CREDINŢA SAU ŞTIINŢA
În
principiu, ştiinţa este strădania omului pentru studiul mediului în care
trăieşte, spre a dobândi o cunoştinţă tot mai precisă, cu toate implicaţiile
teoretice şi practice care decurg din această cunoaştere, pentru protecţia,
apărarea, conservarea, progresul şi industriile pe care le practică. Ştiinţa înseamnă
cunoaşterea lumii. Aşa a fost încă de la începuturile omenirii (Geneza 2:19). În
afara părţii concrete şi practice pe care o îmbracă şi care se degajă din
observarea şi utilizarea fenomenelor naturale, ea ajunge deîndată la întrebări
esenţiale pe care o fiinţă dotată cu raţiune nu le poate ocoli:
Cum?... Cine?... Pentru
ce?...
Oricare ar fi direcţia
luată de o explorare care priveşte toate dimensiunile spaţiului şi timpului,
oricare ar fi orientarea unei asemenea cercetări, nu se poate face abstracţie
de Dumnezeu. Dar atunci, ce înseamnă Dumnezeu? Cine este El?
O idee? Un principiu? O
ipoteză care, după unghiul în care te plasezi ca să o priveşti, şi după placul
sentimentelor, părerilor sau credinţelor, s-ar dovedi indispensabilă şi s-ar
impune în mod absolut pe plan raţional şi pur logic sau, dimpotrivă, ar apărea
complet inutilă, chiar eronată?
Nimic din toate acestea!
Dumnezeu este o persoană; o persoană care vorbeşte şi care acţionează. Noi n-am
cunoaşte nimic despre Dumnezeu dacă nu ni s-ar fi descoperit El Însuşi. Dacă
nu ni s-ar face cunoscut în mai multe feluri, din care nu redăm decât două:
1) Dumnezeu ni se
descoperă mai întâi prin lucrările Sale: El este Creatorul. Cu mult timp înainte
de scepticul Voltaire care spunea: "Lumea mă pune pe gânduri şi nu pot să
cred că acest orologiu poate să existe fără un ceasornicar", şi care mai
constata: "Ateii nu au răspuns niciodată argumentului că un ceas presupune
un ceasornicar".
Regele David afirma:
"Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea
lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui" (Psalmul 19:1).
Chiar şi atunci când
declaraţii, ca cele două pe care le vom reda, se prezintă sub o formă
interogativă, sunt la fel de inatacabile prin logica lor fermă şi exactitatea
lor ştiinţifică:
"Ridicaţi-vă ochii în
sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr,
în şir, oştirea lor?" (Isaia 40:26).
"Orice casă este
zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu" (Evrei
3:4).
În exemplul
casei, sau cel al ceasului, persoana arhitectului sau cea a ceasornicarului,
constatarea este aceeaşi: Dumnezeu sau nimic? Am putea noi susţine, în mod
raţional, că lumea în care trăim nu este decât efectul unei iluzii? Am putea,
printr-un straniu paradox, să susţinem că nimic nu există şi că totul este
neant? Marele entomolog Jean-Henri Fabre striga: "Eu nu cred numai în
Dumnezeu; eu Îl văd".
Astfel, ştiinţa este
observaţia şi reflecţia asupra unor date pe care o face omul ca Natura,
Creaţia, Universul, Cosmosul, toţi aceşti termeni fiind echivalenţi pentru
desemnarea în diversele lui dimensiuni a unuia şi aceluiaşi lucru; primii doi
termeni indicând o limitare în timp, ceilalţi doi implicând un întreg, un
ansamblu, un sistem coordonat şi echilibrat, prin urmare existenţa unui determinism
şi a unei finalităţi.
2) Dumnezeu ni se face
cunoscut şi prin "Cuvântul Său", consemnat în "Scripturi",
al căror ansamblu constituie ceea ce Ioan Crysostom (sec. IV, sau începutul
sec. V d.Cr.) a desemnat cu numele de "Biblia", substantiv grec pus
la plural însemnând "Cărţi". Acest termen mai târziu fiind transpus în
latină şi considerat ca un singular feminin "Biblia",
"Cartea", pentru a arăta că această colecţie de 66 de cărţi,
adevărată bibliotecă, reprezintă un bloc, Cartea prin excelenţă, superioară
tuturor celorlalte cărţi, punând însăşi semnătura lui Dumnezeu, de unde îşi
trage profunda şi incontestabila ei unitate, de la Geneza şi până la Apocalipsa. Prin diversitatea autorilor, a mediilor lor
sociale, a împrejurărilor, a vremurilor, scrierilor biblice se întind pe o
perioadă de cel puţin 15 secole!
* * *
Apropierea dintre Biblie
şi ştiinţă nu este oare rezultatul vreunei speculaţii intelectuale, sau al
vreunui paradox?
Pe de-o parte: BIBLIA!
Temelia neclintită, baza creştinismului, ale cărei prime pagini sunt atât de
vechi.
Pe de altă parte: ŞTIINŢA!
Această ştiinţă care, sub ochii noştri, se reînnoieşte fără încetare; care,
prin cuceririle cele mai surprinzătoare şi descoperirile cele mai senzaţionale,
zdruncină noţiunile noastre despre timp şi spaţiu, lărgindu-ne continuu
viziunea despre lume, transformând tot mai profund în fiecare zi condiţiile
existenţei noastre.
Într-adevăr,
ar putea oare să existe o măsură comună şi puncte de contact între Biblie, pe
de-o parte, cu vechimea ei, poate depăşită, demodată, în secolul explorării atomului
şi a astrelor, cu toate implicaţiile teoretice şi practice legate de această
dublă cunoaştere, şi ştiinţă, pe de altă parte, totdeauna uimitor de tânără, de
întreprinzătoare, permanent gata să se lanseze spre noi cuceriri, să ne
minuneze prin noi "miracole?"