
susţinerea predicatorilor şi la fondarea unui seminar pentru instruirea
păstorilor şi evangheliştilor.
“Am
rugat pe Dumnezeu să mă facă un creştin extraordinar”, scria Whitefield în
jurnalul său, şi Edwards spune despre el: “În duh, în rugăciune şi în muncă
neobosită, în iubire pentru Cristos, în serioase şi necontenite eforturi de a câştiga
pe oameni din păcatele lor la Domnul, el a fost exact cum ceruse în rugăciune:
un creştin extraordinar”.
Avea o
natură înflăcărată şi dramatică. El şi-a dat seama că spre a fi slujitor al lui
Cristos trebuie să fii la dispoziţia unei Puteri irezistibile, să depinzi de Voinţa
Lui, a cărui Suveranitate nu poate fi mulţumită cu nimic mai puţin decât
predarea întregii fiinţe.
Verdictul
aproape universal e că în puterea dramatică şi declamatorie, el n-a avut nici
un rival în timpul său şi nici un superior în celelalte veacuri. Predicile lui
înflăcărate ţâşneau ca nişte limbi de foc din convingerile sale arzânde, iar gesturile erau fără greşuri, în toată
frumuseţea şi naturaleţea lor. Avea o extraordinară măsură de tact care-l făcea
ca orator să se adapteze numaidecât la caracterul şi dispoziţia auditoriului
şi poseda un entuziasm fierbinte, molipsitor, care, ca un torent, dobora orice
piedici din cale.
Toate
aceste caracteristici aparţineau laturii exterioare a slujbei sale şi se poate
spune că fără ele, campaniile sale de evanghelizare în aer liber probabil n-ar
fi avut acelaşi succes. E bine însă să ne dăm seama de felul cum el a privit
oportunitatea. Pentru el, Anglia era teatrul unei mari bătălii, a unui grozav
război, care trebuia purtat cu tot armamentul de către cei credincioşi, altfel
ziua avea să fie pierdută şi sufletele la fel pierdute pe veci. El nu s-a bazat
pe retorică, nici pe dibăcia dramatică. Pe acestea le folosea doar aşa cum a
zis Pavel: “M-am făcut tuturor totul, ca oricum să mântuiesc pe unii din ei”.
Prin ele şi-a câştigat ca admiratori pe Garrick, David Hume, Benjamin Franklin,
Lordul Chesterfield şi pe Contesa Huntington. Avea însă calităţi lăuntrice. O
dragoste adâncă pentru cei păcătoşi îl mistuia şi-l făcea neastâmpărat. Nimeni
până la el n-a coborât la mineri şi la cei oropsiţi care se zbăteau în mizerie.
Vocea lui, uneori aspră, alteori înăbuşită în lacrimi a fost o solie divină
pentru ei. Şi mai avea un curaj neînfricat. El a înflăcărat mulţimile, a trezit
credinţă şi a inspirat idealuri nobile unui popor întreg.
Printre
lucrările cele mai de seamă scrise de el sunt: “Istoria creştină” sau o privire
generală asupra progresului Evangheliei în Anglia, Wales, Scoţia şi America, o
serie de predici şi lucrări autobiografice.
Lucrarea
sa în cele două continente a ajuns la sfârşit pe data de 30 septembrie 1770. Cu
o zi înainte, un prieten l-a sfătuit să se oprească de la predicarea
Evangheliei. Era în Nowburyport, Massachusetts, în cea de a şaptea călătorie în
America. “Domnule, nu mai eşti bun de nimic, decât să te aşezi în pat” i-a zis
prietenul. “Cu adevărat” zise Whitefield. Apoi bătu din palme şi privi spre cer zicând: “Doamne Isuse, sunt
obosit în lucrul Tău, dar nu de lucrul Tău. Dacă nu mi-am terminat lucrul mai
lasă-mă odată să vorbesc despre Tine, să pecetluieşti adevărul Tău, să vin
acasă şi să mor”. Seara a predicat din textul: “Cercetaţi-vă să vedeţi dacă voi
înşivă sunteţi în credinţă”. Între altele el a zis: “Soarele meu a răsărit şi
prin ajutorul cerului am dat lumină multora. Acum e spre apus... o, nu, e să
răsară la zenitul gloriei nemuritoare... Trupul meu e epuizat, dar duhul meu se
întăreşte. Ce mult aş vrea să predic veşnic pe Cristos. Dar mor să fiu cu El”.
Din cauza obiceiului său să se scoale la ora 4, el şi-a trimis ascultătorii
acasă, şi la ora 10 s-a dus să se culce.
Pe la
ora 2 noaptea a făcut o criză de astmă. După ce s-a mai liniştit a început să
se roage pentru cei nemântuiţi, pentru copiii orfani ce-i îngrijea la Betezda.
Pe la ora 6 dimineaţa a murit pe genunchi rugându-se. Şi-a încetat munca şi a
mers să-şi primească răsplata.