Capitolul
III
CONCORDANŢE
Ar fi necesare mai multe
volume pentru a arăta concordanţele deosebite dintre Biblie şi ştiinţă; cu
alte cuvinte, "anticipările" Bibliei, care subliniază veşnica
tinereţe, pregnanta actualitate a Vechii Cărţi, în faţa ateilor, a scepticilor
şi a celor credincioşi fricoşi care preferă să se sustragă atacurilor împotriva
Bibliei limitându-i autoritatea doar la domeniul credinţei.
Vom ilustra aceasta prin câteva
exemple. Să nu pierdem însă din vedere două lucruri şi anume:
1) După cum a spus
Galilei, Sfintele Scripturi "nu ne-au fost date pentru a ne învăţa cum
merge cerul, ci cum se merge la cer". Prin urmare, ele nu pot fi comparate
cu o carte de ştiinţă. Ele nu folosesc un limbaj ştiinţific care ar fi fost de neînţeles
pentru mulţi şi care, valabil pentru o epocă dată, s-ar fi învechit repede.
2) Neputându-ne referi decât
la starea actuală a cunoştinţelor, apologetica noastră are prin urmare o însemnătate
îndoielnică şi limitată, fără o valoare reală, decât în raport cu ştiinţa de
azi.
Nu se pune problema deci
de a depăşi faptele ştiinţifice cunoscute astăzi. Nici de a răstălmăci textele
biblice, adoptând o atitudine "concordistă" cu orice preţ. Nu este
deci vorba de a face Biblia acceptabilă pentru raţiune, vrând să explicăm tot,
chiar şi inexplicabilul, încercând astfel să facem abstracţie de credinţă. Nu
trebuie să uităm că "astăzi vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos;
acum cunosc în parte..." (1 Corinteni 13:12) şi că "gândurile lui
Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre"
(Isaia 55:8-9). Omul nu poate "cuprinde de la început până la sfârşit
lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu" (Eclesiastul 3:11).
Nu este mai puţin adevărat
că există, după cum vom vedea, o mărturie a ştiinţei despre Sfânta Scriptură,
care se afirmă din ce în ce mai clar, mai lămurit, pe măsura progreselor
ştiinţei în diferitele ei ramuri, o mărturie a istoriei, a arheologiei. Să refuzăm oare asemenea mărturii?
Reformatorul Jean Calvin le aminteşte în “întemeierea religiei creştine"
şi nu le socoteşte neglijabile când scrie:
"Adevărul este scutit
de orice îndoială, pentru că fără alte ajutoare, se poate susţine singur. Or, cât
de proprie îi este Scripturii, această virtute reiese din faptul că din toate
scrierile omeneşti, oricât ar fi de potrivite şi de aranjate, nu există nici
una care să aibă atâta putere de emoţionare ca ea... Sunt mai multe motive
foarte clare pentru care maiestatea şi demnitatea Scripturii nu numai că pot întări
inimile credincioşilor, dar le pot şi menţine puternice împotriva răutăţii
calomniatorilor".
După ce menţionează
printre aceste motive "lucrarea de convingere interioară a Duhului Sfânt",
Calvin adaugă:
"Mărturiile omeneşti
care servesc la confirmarea ei nu vor fi zadarnice atunci când vor urma
mărturiei principale şi suverane, ca elemente secundare, pentru a veni în ajutorul
nepriceperii noastre".
Or, mărturia ştiinţei
despre Biblie este una din acele mărturii omeneşti despre care vorbeşte Calvin,
unul din argumentele care vin să sprijine, să confirme autoritatea permanent
valabilă, permanent actuală a Scripturilor, adăugându-se mărturiei principale
ce o înţelegem prin credinţă.
A. Astru şi atom
Se cunoaşte bine faptul că
fizica modernă a ajuns să analizeze, să cerceteze cu minuţiozitate, să
disocieze materia până la elementele ei constitutive cele mai intime şi mai
infime, pornindu-se de la atomul pe care anticii îl socoteau indivizibil, de
unde şi numele lui, arătând că atomul însuşi alcătuieşte o lume, un sistem
solar în miniatură, în care nişte particule de electricitate, electronii,
gravitează în jurul unui nucleu compus din alte particule electrice, alte
granule de electricitate, protoni şi neutroni, aşa cum planetele gravitează în
jurul soarelui. Astfel, materia nu este decât o mască, o aparenţă datorată
energiei; în spatele formelor vizibile şi diverse pe care materia le îmbracă,
se găseşte ascunsă o putere, un dinamism, o energie invizibilă, dar reală.
De altfel, multe alte
"granule de electricitate" au intrat în domeniul fizicii, ca mezonii,
neutrino..., fără a mai vorbi de fotoni, aceste particule de lumină a căror descoperire
face ca (după cum spunea fizicianul Louis Broglie) "materia şi lumina să
ne apară acum cu mult mai asemănătoare în structură ca înainte. Prin aceasta,
concepţia noastră despre natură se înfrumuseţează, se simplifică".
Iată însă că o afirmaţie biblică,
cea a autorului epistolei către Evrei, a cărei însemnătate imensă nu putea fi
încă măsurată la începutul acestui veac, se reliefează în mod surprinzător în
lumina descoperirilor moderne: "Prin credinţă pricepem că lumea a fost
făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din
lucruri care se văd" (Evrei 11:3).
Cartea Proverbelor
vorbeşte "despre cea dintâi fărâmă din pulberea lumii", sau, după
alte traduceri, "de cel dintâi atom din pulberea lumii" (Proverbele 8:26).
Mai mult, existenţa
tuturor acestor particule de electricitate, a căror realitate eşti obligat s-o
admiţi pentru a explica un anumit număr de fenomene, ca radioactivitatea, fuziunile
nucleare, transmutaţiile atomice, reacţiile termonucleare, etc., ne arată că suntem
înconjuraţi şi pătrunşi din toate părţile de energie, deci de putere. Dacă
există puterea infinitului mare, puterea astrelor "rotându-se pe căile lor
înflăcărate", există şi puterea infinitului mic, putere care se ascunde în
sânul materiei, care dispare pentru a face loc unei "hore fantastice"
a granulelor de energie, o energie pe care începem s-o captăm, s-o domesticim,
s-o folosim. Într-adevăr, când am ajuns la acest nivel, nu ne mai găsim pe plan
material şi, cum spunea fizicianul şi astronomul englez Eddington, "stofa
lumii este din stofa Duhului".
Ecouri, imagini şi o
reprezentare a acestei stări de lucruri le găsim în Biblie. De exemplu, atunci
când apostolul Pavel spune că "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii,
ca să facă de ruşine pe cele tari, lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari
nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt" (1 Corinteni 1:27-28). Lumea
materială ni se prezintă ca o ilustraţie şi un exemplu a acestei afirmaţii.
De altfel, putem merge şi
mai departe, constatând că noţiunea de prioritate şi întâietate a energiei
asupra materiei se află în primul capitol al Genezei, când aflăm despre creaţia
luminii (Geneza 1:3). Înainte de apariţia pe cer a soarelui, a lunii şi a altor
corpuri cereşti (Geneza 1:14), apoi mai târziu în Psalmi, când psalmistul
menţionează lumina înaintea soarelui: "Tu ai făcut (sau Tu ai aşezat)
lumina şi soarele" (Psalmul 74:16).
Este aceeaşi lege - şi am
putea spune: sunt aceleaşi legi - care acţionează în infinitul mare, nu numai
legea gravitaţiei, dar şi cele care comandă reacţiile termonucleare din sânul
atomului şi al astrelor. Explorarea atomului şi a astrelor merg azi mână în mână,
şi s-a zis că "nu am înţelege nimic despre o stea, dacă nu am cunoaşte atomul"
[1].
În ceea ce
priveşte evoluţia generală a ştiinţei în secolul nostru, un fizician constata
pe drept:
"Trebuie să subliniem
un aspect esenţial, şi anume progresul ştiinţei spre simplitate, spre unitate.
Ştiinţa caută adevărul, nobleţe care face din ea o şcoală a cinstei. Ceea ce
este ciudat, neaşteptat, este faptul că în haosul fenomenelor, căutând
adevărul, ea descoperă unitatea. Toate marile progrese ale ştiinţei au fost
cuceriri spre unitate" [2].
Concluzia o trage un
biolog: "Pentru că Dumnezeul nostru este Unul, cu atât găsim mai uşor
unitate în Universul nostru unic" [3].
În Universul
material, unitatea de lege vădeşte într-adevăr unitatea de concepţie, de plan,
de proiect, de conducere, de realizare: "Dar El a făcut pământul prin
puterea Lui, a întemeiat lumea prin. înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin
priceperea Lui" (Ieremia 10:12).
B. Biblie şi astronomie
Dacă luăm acum în
considerare istoria astronomiei, putem constata şi în acest domeniu cu cât a întrecut
Biblia cuceririle ştiinţei omeneşti. Astronomia este o ştiinţă foarte veche,
avangarda celorlalte ştiinţe. De când există oameni pe pământ, ei şi-au ridicat
ochii spre cer şi au observat mişcarea astrelor. Dar se poate spune că bazele
astronomiei moderne, în special ale mecanicii cereşti şi mai apoi ale
astrofizicii, au fost puse de mai mulţi savanţi, care din secolul al XV-lea până
în zilele noastre, au lucrat cu schimbul: polonezul Nicolae Copernic (1473-
1543), danezul Tyho-Brahe (1546-1601), italianul Galilei (1564-1642), germanul
Johannes Kepler (1571-1630), englezii Isaac Newton (1642-1727) şi William
Herschel (1738-1822), francezul Laplace (1749-1827), americanul Percival Lowell
(1855-1916), englezul Sir James Jeans (1877-1946), americanul Henry Norris
Russel (1877-1957), englezul Sir Arthur Stanley Eddington (1882-1944)...
Cine se mai gândeşte în
prezent la aceşti oameni? În special la cei care se clasează printre pionierii
mecanicii cereşti şi ale căror lucrări stau la baza cercetărilor inginerului
Wernher von Braun, părintele rachetelor moderne, al sateliţilor artificiali şi
al navelor cosmice? Descoperirile lor, uitate sau nu, stau totuşi la originea
explorării actuale a cosmosului şi a cuceririi spaţiului.
Trebuie să înlăturăm aici
anumite neînţelegeri.
Mai întâi, cea privitoare
la condamnarea lui Galilei de către tribunalul Inchiziţiei. Această judecată nu
dovedeşte nimic contra Bibliei, căreia savantul astronom îi aducea mărturia
următoare: "Scriptura este totdeauna adevărată. Ea are toată autoritatea
asupra chestiunilor de credinţă, dar profunzimea ei tainică este adesea de
nepătruns pentru slăbiciunea noastră şi se face o mare greşeală căutând în ea
lecţii de fizică ce nu se găsesc aici, sau care nu pot fi înţelese. Dacă
adevărul se găseşte în Cărţile Sfinte, el nu este dat oricui şi de aceea
trebuie, pentru a-l descoperi, să ne slujim de inteligenţa şi raţiunea pe care ni le-a dat Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu le-a dictat şi este
adevărat că El nu se înşeală niciodată, dar când întrebăm natura, tot El ne
răspunde şi ne învaţă... Lucrările lui Dumnezeu nu se contrazic unele pe
altele, contradicţiile nefiind decât aparente: trebuie să le împăcăm, pentru
că ştiinţa nu poate să fie o slăbire a credinţei".
Se cunoaşte istoria lui
Galilei dus înaintea Sfântului Oficiu, pentru că a apărat sistemul lui Copernic
şi a afirmat în scrierile sale mişcarea pământului (1633). Papa Paul al V-lea
hotărâse într-adevăr că este falsă şi contrar credinţei, a susţine că pământul
nu se află în centrul universului şi că nu este imobil. Galilei, în faţa
torturilor cu care era ameninţat, a trebuit să pronunţe înaintea tribunalului
eclesiastic abjuraţia care i se dicta: "Eu, Galilei, în al 72-lea an al
vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre, având înaintea ochilor
Sfintele Scripturi pe care le ating cu propriile mele mâini, reneg, blestem şi
urăsc eroarea şi erezia mişcării pământului".
"Eppur si
muove!" "Şi totuşi se mişcă!" striga el la puţin timp după
această condamnare.
S-a afirmat că aceasta nu
s-a întâmplat decât pentru că Galilei îşi susţinea ideile cu ajutorul pasajelor
luate din Sfânta Scriptură şi că "fără această încăpăţânare de a dori să
interpreteze textele sfinte, niciodată o comunitate religioasă n-ar fi îndrăznit
să-l condamne". În formula de abjuraţie a lui Galilei este condamnată
numai "eroarea şi erezia mişcării pământului".
În favoarea imobilităţii
planetei noastre şi a mişcării soarelui în jurul pământului, se făcea caz de
următorul pasaj din Psalmul 19, în care se spune despre soare: "Şi
soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui
cu bucuria unui viteaz; răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte
drumul la celălalt capăt" (Psalmul 19:5-6).
Ceea ce exprimă aici
scriitorul sfânt nu este decât o aparenţă. La fel ne exprimăm şi acum cu patru
secole după Copernic şi Galilei, când vorbim de răsăritul şi apusul soarelui.
Se invoca de asemenea
contra afirmaţiilor lui Galilei pasajul din
Scriptură în care se vorbeşte despre oprirea soarelui pe cer la rugăciunea lui
Iosua (Iosua 10:12-13) şi se trăgea concluzia: să se oprească ce este imobil?
"Ziua cea lungă a lui
Iosua" constituie de altfel una din obiecţiile tradiţionale, arma clasică
de care se făcea uz împotriva autorităţii Bibliei. Fizicienii şi astronomii s-au
ocupat de acest eveniment neobişnuit pentru a încerca să-l încadreze în legile
naturale. Primii s-au referit la un fenomen optic legat de o refracţie
neobişnuită a luminii solare care ar fi prelungit ziua într-un mod deosebit.
Alţii au căutat originea acestui fapt în cauze pur astronomice, în particular într-o
pierdere de timp solar în cursul anilor, evidenţiată în final cu "aproape
o zi întreagă" (Iosua 10:13). S-au făcut chiar calcule pentru a preciza
acest "aproape". Unii l-au omologat la o întârziere de 23 h şi 20
min. În acest caz, nu există oare un raport de complementaritate între acest
miracol şi altul de acelaşi ordin care s-a produs sub domnia lui Ezechia, rege
al lui Iuda, şi care a constat într-un recul cu zece grade a umbrei pe cadranul
solar al lui Ahaz? Încă o întârziere, adică o prelungire a zilei, dar de
această dată de 40 min, 15 grade, corespunzând pe cadranele solare unei ore de
pe ceasurile noastre? (2 Împăraţi 20:10-11; Isaia 38:7-8).
Ar fi putut exista oare o
pierdere, o defecţiune a unei zile siderale în cursul scurgerii timpului? S-au
făcut într-adevăr diferite încercări de calcule pentru a verifica şi de a
regăsi această zi absentă, această "missing-day" cum spun
anglo-saxonii. Trecând peste anumite informaţii apărute în diferite jurnale în
jurul anului 1070, nu încape îndoiala, de vreme ce, la Centrul Naţional de
Aeronautică şi de Cercetări Spaţiale de la Green Belt, din Maryland, Statele
Unite, atunci pus în cauză, niciun ordinator nu a lucrat asupra unei cronologii
care să traseze dincolo de epoca babiloniană, aproximativ 4.000 de ani, şi, în
aceste limite, nu suntem niciodată izbiţi de dificultăţi sau de probleme
neaşteptate.
Dar trebuie să ne-aducem
aminte de faptul, că greşelile cronologice posibile sunt numeroase. Spre aducere
aminte, vom cita greşeala de 4 ani înfăptuită în secolul VI după Cristos de
către călugărul Denys-le-Petit în determinarea datei naşterii lui Cristos; or,
nu era posibil să fi luat în seamă greşeala aceasta, pe care noi continuăm s-o
trăim, decât prin referinţe şi repere istorice foarte exacte şi precise,
cuprinse în Evanghelii, aduse mai ales prin evanghelistul Luca, care plasează
în sincronizând naşterea lui Isus cu moartea lui Irod cel Mare, în 750 de la întemeierea
Romei, adică în anul 4 din era noastră. Aici, ca şi în altă parte, nu este
Biblia în dezavantaj.
Pe de altă parte, ştiinţa
nu poate să aducă o mărturie decât în domeniul care-i aparţine, în cadrul
fenomenelor care îi sunt accesibile. Această mărturie nu poate decât să
proiecteze eventual o anumită lumină asupra cauzelor fenomenului; el nu poate
absolut nimic contra faptului în sine.
Cu toate acestea nu are
rost să discutăm cu privire la căile alese de Dumnezeu pentru realizarea
acestor miracole. Ar fi, fără îndoială, mai uşor de omologat steaua care în mod
minunat i-a condus pe magi spre casa unde se găsea pruncul Isus (Matei 2:7-9),
decât să te gândeşti la un fenomen legat de o întâlnire a planetelor, cum
credea Kepler. Sau la o cometă, una din acele stele temporare, a cărei
strălucire excepţională n-ar fi durat decât câteva săptămâni sau luni. Sau mai
bine, la explozia cataclismică ce pune capăt vieţii unei stele, ceea ce s-ar
acorda mai mult cu datele Evangheliei.
Vom face două observaţii
cu privire la această zi deosebită despre care cităm: "N-a mai fost nici
o zi ca aceea, nici înainte, nici după", şi care i-a permis lui Iosua să câştige
victoria de la Bet-Horon, aproape de Gabaon.
1) Când Biblia vorbeşte
despre "oprirea soarelui", ea vorbeşte şi despre oprirea Concomitentă
a lunii în aceeaşi măsură şi având aceeaşi cauză, ceea ce nu şi-ar fi imaginat
niciodată o astronomie străină de cunoaşterea mişcării diurne. S-a remarcat în
plus că "amănuntele privitoare la poziţia astrelor, care au fost date în
această povestire, sunt în acord cu ceea ce ar fi
putut să se petreacă în mod real" [4].
2) În orice caz, nu s-a
produs nici o tulburare spectaculoasă, decât eventual nişte curenţi violenţi
de maree localizaţi. Dumnezeu nu desfiinţează alianţa Sa cu ziua şi cu noaptea,
astfel încât ziua şi noaptea să fie deplasate temporal (Iov 38:33; Isaia 40:26;
Ieremia 10:12; 31:35 -36; 33:20-21 şi 25). Aceasta nu înlătură materialitatea
şi istoricitatea miracolului. Ca şi oamenii care la scară redusă nu sunt în mod
absolut sclavi ai legilor naturii, ci pot să le devieze într-un sens sau altul,
cu atât mai mult Dumnezeu, fără să încalce, sau fără să desfiinţeze legile pe
care le-a stabilit, poate să le utilizeze şi să le facă să conlucreze la îndeplinirea
planurilor Sale, prin exercitarea deplinei şi suveranei Sale libertăţi. Pentru
a explica fenomene cât se poate de naturale, ca variaţiile climaterice care au
determinat marile glaciaţii din era cuaternară, nu s-a apelat oare, în afara
cauzelor pur geologice, la cauze de ordin astronomic? Ca variaţii ale înclinării
axei terestre, perioadele glaciare corespunzând cu perioadele de mare
excentricitate? Anumite miracole pot fi explicate raţional în cadrul legilor
naturale şi prin intermediul cauzelor naturale. Miracolul stă atunci într-un
cadru şi circumstanţe bine determinate - concursul împrejurărilor, vor zice
unii - în care se îndeplineşte evenimentul, şi în momentul precis dorit de
Dumnezeu. S-a observat că ştiinţa opune din ce în ce mai puţine obiecţii
valabile existenţei minunilor, cu atât mai puţin, cu cât e vorba aici despre
unul din aspectele raporturilor dintre determinism şi libertate.
De altfel, concepţia
despre mişcarea pământului şi a planetelor, condamnată în 1633 de Sfântul
Oficiu, nu este deloc în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura. Însă aceasta
este adesea acuzată de oameni că spune ceea ce de fapt nu spune.
Astfel, ea nu vorbeşte
nicăieri despre bolta cerească. În antichitate, mai ales Aristotel, credea că
cerul era o boltă solidă în care stelele erau plantate în chip de cuie: era
"cerul al optulea", boltă de cristal tare, solidă, transparentă, imobilă, de nezdrucinat, "firmamentum" (din
latinescul "firmare", a da consistenţă, tărie, a face solid), tradus
în franceză prin "firmament" şi folosit de Ieronim în versiunea
latină a Bibliei cunoscută sub numele de Vulgata (405 d.Cr.): Ieronim a tradus
în acest mod termenul ebraic Rachia din Geneza 1:6-7,14 şi 17, care, departe
de a desemna o boltă solidă, însemnează “întindere lipsită de tărie" (cf.
Psalmul 19:1 şi 150:1). Nu pot fi imputate Bibliei erori care revin de drept
unora dintre traducătorii ei şi mai mult încă, savanţilor şi filozofilor
antichităţii păgâne, ca Aristotel, ale căror concepţii au fost mult timp
considerate de biserică drept "literă de Evanghelie". Din contra,
acest cuvânt "rachia" (întindere) este în concordanţă cu un univers
care, prin dimensiunile lui, scapă măsurătorilor noastre, nefiind la scară omenească.
Concepţiile astronomice cele mai moderne, presupun un univers în extindere ca
urmare a îndepărtării galaxiilor unele de altele cu viteze proporţionale
distanţelor ce le separă. Nu trebuie însă să legăm veridicitatea şi inerenta
Bibliei de idei sau teorii care poate se vor dovedi mâine imperfecte sau fără
valoare.
Dacă, pe de altă parte,
contrar indicaţiilor anumitor autori (Louis Gaussen, abatele Moreux),
"sfericitatea" pământului nu este nicăieri explicit afirmată prin
folosirea cuvântului "glob" care se găseşte în câteva versiuni ale
lui Isaia 40:22 şi Proverbele 8:31, este vorba, dimpotrivă, de "cerc"
(Isaia 40:22; Proverbele 8:27; Iov 26:10), traducerea exactă a cuvântului
ebraic "Rug": "cercul pământului", care pare să limiteze,
să mărginească pământul când privim în depărtări, "cercul pe care l-a tras
Dumnezeu pe faţa adâncului", adică a apelor, cercul orizontului, acolo
unde apele marine par că ating cerul atunci când ne găsim la marginea
oceanului, imagine foarte concretă, dedusă din observarea curentă, aceeaşi ca
şi cea care apare sub pana scriitorilor sfinţi când ne vorbesc despre apele de
deasupra întinderii, legate în nori, şi de cele de dedesubt, aflate în mare
(Geneza 1:6-10; Iov 26:8-10). Această imagine, pe care ştiinţa modernă nu o
neagă, implică din contra ideea de rotunzime, exprimată astfel în Scripturi cu multe veacuri înainte ca portughezul
Fernand Magellan, în secolul al XVI-lea, după călătoria lui în jurul pământului,
să o fi făcut absolut incontestabilă.
În 1 Samuel 2:8 nu este
vorba, cum s-a indicat uneori, de "ţâţâni", "ţâţânile pământului"
care ar aminti astfel în mod clar mişcarea de rotaţie a planetei noastre, ci
"stâlpi", conform majorităţii versiunilor, "meţug" în
ebraică, fără ca totuşi acest termen să implice o idee de fixitate, de
imobilitate în spaţiu, ci mai curând una de soliditate, de tărie, în sensul
afirmaţiilor psalmistului şi proorocului:
"Tu ai aşezat pământul
pe temeliile lui şi niciodată nu se va clinti" (Psalmul 104:5).
"Singurul Dumnezeu,
care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit" (Isaia 45:18).
Or, pe când anticii
credeau în existenţa unui suport pe care stă pământul, idee concretizată în
legenda uriaşului Atlas, care ar fi primit misiunea să-l poarte pe umeri,
Biblia, vorbind despre poziţia pământului în spaţiu, îl prezintă "spânzurat
pe nimic":
"El (Dumnezeu) întinde
miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic" (Iov 26:7).
Dacă Scriptura nu vorbeşte
în mod expres şi direct despre mişcările pământului, ea sugerează în schimb mersul
astrelor după legi precise: "Cine a făcut să meargă după număr, în şir,
oştirea lor?" (Isaia 40:26). Şi cum i-am putea reproşa faptul că foloseşte
"limbajul aparenţelor" când vorbeşte despre răsăritul şi apusul
soarelui, prin urmare despre mişcarea lui (cf. Psalmul 19:5-6), când noi înşine,
cu patru sau cinci secole după Copernic şi Galilei, folosim acelaşi limbaj. Până
şi astronomia vorbeşte în limbajul aparenţelor când defineşte mişcarea diurnă,
"mişcarea zilnică aparentă de rotaţie a cerului în jurul pământului",
sau când menţine cuvântul "solstiţiu" care înseamnă "soarele se
opreşte"?
Pe când savanţii
antichităţii, ca Ptolemeu (secolul II î.Cr.) credeau că pământul este situat în
centrul universului, Biblia nu ne dă de loc această idee geocentrică despre cosmos.
Din contră, ea ne vorbeşte despre micimea planetei noastre în raport cu imensitatea
universului, comparându-i locuitorii cu nişte lăcuste, şi popoarele cu o picătură
de apă dintr-o vadră, cu praful de pe o cumpănă (Isaia 40:15-26). În mai multe
rânduri, pământul e situat în adevărata lui poziţie în cosmos, pentru a arăta
puterea Celui care a creat totul şi care a stabilit "legile cerului"
(Amos 5:8; Iov 9:9; 38:31-33).
Biblia ne vorbeşte adesea
despre stele, al căror ansamblu este desemnat uneori cu numele de
"oştirea cerurilor" (Deuteronom 4:19; 2 Împăraţi 23:5; Geneza 2:1; Isaia
34:4; 40:26; 45:12). Astronomul grec Hiparc (sec. II î.Cr.) stabilise un
catalog al stelelor, în care numărul acestor corpuri cereşti era fixat la
1.022, şi acest număr relativ limitat a fost admis până în secolul al XVII-lea,
pe când astăzi se ştie că numărul stelelor este foarte mare: o sută de miliarde
numai în galaxia noastră, fără a mai vorbi de celelalte galaxii, fiecare din
ele fiind un furnicar de stele. Cât de clară este Biblia şi cu privire la
acest subiect: "Uită-te spre cer şi numără stelele dacă poţi să le
numeri... îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume ca stelele cerului, şi
ca nisipul de pe ţărmul mării, mii de zeci de mii" (Geneza 15:5; 22:17; 26:4;
24:60)!
Se mai vorbeşte în Biblie
despre "Semnele zodiacului" (Iov 38:32), precum şi despre mai multe
constelaţii şi nebuloase denumite: Orion, Pleiadele (Cloşca cu pui), Ursa mare
(Amos 5:8; Iov 9:9 şi 38:31-33).
Pasajul din Iov 38:31
"Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi frânghiile
Orionului?" se referă fie la grămezi mai mult sau mai puţin dense, fie la
îndepărtarea relativă, la distanţe mai mult sau mai puţin considerabile, dar
strict definite ale stelelor ce constituie aceste două constelaţii [5].
Tot despre constelaţii
este vorba în Iov 37:9 "Vijelia vine de la miază-zi şi frigurile din vânturile
de la miazănoapte".
"Miazăzi" înseamnă
"stelele sau constelaţiile regiunilor australe" (cf. Iov 9:9).
"Vânturile" indică Ursa mare şi Ursa mică, care se aseamănă cu nişte
lopeţi cu coadă
lungă, folosite pe atunci pentru a arunca în aer
boabele de grâu, curăţindu-le de pleavă şi care, prin raportul lor cu steaua
polară, indică nordul, contrar cu "regiunile înstelate australe",
ceea ce este în acord cu sensul şi semnificaţia acestui pasaj [6].
S-a mai stabilit că constelaţiile
menţionate în cartea lui Iov erau exact cele ce se puteau observa în primăvara
şi toamna anului 2130 î.Cr., adică cu 180 de ani înainte de Avraam [7],
argument în plus la constatarea că nici unul din numele amintite în cartea lui
Iov nu este simbolic [8].
În ceea ce
priveşte vârsta pământului şi cea a universului, se impun aici mai multe
observaţii:
1) Biblia plasează creaţia
cosmosului şi cea a planetei noastre "la început" (Geneza 1:1), adică
în cursul unei perioade imense, situată mai înainte de prima din cele şapte
zile cosmogonice din povestirea mozaică, şi a cărei durată nu este indicată.
2) În plus, ea ne arată
pământul nu în regiunea centrală a universului, ci în părţile cele mai tinere,
mai puţin evoluate ale acestuia, căci ne prezintă "stelele universului
izbucnind în cântări de bucurie" la naşterea lui (Iov 38:7): ce înseamnă
aceasta, dacă nu că majoritatea astrelor erau atunci prezente pe cer?
După comparaţia
astronomului Herschel, cerul înstelat este într-adevăr comparabil cu o pădure
de stejari, în care, la o singură aruncătură de ochi, putem vedea toate etapele
creşterii unui arbore: de la ghinda care germinează, până la trunchiul
centenar trăsnit de fulger, noi pământenii fiind situaţi în părţile cele mai tinere
ale universului [9].
3) Aceste diferenţe de vârstă
se traduc prin diferenţe de temperatură. Prin urmare, de culoare, de strălucire
între corpurile cereşti. Ceea ce a
permis astronomilor să stabilească o scară de mărimi, bază a unei clasificări
a astrelor după strălucirea lor aparentă. Câtă exactitate ştiinţifică se
găseşte în afirmaţia apostolului Pavel! Nu-i lipseşte decât precizia cifrelor:
"Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este
strălucirea trupurilor cereşti şi alta a trupurilor pământeşti [10]. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta
strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă
stea" (1 Corinteni 15:40-41).
Biblia aminteşte şi
constituţia planetei noastre în diferitele ei părţi componente, folosind
termeni care nu contrazic cu nimic datele ştiinţifice actuale:
1) Când ne vorbeşte despre
aer, care compune atmosfera terestră şi ale cărei mişcări constituie vântul,
declară că la întemeierea pământului, Dumnezeu "a rânduit greutatea aerului
şi a hotărât măsura apelor" (Iov 28:25). Această greutate a aerului a fost
ignorată până în momentul evidenţierii ei de către Galilei.
2) Sugerarea de către
Biblie a stării interioare a pământului, oricât de sumară ar fi, este făcută în
aşa fel încât geofizica modernă nu infirmă termenii pe care îi foloseşte:
"Pământul, de unde iese pâinea, este răscolit înlăuntrul lui ca de
foc" (Iov 28:5). Avem aici schiţa diverselor "sfere" îmbucate
unele în altele, şi care constituie planeta noastră: scoarţa terestră (= litosfera),
a cărei suprafaţă poartă viaţa, simbolizată prin pâine (= biosferă), iar
dedesubt, în adâncime, unde sunt temperaturi ridicate, ("de foc"),
care combinându-şi efectul cu cel al presiunilor mai mult sau mai puţin mari,
influenţează în diverse moduri starea fizică a materialelor interne (pirosfera
şi barisfera biofizicienilor), şi una şi cealaltă, într-o anumită măsură
"sfere ale focului".
Biblia vorbeşte de
asemenea despre privilegiul rar, dacă nu exclusiv al pământului, de a fi purtător
de viaţă. Numai despre planeta noastră, spune ea, că Dumnezeu a făcut-o; a întărit-o,
pentru ca să nu fie pustie, ci să fie locuită (Isaia 45:18). Pe plan
ştiinţific, a fost subliniată de multe ori ostilitatea generală a universului
cu privire la viaţă (Pierre Termier, Pierre Humbert, Sir James Jeans...).
Recent, biologul Vandel socotea că, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre
şi dată fiind poziţia absolut privilegiată a planetei noastre, viaţa nu ar fi
putut apare decât pe ea [11]. Louis Pasteur şi după el alţi biologi, au
efectuat prelevări aseptice din meteoriţi; le-au însămânţat în bulioane de
cultură sterilizate şi au obţinut rezultate cu totul
negative; se aducea astfel dovada perfectei sterilităţi a acestor meteoriţi [12];
materiile carbonate găsite pe unii din ei au o origine total abiotică, adică
fără nici un raport cu viaţa. Analiza biochimică realizată pe eşantioane de sol
lunar, în particular pe cele aduse la sfârşitul lui Iulie 1969 de echipajul lui
"Apollo XI", nu a relevat nici o urmă, nici un semn de viaţă pe
satelitul nostru.
Nava spaţială "Venus
VII" care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns la 15 Decembrie 1970 în
atmosfera planetei Venus, apoi a reuşit să aterizeze în Ianuarie 1971 pe solul
acestei planete; a transmis primele informaţii ştiinţifice directe care provin
de la suprafaţa unei alte planete din sistemul nostru solar. Din ele rezultă că
la punctul de aterizare, suprafaţa lui Venus are o temperatură de +475
centigrade cu o aproximaţie de douăzeci de grade în plus sau în minus, şi că
presiunea e de cca. 90 de ori mai mare ca cea a pământului, cu o aproximaţie de
15 atmosfere în plus sau în minus. Să adăugăm la aceasta, că atmosfera lui
Venus e constituită în esenţă din bioxid de carbon, fără urme de oxigen:
acestea sunt, fără îndoială, condiţii incompatibile cu viaţa. Or, Venus este,
cu excepţia lunii, astrul care se apropie cel mai mult de pământ!
Toate noţiunile precedente
cu privire la care ştiinţa, prin exactitatea ca şi prin metodele şi limbajul ei
propriu, nu infirmă afirmaţiile biblice; sunt încoronate în Scriptură cu
vestirea sfârşitului universului material: "Cerurile vor trece cu trosnet,
trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe
el, va arde (2 Petru 3:10). Ştiinţa modernă nu contrazice o asemenea
perspectivă. Vom mai reveni.
C. Biblie şi geologie
Dacă trecem de la
astronomie la geologie, este semnificativ faptul că unul din cei mai mari
geologi ai secolului nostru, Pierre Termier, şi-a intitulat ultima parte a unui
articol de dicţionar consacrat geologiei: "Despre rolul apologetic al
geologiei". După ce examinează obiecţiile obişnuite aduse povestirilor din Geneza, cea a creaţiei şi
cea a potopului, autorul trage următoarea concluzie: "Credinţa creştină nu
are motive să se teamă de progresele geologiei... Istoria pământului are o
valoare apologetică specială. "Pământul povesteşte slava lui Dumnezeu"
la fel de convingător; poate chiar mai mult decât bolta cerească înstelată...
Nimic nu mărturiseşte mai bine ca această istorie despre ordinea lumii; prin
urmare, poate fi folosită de către creştin, mai mult decât majoritatea
celorlalte ştiinţe, pentru a-i întări propria credinţă şi a-i aduce la credinţă
pe oamenii cu bunăvoinţă care îi înconjoară, şi care, cu simplitate şi
umilinţă, caută pe Dumnezeu" [13].
De altfel, numeroşi sunt
geologii şi paleontologii de valoare, începând cu Georges Cuvier, fondatorul
paleontologiei moderne, care s-au interesat îndeaproape de povestirile biblice
şi le-au adus aceeaşi mărturie răsunătoare ca şi Pierre Termier: Marcel de
Serres din Montpellier, în lucrarea lui "Despre cosmogonia lui Moise,
comparată cu realităţile geologice" (1860); Arnold Guyot din Neuchâtel, într-un
studiu amănunţit ce reprezintă concluzia unei întregi cariere consacrată
geologiei "Creaţia sau cosmogonia biblică în lumina ştiinţei moderne"
(1885); americanul James Dana într-un articol despre “Ştiinţă şi Biblie"
(1856), apoi într-un "Manual de Geologie" (ed. a 2-a, 1876);
francezul Albert de Lapparent; biofizicianul Henri Devaux care a consacrat un
studiu, totodată ştiinţific şi religios, intitulat "Primelor trei
capitole din Geneza" (ed. a 3-a, 1952): iată doar câteva titluri dintr-o
bibliografie extrem de bogată.
"Povestirea lui
Moise, prea uşor învinovăţită de greşeli, este mai în acord cu cercetările
geologice decât sistemele imaginate de cele mai mari genii..." (Marcel de
Serres).
"Cea mai bună
interpretare pe care ar putea-o da ştiinţa acestui important subiect (adică
creaţia), este şi cea care explică cel mai bine, în toate amănuntele, primul
capitol din Geneza şi care îi dă dreptate... Moise a fost profetul trecutului,
după cum Daniel, Isaia şi mulţi alţii au fost profeţii viitorului" (Arnold
Guyot).
"Există pe prima
pagină a cărţii sfinte o dovadă că autorul ei este totodată autorul creaţiei şi
cel al Bibliei. Nu poate exista un dezacord real între cele două cărţi ale
Marelui Autor. Ambele reprezintă revelaţia lui Dumnezeu dată omului, prima
povestind armoniile lucrării divine care se pregătesc din adâncimea trecutului
pentru a ţâşni în toată splendoarea lor în momentul când trebuie să apară
omul. A doua, precizând legăturile omului cu Creatorul său şi făcându-ne să întrevedem
armonii mai profunde pentru eternitate" (James Dana).
Diferite faze ale creaţiei,
aşa cum sunt indicate în povestirea mozaică, "pot fi traduse în limbaj
ştiinţific, şi... corespund, prin natura şi succesiunile lor, celor mai deosebite
fapte descoperite de ştiinţa cea mai avansată" (Henri Devaux).
Când ajungem la amănunte,
studiind de exemplu, în ce mod ne vorbeşte Biblia despre munţi, nu putem să nu
constatăm termenii precişi, imaginile veridice şi uimitoare pe care le
foloseşte ea pentru a ni-i înfăţişa. Geologii din secolul nostru nu ar putea
tăgădui nici una din aceste descrieri atât de adevărate. Câte noţiuni geologice
fundamentale ne indică, cu privire la acest subiect, scriitorii sfinţi! Ei ne
vorbesc despre munţi ca de nişte lucruri mobile, plastice (Isaia 64:1-3; Mica
1:3-4; Psalmul 104:8 şi 114:4-6; Matei 21:21...). Ne sunt arătaţi apoi în
raport cu apele marine (Geneza 1:5; Iov 38:8-11; Psalmul 66:6 şi 104:6-9; Iona
2:6...). Iar geologia ne învaţă tocmai că munţii au luat naştere pe
amplasamentul marilor fose marine, geosinclinalele, sub forma unor valuri
gigantice de piatră care s-au desfăşurat şi s-au spart, dând loc unor fenomene
de transport mai mult sau mai puţin considerabile, care mai târziu s-au
imobilizat şi întărit [14].
Astfel geologia, la rândul
ei, îşi aduce mărturia, sprijinind, în felul ei, următoarea constatare:
"Biblia vorbeşte
despre toate. Ea descrie natura, creaţia, astrele, lumina, atmosfera,
elementele, munţii, animalele, şi plantele. Ea tratează despre istorie, nu
numai a lui Israel, dar şi istoria marilor imperii din jurul Palestinei, cu împăraţii,
războaiele, cârmuirile lor succesive. Este pur şi simplu uimitor că o face într-un
mod atât de corect" [15].
D.
Început şi sfârşit al universului material
Vom dezvolta ulterior
paragraful privind începutul şi sfârşitul universului material, dar acum nu
vrem decât să subliniem două lucruri care ne asigură de veridicitatea Bibliei:
1) Povestirea creaţiei cu
care începe Biblia este o frescă grandioasă, într-un anume fel "profeţie a
trecutului" pentru că a fost scrisă la o dată când geologia şi biologia nu
existau; povestire care, în simplitatea, concizia, în zborul ei peste milenii
trecute, este de o aşa riguroasă exactitate ştiinţifică;
2) Profeţiile, cele care
au devenit de mult istorie şi cele care s-au îndeplinit, sub ochii noştri, sau sunt
pe cale de îndeplinire, şi unele şi altele sunt garanţia sigură a îndeplinirii
literale a evenimentelor ce nu se vor produce decât la sfârşitul veacurilor;
evenimente care trebuie să fie înţelese în perspectiva şi însemnătatea lor escatologică.
Cuvintele lui Pascal cu privire la Isus Cristos: "Cea mai mare din
dovezile cu privire la Isus Cristos sunt profeţiile", se pot extinde la
orice profeţie biblică, (cuprinzându-se şi escatologia) deci, la întreaga
Biblie. Cea mai mare din dovezile de veridicitate ale Bibliei sunt profeţiile.
Generaţiile care ne-au precedat nu puteau înţelege profeţiile escatologice ale
Bibliei şi semnele de care se leagă ele tot atât de bine cum o putem face
astăzi, mai ales profeţia din 2 Petru 3:5-13 privitoare la distrugerea în foc
şi prin foc a universului material.
Când se cercetează
lucrurile de aproape, se constată că nu există în fond nici o contradicţie în
acest domeniu între Biblie şi ştiinţă, în special ştiinţele naturii luate în
sensul cel mai larg. După cum bine s-a subliniat, nu există contradicţii
"decât între ceea ce pare să fie concepţia biblică şi ceea ce pare să fie
concepţia ştiinţifică". Astfel oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să
admită "relativitatea aşa-ziselor
adevăruri", cărora li se dădea importanţă până nu demult: spaţiu, timp,
materie, determinism, care evidenţiau, nu cunoaşterea ştiinţifică, ci o anumită
interpretare metafizică a universului, neavând nici un raport cu Biblia. Pe când
ştiinţa secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX postula eternitatea materiei,
cea actuală consideră universul ca limitat în întindere şi în durată, cu atâta
siguranţă, încât se vorbeşte acum "despre un început şi un sfârşit al
universului material". Tendinţa actuală a ideilor şi concepţiilor
ştiinţifice este armonizarea cu revelaţia biblică într-un grad mult mai ridicat
şi mai adecvat decât ideile şi concepţiile care circulau acum câteva decenii.
Pentru constatarea acestei convergenţe nu este nevoie să se recurgă la noi
metode de lectură a Bibliei pentru timpul actual şi pentru omul de astăzi. Un
om de ştiinţă contemporan face această constatare: "Omul nu ar fi cu
adevărat un om modern fără achiziţiile ştiinţei, dar ar fi în mod sigur un om
incomplet dacă nu ar ţine seama de adevărurile revelate în Biblie" [16].
E. Biblie şi medicină
Dacă există un domeniu al
ştiinţei care să intereseze pe om îndeaproape, acesta este cel al medicinii, în
legătură cu aceasta vom face câteva observaţii:
1) În Biblie apar ici şi
colo, cu privire la diferite organe şi ţesuturi care intră în constituţia
corpului nostru, câteva noţiuni de anatomie şl de fiziologie care totuşi nu sunt
sistematizate. Scriptura ne furnizează elemente ale unei "Parabole a sângelui"
care poate fi dezvoltată în lumina cunoştinţelor ştiinţifice moderne [17].
Dezvoltarea embriologică
este amintită de mai mulţi scriitori (Iov 10:8-12; Psalmul 139:15-16;
Eclesiastul 11:5; Ezechiel 37:6-8). Este vorba mai ales de imagini destinate să
ne arate că Dumnezeu este Stăpânul vieţii în general şi al vieţii noastre în
special, Stăpânul zilelor noastre (Psalmul 139:16). Dar nu este mai puţin
adevărat că ştiinţa modernă nu poate respinge exactitatea acestor imagini, şi
că noi, oamenii secolului XX, am putea să le
preluăm textul, fără să schimbăm ceva cu de la noi putere. Nimic mai uimitor
decât acest film concis al dezvoltării embrionare pe care îl dă autorul cărţii
lui Iov: plecând de la o masă protoplasmatică aparent omogenă şi
nediferenţiată, comparată cu laptele care curge şi chiar cu laptele închegat -
o stare fizică ce nu este nici lichidă nici solidă şi care poate suferi
variaţii, ceea ce astăzi numim gel - are loc mai întâi diferenţierea pielii,
apoi a cărnii (= muşchi), şi în fine a ţesuturilor şi organelor mult mai
specializate, oase şi sistem nervos (Iov 10:10-12).
2) Biblia menţionează
numeroase boli a căror listă este prea lungă pentru a fi dată aici. Unele din
reţetele pe care le găsim în cartea Leviticului îşi găsesc justificarea în
observaţii privitoare la igiena alimentară. De exemplu, deosebirea între
animale curate şi necurate era parţial întemeiată pe considerente
"umane" de care ţinea seama legea dată de Dumnezeu lui Moise. Anumite
animale găzduiesc adesea paraziţi transmisibili omului; altele au anumite
obiceiuri respingătoare... Astfel, printre animalele de pradă enumera în
Leviticul 11:13-19, o parte au ca hrană stârvuri. Porcul, a cărui carne este şi
ea arătată ca necurată (Leviticul 11:7), este foarte adesea atins în Orient de
trichinoză, mâncând şobolani contaminaţi şi poate astfel să contamineze omul.
Iepurele de casă şi iepurele de câmp (acesta din urmă încadrat şi el printre
animalele necurate), deşi nu pot să contamineze omul, găzduiesc în stare
larvară viermi paraziţi din grupul teniilor, ale căror forme adulte se găsesc
în intestinul câinelui: larva sau cenura Taeniei
serialis, larva sau cisticercul Taeniei
serrata (= T. pisiformis). Şi dacă ar fi existat iepurele de casă în
Palestina; dacă, pe de altă parte, s-ar fi cunoscut pe atunci viroza mortală
numită mixomatoză a cărei victimă este (diagnosticată în Australia la sfârşitul
secolului XIX-lea) şi faptul că s-a răspândit în Franţa, începând din 1952, cu
o viteză fulgerătoare, ar fi fost un motiv suficient pentru ca Biblia să-l
menţioneze printre animalele necurate. Câtă minuţiozitate observăm şi în descrierea
simptomelor anumitor boli contagioase. De exemplu în Levitic 13 cu
privire la lepră şi râie, în indicaţiile care ni se dau asupra mecanismului şi
agenţilor contagioşi, ca şi asupra principiilor şi măsurilor profilactice în
privinţa acestor boli [18]!
3) Biblia preconizează şi
metode terapeutice: uleiul şi vinul aromat fiind adesea folosite la pansarea
rănilor, pentru alinarea şi dezinfectarea lor (Isaia 1:6; Luca 10:34), la fel
ca şi balsamul de Galaad, produs de secreţia unui arbore din familia
Terebintalia, fie Commiphora
opobalsamul, fie Pistacia
lentiscus, folosit din cauza proprietăţilor lui sedative şi
dezinfectante (Geneza 37:25 şi 43:11; Ieremia 8:22; 46:11 şi 51:8). Turtele de
smochine erau aplicate ca emoliente pe ulcere (2 Împăraţi 20:7 şi Isaia 38:21).
Se vorbeşte de asemenea despre colir (alifie) pentru ochi (Apocalipsa 3:18).
4) Biblia în mai multe rânduri
ne vorbeşte despre medici. În 2 Cronici 16:12, lui Asa, împărat al lui Iuda,
care "s-a îmbolnăvit de picioare, aşa încât avea mari dureri", nu i
s-a reproşat că a consultat medicii, ci că nu a căutat mai întâi de toate pe
Dumnezeu şi că s-a comportat ca un împărat nelegiuit. Evanghelistul Luca era
medic; apostolul Pavel îl numeşte "doctorul prea iubit" (Coloseni 4:14).
Desigur, devenind creştin, el a continuat să practice medicina şi este de
remarcat vocabularul medical pe care îl foloseşte în Evanghelia şi în cartea
Faptele Apostolilor scrise de el, unde se găsesc şi descrieri medicale (Faptele
Apostolilor 3:7; 4:22; 9:8-9 şi 18-19; 19:11-12; 28:3-6 şi 8). Precizia
ştiinţifică a doctorului Luca contrastează astfel cu relatările mai puţin
tehnice pe plan medical ale celorlalţi evanghelişti. Luca ne-a făcut cunoscut
acest cuvânt al lui Isus: "Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei
bolnavi" (Luca 5:31). El subliniază în Evanghelia sa - singurul care o
face - că Isus a mâncat după înviere (Luca 24:41-43) şi nu omite acest amănunt
în legătura pe care o face mai târziu într-o cuvântare a lui Petru (Faptele
Apostolilor 10:41). În fine, au fost evidenţiate asemănările uimitoare dintre
prefaţa Evangheliei lui Luca (Luca 1:1-4) şi tratatele medicale ale antichităţii; între modul de exprimare al lui Luca şi aceste
tratate, paralelismul este remarcabil.
5) Cristos Însuşi nu este
oare Medicul divin? Medicul trupului ca şi cel al sufletului? Numărul
vindecărilor miraculoase pe care le-a făcut şi care ne sunt redate în amănunt
sau numai amintite, este foarte mare. Bineînţeles, în aceste fapte, sufletul
are prioritate asupra trupului: "Şi ce i-ar folosi unui om să câştige
toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Matei 16:26); "Căci ce
este mai lesne? A zice: "Iertate îţi sunt păcatele", sau a zice:
"Scoală-te şi umblă?" Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele: "Scoală-te! a zis El slăbănogului, ridică-ţi
patul şi du-te acasă" (Matei 9:5-6). Există relaţii incontestabile între
suflet şi trup, între domeniul spiritual şi cel fizic. Apostolul Ioan
formulează această urare destinatarului celei de a treia epistole a sa, Gaius,
prea iubitul: "Sănătatea ta să sporească, aşa cum sporeşte sufletul
tău" (3 Ioan 2). Aceste raporturi sunt recunoscute astăzi sub denumirea
de raporturi psihosomatice de care se ocupă medicina psihosomatică.
6) Iată acum mărturia unui
medic, Dr. Paul Tournier care, în cartea cu titlu semnificativ: "Biblia şi
medicina", scrie: "Prima mea descoperire este bogăţia incomparabilă
a Bibliei. Ea este cartea dramei omeneşti. Iar pentru noi medicii, care suntem
adânciţi în această dramă, ea este deosebit de interesantă... Ceea ce ne
uimeşte mai ales în Biblie, pe lângă altele, este realismul ei. Ea ne arată
omul aşa cum este; aşa cum îl cunoaştem, cu toată păcătoşenia şi măreţia lui;
cu toate convingerile şi îndoielile lui; cu toate planurile şi faptele lui
ruşinoase".
Luând un exemplu concret,
cel al lui Amnon, unul din fiii lui David (2 Samuel 13:1-22), Dr. Tournier
adaugă: “îi voi interesa pe medici cu semnalarea pe care o fac, anume, că până
şi boala simulată este descrisă în Biblie... În Biblie Dumnezeu nu îl scoate pe
om din drama prin care trece, ci trăieşte alături de el şi pentru el. Biblia nu
ocoleşte nimic. Ea pătrunde cu realism în viaţa noastră aşa cum este".
Apostolul Iacov compară pe
drept Biblia cu o oglindă care arată imaginea adevărată a. feţei noastre, fără denaturare şi îngăduinţă (Iacov 1:22-25).
Poate pentru aceasta unii
o consideră o carte imorală şi periculoasă. Dar dacă ea ne prezintă omul aşa
cum este, ne arată în acelaşi timp că Dumnezeu este un Dumnezeu drept
"care nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exodul 34:7).
Este o realitate faptul că acolo unde Biblia deţine locul de onoare, se
constată o creştere a moralităţii.
Consecinţa pe care o trage
Dr. Tournier din studiul său biblic, ca medic, este următoarea:
"Medicul care se
situează în perspectiva biblică, însuşindu-şi concepţia biblică despre om,
devine prin aceasta medic al persoanei. El nu mai poate considera omul o
grămadă de celule, ci o fiinţă spirituală, chemată la o menire personală şi
investit de Însuşi Dumnezeu cu o valoare inestimabilă. Pilda oii pierdute (Luca
15:3-7), cea a fiului risipitor (Luca 15:11-32), ca şi cea a bunului
samaritean (Luca 10:30-37) evidenţiază într-un mod deosebit această grijă
personală a lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte, grijă ce se desprinde din
întreaga Biblie" [19].
Aceasta se poate observa
mai ales în epoca noastră de mulţime compactă de oameni, în acest univers
concentraţionar în care trăim şi în care domneşte tehnica, cu calculatoarele,
creierele electronice, automatismele şi mecanismele ei de teleghidare. Nu mai
este loc decât pentru grupuri, pentru ansambluri şi pentru blocuri. Individul
îşi pierde drepturile; este zdrobit; dispare complet, nefiind decât un mecanism
în plus, o maşinărie fără suflet, un număr matricol, un robot într-o societate
mecanizată şi standardizată.
Totuşi Dumnezeu, de la un
capăt la altul al Bibliei, nu se adresează unor ansambluri anonime, ci unor
persoane, unor indivizi. El se adresează, prin intermediul profetului său, ca
păstor al unor oi individuale; prin urmare, unor persoane, fiind vorba aici de
o alegorie: "Voi căuta pe cea pierdută; voi aduce înapoi pe cea rătăcită;
voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă" (Ezechiel 34:16).
Cei vizaţi de Isus sunt la
fel indivizi, persoane, atât în pilda Bunului Păstor, cât şi în cea a oii
pierdute:
"Eu sunt Păstorul cel
Bun... Eu îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10:11-16;
Psalmul 23).
"Dacă un om are o
sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe
munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?" (Matei 18:12-14; cf. Matei 10:28-31).
Omul, această fiinţă
făcută din carne şi duh, făptură pe care Dumnezeu a dorit-o după chipul şi
asemănarea Sa, refăcută în personalitatea, în demnitatea sa de om, iată la ce
ne cheamă împreună medicina ca şi Biblia! De când a fost scrisă şi până astăzi,
cât de actuală este această carte! Ce lecţie salvatoare se desprinde din ea de
la un capăt la altul, pentru timpul nostru şi pentru omul de astăzi, în vederea
restabilirii unui echilibru tot mai grav compromis! Pot fi menţionate şi alte
exemple din literatura medicală contemporană, care merg în acelaşi sens cu
lucrările lui Dr. Paul Tournier: "La Médecine de la personne" şi
"Bible et Médecine", cum ar fi lucrarea medicului anglo-saxon, Dr.
Mac MILLEN, având titlul destul de curios: "Boală sau sănătate după
alegere?" (1971).
Printre alte teme
interesante, Dr. Mac MILLEN demonstrează pe bază de cifre, că nu la întâmplare
indică Biblia cea de a opta zi după naştere pentru practicarea circumciziunii:
acesta este momentul precis în care cei doi factori esenţiali coagulării
sanguine se regăsesc în sânge în proporţii optime: una este protrombina fabricată
de ficat, şi a doua vitamina K, despre care s-a vorbit abia în anii 1925-1934,
şi care este secretată de diversele bacterii ce trăiesc în simbioză în
intestin, şi care e necesară pentru elaborarea protrombinei în ficat. Înainte
sau după acest moment, se pot produce hemoragii grave. Dacă trebuie să fim recunoscători
cercetătorilor care au ajuns să descopere şi să analizeze procesul de coagulare
a sângelui, trebuie totuşi să constatăm că nu Avraam a fost cel care a ales
ziua a opta (Geneza 17:12) "după secole de încercări, de experienţe şi de
eşecuri. Nici el nici altcineva dintre locuitorii cetăţii Ur din Caldeea nu
fuseseră circumcişi. Ziua a fost aleasă de Creatorul vitaminei K". S-a
putut demonstra, de asemenea, că practicarea circumciziunii are ca urmare o
frecvenţă mai redusă de anumite forme de cancer la evrei, faţă de celelalte
popoare, constituind astfel o profilaxie eficientă împotriva unor astfel de
boli (pag. 22-27).
Vom mai adăuga că
lucrările lui Dr. Paul Tournier şi Mac Millen, pe linia a ceea ce se numeşte
medicină psihosomatică, sunt o continuare a cercetărilor începute la Praga în
1925 şi dezvoltate în Canada de marele fiziologist contemporan Hans SELYE,
actualmente directorul Institutului de Medicină şi Chirurgie experimentală la
Universitatea din Montreal, privind apărarea organismului împotriva
agresiunilor externe sau interne, la care este supus continuu, împotriva
agenţilor de "stress", cum îi zic anglo-saxonii. Hans Selye însuşi,
la o conferinţă în 1974, în faţa naturaliştilor francezi adunaţi în congres la
Montreal, a pus problema la nivel moral şi spiritual, vorbind despre
"Stress fără tristeţe". În aceiaşi ordine de idei, Dr. P. Tournier şi
Dr. Mac Millen au demonstrat că remediul împotriva stressului nu constă într-o
pilulă care să se cumpere în farmacie; terapeutica este, de cele mai multe ori
de ordin spiritual şi moral, ca răul însuşi. În lucrările lor, aceşti autori
dau o serie de prescripţii eficace pentru ca boala să se vindece fără pericol.
Pe de altă parte, în
ultimii ani, Biblia a inspirat unele lucrări de cercetare, care au stat la baza
unor teze de doctorat în medicina umană şi în medicina veterinară. De exemplu
"Studiu privind actualitatea diverselor prescripţii sanitare ale
Bibliei", teza lui Dr. Christian Klopfenstein (Besanton, 1975) şi
"Animalele în religia vechiului popor Israel" (este vorba de
animalele despre care vorbeşte Biblia), având subtilului: "Preliminariile
unei ecologii biblice", a lui Dr. Alain Maillot (Lyon, 1973).
F. Parabolele
Cât adevăr! Câtă precizie
în parabolele, în imaginile, în tablourile pe care ni le prezintă Biblia, şi
care, pornind de
la observarea şi de la cunoaşterea lucrurilor din
natură şi din viaţă, ne înalţă la înţelegerea lumii spirituale.
Biblia vorbeşte despre un
mare număr de animale şi de plante, şi o face totdeauna cu deosebită
exactitate. Am amintit deja. În această privinţă, iepurele de câmp şi iepurele
de casă despre care citim în cartea Leviticului că ele rumegă, dar n-au unghia
despicată (Levitic 11:5-6), această din urmă caracteristică deosebindu-le de
adevăratele rumegătoare.
Biblia citează numeroase
specii vegetale, în funcţie de însuşi caracterul lor botanic, în aşa fel că
devine imposibil să se opereze permutări sau substituiri, fie că este vorba de
grâu, de neghină, de muştar, de migdal, sau de arborii şi arbuştii mediteraneeni,
citaţi de atâtea ori în Scripturi: viţa de vie, măslinul, smochinul, descrişi
ca atare şi legaţi de învăţămintele care se degajă! Biblia nu este un ierbar cu
plante uscate, care şi-au pierdut culoarea, parfumul şi viaţa. Este o
adevărată grădină botanică, grădina parfumată a Cântării Cântărilor, grădina
plină de flori de primăvară, cu corolele lor multicolore, răsunând de cântecul
păsărilor; grădina cu ale ei pante domoale ce coboară spre Iacul Ghenezaret,
spre marea Kinneret, Marea Harfei! Grădina lui Dumnezeu!
Biblia nu este o carte
lipsită de viaţă. Numeroşi naturalişti s-au referit la ea şi continuă să se
refere la cele scrise în Biblie. Biblia ne arată că ecologia, despre care se
vorbeşte aşa de mult în zilele noastre, cu subordonările ei, cu legile ei, cu
echilibrul fundamental, a existat de la bun început în programul şi în planul
lui Dumnezeu (Geneza 1:11, 20, 29-31; 2:8-15; Isaia 45:18...), cu mult înainte
ca omul să descopere ecologia; poate deja prea târziu, după ce el însuşi a răsturnat
şi a distrus în mod iremediabil ordinea naturii.
Dr. Philippe Gold-Aubert,
referindu-se la diferitele compartimente ale domeniului ştiinţific:
astronomie, geologie, chimie şi biochimie, mecanismele farmacologice şi rolul
lor în funcţiile fiziologice, medicină, paleontologie, geocronologie şi metode
de stabilire a datelor, arheologie, arată că credinţa creştină, întemeiată pe
Biblie, nu are a
se teme de progresul acestor diferite ramuri ale
ştiinţei, care nu pot - în nici un fel - să furnizeze nişte arme anti-biblice.
El spune că, dimpotrivă, între diferitele ramuri ale cunoştinţei umane, în
măsura dezvoltării lor şi Biblie, există puncte de contact, posibilităţi de
conciliere şi de acord, fără ca pentru aceasta să se ceară suprimarea unei
singure iote din Biblie, cartea care ne descopere gândirea Dumnezeului Creator.
Mai mult decât atât, am dat doar câteva exemple; am fi putut da mult mai multe,
care arată că există numeroase coincidenţe curioase şi convergenţe între
ştiinţă - în acceptul larg al cuvântului - şi Biblie. De ce să ne mirăm, din
moment ce Autorul suprem al Bibliei este, în acelaşi timp şi Marele Maestru al
Creaţiunii, Cel care a făcut Istoria?
Fizicianul nuclear Serge
Tarassenko, a declarat, fiind întrebat despre legătura dintre ştiinţă şi
credinţă:
"Există o legătură
profundă între credinţă şi ştiinţă; o armonie perfectă... La început, când
citeam Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu paginile care relatează despre
Creaţiune, sau alte pasaje care vorbesc despre existenţa acestui invizibil care
se prezintă omului în formă vizibilă, am fost zguduit de un răsunet adânc, de
această mare asemănare cu ştiinţa - atâta doar că limbajul folosit este diferit
- încât a trebuit să aprofundez în mod serios această problemă. Am descoperit
atunci, nu numai asemănarea, ci şi armonia perfectă. Şi nu este nimic de
mirare, deoarece darul cunoaşterii şi progresul cunoştinţelor în direcţia
adevărului au fost date omului de către Dumnezeu... Ştiinţa nu este altceva decât
un demers al omului pe calea spre Adevăr..." [21[.
G. Determinism şi libertate
Iată acum o ultimă
constatare care situează problema într-un cadru mult mai vast, de dimensiuni
cosmice, la însăşi scara lui Dumnezeu.
Când ştiinţe ca matematica
şi astronomia, care ne dau în mod cu totul special noţiunea de absolut, de legi
exacte şi de neschimbat, care evidenţiază un determinism ce nu poate fi tăgăduit şi pe care este zadarnic să vrei să-l
forţezi şi să-l distrugi. "Cunoşti tu legile cerului?" întreba
Dumnezeu pe Iov (Iov 28:33).
Lumea într-adevăr nu este
un haos. Există o ordine, o armonie, un plan, un determinism care permite
savantului să prevadă într-o anumită măsură desfăşurarea fenomenelor ce se
produc în cazul respectiv.
Dar acest determinism nu
este riguros, absolut, inflexibil: iată una din concluziile, nu de mică însemnătate,
care se desprind din investigaţiile şi cercetările fizicii şi biologiei
moderne.
Fizicianul Louis de
Broglie constata că în locul determinismului riguros al vechilor teorii
mecaniciste, fizica contemporană a descoperit un "relativism",
"un probabilism care permite numai afirmarea posibilităţii anumitor
eventualităţi şi să le atribuie probabilităţile respective".
Biologul Louis Bounoure, întrebându-se
dacă hazardul ar putea fi organizator aşa cum cred unii (care îl numesc un
"deus ex machina" capabil să îndepărteze toate greutăţile în
problemele cele mai mărunte ale vieţii), scrie: "Aceasta dă o lovitură
bunului simţ, care îi făcea pe antici să întrebe: ce sorţi de izbândă ar fi să
compui Iliada aruncând la întâmplare, de atâtea ori cât ar trebui, cele
douăzeci şi patru de litere ale alfabetului?" Bunul simţ şi logica, ce o
făceau pe Barbara Kepler, soţia ilustrului astronom, când acesta o întreba la
ora mesei despre salata ce i-o pregătise: "Crezi tu că dacă de la creaţie,
farfurii de cositor, frunze de lăptuci, sare, ulei, oţet şi ouă fierte ar pluti
prin aer în toate direcţiile, hazardul le-ar putea aduna astăzi ca să facă
astăzi o salată? Ea îi răspunse: "Desigur, o salată nu aşa de bună, nici
atât de dreasă ca aceasta". Soţia lui Kepler nu putea să vadă în mâncarea
preparată de ea decât opera intenţională a destoiniciei ei. La fel, urmează
prof. Bounoure, "recunoaştem în Universul armonios şi în fiinţele nu mai
puţin armonioase care îl populează, semnele evidente ale unei raţiuni
organizatoare identice cu a noastră". Dar, recunoaşte el, "noţiunea
de hazard nu ia un sens precis decât sub aspectul probabilităţii
matematice". În acest caz, "folosirea hazardului apare ca un plan al
vieţii care se slujeşte pentru propriile ei scopuri, de legile probabilităţii...
Viaţa pune în serviciul ei posibilităţile hazardului, ca şi cele ale
mecanismului, sau ale energiei, sau ale cauzalităţii, sau ale
timpului..." [22].
Un alt biolog, Lucien Cuénot,
recunoştea la rândul său: "Mi s-a părut prea îndrăzneţ să închizi
Universul, Viaţa, Omul, în cadrul rigid şi definitiv al unui determinism orb şi
fără intenţie, atunci când ştiinţa aminteşte la fiecare pas tainele care ne înconjoară,
cele ale Timpului, ale Spaţiului Infinit, ale Materiei şi ale Gândirii".
Dar, continua el numaidecât: "A vorbi de plan, de idee, de intenţie, de
scop, înseamnă a declanşa imediat întrebări încuietoare: Cine a avut ideea?
Cine a desenat proiectul? Cine a urmărit realizarea lui?" [23].
În dialogul
său cu Pierre-Henri Simon de la Academia franceză, Jacques Monod, profesor la Collège
de France şi premiul Nobel pentru bilogie [24], afirmă cu privire la A.D.N.,
acidul dezoxiribonucleic, această substanţă care comandă ereditatea,
"piatra filozofală a biologiei": "Hazardul se află în structura
A.D.N.-ului, necesitatea se află în selecţie". O asemenea constatare situează
şi ea fenomenele vitale într-o stare de echilibru fragil între cei doi poli ai
determinismului sau necesităţii şi ai interdeterminării sau contingenţei. Cu o
admirabilă siguranţă, prof. Monod mai afirmă: "Ştim acum cu o precizie
chimică aproape completă în ce limbaj este scrisă ereditatea. Este limbajul
chimic al A.D.N.-ului. Ştim experimental, în mod sigur, că evoluţia nu-şi poate
avea obârşia decât în modificările textului chimic în A.D.N.". Iar
asemenea modificări nu sunt nici previzibile, nici guvernabile. Se ajunge
astfel la ceea ce s-a numit o "teogonie a hazardului". Adică la ideea
unui fel de autoritate supremă a hazardului în conducerea şi organizarea
universului. Cu toate acestea prof. Monod mărturiseşte: "Există anumite
probleme, ca originea codului genetic, care sunt extrem de dificil de rezolvat.
Ne-am putea descurca mai bine imaginându-ne o intenţie oarecare, dar cu siguranţă
că ne-am lovi de alte probleme.
Într-adevăr,
nu ne putem închipui hazardul având un rol creator şi organizator. Iar lumea,
cu toate întocmirile şi legăturile ei, cu toate dezordinile pe care le vedem,
cu tot ceea ce biosfera ne poate arăta mai sălbatic şi mai crud, să existe şi
să funcţioneze fără o intenţie prealabilă. Nu este vorba de o chestiune
teologică, ci de pură logică: Dumnezeu sau nimic? Biblia spune: "Nebunul
zice în inima lui: "Nu este Dumnezeu" (Psalmul 14:1). Ne găsim deci
între aceste două principii opuse, contradictorii, care lucrează în univers şi
care îl echilibrează: cel al determinării şi al finalităţii care presupune
intenţia divină şi cel al contingenţei şi al incertitudini. Cum să ieşi din
impasul creat de această antinomie?
Într-adevăr
lumea nu este o maşină care s-ar mişca în mod uniform şi fatal, antrenându-ne într-un
cerc infernal: "Lumea, remarca marele astronom contemporan Sir James Jeans,
începe să semene tot mai mult cu o mare gândire decât cu o mare maşină".
Reiese de aici un principiu de nedeterminare, adică un principiu de libertate.
Un suflu de libertate circulă în lume, Însuşi suflul Duhului Sfânt. Este
momentul să repetăm ce a spus fizicianul şi astronomul Eddington: "Stofa
lumii este stofa Duhului". În ziua creaţiei, ni se spune că "Duhul
lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor" (Geneza 1:3). Iar apostolul Pavel
afirmă: "Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia" (2
Corinteni 3:17).
În univers,
la toate gradele ierarhiei fiinţelor şi lucrurilor, în toate maşinăriile,
există un anumit "joc". Şi tocmai acest "joc" pe care unii
îl consideră ca o intervenţie şi acţiune a hazardului, este cel care permite
contemplarea Creaţiei ferindu-ne de cădere într-un fatalism orb şi fără
speranţă.
Dar oare nu tocmai aceasta
este esenţa creştinismului, religia suveranităţii lui Dumnezeu, cel ce a creat
totul după liniile unui plan bine întocmit (Ieremia 10:12)? Dumnezeu cunoaşte
mai dinainte vremurile şi împrejurările (Psalmul 139:13-18; Ieremia 1:5).
Creştinismul este religia libertăţii, a alegerii şi a responsabilităţii omului.
"Titlul tău în faţa
lui Dumnezeu, este să fii lucrarea Lui. În a universului ordine, slab atom mânat
de împrejurări, să uneşti cu planurile Sale libera ta voie" (de
Lamartine).
Un filozof remarca:
"Există destul determinism în lume pentru a permite acţiunii noastre să
fie eficace; nu este prea mult pentru a o constrânge" (Jacques Chevalier).
Este antinomia
predestinării şi a libertăţii, cu condiţia să nu facem din predestinare un
sistem care ar închide pe Dumnezeu în cercul de fier al Creaţiei Sale şi I-ar
paraliza acţiunea în lume, în acelaşi timp ar anihila şi libertatea omului.
Desigur Dumnezeu este Stăpânul
suveran al Lumii. Stăpânul Timpului şi prin urmare Stăpânul Istoriei - al
celei ce a trecut până acum; şi rămâne Stăpânul celei viitoare -, Stăpânul
Veşniciei. El îşi are planul Său care nu întârzie să se împlinească.
Dar este cert că Dumnezeu
respectă libertatea omului: acel "poate" al Dumnezeului atotputernic
(Luca 20:13); acel cuvânt cheie, cuvântul "dacă" este de o însemnătate
incalculabilă şi revine des pe paginile Scripturii: "Dacă vei crede, vei
vedea slava lui Dumnezeu" (Ioan 11:40); "Iată Eu stau la uşă şi bat.
Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi
el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).
H. Concluzie
Dacă ştiinţa nu este
chemată să pătrundă în marile taine ale credinţei, nici să postuleze moartea lui
Dumnezeu şi neantul omului [25], nu poţi să nu observi minunata legătură
dintre perspectivele ştiinţei autentice şi cele ale revelaţiei biblice.
Exemplele amintite în acest studiu o mărturisesc. Acest acord nu are nevoie să
fie realizat, contrar cu ceea ce cred unii [26], prin compromisuri fragile. Un
fel de modus vivendi obţinut
"cu ajutorul unei noi învoieli între ştiinţă şi Credinţă", devenind
pentru om în fiecare clipă "o sarcină grea, un echilibru greu de stabilit
între ceea ce ştie şi ceea ce crede". O adevărată muncă de Sisif! Din
fericire nu se întâmplă aşa.