Capitolul II
MIRACOL ŞI LEGE A NATURII
Un "miracol",
după etimologia cuvântului din latinescul "mirari" (a se mira), înseamnă
un fapt uimitor prin caracterul său special, neobişnuit. După Biblie, un
miracol rezultă dintr-o intervenţie supranaturală, aducând o mărturie directă
a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu. Credinţa într-un Dumnezeu viu, personal,
implică credinţa în posibilitatea miracolului, adică într-o acţiune directă,
personală a lui Dumnezeu asupra elementelor, fiinţelor, fenomenelor
Universului. Inexplicabil, neînţeles şi anormal ar fi absenţa miracolului într-o
lume plasată sub autoritatea şi conducerea unui Dumnezeu viu. În principiu şi
ca rezultat, miracolul nu este o violare a legilor naturii: "Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii"
(1 Corinteni 14:33). "El le-a dat legi şi nu le va călca" (Psalm 148:6).
"Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în
picioare totul astăzi, căci toate lucrurile îţi sunt supuse" (Psalm 119:90-91;
cf. Ieremia 31:35-36 şi 33:20, 25).
Miracolele nu sunt o
violare a legilor Universului; adesea ele readuc ordinea în dezordinea lumii
determinată de păcat. Aşa este cazul cu vindecările făcute de Isus, care nu sunt
în contradicţie cu legile biologice naturale, ci manifestă o reîntoarcere la
ordinea naturală a lucrurilor, a vieţii, aşa cum Dumnezeu le-a vrut şi le-a
stabilit. Un miracol "este, în
acţiunea obişnuită a forţelor naturii, o interferenţă a Autorului cu
natura". Miracolul este cuprins în cadrul raporturilor între
determinismul implicat de legile Naturii şi libera voinţă, hotărârea directă a
Celui care a stabilit şi a dat aceste legi. Astfel că într-un miracol există un
element care poate să scoată în evidenţă cauze naturale, care să cuprindă un
element material, putând fi explicat raţional, dar mai ales elementul
supranatural, providenţial, care face din miracol un act de libertate divină.
Un filozof contemporan
face următoarele observaţii juste: "A
respinge un fapt extraordinar de simplu numai pentru că ne şochează, pentru că
contrazice o ipoteză ştiinţifică şi deranjează determinismul nostru... înseamnă
a măsura lucrurile cu metrul redus al priceperii noastre omeneşti. Un fapt
poate să contrazică un sistem, însă el nu va contrazice niciodată un alt fapt. Trebuie
să admitem toate faptele şi dacă există un conflict între un fapt şi un
sistem, trebuie să facem ca sistemul să se supună faptului. Îmi este suficient
să ştiu că determinismul nu este absolut, pentru a nu avea dreptul de a
respinge apriori un fapt bine dovedit, chiar dacă este extraordinar şi fără
logică... Aşa cum savantul Claude Bernard a arătat pe bună dreptate că
determinismul ştiinţific, definit de o cercetare exactă a fenomenelor, a
legilor lor şi a cunoştinţei pe care o avem despre ele, nu se aplică decât
cauzelor secundare sau viitoare ale fenomenelor. El se referă la condiţiile lor
de manifestare şi rămâne totdeauna la scara priceperii şi înţelegerii noastre.
Determinismul nu priveşte cauzele primare, legate de originea şi manifestarea
lucrurilor care rămân de nepătruns" [7].
Dumnezeul
Bibliei este Dumnezeul minunilor.
Inspiraţia divină, din
care izvorăşte întreaga Scriptură, este o minune a autorităţii lui Dumnezeu
care vorbeşte suveran, conjugat cu individualitatea oamenilor pe care i-a ales
ca mesageri şi cărora le respectă temperamentul, talentele, stilul,
vocabularul şi personalitatea [8].
Credinţa este un miracol.
Viaţa în sens biologic, în originea, esenţa, manifestările, finalitatea ei,
viaţa care se naşte, se afirmă şi se transmite cu toată acţiunea agenţilor de
distrugere şi moarte, este un miracol neîncetat, perpetuu.
Mântuirea lumii şi
supravegherea ei neobosită de către Dumnezeu, după un plan şi un scop bine
definit, dar şi prin multe încercări, este un miracol.
A crede într-un miracol înseamnă
a crede în persoana unui Dumnezeu viu care acţionează în mod constant. Dacă
miracolele pe care le-am amintit le putem califica drept generale, cu toată insuficienţa acestui calificativ,
există miracole mai mărginite în timp şi spaţiu, dar care nu dovedesc mai puţin
prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Am menţionat deja câteva din acestea.
"Rugul aprins",
în mijlocul căruia Dumnezeu i S-a arătat lui Moise, "foc ce nu se
mistuia" (Exodul 3:2) a fost o vedenie, fără nici un suport material?
Trebuie oare să explicăm "aparenţa focului" dată de o plantă cu flori
sau fructe de culoare roşie, de
Loranthus acaciae, obişnuit în Palestina şi în Sinai? Tufişuri (rugi)
şi arbuşti de Acacia cu florile roşu-închis acoperă acest vâsc, dând impresia
unui rug în flăcări. După părerea noastră, nu a fost vorba de o aparenţă, sau
iluzie, ci de un foc adevărat, de o flacără reală, lucru în acord cu amănuntele
concrete şi împrejurările indicate de povestire. Dar şi aici, Dumnezeu a putut
să intervină în cadrul lucrurilor naturale: într-adevăr, unii botanişti s-au gândit
că rugul în chestiune putea fi o rutacee atingând o înălţime până la 1 metru,
cu ciorchini de flori albe sau vinişoare violete, numită Fraxinella, Dictamus albus. Această plantă, răspândită
în Europa meridională şi în Asia occidentală, prezintă în partea aeriană un
aparat secretor producând o substanţă volatilă care, pe timp cald şi fără vânt,
se transformă în flăcări la contact cu aerul, în aşa fel încât rugul de unde se
degajă este “în flăcări, dar care nu se mistuie de loc". O asemenea
identificare botanică a rugului nu exclude miracolul manifestării vizibile şi
audibile a lui Dumnezeu; această teofanie, al cărei martor şi beneficiar a fost
Moise, în acel moment precis al vieţii lui şi al istoriei poporului Israel.
La fel, încercările de
identificare a "manei", aliment providenţial pentru israeliţi în
timpul marşului lor prin pustie, nu răpesc nimic din valoarea miracolului. Fie
că este vorba, după unii, de un lichen cu proprietăţi nutritive, Lecanora esculenta, ale cărui tali
uscaţi ar fi fost duşi de vânt, pentru a cădea apoi într-o "ploaie de licheni",
fie că e vorba, după cei mai mulţi, de secreţia zaharată produsă de un arbust, Tamarix mannifera, în urma înţepăturii
unei coşenile speciale din regiunea Sinai, Coccus sau Chermes manniparus, absolut necesară acestei
secreţii. Botaniştii au arătat că proprietăţile acestei substanţe corespund foarte
exact cu descrierea biblică; fluidă în timpul zilei din cauza căldurii
soarelui, căzând în picături pe nisip unde se solidifica în timpul nopţii. Când
israeliţii o culegeau dimineaţa, ea era ceva "mărunt, ca grăunţele de
promoroacă, bobiţe de gheaţă albă pe pământ" (Exodul 16:14), apoi "la
căldura soarelui se topea" (Exodul 16:21). Gustul acestei substanţe este
"o dulceaţă specială comparabilă cu cea a zahărului de miere extras din
mierea de albine veche", după cum au remarcat botaniştii moderni care au
cules-o, au studiat-o şi au gustat-o. Aceeaşi specie de Tamarix, aceeaşi coşenilă
există într-adevăr şi astăzi în masivul Sinai şi la marginile deşertului
Arabici, până la Marea Roşie, ca pe timpul lui Moise. Beduinii recoltează şi în
zilele noastre "mann essama", "mana cerului" după cum îi
spun ei. Or Biblia ne confirmă că mana "avea un gust de turtă cu
miere" (Exodul 16:31) [4]. Chiar dacă, conform acestei observaţii şi
explicaţii care concordă perfect cu povestirea biblică, "mana" ar fi
fost o substanţă naturală înmulţită în mod providenţial de Dumnezeu pentru
hrana poporului Său, aceasta nu ne permite să excludem miracolul.
La traversarea Mării Roşii
de către israeliţi (Exodul 14:21-22), Dumnezeu S-a slujit de fenomene naturale
cum a fost "vântul dinspre răsărit care a suflat cu putere toată noaptea,
şi a uscat marea". Această mare este rezultatul unei prăbuşiri tectonice,
relativ recente, datând de la sfârşitul erei terţiare şi comunica la început cu
Mediterana. Mai târziu, în timpul lui Moise, ea se întindea la Nord până la
lacurile Amers şi Timsah, pe care le-a înglobat. Această parte nordică a Mării
Roşii era denumită de Evrei "Yam Suf", sau "Marea
Trestiilor", şi fără îndoială că acolo a avut loc trecerea israeliţilor pe
uscat. Această regiune e bântuită de vânturi care resping înapoi apele "ca
un perete la dreapta şi la stânga", ceea ce a permis israeliţilor să
treacă marea prin vad, la momentul oportun.
Biblia ne vorbeşte de
asemenea despre cetăţi bogate, ca Sodoma şi Gomora, precum şi alte trei oraşe
situate în regiunea Mării Moarte, distruse de o ploaie de foc şi pucioasă
(Geneza 19:24-28). Catastrofa pe care ne-o relatează astfel Biblia este
amintită şi de unii istorici ai antichităţii ca Strabon şi Tacit. Ori Marea
Moartă corespunde unei frânturi vulcanice, Gohr-ul, în jurul căreia se găsesc
mărturii neîndoielnice ale unei activităţi vulcanice intense. Şi aici Dumnezeu
S-a servit de forţe naturale în raport cu activitatea internă a globului
terestru, prăbuşiri urmate de o întindere a mării şi însoţite de cutremure de
pământ, erupţii vulcanice, degajări de gaze naturale, explozii, incendii, ce au
dus la distrugerea oraşelor blestemate. Geologia datează acest eveniment către
1900 î.Cr., prin urmare pe timpul lui Avraam, cum indică şi Biblia.
Actualmente, apele Mării Moarte, mai ales în extremitatea sudică, sunt încărcate
cu diferite săruri şi în hidrogen sulfurat lipsite total de oxigen, începând de
la o mică adâncime. Aceste condiţii fac ca marea să fie complet lipsită de
viaţă, astfel că pentru ea s-a împlinit cuvântul Scripturii: "Şi a murit
orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare" (Apocalipsa 16:3).
Iată, în aceeaşi ordine de
idei, un ultim exemplu, cel al potopului.
Amintirea potopului se
regăseşte în tradiţia unui mare număr de popoare aparţinând unor rase foarte
diferite, care trăiesc adesea în regiuni foarte depărtate unele de altele:
Grecia antică, Palestina, Asiria, Mesopotamia, Persia, Australia, India, Tibet,
China, Malaezia, Africa, America centrală şi America de Sud, Islanda, Lituania,
etc. Iată dovada cea mai convingătoare a universalităţii acestei înspăimântătoare
catastrofe. Este oare posibil să fie vorba în aceste condiţii de o legendă sau
de un mit, fără nici un fond istoric? Dimpotrivă, este de tras concluzia că
toate aceste tradiţii îşi au originea în acelaşi mare cataclism mondial.
Săpăturile geologice şi
arheologice realizate între 1926 şi 1929, sub conducerea Dr. Wooley, în
regiunea Ur, în Caldeea (ţara de unde a plecat Avraam cu cca. 2.000 de ani î.Cr.),
au dezvăluit existenţa unei pături argiloase de 2,70 m la 3,70 m grosime,
conţinând resturi de mici animale marine şi separând net vestigiile a două
civilizaţii diferite. Una anterioară, alta posterioară depozitului din acest
puternic strat aluvionar, care ar data cu circa 4.000 de ani î.Cr. Este epoca în
care s-ar fi produs potopul biblic.
Constatări analoge au fost
făcute în 1932 în regiunea Ninive, unde săpăturile au ajuns la un strat
corespunzător cronologic cu cel din Ur.
Dimpotrivă, la Chiş în
regiunea Babilonului, a fost semnalat un depozit sedimentar de 30-40 cm
grosime, neconţinând cochilii, nici resturi de animale marine şi corespunzând
unui eveniment, se pare, posterior (2.800 î.Cr.) şi mult mai localizat
(puternică creştere şi revărsare a unuia sau a ambelor fluvii mesopotamice,
Tigru şi Eufrat.
Dacă au existat astfel în
mod sigur alte perioade "deluviene" mai puţin importante înainte şi
după, se poate spune că potopul din Ur este cel care, prin importanţa şi
localizarea lui, constituie una din urmele materiale cele mai clare ale marelui
potop biblic, din care nu au scăpat decât cei câţiva oameni din corabie.
Unii geologi au pledat
pentru istoricitatea potopului, mai ales Pierre Termier, care răspunde
obiecţiei că un asemenea cataclism nu a lăsat după el decât foarte puţine sau
chiar lipsă de urme:
"...Potopul, adică
inundarea bruscă a unei întinderi mai mult sau mai puţin mare, poate foarte
mare de pământ, cu ape marine, este un fenomen foarte frecvent în istoria
geologică. Potopul biblic, care a afectat regiunea continentală locuită pe
atunci de oameni, a fost precedat de multe alte potopuri anterioare omenirii.
Nimic nu ne permite să spunem că fenomene asemănătoare, tot aşa de
distrugătoare, nu se vor produce în viitor. Cauza imediată a unui potop trebuie
căutată într-o prăbuşire tectonică. Prăbuşirea bruscă, ce modifică în câteva clipe
suprafaţa fundului mărilor, este în mod necesar urmată de un curent violent de
maree, cu putere distructivă fără limite. Caracteristica unei asemenea
inundaţii este de a nu lăsa urme. Numai inundaţiile durabile lasă urme. Dar
inundaţia bruscă, ale cărei oscilaţii inevitabile nu persistă decât câteva
zile sau săptămâni, care încetează apoi prin restabilirea nivelului mărilor,
nu lasă după ea nici o modificare durabilă, iar distrugerile pe care le-a
produs se confundă, după câţiva ani, cu cele care rezultă din funcţionarea normală
a agenţilor de eroziune. Geologul este uneori incapabil să explice asemenea
prăbuşiri. El nu poate însă nici să se îndoiască de frecvenţa, nici de
amplitudinea lor înspăimântătoare, care merge uneori până la denivelări de mii
de metri, nici de extrema lor rapiditate...
Povestirea lui Moise nu
are deci nimic care să mire pe un geolog: este povestirea, în limbaj popular,
cu imagini foarte sugestive, a unui curent de maree de proporţii gigantice,
consecutiv unei prăbuşiri a scoarţei terestre.
Fenomenul este însoţit de
ploi violente şi prelungite. Povestitorul dă acestui ultim amănunt, evident de
mică însemnătate, un loc important în tabloul catastrofei. Dar pe lângă
"stăvilarele cerului" (Geneza 7:11, 12, 4), el menţionează şi
"izvoarele adâncului" (Geneza 7:11), reprezentate prin apele mării.
Şi întrucât vorbeşte şi despre oscilaţiile creşterii, apele scurgându-se şi
crescând iarăşi (Geneza 8:3), tabloul este complet, astfel că nici geologul cel
mai priceput nu l-ar putea reda mai bine. Rămâne amploarea fenomenului. Oricare
ar fi sensul ce se dă textului biblic, această amploare este enormă şi neobişnuită:
iată deci miracolul care a dus în acest mod la exterminarea omenirii
vinovate".
O opinie curentă este
aceea că povestirea mozaică a potopului este reproducerea aranjată a unei
naraţiuni babiloniene anterioare. Comparând însă cele două texte, vedem că
"povestirea biblică îşi arată totdeauna superioritatea
incontestabilă" prin claritatea, precizia, simplitatea, unitatea, exacta
ei viziune asupra lucrurilor şi "nu datorează nimic unui text de care este
atât de îndepărtată prin concepţia despre Dumnezeu şi despre natură". Cum
să nu te gândeşti atunci că tradiţia potopului, eveniment istoric şi nu povestire sau o parabolă, aşa cum a ajuns la
Moise şi cum i-a confirmat-o Duhul Sfânt, este versiunea exactă; pe când
tradiţia babiloniană şi altele, amestecate cu impurităţi şi ciudăţenii,
prezintă această amintire alterată şi viciată [5]?
Aceste diverse exemple ne
arată mai întâi cum a intervenit Dumnezeu, adesea într-un mod direct şi
personal, în momente precise şi prin mijlocirea legilor şi fenomenelor lumii
materiale, pentru a-Şi impune judecăţile, a-Şi îndeplini făgăduinţele şi a-Şi
realiza scopurile. Aceste fapte ne sunt relatate de Biblie în termeni atât de
simpli şi adevăraţi, încât sunt accesibili oamenilor din toate timpurile, de
toate culturile, din toate civilizaţiile, şi acceptaţi de ştiinţă care, în încercările
ei, în progresele ei, chiar în salturile ei cele mai uimitoare, nu ar putea
nici să-i corecteze, nici, cu atât mai mult, să-i şteargă valoarea.
* * *
Ce concluzii să tragem
deci?
1. O minune autentică este
un fapt care a fost constatat, care a avut martori (Luca 1:1-4; Ioan 20:30-31
şi 21:24; 1 Ioan 1:1-3) şi care a dat naştere la anumite reacţii (Ioan 2:2, 11
şi 23). De altfel, diferitele cuvinte folosite în Biblie, fie evreieşti, în
Vechiul Testament, sau greceşti, în Noul Testament, subliniază dubiul caracter,
subiectiv şi obiectiv al minunii, acţiune a puterii lui Dumnezeu, producând
uimire şi admiraţie. În această perspectivă, ştiinţa nu poate opune existenţei
minunilor obiecţii valabile, deoarece înainte de orice explicaţie sau tentativă
de explicaţie, ea constată fapte, le înregistrează şi le clasează; le dă o
ordine după o înlănţuire cât mai logic posibilă, mai coerentă, în raporturi de
cauză şi efect. Mai mult, în cercetarea cauzelor, ştiinţa este în mod necesar
redusă; oricare ar fi descoperirile sale, oricât de importante ar fi ele,
privirea sa este fragmentară. După cum subliniază savantul Pierre Termier, este
mai mult
evocatoare decât explicatoare de mistere.
Pe de altă parte(dincolo
de ceea ce putem percepe cu simţurile noastre şi dobândi prin inteligenţa
noastră, există un univers suprasensibil, invizibil, a cărui existenţă ar fi cu
totul neştiinţific să o negăm; este domeniul supranaturalului: "Numai un
savant foarte mărginit poate susţine că nimic nu există în afară de ceea ce îi
este accesibil, fie prin organele de simţ, fie prin aparatele care le
completează şi le prelungesc" [6].
Cum poate ştiinţa, atunci,
să respingă miracolul? Dacă există în cadrul unei minuni, aşa după cum am
constatat din exemplele studiate, o componentă materială, accesibilă analizei
şi explicaţiei ştiinţifice, există totdeauna şi o componentă supranaturală,
element fără de care minunea nu ar mai fi minune şi nu ar mai consta în
intervenţia directă a lui Dumnezeu la momentul dorit, ales şi fixat de El.
2. Se va spune: există
minuni al căror autor nu poate fi Dumnezeu. Fără îndoială! Este vorba de aşa
numitele false minuni, pseudo-miracole. Biblia ne indică existenţa unor
magicieni la curtea lui Faraon, pe timpul lui Moise, care erau capabili să
imite unele din minunile făcute de acesta (Exodul 7:11 şi 22; 8:3), nu însă
toate, încât erau în sfârşit obligaţi să recunoască: "Este degetul lui
Dumnezeu" (Exodul 8:15).
Din categoria
pseudo-miracolelor fac parte şi "minunile ştiinţei", numite aşa în
mod exagerat. În primul rând este vorba de aplicaţii, de imitaţii, omul operând,
totdeauna pornind de la anumite date. În realizările sale, aparent cele mai
inedite, el nu face decât să copieze, să utilizeze, să stăpânească fenomene şi
legi pe care le-a descoperit nu fără trudă şi eforturi, dar, care existau înaintea
cercetărilor sale, planurilor şi realizărilor sale. Enumerăm: utilizarea
diverselor forme de energie, locomoţia în aer şi în apă pe principiul lui
Arhimede; teleghidajul radar, aşa după cum îl găsim la anumite animale ca
liliacul şi cetaceele şi alte dispozitive şi structuri rafinate ale regnului
vegetal şi animal copiate de om. Plagiatul nu a avut niciodată perfecţiunea
originalului. Adesea, în realizările umane cele mai reuşite, cele mai extraordinare, şi spectaculoase, apar
falii, breşe care se deschid fără să mai poată fi colmatate, pana ireversibilă,
eşecul dramatic ce se produce la momentul cel mai neaşteptat, punând capăt în
mod tragic unei încercări îndrăzneţe.
3. Nu există adevărate
minuni decât la Dumnezeu: în această perspectivă, timpul miracolelor nu a trecut.
Un biolog de la începutul secolului nostru, Armand Sabatier, nota: "Cine
va spune unde este limita exactă, precisă, între faptele naturale şi
miracol?... Dumnezeu are cu siguranţă mijloace nebănuite pentru a dicta
forţelor naturale să participe la realizarea voinţei Sale. Ce forţe necunoscute
nouă! Ce fenomene insesizabile pentru noi! Ce utilaj puternic şi misterios are
laboratorul divin?" [7]. Biblia spune: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus
cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile
Mele faţă de gândurile voastre" (Isaia 55:8-9).