Biblia şi ştiinţa > 2. Miracol şi lege a naturii


Capitolul II
MIRACOL ŞI LEGE A NATURII

Un "miracol", după etimologia cuvântului din latines­cul "mirari" (a se mira), înseamnă un fapt uimitor prin caracterul său special, neobişnuit. După Biblie, un miracol rezultă dintr-o intervenţie supranaturală, aducând o măr­turie directă a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu. Credin­ţa într-un Dumnezeu viu, personal, implică credinţa în posibilitatea miracolului, adică într-o acţiune directă, personală a lui Dumnezeu asupra elementelor, fiinţelor, fenomenelor Universului. Inexplicabil, neînţeles şi anor­mal ar fi absenţa miracolului într-o lume plasată sub autoritatea şi conducerea unui Dumnezeu viu. În princi­piu şi ca rezultat, miracolul nu este o violare a legilor naturii: "Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii" (1 Corinteni 14:33). "El le-a dat legi şi nu le va călca" (Psalm 148:6). "Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile îţi sunt supuse" (Psalm 119:90-91; cf. Ieremia 31:35-36 şi 33:20, 25).

Miracolele nu sunt o violare a legilor Universului; adesea ele readuc ordinea în dezordinea lumii determinată de păcat. Aşa este cazul cu vindecările făcute de Isus, care nu sunt în contradicţie cu legile biologice naturale, ci ma­nifestă o reîntoarcere la ordinea naturală a lucrurilor, a vieţii, aşa cum Dumnezeu le-a vrut şi le-a stabilit. Un mi­racol "este, în acţiunea obişnuită a forţelor naturii, o interferenţă a Autorului cu natura". Miracolul este cuprins în cadrul raporturilor între determinismul implicat de legile Naturii şi libera voinţă, hotărârea directă a Celui care a stabilit şi a dat aceste legi. Astfel că într-un miracol există un element care poate să scoată în evidenţă cauze naturale, care să cuprindă un element material, putând fi explicat raţional, dar mai ales elementul supranatural, providenţial, care face din miracol un act de libertate divină.

Un filozof contemporan face următoarele observaţii juste: "A respinge un fapt extraordinar de simplu numai pentru că ne şochează, pentru că contrazice o ipoteză ştiinţifică şi deranjează determinismul nostru... înseam­nă a măsura lucrurile cu metrul redus al priceperii noastre omeneşti. Un fapt poate să contrazică un sistem, însă el nu va contrazice niciodată un alt fapt. Trebuie să admi­tem toate faptele şi dacă există un conflict între un fapt şi un sistem, trebuie să facem ca sistemul să se supună faptului. Îmi este suficient să ştiu că determinismul nu este absolut, pentru a nu avea dreptul de a respinge aprio­ri un fapt bine dovedit, chiar dacă este extraordinar şi fără logică... Aşa cum savantul Claude Bernard a arătat pe bună dreptate că determinismul ştiinţific, definit de o cercetare exactă a fenomenelor, a legilor lor şi a cunoş­tinţei pe care o avem despre ele, nu se aplică decât cauzelor secundare sau viitoare ale fenomenelor. El se referă la condiţiile lor de manifestare şi rămâne totdeauna la scara priceperii şi înţelegerii noastre. Determinismul nu priveş­te cauzele primare, legate de originea şi manifestarea lu­crurilor care rămân de nepătruns" [7].

Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul minunilor.

Inspiraţia divină, din care izvorăşte întreaga Scriptură, este o minune a autorităţii lui Dumnezeu care vorbeşte suveran, conjugat cu individualitatea oamenilor pe care i-a ales ca mesageri şi cărora le respectă temperamentul, ta­lentele, stilul, vocabularul şi personalitatea [8].

Credinţa este un miracol. Viaţa în sens biologic, în ori­ginea, esenţa, manifestările, finalitatea ei, viaţa care se naşte, se afirmă şi se transmite cu toată acţiunea agenţi­lor de distrugere şi moarte, este un miracol neîncetat, perpetuu.

Mântuirea lumii şi supravegherea ei neobosită de către Dumnezeu, după un plan şi un scop bine definit, dar şi prin multe încercări, este un miracol.

A crede într-un miracol înseamnă a crede în persoana unui Dumnezeu viu care acţionează în mod constant. Dacă miracolele pe care le-am amintit le putem califica drept generale, cu toată insuficienţa acestui calificativ, există miracole mai mărginite în timp şi spaţiu, dar care nu dovedesc mai puţin prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Am menţionat deja câteva din acestea.

"Rugul aprins", în mijlocul căruia Dumnezeu i S-a arătat lui Moise, "foc ce nu se mistuia" (Exodul 3:2) a fost o vedenie, fără nici un suport material? Trebuie oare să explicăm "aparenţa focului" dată de o plantă cu flori sau fructe de culoare roşie, de Loranthus acaciae, obişnu­it în Palestina şi în Sinai? Tufişuri (rugi) şi arbuşti de Acacia cu florile roşu-închis acoperă acest vâsc, dând im­presia unui rug în flăcări. După părerea noastră, nu a fost vorba de o aparenţă, sau iluzie, ci de un foc adevărat, de o flacără reală, lucru în acord cu amănuntele concrete şi împrejurările indicate de povestire. Dar şi aici, Dumnezeu a putut să intervină în cadrul lucrurilor naturale: într­-adevăr, unii botanişti s-au gândit că rugul în chestiune putea fi o rutacee atingând o înălţime până la 1 metru, cu ciorchini de flori albe sau vinişoare violete, numită Fraxinella, Dictamus albus. Această plantă, răspândită în Europa meridională şi în Asia occidentală, prezintă în partea aeriană un aparat secretor producând o substanţă volatilă care, pe timp cald şi fără vânt, se transformă în flăcări la contact cu aerul, în aşa fel încât rugul de unde se degajă este “în flăcări, dar care nu se mistuie de loc". O asemenea identificare botanică a rugului nu exclude miracolul manifestării vizibile şi audibile a lui Dumnezeu; această teofanie, al cărei martor şi beneficiar a fost Moise, în acel moment precis al vieţii lui şi al istoriei poporului Israel.

La fel, încercările de identificare a "manei", aliment providenţial pentru israeliţi în timpul marşului lor prin pustie, nu răpesc nimic din valoarea miracolului. Fie că este vorba, după unii, de un lichen cu proprietăţi nutritive, Lecanora esculenta, ale cărui tali uscaţi ar fi fost duşi de vânt, pentru a cădea apoi într-o "ploaie de licheni", fie că e vorba, după cei mai mulţi, de secreţia zaharată produsă de un arbust, Tamarix mannifera, în urma înţepăturii unei coşenile speciale din regiunea Sinai, Coccus sau Chermes manniparus, absolut necesară acestei secreţii. Botaniştii au arătat că proprietăţile aces­tei substanţe corespund foarte exact cu descrierea biblică; fluidă în timpul zilei din cauza căldurii soarelui, căzând în picături pe nisip unde se solidifica în timpul nopţii. Când israeliţii o culegeau dimineaţa, ea era ceva "mărunt, ca grăunţele de promoroacă, bobiţe de gheaţă albă pe pământ" (Exodul 16:14), apoi "la căldura soare­lui se topea" (Exodul 16:21). Gustul acestei substanţe este "o dulceaţă specială comparabilă cu cea a zahărului de miere extras din mierea de albine veche", după cum au remarcat botaniştii moderni care au cules-o, au studiat-o şi au gustat-o. Aceeaşi specie de Tamarix, aceeaşi coşenilă există într-adevăr şi astăzi în masivul Sinai şi la mar­ginile deşertului Arabici, până la Marea Roşie, ca pe tim­pul lui Moise. Beduinii recoltează şi în zilele noastre "mann essama", "mana cerului" după cum îi spun ei. Or Biblia ne confirmă că mana "avea un gust de turtă cu miere" (Exodul 16:31) [4]. Chiar dacă, conform acestei observaţii şi explicaţii care concordă perfect cu povesti­rea biblică, "mana" ar fi fost o substanţă naturală înmulţită în mod providenţial de Dumnezeu pentru hrana po­porului Său, aceasta nu ne permite să excludem mira­colul.

La traversarea Mării Roşii de către israeliţi (Exodul 14:21-22), Dumnezeu S-a slujit de fenomene naturale cum a fost "vântul dinspre răsărit care a suflat cu putere toată noaptea, şi a uscat marea". Această mare este rezul­tatul unei prăbuşiri tectonice, relativ recente, datând de la sfârşitul erei terţiare şi comunica la început cu Medite­rana. Mai târziu, în timpul lui Moise, ea se întindea la Nord până la lacurile Amers şi Timsah, pe care le-a înglo­bat. Această parte nordică a Mării Roşii era denumită de Evrei "Yam Suf", sau "Marea Trestiilor", şi fără îndoială că acolo a avut loc trecerea israeliţilor pe uscat. Această regiune e bântuită de vânturi care resping înapoi apele "ca un perete la dreapta şi la stânga", ceea ce a permis israeli­ţilor să treacă marea prin vad, la momentul oportun.

Biblia ne vorbeşte de asemenea despre cetăţi bogate, ca Sodoma şi Gomora, precum şi alte trei oraşe situate în regiunea Mării Moarte, distruse de o ploaie de foc şi pu­cioasă (Geneza 19:24-28). Catastrofa pe care ne-o relatează astfel Biblia este amintită şi de unii istorici ai antichităţii ca Strabon şi Tacit. Ori Marea Moartă corespunde unei frânturi vulcanice, Gohr-ul, în jurul căreia se găsesc mărturii neîndoielnice ale unei activităţi vulcanice intense. Şi aici Dumnezeu S-a servit de forţe naturale în raport cu activitatea internă a globului terestru, prăbuşiri urmate de o întindere a mării şi însoţite de cutremure de pământ, erupţii vulcanice, degajări de gaze naturale, explozii, incendii, ce au dus la distrugerea oraşelor bles­temate. Geologia datează acest eveniment către 1900 î.Cr., prin urmare pe timpul lui Avraam, cum indică şi Biblia. Actualmente, apele Mării Moarte, mai ales în extremitatea sudică, sunt încărcate cu diferite săruri şi în hidrogen sulfurat lipsite total de oxigen, începând de la o mică adâncime. Aceste condiţii fac ca marea să fie com­plet lipsită de viaţă, astfel că pentru ea s-a împlinit cuvân­tul Scripturii: "Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare" (Apocalipsa 16:3).

Iată, în aceeaşi ordine de idei, un ultim exemplu, cel al potopului.

Amintirea potopului se regăseşte în tradiţia unui mare număr de popoare aparţinând unor rase foarte diferite, care trăiesc adesea în regiuni foarte depărtate unele de altele: Grecia antică, Palestina, Asiria, Mesopotamia, Persia, Australia, India, Tibet, China, Malaezia, Africa, America centrală şi America de Sud, Islanda, Lituania, etc. Iată dovada cea mai convingătoare a universalităţii acestei înspăimântătoare catastrofe. Este oare posibil să fie vorba în aceste condiţii de o legendă sau de un mit, fără nici un fond istoric? Dimpotrivă, este de tras conclu­zia că toate aceste tradiţii îşi au originea în acelaşi mare cataclism mondial.

Săpăturile geologice şi arheologice realizate între 1926 şi 1929, sub conducerea Dr. Wooley, în regiunea Ur, în Caldeea (ţara de unde a plecat Avraam cu cca. 2.000 de ani î.Cr.), au dezvăluit existenţa unei pături argiloase de 2,70 m la 3,70 m grosime, conţinând resturi de mici ani­male marine şi separând net vestigiile a două civilizaţii diferite. Una anterioară, alta posterioară depozitului din acest puternic strat aluvionar, care ar data cu circa 4.000 de ani î.Cr. Este epoca în care s-ar fi produs potopul biblic.

Constatări analoge au fost făcute în 1932 în regiunea Ninive, unde săpăturile au ajuns la un strat corespunzător cronologic cu cel din Ur.

Dimpotrivă, la Chiş în regiunea Babilonului, a fost semnalat un depozit sedimentar de 30-40 cm grosime, neconţinând cochilii, nici resturi de animale marine şi corespunzând unui eveniment, se pare, posterior (2.800 î.Cr.) şi mult mai localizat (puternică creştere şi revărsare a unuia sau a ambelor fluvii mesopotamice, Tigru şi Eufrat.

Dacă au existat astfel în mod sigur alte perioade "deluviene" mai puţin importante înainte şi după, se poate spune că potopul din Ur este cel care, prin importanţa şi localizarea lui, constituie una din urmele materiale cele mai clare ale marelui potop biblic, din care nu au scăpat decât cei câţiva oameni din corabie.

Unii geologi au pledat pentru istoricitatea potopului, mai ales Pierre Termier, care răspunde obiecţiei că un asemenea cataclism nu a lăsat după el decât foarte puţine sau chiar lipsă de urme:

"...Potopul, adică inundarea bruscă a unei întinderi mai mult sau mai puţin mare, poate foarte mare de pă­mânt, cu ape marine, este un fenomen foarte frecvent în istoria geologică. Potopul biblic, care a afectat regiunea continentală locuită pe atunci de oameni, a fost precedat de multe alte potopuri anterioare omenirii. Nimic nu ne permite să spunem că fenomene asemănătoare, tot aşa de distrugătoare, nu se vor produce în viitor. Cauza imediată a unui potop trebuie căutată într-o prăbuşire tecto­nică. Prăbuşirea bruscă, ce modifică în câteva clipe supra­faţa fundului mărilor, este în mod necesar urmată de un curent violent de maree, cu putere distructivă fără limite. Caracteristica unei asemenea inundaţii este de a nu lăsa urme. Numai inundaţiile durabile lasă urme. Dar inunda­ţia bruscă, ale cărei oscilaţii inevitabile nu persistă decât câteva zile sau săptămâni, care încetează apoi prin restabi­lirea nivelului mărilor, nu lasă după ea nici o modificare durabilă, iar distrugerile pe care le-a produs se confundă, după câţiva ani, cu cele care rezultă din funcţionarea nor­mală a agenţilor de eroziune. Geologul este uneori inca­pabil să explice asemenea prăbuşiri. El nu poate însă nici să se îndoiască de frecvenţa, nici de amplitudinea lor înspăimântătoare, care merge uneori până la denivelări de mii de metri, nici de extrema lor rapiditate...

Povestirea lui Moise nu are deci nimic care să mire pe un geolog: este povestirea, în limbaj popular, cu imagini foarte sugestive, a unui curent de maree de proporţii gi­gantice, consecutiv unei prăbuşiri a scoarţei terestre.

Fenomenul este însoţit de ploi violente şi prelungite. Povestitorul dă acestui ultim amănunt, evident de mică însemnătate, un loc important în tabloul catastrofei. Dar pe lângă "stăvilarele cerului" (Geneza 7:11, 12, 4), el menţionează şi "izvoarele adâncului" (Geneza 7:11), reprezentate prin apele mării. Şi întrucât vorbeşte şi despre oscilaţiile creşterii, apele scurgându-se şi crescând iarăşi (Geneza 8:3), tabloul este complet, astfel că nici geologul cel mai priceput nu l-ar putea reda mai bine. Rămâne amploarea fenomenului. Oricare ar fi sensul ce se dă textului biblic, această amploare este enormă şi neo­bişnuită: iată deci miracolul care a dus în acest mod la exterminarea omenirii vinovate".

O opinie curentă este aceea că povestirea mozaică a potopului este reproducerea aranjată a unei naraţiuni babiloniene anterioare. Comparând însă cele două texte, vedem că "povestirea biblică îşi arată totdeauna superio­ritatea incontestabilă" prin claritatea, precizia, simplita­tea, unitatea, exacta ei viziune asupra lucrurilor şi "nu datorează nimic unui text de care este atât de îndepărtată prin concepţia despre Dumnezeu şi despre natură". Cum să nu te gândeşti atunci că tradiţia potopului, eveniment istoric şi nu povestire sau o parabolă, aşa cum a ajuns la Moise şi cum i-a confirmat-o Duhul Sfânt, este versiunea exactă; pe când tradiţia babiloniană şi altele, amestecate cu impurităţi şi ciudăţenii, prezintă această amintire alterată şi viciată [5]?

Aceste diverse exemple ne arată mai întâi cum a inter­venit Dumnezeu, adesea într-un mod direct şi personal, în momente precise şi prin mijlocirea legilor şi fenomenelor lumii materiale, pentru a-Şi impune judecăţile, a-Şi înde­plini făgăduinţele şi a-Şi realiza scopurile. Aceste fapte ne sunt relatate de Biblie în termeni atât de simpli şi ade­văraţi, încât sunt accesibili oamenilor din toate timpurile, de toate culturile, din toate civilizaţiile, şi acceptaţi de ştiinţă care, în încercările ei, în progresele ei, chiar în salturile ei cele mai uimitoare, nu ar putea nici să-i corec­teze, nici, cu atât mai mult, să-i şteargă valoarea.

* * *

Ce concluzii să tragem deci?

1. O minune autentică este un fapt care a fost consta­tat, care a avut martori (Luca 1:1-4; Ioan 20:30-31 şi 21:24; 1 Ioan 1:1-3) şi care a dat naştere la anumite reacţii (Ioan 2:2, 11 şi 23). De altfel, diferitele cuvinte folosite în Biblie, fie evreieşti, în Vechiul Testament, sau greceşti, în Noul Testament, subliniază dubiul caracter, subiectiv şi obiectiv al minunii, acţiune a puterii lui Dum­nezeu, producând uimire şi admiraţie. În această pers­pectivă, ştiinţa nu poate opune existenţei minunilor obiecţii valabile, deoarece înainte de orice explicaţie sau tentativă de explicaţie, ea constată fapte, le înregistrează şi le clasează; le dă o ordine după o înlănţuire cât mai logic posibilă, mai coerentă, în raporturi de cauză şi efect. Mai mult, în cercetarea cauzelor, ştiinţa este în mod necesar redusă; oricare ar fi descoperirile sale, oricât de importante ar fi ele, privirea sa este fragmentară. După cum subliniază savantul Pierre Termier, este mai mult evocatoare decât explicatoare de mistere.

Pe de altă parte(dincolo de ceea ce putem percepe cu simţurile noastre şi dobândi prin inteligenţa noastră, există un univers suprasensibil, invizibil, a cărui existenţă ar fi cu totul neştiinţific să o negăm; este domeniul supranaturalului: "Numai un savant foarte mărginit poate susţine că nimic nu există în afară de ceea ce îi este accesibil, fie prin organele de simţ, fie prin aparatele care le completează şi le prelungesc" [6].

Cum poate ştiinţa, atunci, să respingă miracolul? Dacă există în cadrul unei minuni, aşa după cum am constatat din exemplele studiate, o componentă materială, accesi­bilă analizei şi explicaţiei ştiinţifice, există totdeauna şi o componentă supranaturală, element fără de care minu­nea nu ar mai fi minune şi nu ar mai consta în intervenţia directă a lui Dumnezeu la momentul dorit, ales şi fixat de El.

2. Se va spune: există minuni al căror autor nu poate fi Dumnezeu. Fără îndoială! Este vorba de aşa numitele false minuni, pseudo-miracole. Biblia ne indică existenţa unor magicieni la curtea lui Faraon, pe timpul lui Moise, care erau capabili să imite unele din minunile făcute de acesta (Exodul 7:11 şi 22; 8:3), nu însă toate, încât erau în sfârşit obligaţi să recunoască: "Este degetul lui Dumnezeu" (Exodul 8:15).

Din categoria pseudo-miracolelor fac parte şi "minunile ştiinţei", numite aşa în mod exagerat. În primul rând este vorba de aplicaţii, de imitaţii, omul operând, totdeauna pornind de la anumite date. În realizările sale, aparent cele mai inedite, el nu face decât să copieze, să utilizeze, să stăpânească fenomene şi legi pe care le-a descoperit nu fără trudă şi eforturi, dar, care existau înaintea cercetări­lor sale, planurilor şi realizărilor sale. Enumerăm: utiliza­rea diverselor forme de energie, locomoţia în aer şi în apă pe principiul lui Arhimede; teleghidajul radar, aşa după cum îl găsim la anumite animale ca liliacul şi cetaceele şi alte dispozitive şi structuri rafinate ale regnului vegetal şi animal copiate de om. Plagiatul nu a avut niciodată per­fecţiunea originalului. Adesea, în realizările umane cele mai reuşite, cele mai extraordinare, şi spectaculoase, apar falii, breşe care se deschid fără să mai poată fi colmatate, pana ireversibilă, eşecul dramatic ce se produce la momentul cel mai neaşteptat, punând capăt în mod tragic unei încercări îndrăzneţe.

3. Nu există adevărate minuni decât la Dumnezeu: în această perspectivă, timpul miracolelor nu a trecut. Un biolog de la începutul secolului nostru, Armand Sabatier, nota: "Cine va spune unde este limita exactă, precisă, între faptele naturale şi miracol?... Dumnezeu are cu siguranţă mijloace nebănuite pentru a dicta forţelor naturale să participe la realizarea voinţei Sale. Ce forţe necunoscute nouă! Ce fenomene insesizabile pentru noi! Ce utilaj puternic şi misterios are laboratorul divin?" [7]. Biblia spune: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre" (Isaia 55:8-9).



Persoane interesate