CAPITOLUL 14
JOHN WESLEY
Oamenii
mari în cele spirituale şi lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât
cunoaştem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum şi împrejurările
critice prin care au trecut.
Niciodată
religia nu ajunsese la o aşa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăţi
a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile şi morala
clerului erau îngrozitoare. Raţionalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în
biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuşi faţă de cei de la
conducere, indiferent că erau beţivi sau desfrânaţi.
Ca să nu
dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână
duşmănoasă, las pe un cleric să vorbească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul
1700 până cam pe vremea revoluţiei franceze, Anglia părea golită de tot bunul...
În locurile de sus era întuneric şi întuneric era şi în locurile de jos, întuneric
în tribunal, în cazarmă, în parlament şi în judecătorie, întuneric la ţară şi întuneric
şi la oraş, întuneric între cei bogaţi şi întuneric între cei săraci, un întuneric
gros, des, religios şi moral, un întuneric care se putea pipăi”.
Dar
tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie
1703 John Wesley şi apoi a fost pregătit prin o lungă şi deosebită experienţă
ca să lupte cu forţele întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre
nouăsprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său şi străbunicul său au
fost preoţi anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie
1709. Susana şi Samuel Wesley şi-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar
când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să
meargă după el, dar flăcările erau prea mari şi căldura prea puternică. Copilul
a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii
mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul
lui şi să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în
predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.
Susana
Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte
evlavioasă şi bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să înveţe.
Era foarte grijulie în educaţia copiilor şi menţinea o disciplină de fier în
familie.
Fiecare
copil ştia ce are de făcut şi cum să-şi ţină în ordine cărţile, hainele şi
celelalte lucruri. Timpul zilei era bine împărţit, 3 ore dimineaţa şi 3 ore
după masa pentru lecţii. Ea îi învăţa cititul, apoi limba latină, greacă,
ebraică, franceză, matematică şi istorie. Culcarea era la oră anumită şi la fel
deşteptarea. Punctualitatea avea mare importanţă. Se pare că această disciplină
a devenit trăsătură de caracter în viaţa lui John Wesley şi i-a fost de mult
folos.
El a
fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale
bisericii. Era plin de neprihănire personală. În şcoală se hotărî să lupte
pentru trezirea sufletelor la o adevărată viaţă creştinească. La vârsta de 21
de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană.
La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani şi
jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la
Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu
un an înainte şi numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o
mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru
citirea Noului Testament în greacă, pentru împărtăşirea de experienţe şi
pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru
ridicarea morală şi religioasă a studenţilor, pentru ajutorarea săracilor,
suferinzilor şi a prizonierilor, precum şi pentru instruirea literară şi
religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărţile: “Urmarea lui Cristos”
a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” şi “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârşirea
creştină” şi “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.
El nici
nu se putea gândi că acţiunea lor modestă pentru trezirea păcătoşilor, trezire
pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experienţe binecuvântate şi va face
din el instrumentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire
religioasă de mare amploare.
După ce
şi-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a
fost trimis de biserica Anglicană ca misionar în Georgia, Statele Unite.
La începutul
anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeaşi corabie se afla şi o grupă de
emigranţi moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu
părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:
“La ora
şapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a
credinţei lor. Despre umilinţa lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea
anumitor servicii josnice pentru alţi pasageri, pe care nici unul dintre
englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie şi nu voiau să
primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” şi “Scumpul
lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Şi fiecare zi le oferea ocazia
să-şi arate blândeţea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba.
Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi jos, ei se ridicau iarăşi liniştiţi
şi îşi vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum
era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpaţi de duhul fricii tot aşa cum
erau scăpaţi de duhul mândriei şi al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu
care au început serviciul, valurile puternice se repeziră şi rupseră în bucăţi
principala pânză şi învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile
de la punte, de parcă am fi fost înghiţiţi de adânc. Ţipete de groază se auziră
printre englezi. Germanii cântau liniştit mai departe. După aceea am întrebat
pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” - “Slavă Domnului, nu” - răspunse el. Şi
am întrebat: “Dar nici femeile şi nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse
blând: “Nu, căci femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte”.
După ce
a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor,
spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la
data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de
la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat
seama ce duh are şi, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie
să-ţi pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu
mărturiseşte împreună cu duhul tău că eşti copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins
şi nu ştiam ce să răspund. El a observat şi m-a întrebat: “Cunoşti dumneata pe Cristos?”
Stătui puţin şi apoi răspunsei: “Eu ştiu că El este Mântuitorul lumii”. - “Adevărat,
- răspunse el - dar ştii dumneata că El te-a mântuit?” - “Sper că pentru aceea
a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoşti pe dumneata însuţi?”
La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă
parte la un serviciu de închinăciune al fraţilor moravieni, serviciu care lăsă
o adâncă impresie asupra lui. El mărturiseşte contrastul izbitor dintre
serviciul lor divin şi formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simplitatea
mare precum şi solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada
celor 1700 de ani şi m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări
unde nu era formalism şi stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul
de corturi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului şi a puterii”.
Experienţa
lui Wesley cu fraţii moravieni pe bordul corăbiei, precum şi probarea inimii
sale de către Spangenberg cu privire la naşterea din nou şi siguranţa mântuirii,
au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieţi şi în mod permanent a
influenţat nu numai învăţătura sa, ci şi comportarea sa în timpurile de încercare
şi persecuţii. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul
său:
“Am mers
în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine
va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o
religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi cred câtă vreme nu e nici un
pericol, dar să nu mi se arate moartea în faţă, căci îndată duhul meu se
tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câştig!”
În Marea Britanie, John şi Carol Wesley s-au împrietenit cu “fraţii
moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica
Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l
conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie
1738, Wesley a scris în jurnalul său:
“Mi-am
găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter
Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar
duminică, 5, de necredinţa, de lipsa de acea credinţă, singura prin care putem
fi mântuiţi. Imediat mi-a venit gândul “Părăseşte predicarea. Cum poţi predica
altora, când tu însuţi nu ai credinţa?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau
nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce
pot să predic?” El spuse: “Predică credinţa până ce o vei avea, apoi vei
predica credinţa fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea
acestei noi doctrine, deşi sufletul meu căuta să se reţină de la lucru. Prima
persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credinţă a fost un prizonier
condamnat la moarte”.
Nu peste
mult timp, el însuşi a fost condus la deplina siguranţă a mântuirii. Mărturia
sa în această privinţă este conclusivă. În jurnalul său citim:
“Miercuri
3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă conversaţie cu Peter Boehler. Şi
Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, aşa că a văzut clar natura
adevăratei credinţe vii, singura prin care “suntem mântuiţi prin har”.
“Miercuri
24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva
citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un
sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos,
deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos,
numai în Cristos pentru mântuire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat
fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.
Dr. F.B.
Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care
vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street
printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă
puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori
de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce
s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar
n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am
vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om
foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf.
Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea
Duhului Sfânt”.
“Când a
venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de
persoane şi s-au înţeles să se întâlnească iarăşi după masă la orele 5, în
Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său,
Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo.
O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe
Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit conştienţi de mişcarea
Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în
jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat
un imn de slavă”.
Căutând
să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a
fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat
în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate
biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.
Jurnalul
său continuă.
“Vineri
26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristeţe din
pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să
fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupţi cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele şi
să-ţi cauţi adăpost în rănile Domnului Isus”.
Convertirea
lui John şi Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr.
W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În
fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creştinismului, lucruri pe care
nici instruirea din casa evlavioasă a părinţilor, nici marea universitate, nici
vechea biserică şi nici cărţile renumite nu l-au învăţat pe Wesley. Acestea sunt:
că mântuirea e numai prin ispăşirea făcută de Domnul Isus şi nu prin faptele
noastre proprii, că singura ei condiţie e credinţa şi că ea este adeverită
cunoştinţei spirituale de Duhul Sfânt.
Aceste
lucruri au fost pentru Wesley adevărate descoperiri”.
Câteva
extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o
lumină deosebită asupra pocăinţei sale. El scria:
“La data
de 28 februarie 1738, am călătorit cu fraţii John şi Carol Wesley de la Londra
la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El ştie că încă nu-l cunoaşte
în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubeşte sincer. Fratele
său, cu care aţi vorbit adeseori când aţi fost la Londra, este foarte tulburat
în gândurile sale şi nu ştie cum să înceapă să înveţe să-L cunoască pe Mântuitorul.
L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înţelege totul, dar nu a fost
ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru fraţi cu mine, printre care şi
pe Wolf să-l vadă şi să-i spună experienţa lor şi să-i arate cum Salvatorul
primeşte bucuros şi imediat pe cei păcătoşi. Unul câte unul au început să-i
istorisească lui Wesley experienţa lor. Wolf, în special, un nou convertit a
vorbit cu multă simţire şi cu mare putere despre harul pe care el l-a primit.
Wesley şi cu ceilalţi care erau cu el au ascultat înmărmuriţi. L-am întrebat
apoi pe Wesley ce a învăţat din aceste experienţe? El mi-a răspuns că patru
exemple au fost prea puţin şi că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest
fel în Londra. După puţin timp el se sculă şi zise: “Să cântăm cântarea 456:
Sufletul meu înaintea Ta stă proşternut”. În timp ce cântam mereu îşi ştergea
ochii plini de lacrimi, şi imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său şi
mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credinţă
şi că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har.
Cum să-şi însuşească el o aşa credinţă? El nu a păcătuit aşa de mult ca alţii.
I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare şi l-am încredinţat
să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mişcat rugându-mă cu
el şi am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune,
Wesley a spus că, după ce va primi darul credinţei mântuitoare, nu va mai
predica nici un alt subiect decât despre acesta”.
Am mai
avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre
opoziţia pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoţi drept credincioşi,
cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are adevărata credinţă
mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului
căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privinţa
aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut
fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în
viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă
şi dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu
inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a
avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni
1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de
ascultători şi a vorbit în aşa fel că toţi au rămas miraţi. Niciodată înainte
n-au auzit aşa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă
mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”.
Toţi bieţii păcătoşi au putut
aprecia aceasta, toţi cei ce îşi simţeau mizeria lor proprie. Mulţi au fost
treziţi prin această predică!”
Toată
viaţa apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credinţa. La vârsta de 86
de ani a vorbit în faţa unei mulţimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt
cel mai mare dintre păcătoşi, dar Isus a murit pentru mine!”
Wesley
nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăinţa oamenilor în afară de zidurile
bisericii. A fost o mare biruinţă când Wesley s-a ridicat şi a predicat pe
mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în aşa
numitul locaş sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încredinţat că am făcut
mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât
în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început
o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape
20.000 mineri au acceptat mesajul salvării şi au devenit credincioşi. Numaidecât
a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O
vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea alăturea
de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost şocat privind convertirea
oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimţit să predice şi el în
aer liber, în faţa a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit
cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să... predic
săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de
suflete au fost convertite. Atunci a învăţat că pentru a mântui sufletele de la
pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui
Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat
vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la
Noorfields, iar seara vreo 15.000.
Ca un
foc, aşa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire
spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol şi cu Whitefield pe oriunde
ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau
totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o
capacitate de o mie de locuri şi nu mult după asta el şi-a mutat aici locuinţa
şi cartierul său general.
Într-o
zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea
mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost
convertiţi la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească
un locaş de închinăciune care se ridica la 700 de lire şi el avea numai 26
şilingi în mină. Şi cum convertiţii lui erau toţi săraci, poporul râdea de gândurile
năstruşnice ale predicatorului.
“Niciodată
n-o să vedeţi pus acoperişul pe această clădire” - zise un batjocoritor.
“Eu sunt
de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un motiv de îndoială căci, după cum ea
a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este
necesar pentru terminarea ei”.
“Mare
este credinţa ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de
temelie şi, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de
lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu
numai că fusese acoperită, dar şi terminată pentru închinăciune. Şi erau atât
de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când
se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la
serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăşi în mină.
În
lucrarea sa a avut şi multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat
biruinţă, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moşierul locului care avea mare
influenţă asupra minerilor, a dat la câţiva băuturi tari şi, după ce i-a îmbătat,
i-a trimis să conturbe şi să împrăştie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu
ciomege şi i-a pus sub comanda unui bătăuş numit John Massey. Cu ciomegele
ascunse pe sub haine, oamenii aceştia şi-au însoţit şeful la adunare şi
aşteptau ca el să dea semnalul şi să înceapă atacul împotriva predicatorul.
Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat
asupra şefului bandei şi l-a convertit. În cele din urmă bătăuşii au devenit
nerăbdători şi unul din ei a strigat şefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?”
Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăzneşte să se
atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După
aceasta minerii n-au mai îndrăznit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al
acestei întruniri a fost că şeful bătăuşilor s-a pocăit şi a devenit mare predicator.
Altădată,
la Falmouth, răzvrătiţii au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart uşa
de afară şi mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra
acesteia, o fetiţă a început să ţipe: “Vai, ce să facem?” - „Să ne rugăm” spuse
Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeţi?” - “Nu, pentru mine e mai bine să
stau unde sunt”. Doar câteva clipe şi uşa trosni prăbuşindu-se. Wesley păşi în
faţa lor şi spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din
voi i-am făcut vreun rău? Ţie? Sau ţie? Şi zicând acestea, el ieşi încet pe uşa
sfărâmată în stradă şi început să strige: “Vecini, cetăţeni doriţi să mă auziţi
vorbind?” - “Da, da! strigă mulţimea. În câteva momente mulţimea gălăgioasă se
linişti şi el se folosi şi de această ocazie să predice Evanghelia.
Procedeul
clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuţi puterile întunericului, ale
ignoranţei şi ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeieşti, Wesley
scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra
lui şi când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul
Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulţimea se dădea la
o parte şi servul lui Cristos pleca în siguranţă de acolo.
O aşa
scăpare, Wesley o povesteşte în următoarele cuvinte: “Mulţi încercară să mă
doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraş, zicându-şi că odată ce voi
fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în
sfârşit am scăpat cu totul din mâinile lor... Deşi mulţi îşi dădeau osteneala
să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reuşiră. Numai
unul singur reuşi să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile
sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o bancnotă în el, o
rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în
mai multe rânduri să mă lovească cu un ciomag gros de stejar - dacă m-ar fi
lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar
de fiecare dată lovitura ricoşa în mod misterios, nici eu nu ştiu cum, căci nu
mă puteam mişca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbulzeală,
ridică braţul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos şi, netezându-mi
capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese
schimbată, erau bandiţi oraşului, conducătorii mitocănimei dintre care unul
fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urşii...”.
“Cu ce
gingaşă solicitudine ne pregăteşte Domnul pe nesimţite pentru îndeplinirea
voinţei Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între
ochi. Luna trecută am primit o lovitură şi astă seară două, una înainte de a
veni în oraş şi alta după ce am ieşit, dar amândouă fură ca nimic, căci deşi un
om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, aşa încât sângele
începu să curgă, totuşi aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău
decât dacă aş fi fost atins cu un pai”.
“Eu am
crezut în Cristos şi numai în Cristos pentru mântuire şi am primit asigurarea
că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele şi m-a mântuit de legea
păcatului şi a morţii”. Acestea sunt cuvintele prin care îşi mărturisea
experienţa mântuirii sale.
Nu mult
după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea naşterii din nou
şi îndreptăţirea imediată prin credinţă.
Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de
biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele
bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George
Whitefield, un coleg de la Oxford şi membru de asemenea al acelui mic club
religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliţi
“metodişti”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziţi de el
sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător şi predicator. Când
predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin
predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a aţâţat mânia unor oameni de
nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din
partea acelora care îl duşmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori
bătut. Dar lucrarea a luat mari proporţii. Ajutat fiind de George Whitefield
şi de alţii, bisericile metodiste s-au întins în toată ţara, iar la moartea lui
John Wesley numărau cam 100.000 de membri.
Dar
numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai
slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate
spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot aşa, cine ar
putea înşira rezultatele directe şi indirecte ale vieţii lui? Influenţa vieţii
lui a fost ca nişte brazde adânci trase pe caracterul întregii naţiuni. Un mare
val de zel religios a mişcat poporul. Până şi biserica anglicană a fost
binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc
şi faţa bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghiţit de val. O
grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană şi avuse conducerea mai bine
de 50 de ani.
Un mare
entuziasm moral cuprinse întreaga naţiune. Multe rele fură înlăturate.
Instituţii noi începură să ia fiinţă. Din gurile predicatorilor începură să
pornească tunete împotriva comerţului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea
sclavilor din Indii, care erau consideraţi ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de
vestitorii Evangheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârşit în anul 1833, câştigând
decretarea libertăţii pentru sclavi, precum şi trimiterea de misionari în
India.
John
Wesley era un om al rugăciunii şi un sârguincios cercetător al Bibliei. În
ultimii 40 de ani ai vieţii sale se scula la ora 4 dimineaţa şi întrebuinţa un
ceas sau chiar două în studiul Bibliei şi în rugăciune.
El a
murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el
a călătorit pe cal peste 350.000 km şi a predicat peste 40.000 de predici. El a
scris 233 cărţi. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de
seamă e: “O examinare a înţelepciunii lui Dumnezeu în creaţiune”.