Lumini peste veacuri > Vol. I > 13. David Brainerd

<<< Cuprins

CAPITOLUL 13

DAVID BRAINERD

Cineva a scris: “O scânteie ce sare din nicovala fiera­rului poate aprinde un oraş. De la o lumină aprinsă pot fi aprinse alte zece mii de lumânări. De la viaţa de rugăciune fără pereche a lui David Brainerd au fost aprinse unele stele strălucitoare pe firmamentul câştigătorilor de suflete”.

Într-o introducere la o scurtă biografie a lui David Brainerd, lucrată de Dr. Oswald Smith, Dr. A. Gordon a scris: “După ce a murit David Brainerd, William Carey a citit viaţa sa şi a plecat în India; Robert McCheyne a citit jurnalul său şi a mers ca misionar printre evrei; Henry Martyn a citit jurnalul său zilnic şi a plecat ca misionar în India”. Oswald Smith la fel mărturiseşte că viaţa lui a fost influenţată de acest om şi de aceea fiului său mai mic i-a dat numele lui.

Cine a fost David Brainerd? Cum a trăit şi ce a lucrat încât a putut influenţa pe alţii chiar şi după moartea sa?

David Brainerd s-a născut la 20 aprilie 1718 în locali­tatea Haddam, statul Connecticut, U. S. A. Tatăl său, Hezechia Brainerd, a murit când el era de nouă ani, iar mamă-sa a murit când era de 14 ani. El a fost al treilea dintre cinci fii şi patru fiice. Rămânând orfan, a făcut cunoştinţă cu greutăţile încă din copilărie. A învăţat să citească, dar n-a putut să continue şcoala. Abia în anul 1738, când a ajuns la vârsta de 20 ani s-a apucat serios de studiu. Era foarte sobru şi strict cu sine însuşi. A studiat cu un profesor, iar după moartea acestuia, a studiat cu fratele său.

Îi plăcea viaţa de evlavie. Mergea la biserică, lua parte la grupuri de rugăciune şi practica zilnic rugăciunea secretă şi deseori postea. Dar nu se bucura de mântuirea sufletului său. Dumnezeu încă nu lucrase la viaţa lui. Totul era doar o religie a eforturilor personale şi îşi zicea că el nu e aşa rău cum zice Biblia.

În iarna anului 1738, într-o duminică dimineaţă, inima lui a fost copleşită cu un simţământ al vinovăţiei sale şi al mâniei lui Dumnezeu. Toată religiozitatea lui a pierit, pre­supunerile sale că e destul de bun s-au dărâmat. L-a cuprins tulburarea şi groaza de mânia lui Dumnezeu. În februarie a pus o zi aparte pentru post şi rugăciune şi toată ziua a stri­gat după mila Domnului, cerându-I să-i arate păcătoşenia sa şi felul de viaţă dorit de Domnul Isus Cristos. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a arătat starea sa de păcat încât a ajuns să n-o mai poate suporta.

“Într-o noapte - scrie el - în timp ce veneam singur spre casă, mi-am văzut păcatele şi m-am îngrozit atât de mult, încât mi se părea că se va deschide pământul sub picioarele mele şi voi fi înghiţit de viu, iar sufletul îmi va merge de-a dreptul în iad, chiar înainte de a ajunge acasă. Când am ajuns acasă, m-am dus imediat la pat, ca nu cumva ceilalţi să observe zbuciumul meu, deşi nu puteam dormi căci mă gândeam că ar fi mare minune dacă nu ajung în iad până dimineaţă”.

În starea aceasta a continuat până în seara de 12 iulie 1739. Îşi dădea seama că toate eforturile sale să se scape de păcat sunt zadarnice, că nu se poate mântui singur. În aceea seară era din nou prin acel loc singuratic, unde i se arătase păcătoşenia, dar de data aceasta revelaţia a fost cu privire la calea mântuirii. O stare de uimire, de admi­raţie a umplut inima lui. Se întreba cum n-a văzut aceasta mai înainte. Acum a înţeles că mântuirea e în totul prin Cristos, primind neprihănirea Lui. Şi se mira de ce lumea întreagă nu vede aceasta? Atunci Duhul Domnului i-a dat lumina Evangheliei şi i-a schimbat viaţa. Şuvoaie de bucurii i-au inundat inima şi o stare de fericire nemaiîntâlnită îi stăpânea fiinţa, atât de zbuciumată altădată.

În septembrie a intrat la colegiul Yale, dar se temea că acolo, în mijlocul multelor ispite, nu va putea trăi o viaţă strict religioasă. Dar toată iarna aceea sufletul său s-a bucurat de o bună părtăşie cu Domnul. Şi mereu sufletul său dorea să petreacă tot mai mult cu Domnul. De multe ori la amiază ieşea afară pe câmp şi acolo, în rugăciune, găsea o dulceaţă de nedescris a comuniunii cu Dumnezeu.

Anul următor făcuse eforturi deosebite la studiu şi slă­bise mult. În luna august începuse să scuipe sânge. Atunci profesorii l-au sfătuit să întrerupă studiile. El i-a ascultat şi s-a dus acasă. Acolo şi-a găsit desfătarea în rugăciune, căci acum avea timp liber să petreacă ore întregi pe genunchi. Şi această stare de bucurie împreună cu odihna şi hrana au influenţat fizicul său încât pe data de 6 noiembrie, refă­cut, s-a întors la studii. În jurnalul său de marţi 9 decembrie, el vorbeşte despre această desfătare în rugăciune: “Ah, o oră cu Dumnezeu întrece infinit toate plăcerile şi desfătă­rile acestei lumi”.

Pe la sfârşitul lunii februarie, studenţii de la Colegiul Yale au trecut printr-o trezire spirituală, datorită predici­lor lui George Whitefield. Ce bucurie a avut Brainerd să vadă pe unii şi pe alţii schimbaţi de Duhul Domnului.

În aprilie 1742 a început să studieze teologia ca să de­vină vestitor al Evangheliei, iar la 29 iulie a fost examinat de o comisie de păstori şi i s-a acordat dreptul să predice Evanghelia.

În fiinţa lui avea închis un foc sfânt. Cu orice preţ, el a dorit să meargă la indienii americani, pieile roşii, să le predice Evanghelia. Pe aceea vreme, indienii erau urâţi de colonişti şi chiar decimaţi. În zadar au căutat unii să-l con­vingă că nu are rost să-şi cheltuiască viaţa pentru nişte sălbatici fără valoare, el a rămas nestrămutat în hotărârea lui de a asculta de această chemare sfântă. Ştia că îl aşteaptă greutăţi, că nici indienii nu iubeau pe colonişti, ci purtau o luptă dârză împotriva lor şi natural nu erau gata să accepte religia albilor. Dar el credea cu tărie că Dumnezeu îi poate schimba şi pe indieni.

Anul următor la 1 aprilie a fost trimis ca misionar la indieni. Câmpul lui de lucru, la început a fost în statul New York, apoi s-a extins şi în statul New Jersey şi în statul Pennsylvania, începutul lucrării între ei a fost foarte greu. El nu cunoştea limba lor şi vorbea numai prin tra­ducere. Ca traducător avea pe un tânăr numit John Wauwaumpequunnaunt. Acesta cunoştea şi limba indiană şi engleza şi scria foarte bine. El era singurul cu care se putea înţelege. Ziua de 20 aprilie, când a împlinit 25 ani, a petrecut-o în post şi rugăciune, mulţumind pentru harul ce i-a fost acordat şi cerând Domnului ca toate necazurile spirituale, întristările şi deprimările lui lăuntrice să-i sfin­ţească tot mai mult sufletul.

Trăind între indieni, el a împărtăşit în totul soarta lor, locuind cu ei într-un wigwam. După câteva timp şi-a construit cu mâinile sale o colibă. A suferit mult din cauza singurătăţii. Nu avea cui să-i împărtăşească durerile sau de la cine să ceară un sfat. Dar starea aceasta l-a făcut să trăiască tot mai mult cu Dumnezeu şi Lui să-I spună totul.

După muncă, la câteva luni el se aştepta să vadă rezul­tate care să-l mângâie, dar nu a fost nici unul. Necazurile, munca pentru facerea colibei, lipsa de hrană potrivită l-au epuizat. Nici pâine nu avea şi nu era nici de unde să o cum­pere. Doar dacă se ducea el sau dacă mergea un altul la oraşul care se afla la 25-30 km depărtare, putea să cum­pere. Dar şi atunci, până ajungea la el, pâinea era acră şi nu o mai putea mânca. Pe la jumătatea lui august a fost foarte bolnav. Nu mai putea nici să se mişte, nici să stu­dieze, dar vorbea despre dorinţa lui intensă după sfinţenie şi o perfectă conformare cu voia lui Dumnezeu. Duminică, 21 august şi-a făcut slujba, dar gândurile i-au fost foarte împrăştiate. La amiază a căzut în faţa Domnului şi a înce­put să scoată gemete din cauza că se simţea uscat, sterp, mort. El a scris în jurnalul său: “Vorbind unor suflete ne­muritoare în felul în care le-am vorbit, m-am simţit vinovat de parcă le-aş fi ucis”. După masă însă, Dumnezeu a bine­voit să-i dea ajutor şi a arătat ascultătorilor săi natura şi necesitatea adevăratei pocăinţe, iar seara a mulţumit Dom­nului.

De fapt, el a avut o inimă foarte simţitoare la nevoile spirituale ale altora. El a acceptat să fie misionar între in­dieni nu pentru că nu ar fi fost chemat să accepte pastora­lul vreunei biserici, ci el a simţit că acolo e chemat de Dum­nezeu să lucreze. Chiar şi după un an de petrecere printre indieni a mai primit chemări de la câteva biserici. Deşi cunoştea necazurile vieţii de misionar, n-a vrut să meargă ca păstor. Ce ar fi fost dacă ar fi ascultat de chemarea oamenilor şi nu de a lui Dumnezeu? Atunci probabil lumea nu ar fi auzit nimic despre David Brainerd.

Greutăţile misiunii sale l-au făcut să fie un om ieşit din comun. Pentru orice lucru, pentru orice problemă, el mer­gea în faţa Domnului. El a devenit un puternic bărbat al rugăciunii. Mergea în pădure şi acolo cu faţa la pământ agoniza pentru sufletele indienilor. Chiar pe timp rece, că­maşa îi devenea udă de transpiraţie în timpul rugăciunii. Uneori petrecea toată noaptea în rugăciune. El era slăbit, dar cerea ca puterea lui Dumnezeu să lucreze prin el.

Indienii au început să-l iubească şi alergau cu grămada să-l asculte. Când termina predica, de multe ori pleca la altă localitate. Drumul îl parcurgea călare pe cal, iar in­dienii mergeau şi ei cu el.

Pe la sfârşitul lui decembrie 1744, el cu traducătorul au plecat la Susquehanna. După ce au trecut printr-un groaznic deşert i-a apucat noaptea într-o pădure. Apoi s-a dezlănţuit o furtuna cu ploaie rece din nord de se părea că-i prăpădeşte. Neavând nici un adăpost şi prin ploaia mare nu puteau să facă nici foc, aşa că s-au hotărât să nu se oprească, ci să meargă înainte, în speranţa că doar vor găsi vreun loc unde să se adăpostească. Altfel li se părea că nu vor mai ajunge dimineaţa. Erau uzi până la piele şi vântul era tare şi rece. Dar un necaz aduce alt necaz. Abia au mai mers puţin şi au constatat că li s-au îmbolnăvit caii şi nu îi mai pot duce. Când au străbătut deşertul în noaptea trecută, fiindcă nu era iarbă, caii au mâncat nişte buruieni otrăvite şi acum li s-a făcut rău. Atunci au coborât şi au mers pe jos până ce, din mila Domnului, au dat peste o colibă făcută din scoarţă de copaci şi au rămas acolo peste noapte.

După ce au străbătut peste 160 km au ajuns la localita­tea respectivă şi au predicat Evanghelia. Aici au întâlnit indieni dintre ascultătorii săi de dincolo care se mutaseră aici. Aceştia s-au bucurat nespus întâlnindu-l. În partea locului a predicat la vreo şapte-opt triburi distincte prin diferiţi translatori. Au petrecut cu ei două săptămâni. Efor­turile făcute, condiţiile grele, de multe ori au trebuit să doarmă pe pământ sub cerul liber, iar timpul fiind rece, Brainerd s-a îmbolnăvit grav: febră mare, dureri groaznice de cap, de intestine cu evacuare de sânge încât i se părea că nu mai scapă. Ajungând la coliba unui indian negustor, a primit îngăduinţa să rămână acolo. Şi fără hrană potrivită, fără medicamente, Domnul l-a ajutat să se facă bine şi după o săptămână a încălecat şi a plecat mai departe să predice şi altora vestea mântuirii. În 30 mai 1745 au sosit înapoi, în această călătorie misionară au străbătut aproape 500 km. Acum era cu totul istovit de puteri.

Psalmistul spunea că “cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie”. Aşa a fost şi în viaţa lui David Brainerd. Ziua de 8 august 1745 a fost ziua când au început trezirile spirituale printre indieni.

Lucrând printre indieni a aflat că există un trib foarte fioros care se năpustea noaptea pe furiş asupra satelor locuite de albi, omorau pe toţi cei care-i întâlneau şi prădau totul. Misionarul se hotărî să meargă să le predice şi lor Evanghelia. Într-o zi şi-a luat câteva lucruri necesare, un cort mic în care să doarmă noaptea şi a plecat. Când a ajuns la marginea acelui trib, el şi-a făcut cortul, şi-a plus lucruşoarele ce le-a adus şi şi-a zis că înainte de a se întâlni cu indienii e bine să petreacă un timp în rugăciune. În timp ce îşi aranja cortul, nişte vânători din acel trib l-au văzut şi s-au dus imediat la şeful tribului şi l-au anunţat că un alb a venit şi şi-a făcut cortul la marginea satului lor. Acesta, înfuriat, chemă pe căpeteniile războinice şi îi informă de îndrăzneala acestui om alb care a cutezat să pătrundă pe teritoriul lor şi şi-a pus cortul fără permisiune la marginea satului lor. Toţi hotărâră că albul acesta trebuie omorât şi câţiva plecară în grabă să împlinească această hotărâre. Indienii nu luptau pe faţă, ci tactica lor era să dea lovituri pe neaşteptate. Aşa au căutat să procedeze şi cu Brainerd. Tiptil s-au strecurat printre tufişuri împrejurul cortului şi aşteptau clipa când omul alb are să iasă din cort ca să-l atace din toate părţile. Dar el nu a ieşit. În mijlocul cortului, el era adâncit în rugăciune. Văzând că nu iese, câţiva s-au stre­curat uşor până la uşa cortului şi au văzut pe omul alb în­genunchiat cu spatele către uşa cortului. Auzeau că vorbeşte tare cu cineva, dar nu vedeau pe nimeni şi îşi ziceau că tre­buie să fie acolo o persoană invizibilă. Brainerd era atât de adâncit în rugăciune pentru suflete acestor indieni încât n-a auzit nici o mişcare a lor. Pe când priveau înmărmuriţi înăuntru deodată zăriră un şarpe mare otrăvitor că se vârî în cort şi în spatele lui îşi ridica capul în sus, părea că acum, acum are să-şi vâre colţii săi în gâtul albului, dar se lăsă jos şi ieşi pe sub cealaltă parte a cortului. Indienii ca împietriţi priviră această scenă. Faptul că albul n-a fost muşcat, era un semn pentru ei că el deţine puteri misterioase. Încet se retraseră, făcură semn şi celorlalţi şi plecară înapoi la şeful tribului căruia îi istorisiră totul. După o vreme, când Brainerd, care se ruga cu ceasurile, şi-a terminat rugăciunea, s-a sculat şi a plecat în sat la şeful tribului. Acesta împreună cu căpeteniile îl primiră bine. El le-a vestit Evanghelia. A petrecut cu ei o vreme. Mai mulţi au fost convertiţi. Atunci i-au povestit planul lor şi cum Dumnezeu i-a îm­piedecat să-l omoare. Ce minunat ştie Dumnezeu să-şi ocrotească copiii Săi!

Încă din luna iunie 1745, Brainerd a observat că Duhul Domnului lucrează la trezirea spirituală a indienilor. Pe de o parte observa că el e folosit cu putere, iar pe de altă parte a văzut la ei o mult mai mare atenţie la ascultarea Evangheliei, o îngrijorare din cauza păcătoşeniei lor, o sen­sibilizare a inimii lor împietrite căci au început să verse lacrimi şi s-a trezit în ei dorinţa după mântuire. Aceasta l-a făcut să se roage şi mai mult.

În dimineaţa de 6 august s-au adunat la el acasă o seamă de indieni şi el le-a vorbit din Evanghelie. Abia le-a spus ceva de starea sufletului lor şi au început să le curgă lacri­mile, iar unii suspinau şi gemeau. După masă s-au reîntors la locul unde el obişnuia să predice. Erau vreo 55 persoane. Le-a citit din 1 Ioan 4:10 “Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Indienii au fost foarte atenţi. Adevărul divin a avut o surprinzătoare influenţă şi au devenit în­grijoraţi de starea lor. Pe 37 din ei i-a podidit plânsul. Şi cu cât el le vorbea despre dragostea plină de milă a lui Dumnezeu, care pentru păcatele lor a trimis pe Fiul Său, pe atât plânsul lor se înteţea. El i-a invitat să vină la acest Dumnezeu, să se apropie de El, dar ei au început să scoată strigăte disperate, căci nu se socoteau vrednici să se apropie de un aşa Dumnezeu. Doi din ei în ziua aceea au primit pacea sufletului. Ei au spus că doresc ca Cristos să le spele inimile lor, să le curăţească. Braţul Domnului s-a arătat minunat în ziua aceea.

Pe data de 7 august a predicat din Cartea proorocului Isaia 53:3-10. Cuvântul a lucrat la inimile lor. Unii s-au aruncat cu faţa la pământ şi strigau după mila lui Dumnezeu. La terminarea serviciului, a constatat că alte două suflete au primit pacea cu Dumnezeu.

În jurnalul său pe data de 8 august el spune: “După masă am predicat indienilor. Erau vreo 65 bărbaţi, femei şi copii. Le-am vorbit din Evanghelia după Luca 16:16-23 şi am avut o libertate neobişnuită în vorbire. În timp ce vorbeam public, s-a observat un deosebit interes, dar când m-am adresat în mod deosebit la unul şi la altul pe care îi vedeam mai îngrijoraţi, puterea lui Dumnezeu părea că s-a coborât asupra adunării “ca vâjâitul unui vânt puternic” şi cu o pu­tere uimitoare a doborât totul înaintea lui.

Am stat mirat la influenţa care a cuprins adunarea şi nu puteam să o compar cu nimic decât cu o forţă irezistibilă a unui puternic torent sau cu un potop ce înghite totul şi cu greutatea şi presiunea sa insuportabilă prăvăleşte la vale şi mătură totul din calea lui. Aproape toţi, de toate vârstele erau plecaţi şi abia puţini au putut să-şi reţină şocul acestei surprinzătoare operaţii. Oameni bătrâni şi femei, care de mulţi ani erau epave ale beţiei şi copii de şase-şapte ani, ca şi persoane de vârstă mijlocie erau în zbucium pentru sufletul lor. Şi am constatat că aceşti copii nu au fost in­fluenţaţi de starea celorlalţi, ci îşi vedeau pericolul lor, răutatea inimii lor, mizeria lor fără Cristos, aşa cum s-au exprimat unii din ei.

Chiar şi cele mai împietrite inimi acum au fost obligate să se plece. Un om de seamă dintre indieni, care înainte se socotea drept şi se gândea că starea lui e bună deoarece cunoştea mult mai mult decât toţi ceilalţi indieni şi care cu o zi înainte cu o mare încredere afirmase că “el e creştin de mai bine de zece ani”, acum a ajuns la o solemnă în­grijorare de sufletul său şi plângea amar. Alt om mai în vârstă, care era un ucigaş, un powwow (un conspirator) şi un beţivan notoriu, de asemenea acum cu multe lacrimi striga după milă...

Toţi se rugau şi strigau după milă în toate părţile casei şi unii pe afară. Frământarea fiecăruia era aşa de mare pentru sine încât părea că nu vede pe cei din jurul lui, ci fiecare se ruga pentru sine. Şi mă gândesc că zbuciumul i-a făcut să se retragă în sine de parcă fiecare ar fi fost singur

Într-un mare pustiu sau că nu se gândeau decât la ei înşişi, la propria lor stare şi fiecare se ruga aparte, deşi erau toţi împreună. Mi se părea că e exact împlinirea proorociei din Zaharia 12:10,11,12 căci era “o jale mare ca jalea din Hadad-Rimon” şi “fiecare plângea deosebit, aparte”. Mă gândeam că e cumva asemănătoare cu ziua manifestării puterii lui Dumnezeu pomenită în Cartea lui Iosua 10:14. Trebuie să spun că niciodată nu am văzut o aşa zi în toate privinţele. A fost o zi în care am stăruit de Domnul ca în aceea zi să zdrobească împărăţia întunericului din mijlocul acestui popor”.

În timp ce se aflau pe genunchi, unii au primit pacea în suflet. Chiar înfăţişarea feţei li se schimba, nu mai erau crispaţi, ci senini şi veseli. Duhul Sfânt îşi făcuse lucrarea în inimile lor. Ei rând pe rând se ridicau de pe genunchi uşuraţi, calmi şi bucuria Domnului curgea din inimile lor. Unii s-au apropiat de prietenii lor care erau încă în zbucium, i-au apucat de mână şi le spuneau ce bun e Domnul Isus, ce dulce e mângâierea pe care El o dă şi îi îndemnau să-şi predea şi ei inima lui Cristos.

Şi încă un caz deosebit s-a petrecut în aceea zi. O tânără indiană, care înainte nici nu ştia că are suflet şi nici nu s-a gândit la aşa ceva, a auzit că ceva curios s-a petrecut printre indieni şi a venit să vadă ce s-a întâmplat. În drum spre ei, s-a oprit pe la locuinţa lui Brainerd. Când i-a spus că are să predice din nou ea a râs, părea că-şi bate joc, dar a mers la indieni.

Când s-a dus să predice, ea era acolo şi înainte de a-şi termina predica, ea a fost cuprinsă de simţul păcătoşeniei ei, era ca străpunsă de o săgeată şi a început să strige. După ce s-a terminat serviciul de închinăciune, ea s-a aruncat cu faţa la pământ, fără să ţină seama de ceilalţi sau să răs­pundă la ce îi spuneau ei, ea striga în rugăciune. Brainerd S-a apropiat de ea şi a auzit-o strigând: “Guttummaukalum-meh wechaumeh kimeleh Ndah” adică “Ai milă de mine, ajută-mă să-Ţi dau Ţie inima mea”. Timp de câteva ore a repetat mereu aceeaşi rugă. Şi David Brainerd îşi încheie jurnalul pe ziua aceea cu cuvintele: “Aceasta a fost cu adevărat o surprinzătoare zi a puterii lui Dumnezeu şi părea îndeajuns să convingă chiar şi pe un ateu de adevă­rul, importanţa şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu”.

A doua zi dimineaţa, a căutat să stea de vorbă personal cu cei ce au primit pacea lăuntrică şi le-a dat anumite îndrumări şi înştiinţări, iar după masa s-au adunat din nou să asculte Evanghelia. Au fost vreo 70 la număr. El le-a vorbit din pilda semănătorului. Toţi au înţeles foarte bine Cuvântul şi el a lucrat în inimile lor. În timp ce predica, două sau trei persoane, sub convingerea păcătoşeniei lor, au început să strige după mila Domnului. Strigătele lor au determinat şi pe alţii să vină la locul de închinăciune. Brainerd a citit pentru toţi textul din Matei 11:28 şi a făcut tuturor invitaţia să vină la Mântuitorul. Toţi, afară de doi sau trei, au început să plângă. Duhul Sfânt le arăta starea lor şi tre­zea în ei dorinţa după mântuire. Toţi cei ce nu erau mântuiţi au început să se roage, să ceară îndurare, fiecare aparte. “Guttummaukalummeh, guttummaukalummeh” adică “Ai milă de mine, ai milă de mine” era strigătul fiecărui suflet.

Pentru cine îi cunoştea, era o scenă minunată să-i vezi pe indienii care până ieri, alaltăieri erau beţivani, idolatri şi dansau, acum stăteau prosternaţi strigând către Dumnezeu. Era o adevărată minune. Cu atâta putere lucra Duhul Sfânt între ei.

Pe data de 10 august s-a dus între indieni şi a început să vorbească celor proaspăt convertiţi, dar s-au adunat mulţi şi toţi erau doritori să audă ce le spunea. A fost o bună atmosferă spirituală. Văzând atenţia lor, a început să le vorbească din Evanghelia după Luca 19:10 “Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”. A insistat să-i facă să înţeleagă mila şi purtarea de grijă a lui Cristos. Mesajul i-a trezit şi pe aceştia. Toţi au devenit convinşi de păcatele lor şi au început să plângă căci se gândeau cum ar putea ei, nişte mari păcătoşi să se apropie de un aşa bun Mântuitor. Cei ce cu o zi înainte au avut o slabă convingere, acum se aflau sub un puternic simţ al vinovăţiei şi strigau către Dumnezeu să se îndure de ei. Acum se observa bine starea de pace la cei ce au primit mântuirea şi starea de zbucium la cei nemântuiţi.

Trezirile s-au ţinut în lanţ. El avea întruniri, uneori zil­nic şi predica de la ora 11 până seara la ora 7, doar cu mici pauze. Au urmat apoi o serie de botezuri. Până la 4 noiem­brie 1745 a botezat 47 persoane. Aceste eforturi, lipsa de hrană potrivită, precum şi faptul că de multe ori în călătoriile sale misionare de la un trib la altul dormea pe pământul rece, toate acestea au dus la înrăutăţirea tuberculozei de care suferea. Din zi în zi a devenit tot mai slab. Tuşea era constantă şi avea mari dureri în piept. Duminică 2 noiem­brie 1746 nu a mai putut să predice. Atunci pe lângă dure­rile fizice, au intervenit durerile spirituale pentru credin­cioşii indieni. Nici unul din ei nu ştia să citească Evanghelia. În jurnalul său pe aceea dată, el spune că aceasta l-a îndu­rerat mult mai mult decât durerile cauzate de boală.

Fiind incapabil de a-şi mai îndeplini lucrarea, el se hotărî să plece în New England la prieteni. Luni 3 noiembrie, el merse de la familie la familie să-şi i-a rămas bun. Părea că a primit puteri deosebite pentru aceasta şi a simţit o mare libertate în duhul său. Indienii însă, toţi aveau ochii scăl­daţi în lacrimi. Spre seară a plecat călare şi a mers vreo patru km până la o locuinţă unde a trăit vara trecută. Acolo a dormit noaptea. A doua zi a călătorit până la Woodbridge, iar a treia zi a ajuns la Elisabeth Town. Se gândea doar să petreacă noaptea, dar după o oră i s-a făcut rău şi a fost doborât la pat. După două săptămâni a început să umble pe lângă casă şi abia la 21 decembrie a putut să meargă încet la serviciul de închinăciune. Toată iarna i-a fost foarte rău. În primăvara anului 1747 fratele său Ioan a mers ca misionar la indieni în locul său. Luni 20 aprilie a împlinit 29 ani. Marţi 21 aprilie 1747 simţindu-se ceva mai bine a plecat spre New England şi a ajuns la prietenii săi în East Haddam abia la începutul lunii mai. Pe data de 28 mai a ajuns la Northampton, la casa predicatorului Jonathan Edwards, deoarece era logodit cu Jerusha, fiica de 17 ani a acestuia. Părea refăcut şi a fost în stare să călărească 40 km pe zi. Acolo a intrat sub tratamentul unui medic, dar boala era mult prea avansată ca să se mai poată reface. Jerusha l-a îngrijit în boala lui timp de 19 săptămâni.

Marţi 9 iunie a plecat la Boston unde a stat până către sfârşitul lui iulie când s-a reîntors la Jonathan Edwards. Joi 17 septembrie a fost ultima zi când a mai ieşit din ca­mera sa. De aici înainte a fost doborât cu totul la pat. Unele simptome arătau că moartea se apropie. În aceea seară, el a zis: “O, momentul glorios se apropie! Am dorit să-L ser­vesc pe Dumnezeu în chip desăvârşit. Acum Dumnezeu va gratifica această dorinţă. Cerul meu e să plac lui Dum­nezeu şi să-L glorific, să-I dau totul, să fiu pe deplin devo­tat slavei Sale. Acesta e cerul pe care îl doresc, aceasta e religia mea, aceasta e fericirea mea şi aceasta a fost mereu de când am adevărata religie. Şi toţi care au această religie mă vor întâlni în ceruri.

“Eu nu merg în cer ca să fiu avansat, ci să dau onoare lui Dumnezeu. N-are importanţă unde voi fi aşezat în cer, dacă voi avea un scaun înalt sau jos, ci totul este să-L iubesc, să-I fiu plăcut şi să-L glorific pe Dumnezeu.

Dacă aş fi avut o mie de suflete, toate le-aş fi dat lui Dumnezeu, dar nu mai am nimic să-I dau căci totul e gata. E o mare mângâiere pentru mine să mă gândesc că am făcut ceva pentru Dumnezeu în lumea aceasta. E ceva puţin, dar totuşi am făcut ceva şi îmi pare rău că nu am făcut mai mult pentru El”.

Într-o zi pe când Jerusha plângea văzându-l pe Brainerd cum se stinge, tatăl ei Jonathan Edwards, distins predicator, a zis: “Mulţumesc lui Dumnezeu că în providenţa Sa a făcut ca el să moară în casa mea, ca eu să pot auzi rugăciunile sale, să văd consacrarea sa şi să pot fi inspirat de exemplul său”.

Vineri 25 septembrie 1747 a făcut ultima notiţă în jur­nalul său. El a scris: “Astăzi a fost ceva mai mult decât o zi a tăcerii. Oricum, am fost în stare să scriu puţin. Sufletul meu s-a înviorat gândindu-mă la lucrurile de odinioară, la dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu, la plăcerea de a trăi pentru El. O, Dumnezeul meu, vreau să vin mai de grabă la Tine! Grăbeşte, Doamne, ziua aceea, dacă e voia Ta. O, vino, Doamne Isuse, vino curând”.

Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de mâna sa. Se părea că se sfârşeşte în aceea noapte, i-a fost foarte rău, dar a mai avut de suferit până vineri dimineaţă 9 octombrie 1747 ora şase când a plecat acasă la Domnul.

David Brainerd a trăit o viaţă scurtă. La moarte nu avea nici 30 ani, iar ca misionar a lucrat doar trei ani şi jumătate, totuşi a făcut mai mult decât alţii în 70 ani. El a fost o forţă în lucrarea sfântă. Părtăşia sa cu Domnul şi devotamentul său în câştigarea altora pentru Mântuitorul continuă să inspire pe mulţi. Dacă el cu o sănătate atât de şubredă a putut fi folosit de Duhul Sfânt, desigur că El te poate folosi şi pe tine. Dar tu trebuie să răspunzi chemării dumne­zeieşti.

<<< Cuprins