Capitolul IV
CREAŢIA MATERIALĂ ŞI BIOLOGICĂ
Numai Dumnezeu poate să
cuprindă creaţia în toate dimensiunile timpului şi spaţiului, în ansamblul ei cât
şi în cele mai mici amănunte. Iar omul nu poate decât să-şi vadă propria lui
micine, înaintea atâtei măreţii, maiestăţi, puteri şi înţelepciuni. Numai
Dumnezeu poate vorbi de Dumnezeu şi de lucrarea Sa. Cine suntem noi ca să abordăm
un asemenea subiect? Într-adevăr, atât la începutul cât şi la sfârşitul unei
asemenea încercări, atitudinea noastră nu poate fi decât aceea a patriarhului
Iov care spunea:
"Da, am vorbit, fără
să le înţeleg, de minuni care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le
pricep" (Iov 42:3).
Câtă nevoie avem de Duhul
lui Dumnezeu în faţa acestor mari şi grave întrebări, pline de necunoscute,
care totuşi ne chinuie, căci noi înşine suntem o parte a Creaţiei lui Dumnezeu
şi încoronarea ei!
A. Ce este Creaţia? Ce cuprinde ea?
Diverse cuvinte, în limba
noastră, slujesc la denumirea ei: ca însuşi cuvântul "Creaţie". Apoi
"Natură", adică "ceea ce s-a născut", "ceea ce a avut
un început". "Cosmos", termen care ne-a devenit familiar acum,
provenit din limba greacă, însemnând "ordine" şi, în sens mai larg,
"ordinea Universului". Acest "Universum" latin, adică
etimologic “întors", orientat, astfel încât să formeze un tot, un ansamblu
coordonat. "Lume", lumea în înţelesul ei cel mai larg,
"ansamblul a ceea ce există", cerurile, cerul astronomilor cu toate
galaxiile şi sistemele lui solare şi planetare, pământul, planeta care ne
poartă, cu continentele ei, cu toate fiinţele care o populează, lumea imensă
şi fără margini, "această sferă infinită al cărei centru este
pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri" (Blaise Pascal). De la infinitul
mic, ale cărui unităţi de măsură nu sunt
suficiente pentru a-i exprima dimensiunile infinitezimale, până la infinitul
mare, ale cărui distanţe enorme sunt evaluate în ani-lumină.
Din aceste diverse
denumiri se desprind două idei esenţiale şi complementare:
1) Aceea a unei
"naşteri", al unui “început absolut", prin urmare ideea de
caracter limitat, finit al Universului.
2) Ideea unei "ordini
stabilite", a unui "ansamblu coordonat", a unui
"determinism", a unei "finalităţi", ceea ce implică
existenţa legilor excluzând ideea de hazard.
Universul constituie un
ansamblu complex şi eterogen. Numeroşi savanţi şi filozofi din secolul trecut
şi de la începutul secolului XX nu cred în această eterogenitate şi postulează
odată cu savantul german Ernest Haeckel (1834-1919), existenţa unui singur
principiu veşnic: materia în neîncetată transformare şi realizând prin elemente
sau atomi de aceeaşi natură din compoziţia ei, combinaţii din ce în ce mai
complicate şi diversificate, de la anorganic, urcând din treaptă în treaptă până
la om. Este teoria monismului materialist.
Cum s-a văzut deja în
capitolul precedent, fizica modernă prin analiza tot mai avansată a materiei,
a ajuns oarecum la o "dematerializare" a acesteia, concluzia fiind întâietatea
şi anterioritatea energiei asupra materiei, cu toate consecinţele pe care
aceasta le implică.
De altfel, viaţa, energia
vitală, "principiul" vital, are o altă esenţă, o altă natură,
diferită de energia pe care o studiază fizicienii pe planul materiei şi al
transformărilor ei. Desigur, materia este suportul vieţii. Viaţa se întrupează
în "forme", în "tipuri de organizare"; ea se include în
"structuri", se manifestă prin fenomene fizico-chimice, analizabile,
cel puţin în parte prin metode fizico-chimice. Dar viaţa nu se reduce la
materie. Studiul pur fizico-chimic al fenomenelor vitale (nutriţie celulară,
absorbţie intestinală, secreţie renală, etc.) ajunge în majoritatea cazurilor în
impas şi este silit să recunoască faptul că există în aceste fenomene, dincolo
de analizabil şi definisabil, "ceva" care depăşeşte planul
fizico-chimic, absolut specific fiinţelor vii şi în raport cu activitatea
proprie a celulelor vii. Există neîndoielnic "ceva" care deosebeşte
esenţial organismul dinaintea morţii de cel de după moarte. Din punct de vedere
chimic este într-adevăr aceeaşi materie care zace inertă, deşi acum câteva clipe
palpita de viaţă, refăcând în mod constant un echilibru distrus fără încetare,
pe când acum, pe plan celular, barierele fiziologice, apoi cele morfologice se
şterg, se distrug din aproape în aproape, înainte de întinderea morţii asupra întregului
organism şi de desfiinţarea totală a tuturor manifestărilor Vieţii.
Aceasta este realitatea.
Precum Prof. Henri Rouviere de la Academia de Medicină a afirmat:
"Viaţa este o energie
sau o forţă specifică fiinţei vii... supusă unor legi energetice diferite de cele
care acţionează în lumea materială... Materia organică nu este materia vie;
aceasta conţine ceva în plus faţă de materia organică inertă: Viaţa... Esenţa
vieţii depăşeşte puterea omenească şi rămâne în domeniul
supranaturalului" [1].
De altfel, chiar în cursul
secolului al XIX-lea, cel numit pe drept "părintele fiziologiei
moderne", Claude Bernard, pe care susţinătorii materialismului îl
consideră în mod greşit ca pe unul de-al lor, era promotorul şi apărătorul unui
vitalism raţional pe care îl numea vitalism fizic, ţinând seama totodată de
ceea ce este special în fenomenele Vieţii şi de ceea ce este conform cu
acţiunea forţelor generale ale naturii. El scria: "Există în toate funcţiile
corpului viu, fără excepţie, o parte ideală şi una materială... Nu trebuie să
confundăm cauzele şi condiţiile: aici este totul. Materia nu este niciodată
cauză a ceva; ea nu este decât condiţia... Substratul fizic şi material este
ceea ce noi numim condiţiile fenomenului. Numai acesta este material în
fenomen, dar exprimarea lui este metafizică şi vitală".
Al treilea şi ultimul
principiu care lucrează în Univers este Duhul. Fără îndoială, este Duhul de
care ne vorbeşte Biblia încă de la primele rânduri. Duhul, a treia persoană a
Treimii, lucrând încă de la început cu Dumnezeu:
"Şi Duhul lui
Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor" (Geneza 1:2). Dar vrem să vorbim
aici despre duhul care Îi conferă omului poziţia,
demnitatea, întâietatea şi prin care omul a fost făcut "după chipul lui
Dumnezeu, după asemănarea Lui" (Geneza 1:26), "pentru că Dumnezeu
este Duh" (Ioan 4:24; cf. 2 Corinteni 3:17).
Duhul este cel care
deosebeşte pe om de animal. Prin el avem "gândul veşniciei"
(Eclesiastul 3:19 şi 11); “însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem
copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:16); prin urmare, prin el suntem în
legătură cu Dumnezeu (Eclesiastul 12:9; Luca 23:46; Psalmul 31:16; Faptele
Apostolilor 7:59).
Astfel, studiul obiectiv
al creaţiei ne prezintă o concepţie pe trei planuri despre Univers:
a) pe plan fizic,
complexul ENERGIE-MATERIE;
b) pe plan
biologic, VIAŢA, principiul vital, energia vitală;
c) pe plan specific uman,
DUHUL.
Este vorba aici de trei
planuri distincte, cu elemente ireductibile unele în altele.
Nu există vreun raport între
aceste trei planuri? Filozoful Jacques Chevalier afirmă:
"Materia nu există
decât pentru viaţă, iar viaţa însăşi nu există decât pentru duhul" [2],
exprimând astfel o finalitate, ca şi o ordine, o succesiune istorică, mai curând
decât raporturi de continuitate sau de discontinuitate.
De altfel, Pierre Lecomte
du Noüy descoperă discontinuităţi clare, pe de o parte, între materia brută şi
cea organizată, pe de altă parte, între aceasta din urmă şi viaţa Duhului, care
se afirmă prin trezirea conştiinţei şi manifestarea libertăţii [3].
Povestirea biblică
subliniază la rândul ei discontinuităţi prin folosirea, în trei momente foarte
precise ale desfăşurării ei, a verbului ebraic "bara", "a crea
din nimic", indicând o acţiune specială a lui Dumnezeu, care, din nimic,
cheamă la existenţă elementul, principiul, lucrul pe care El îl crează (Geneza
1:1, 21 şi 27).
Cât de departe suntem în
această privinţă de sistemul lui Teilhard de Chardin, în care totul porneşte de
la o materie care s-ar fi "vitalizat", apoi "omonizat",
aşa fel încât sfera duhului sau "noosfera", ar prelungi sfera vieţii
sau "biosfera", în mod direct, fără întrerupere; dacă Dumnezeu şi Cristos
nu sunt total excluşi din toate acestea, ei devin inferiori cel puţin parţial
materiei, confundându-se cu ea şi devenind principiile evolutive ale unui
Univers în drum spre sfârşitul lui, "punctul omega", Cristosul
teilhardian în care "materia şi viaţa se identifică"; acesta este însă
imposibil de identificat cu Cristos "omega" din cartea Apocalispei 1:8;
22:13, care este întotdeauna legat de Cristos "alfa", despre care nu
este vorba la Teilhard de Chardin. Teilhardismul se rezolvă astfel într-un fel
de panteism; în el găsim momeala teologiilor noi, zise ale "morţii lui
Dumnezeu", care reduc transcendenţa unui Dumnezeu personal la imanenţa
Lui. Teilhardismul şi teologiile care îi urmează sunt în contradicţie cu o
interpretare sănătoasă a faptelor pe plan ştiinţific cât şi datelor şi
afirmaţiilor biblice (Coloseni 1:15-19; Filipeni 2:5-11; Romani 1:20-25).
B. Ordinea Creaţiei
Ordinea Creaţiei, armonia
pe care o vedem pretutindeni, se exprimă în două feluri: prin Unitate şi prin
Finalitate.
I. UNITATEA se regăseşte
pe toate planurile şi la toate nivelele lucrurilor şi fiinţelor, de la
infinitul mic până la infinitul mare, ceea ce nu exclude discontinuităţile pe
care le-am amintit mai înainte; această unitate se exprimă printr-o serie de
fapte:
- unitate de constituţie
şi de lege înscrisă în lumea atomilor şi în cea a astrelor;
- unitate de compoziţie
chimică a universului material şi a lumii vii;
- unitate de plan de
compoziţie şi fixitate a legăturilor anatomice care apar în regnurile vii la
nivelul acelor mari tipuri de organizare numite ramificaţii;
- existenţa unor corelaţii
fiziologice care fac din fiecare organism un tot, o unitate coerentă,
indivizibilă, autonomă şi care îi permite să ducă între anumite limite o
"viaţă constantă şi liberă", cu toate variaţiile mediului exterior;
- asemănare uimitoare a
ciclurilor de reproducere, încât atunci când ciclul s-a încheiat, oricare ar fi
specia respectivă, au fost parcurse aceleaşi etape, foarte diferite, fără îndoială,
în amplitudine, dar totdeauna identice în esenţă;
- interdependenţă,
solidaritate strânsă, adevărată simbioză existând între organismele ce
formează aşa-numita "biosferă", această peliculă subţire şi vie care
se află la suprafaţa planetei noastre, făcând din aceasta un vast complex
viaţă-mediu, un "ecosistem" în sânul căruia toate părţile sunt legate
între ele şi în care se afirmă şi se manifestă echilibre fundamentale.
La ora actuală, în faţa
degradărilor la care prin tehnica sa, omul supune pământul, atât în lumea
fizică cât şi în lumea vie, se redescoperă noţiunea de "echilibru natural"
şi, în particular, de "echilibru biologic". În anumite regiuni, prin
distrugerea sistematică a animalelor numite dăunătoare, se rupe echilibrul
biologic al unui întreg teritoriu. Naturaliştii, ecologiştii, economiştii,
atrag atenţia asupra gravelor pericole ce rezultă din ruperea "vechiului
pact" care leagă pe om de natură, omul crezând acum "că are
suficientă putere pentru a se elibera de vastul complex biologic în care a
trăit de când este pe pământ" (Jean Dorst, p. 10-11).
Din clipa când viaţa
animalelor precum şi cea a omului a început să fie ameninţată în diferite
moduri, povestirea corăbiei lui Noe revine în actualitate. Or, pe vremea patriarhului
Noe, din porunca lui Dumnezeu, tot ce era viu pe suprafaţa pământului, toate
speciile au fost salvate, toate fără excepţie, dar nu în aceeaşi proporţie:
"Şapte perechi din animalele curate, de asemenea şapte perechi din
păsările cerului..." şi numai "o pereche din animalele necurate"
(Geneza 7:2-3, 14, 16-20), pentru păstrarea echilibrelor biologice
indispensabile, aşa cum apar în "biocenoze", comunităţi animale şi
vegetale în care fiinţele depind reciproc una de alta şi în strâns acord cu
mediul lor, şi care constituie unul din aspectele ordinii Naturii aşa cum a
stabilit-o Însuşi Dumnezeu.
Actualitate a Bibliei! Înţelepciune
a lui Dumnezeu!
Această unitate de plan şi
de organizare nu implică ea oare la origine unitate de concepţie şi unitate de
gândire? Este explicaţia cea mai raţională.
II. Unitatea, pe care
tocmai am subliniat-o, este manifestarea unei FINALITĂŢI. O finalitate, fără îndoială,
apropiată, imediată, ca cea care există între organ şi funcţia lui. Dar şi o
finalitate cu scop îndepărtat, o "tele-finalitate": lumea, prin
ordinea care se găseşte în ea, prin legile cărora li se supune, prin
echilibrele care se manifestă aici, prin determinismul care se face simţit,
aminteşte ideea unui plan, a unui proiect, a unei intenţii, a unui scop. Fapt
recunoscut de Aristotel care spunea: "Scopul în vederea căruia un lucru
durează şi se produce este tocmai ceea ce constituie pentru acel lucru frumuseţea
şi perfecţiunea". Dar numeroşi naturalişti şi biologi contemporani împărtăşesc
şi ei această părere. Lucien Cuénot şi Lecomte du Noüy, de exemplu, vorbesc
despre ANTIHAZARD, ceea ce nu exclude principiul nedeterminării, adică al
libertăţii despre care a fost vorba într-un capitol precedent.
Jacques Monod, Premiul
Nobel pentru biologie, recunoaşte în fiinţele vii două proprietăţi numite de
el "paradoxale" şi care le deosebesc de sistemele non vii: pe de-o parte, emergenţa,
adică "proprietatea, de a se reproduce şi a se multiplica, a structurilor
ordonate foarte complexe şi de a permite crearea evolutivă de structuri cu o
complexitate tot mai mare". Pe de altă parte Teleonomia, cuvânt care,
după Monod, se poate folosi dacă, din anumite motive obiective, se preferă
evitarea termenului de finalitate şi care exprimă faptul că "totul se
petrece ca şi cum fiinţele vii ar fi structurate, organizate şi condiţionate în
vederea unui scop, supravieţuirea individului şi mai ales cea a speciei".
Dar apoi, împotriva oricărei logici, Monod postulează că emergenţa precede în
mod necesar teleonomia, finalitatea, altfel spus, că din hazardul creator s-ar
putea ivi o ordine, o finalitate, şi că intenţia ar urma în mod necesar după
acţiune, şi oscilând între determinism şi libertate, aprobă spusele lui
Democrit: "Tot ceea ce există în Univers este rodul hazardului şi al necesităţii"
{Monod, lecţie inaugurală la Collège de France, 3 Noiembrie 1967).
Oricum ar fi, ideea de
finalitate nu poate fi ocolită, ci în mod raţional, finalitatea, intenţia,
precede întreaga creaţie, întreaga construcţie: este ordinea logică pe care
eşti obligat s-o admiţi. Hazardul nu poate şi n-a putut în nici un caz să fie
creatorul de structuri complexe, coordonate şi finalizate, după cum nici
literele alfabetului aruncate în aer în milioane de exemplare nu ar putea, căzând
pe pământ, să reconstituie opera lui Homer sau Shakespeare (Evrei 3:4).
* * *
C. De unde vine Creaţia? Care este originea ei?
Nu ajunge să examinăm
Creaţia într-un mod static, ci trebuie s-o înfăţişăm şi sub aspect dinamic; s-o
privim în mers, încercând să ne dăm seama de trecutul din care provine şi de
viitorul spre care se îndreaptă.
Universul material a avut
un început absolut. A existat la un moment dat o Creaţie primordială, ce nu
exclude la alte nivele, după un plan determinat, şi nu ca urmare a unor
nenumărate evenimente întâmplătoare, hazarduri fericite, şi alte acte
creatoare. Biblia afirmă acest fapt în cuvinte pline de maiestatea Celui
"a cărui mână a făcut toate lucrurile..." (Iov 12:9): "La început,
Dumnezeu a făcut..." (Geneza 1:1).
Ştiinţa modernă şi
numeroşi dintre reprezentanţii ei cei mai autorizaţi nu o contrazic:
"A existat în mod
necesar ceea ce putem numi o "Creaţie" la o dată ce nu este infinit îndepărtată...
Caracterul finit al timpului şi al spaţiului ne constrâng aproape numai prin
ele să ne imaginăm Creaţia ca un act al gândirii... Ştiinţa modernă ne obligă
să considerăm pe Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului care sunt o
parte a Creaţiei Sale, tot aşa cum pictorul se află în afara pânzei lui"
(Sir James Jeans, în "Universul misterios").
Viaţa, şi ea, este o
Creaţie a lui Dumnezeu care ne este arătată prin al
doilea "bara" (Geneza 1:21), folosit de autorul sfânt cu privire la
animalele considerate ca însuşi simbolul vieţii. Viaţa se sustrage sintezelor
noastre, ea scăpând puterii creatoare a omului. Odată pentru totdeauna,
Dumnezeu a creat-o şi, din ziua măreaţă de când a apărut pe pământ, nu a încetat.
Numeroşi sunt savanţii care au subliniat ostilitatea generală a Universului cu
privire la viaţă, iar călătoriile cosmonauţilor cabinelor "Apollo"
(1968 şi 1969) în jurul lunii şi pe lună, “întinsă, aspră şi respingătoare,
imensitatea de neant în negru şi alb, nefiind un loc unde ai putea trăi şi
lucra" nu o infirmă. Prof. Vandel, membru al Institutului [4], înfăţişând
viaţa în sistemul solar care, singur dintre toate, ne este accesibil în această
direcţie, constată: "Cu excepţia pământului care ocupă o poziţie mijlocie,
favorabilă dezvoltării vieţii, nici o planetă din sistemul solar nu pare să
găzduiască o viaţă asemănătoare celei terestre... Viul n-a apărut decât pe pământ...
Această naştere a fost unică".
Fără să adoptăm vederile
mecaniciste ale unor savanţi contemporani care pretind că pot reconstitui
"supa primitivă", bulionul de cultură în care s-au format printr-o
combinaţie de molecule structurile cele mai simple din care a luat apoi naştere
viaţa, să reţinem totuşi această mărturisire a unuia dintre ei, prof. Alexandru
Ivanovici Oparin, la deschiderea celui de al III-lea Colocviu internaţional
asupra originii vieţii (1970):
"E clar acum că
apariţia vieţii pe pământ nu e rezultatul unei întâmplări fericite. Ea era
obligatorie". "Obligatorie!" Aceasta nu este un lucru cert, dar
cu siguranţă este rezultatul unei finalităţi [5].
Iată şi părerea lui Jean
Rostand: "Cine afirmă că se va putea crea viaţa nu riscă să fie dezminţit,
căci oricând are posibilitatea să apeleze la viitor. În plus, o asemenea încredere
animă cercetarea; încercarea de a reface viaţa va ajuta la descoperirea altor
lucruri bune. Cu toate acestea, nu sunt de loc sigur că se va putea crea
viaţă" [6].
Fără îndoială, sinteza acizilor
nucleici, aceste elemente esenţiale ale substanţei vii, este foarte avansată,
pentru că în condiţii apropiate celor din atmosfera primitivă, s-a reuşit obţinerea unor corpuri organice complexe, considerate
ca etape importante pe drumul acestei sinteze. Ca urmare a experienţelor astfel
realizate, a luat naştere o nouă ştiinţă, "biochimia evolutivă". Se
poate chiar schiţa "portretul robot" al primelor structuri dotate cu
viaţă [7]. Admiţând că se vor face însemnate progrese pe această cale; că se
va ajunge, de exemplu, să se obţină cândva acest acid nucleic care joacă un rol
atât de mare în celula vie, acidul dezoxiribonucleic, A.D.N.-ul (sau D.H.A.-ul
anglo-saxon), problema creării unei celule vii va rămânea tot nedezlegată. Va
lipsi totdeauna acestor substanţe, oricât de complexe ar fi ele, produse în
laborator, acel principiu care deosebeşte esenţial de toate celelalte corpuri,
fiinţele în care se află viaţă.
Nu se poate
contraargumenta cu faptul că materia vie este constituită din substanţe
obişnuite care aparţin chimiei minerale şi chimiei organice. De exemplu, corpul
unui om mediu ar furniza, dacă pot fi crezute anumite statistici, 45 litri de
apă, grăsime pentru obţinerea a şapte bucăţi de săpun, carbon pentru 9.000 de
creioane, fosfor pentru 2.200 chibrituri, o bucată de fier de mărimea unui
cui, var pentru albirea unui tavan, 250 g sare, puţin sulf... Biblia ne spune
şi ea că omul a fost făcut din ţărâna pământului, că nu suntem decât ţărână şi
că ne vom reîntoarce în ţărână. Dar materia, ţărâna, nu este viaţă [8].
S-a zis despre acidul
dezoxiribonucleic (A.D.N.) că ar fi "piatra filozofală a biologiei",
"stăpânul chimiei celulare care deţine secretul vieţii". Este vorba într-adevăr
de molecule capabile de auto-reproducere, care, prin natura şi dispunerea
elementelor lor, constituie posturi de comandă, de unde pleacă mesaje
codificate, informaţii genetice prin care se realizează controlul şi dirijarea
sintezei proteinelor proprii unei specii date, caracteristice acestei specii,
într-un cuvânt, întreaga biochimie specifică. A.D.N.-ul deţine memoria genetică
a fiinţei vii, adică este depozitarul tuturor datelor ereditare ale fiinţei
vii, determinând dacă, de exemplu, organismul va fi şopârlă, sau leu, sau...
om. De aceea, din multe privinţe, este considerat ca ‘‘dirijorul" celulei,
"cheia" vieţii şi a eredităţii.
Dar aceasta nu este decât
o pietricică dintr-o construcţie extrem de complicată. O maşinărie cu un
mecanism ingenios şi delicat, şi, pe deasupra, foarte vulnerabil chiar din
cauza complexităţii lui. Te poţi întreba dacă este într-adevăr A.D.N.-ul şi mai
ales A.D.N.-ul singurul care deţine secretul eredităţii şi al vieţii, şi nu
este mai degrabă viaţa cea care deţine secretul A.D.N.-ului? [9].
"Desigur, după cum
bine s-a observat, materia vie este alcătuită... din numeroase proteine, din
lanţuri complexe de aminoacizi. Se vorbeşte mult în zilele noastre despre
misteriosul A.D.N. format din două lanţuri polinucleotidice legate unul de
altul şi înfăşurându-se în elice în jurul unui ax comun... Astfel s-ar fi
organizat viaţa, pornind de la simpli aminoacizi formaţi în oceane din minerale
şi raze ultraviolete. S-a realizat recent formarea unor molecule de aminoacizi
în condiţii asemănătoare. Dar cum a putut mai apoi hazardul să conducă
lucrurile într-un lanţ de reacţii extrem de complexe şi cu o mare improbabilitate?... Viaţa -
oricare ar fi mecanismul apariţiei şi originea existenţei ei -, este
dependentă de Duhul care a întocmit-o" [10].
D. Povestirea biblică a Creaţiei şi ştiinţa
Povestirea Creaţiei Lumii -
"cosmogonia mozaică" - cu care începe Biblia, este unul din exemplele
incontestabilului acord care există între Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiinţă.
Această povestire este
totodată trăsătură de unire între cele două opere ale Marelui Autor, Natura şi
Biblia, şi "profeţie a trecutului. Pentru că atunci când a fost scrisă,
biologia şi împreună cu ele şi alte ramuri ale ştiinţei, nu apăruseră încă,
prin urmare tabloul magistral descris de Moise în veridicitatea lui, nu putea
izvorî decât dintr-o inspiraţie exterioară omului.
Se găsesc în această primă
pagină a Bibliei mai multe noţiuni fundamentale care nu au fost descoperite şi
precizate de ştiinţă decât la o dată relativ recentă, pe măsura naşterii şi dezvoltării disciplinelor şi tehnicilor
noi. Iată câteva din aceste noţiuni:
1) Existenţa unui “început"
absolut, adică a unei "creaţii" la o dată nu infinit de îndepărtată,
aşa cum admit numeroşi savanţi contemporani, şi contrar concepţiei deja
depăşite a veşniciei materiei postulată de savanţii materialişti din secolul
XIX;
2) Întâietatea energiei
asupra materiei (cf. Geneza 1:14 şi 1:3);
3) Originea comună şi
unitatea de constituţie a diverselor părţi ale Universului (Geneza 1:1), cu
mult mai importantă decât problema particulară a originii satelitului nostru
(astru în trecere captat de pământ? sau bucată smulsă din pământ care a lăsat ca
cicatrice Oceanul Pacific? sau formare sincronică odată cu pământul dintr-o
materie fluidă?), pusă încă odată în urma călătoriei lui "Apollo XI"
în Iulie 1969 şi care este departe de a fi rezolvată de ştiinţă;
4) Unitatea compoziţiei
chimice a fiinţelor vii, omul, fiind alcătuit din aceleaşi elemente ce se
găsesc şi în animale şi plante, create ca şi el "din ţărână",
"din pulberea pământului" (Geneza 1:11-12; 1:24; 2:19 şi 7). Aceasta
nu exclude specificitatea chimică enunţată de apostolul Pavel (1 Corinteni 15:39),
în raport cu întocmirea moleculară ce diferă de la o specie la alta, ţinând în
particular marile molecule protidice şi explicând anumite incompatibilităţi
biochimice, ca de exemplu reacţiile de imunitate şi fenomenele alergice;
5) Noţiunea de specie,
prin care se exprimă faptul că fiinţele vii se împart într-un mare număr de
tipuri deosebite unele de altele, respectiv caracterizate de o formă, de o
organizare, de proprietăţi determinate, conferind fiecărui tip astfel definit
unitate, autonomie, trăinicie ereditară, fapt pe care ştiinţa, chiar cea cu
tendinţă evoluţionistă, este constrânsă să-l recunoască;
6) Fenomenul generaţiei
spontane este exclus în condiţiile actuale de întocmire a biosferei. A trebuit
să vină secolul XIX şi experienţele decisive ale lui Louis Pasteur în afara
căror, ştiinţific vorbind, "nu cunoaştem nimic despre originea sau despre sfârşitul vieţii".
S-au indicat astfel ca fenomene absolut caracteristice şi originale vieţii, reproducerea
şi ereditatea. Fiinţele aduse la existenţă de Dumnezeu, fiecare "după
soiul ei", au fost chemate să se înmulţească şi să-şi reproducă tipul
specific, "după soiul lor" (Geneza 1:11-12; 21, 24-25);
7) Ordinea de apariţie a
fiinţelor vii, pe care descoperirile paleontologice n-au făcut decât să o
confirme, vegetalele precedând animalele, popularea oceanelor făcându-se înainte
de cea a continentelor;
8) Faptul că apariţia
omului pe scena lumii corespunde unei încoronări, eveniment biologic cu care
nici un altul nu poate fi comparat ca importanţă (Lucien Cuénot, 1932) şi care
este în raport cu manifestarea unei serii de "noutăţi" (dezvoltarea
inteligenţei conceptuale; substituţia individului anonim cu persoana, primul fiind
element interschimbabil al speciei animale; fabricarea de unelte; limbajul
conceptual; viaţa socială) astfel că "omul îşi trăieşte viaţa la un nivel
atât de ridicat, încât inaugurează o nouă perioadă a istoriei lumii"
(Vandel, 1968).
De atunci, Natura pare să
fi intrat într-o "fază de relativă stabilitate" (Cuénot); această
stabilitate a vieţii, care uimeşte atâta pe biologii contemporani, corespunde
tocmai cu ceea ce Biblia, referitor la ziua a 7-a, numeşte "odihna
Domnului", zi în care, spre deosebire de altele, nu se pomeneşte nici despre
seară, nici despre dimineaţă; ceea ce pare să indice că nu s-a terminat încă,
zi în care Dumnezeu a încetat să mai creeze ("bara"), toată lucrarea
Lui fiind terminată, dar nu să şi acţioneze (Ioan 5:17)
În fine, în acest prim
capitol din Geneza, găsim şi un rezumat fidel,
exact şi permanent actual al istoriei geologice şi biologice a planetei
noastre, în asemenea măsură încât poate fi tradus în limbaj ştiinţific modern
şi se poate stabili o concordanţă, un paralelism, un sincronism între
"zilele biblice" şi "perioadele geologice", fără sucirea
textelor, nici depăşirea faptelor sau aranjarea arbitrară a evenimentelor, în
afară de orice tentativă "concordistă" cu orice preţ, şi fără
limitarea Puterii lui Dumnezeu în ochii căruia "o zi este ca o mie de ani
şi o mie de ani sunt ca o zi" (Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8). Vezi TABEL I.
Evident, în stabilirea unui asemenea tabel comparativ, trebuie să ţinem seama
de două lucruri:
a) După cum
în limba noastră cuvintele "ziua", "aurora",
"amurg", etc., pot fi folosite într-un sens limitat sau într-un sens
larg, la fel termenul evreiesc "yom" poate însemna fie o zi de 24
ore, sau o perioadă de mai multă sau mai puţină durată, ceea ce este fără îndoială
cazul aici şi în raport cu totalitatea contextului;
b) în povestirea
mozaică, lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu începe cu "prima zi",
ci cu mult înainte, în cursul unei perioade de durată nedefinită, aflată mai înainte
de "prima zi" şi indicată prin aceste cuvinte: "La început...";
c) Pentru că nu a fost
menţionată nici seara, nici dimineaţa zilei a 7-a, începutul acestei zile
coincide logic cu sfârşitul zilei a 6-a ("dimineaţa" ei după ordinea
din calendarul ebraic) şi se poate pe drept trage concluzia că ne găsim încă în
ziua a 7-a.
Fără îndoială că într-o
asemenea problemă nu putem intra în amănunte. Biblia, de altfel, nu ne îngăduie;
scriitorul devotat, nepierzând din vedere scopul pe care Însuşi Dumnezeu i l-a
indicat, nu se încurcă cu amănunte. El se mulţumeşte să menţioneze pentru
fiecare perioadă esenţialul, ceea ce constituie un jalon, un reper în mersul
Universului, în particular cel al planetei noastre, către starea ei actuală,
sfârşitul unei etape şi începutul alteia. În ce priveşte lumea animală, aparent
este vorba în povestirea lui Moise numai de vertebrate, deşi anumiţi termeni
folosiţi pentru desemnarea unora sau altora din reprezentanţii lumii animale
ar putea avea un sens mai larg şi ar sugera adaptări ce depăşesc cadrul acestei
ramificări.
Ţinând seama de toate
acestea, geologul Albert de Lapparent declara: "Dacă aş fi nevoit să
sintetizez în patruzeci de rânduri achiziţiile cele mai autentice ale
geologiei, aş copia textul din Geneza, adică istoria Creaţiei Lumii, aşa cum a
arătat-o Moise".
Nu mai puţin admirabilă
este armonia Scripturilor, Unitatea Bibliei care se constată şi aici: faptele
şi evenimentele trecutului Universului, al Pământului şi al Omenirii arătate în
primele pagini ale Cărţii Sfinte, apoi confirmate mult mai târziu de
astronomie, geologie, biologie, pe măsura dezvoltării acestor ştiinţe, sunt
indicate şi în alte cărţi din Biblie (Iov, Isaia, Psalmi...), uneori cu o
precizie şi mai mare. Există un acord perfect între diferitele părţi ale
Scripturii. În particular cartea lui Iov, la care ne-am referit de mai multe
ori, în afară de valoarea ei pentru domeniul strict spiritual, este remarcabilă
şi din alte puncte de vedere, mai ales din cel de care ne ocupăm aici. Este
probabil cartea cea mai veche a Bibliei, scrisă acum aproape 4.000 de ani,
poate nu la multă vreme după evenimentele pe care le relatează patriarhul Iov.
Eroul acestei cărţi este un personaj istoric (cf. Ezechiel 14:14; Iacov 5:11),
care a trăit cu mult timp înainte de Moise, cu siguranţă cu vreo câteva sute de
ani înaintea lui Avraam. Or, s-a observat pe de-o parte, că nici unul din
numele menţionate în cartea lui Iov nu era simbolic. Pe de altă parte, această
carte sugera într-un limbaj accesibil,
În imagini
uimitoare, pe care ştiinţa modernă nu le neagă, o serie de fenomene naturale:
mersul astrelor şi locul pământului în Univers, refracţia luminii, presiunea
atmosferică, evaporarea şi circuitul apei în Natură...
E. Cele trei povestiri ale Creaţiei
Se menţionează adesea
existenţa a două povestiri biblice ale Creaţiei, opuse, contradictorii,
aparent din surse diferite şi divergente: cea din capitolul I (Geneza 1: 1 la 2:3)
şi cea din capitolul II (Geneza 2:4-25), "povestirea profesorului şi cea
a poetului".
Or, între cele două
povestiri nu există opoziţie, ci complementaritate. Cu cât privim Biblia mai îndeaproape,
observăm că ea începe nu cu două ci cu trei povestiri, conducându-ne treptat în
centrul revelaţiei:
a) Prima
povestire, foarte scurtă, (Geneza 1:1) ne indică lucrarea făcută de Dumnezeu
mai înainte de prima zi, adică "la început" şi situează pământul în
raport cu ansamblul universului;
b) A doua
povestire (Geneza 1:2 la 2:3) descrie diferitele faze ordonate cronologic ale
istoriei geologice şi biologice a planetei noastre;
c) A treia, mai puţin
sistematică şi fără să apeleze la cronologie, este centrată asupra omului (Geneza
2:4-25).
Universul! Pământul! Omul!
Ce înlănţuire! Ce pedagogie! Ce armonie! Ce continuitate şi unitate!
F. Partea evoluţiei în planul lui Dumnezeu
Se pune acum o întrebare
referitor la Viaţă şi la ansamblul fiinţelor vii:
Care este partea evoluţiei
în formarea speciilor şi în istoria generală a biosferei? A existat într-adevăr
o vreme când acest cuvânt "evoluţie", sinonim cu cel de
"transformism", juca rolul de cuvânt magic pe care era suficient să-l
pronunţi pentru a răspunde la toate întrebările, pentru a ajunge la capătul
tuturor problemelor. Era, ceea ce se numea încă "teoria descendenţei"
care, aplicată pe întreaga scară biologică, se rezuma la această formulă
lapidară: "Omul se trage din maimuţă" şi se concretiza prin
stabilirea unor arbori genealogici, monofiletici sau polifiletici, adică
ramificaţii pornind de la o singură tulpină sau de la mai multe, după tendinţa
sau ideile fiecăruia şi jalonate printr-o serie de "forme de
trecere", sau pretinse astfel, socotite reale sau numai presupuse, în
majoritatea cazurilor pur ipotetice fie în însăşi existenţa lor, fie, mai
general, prin legăturile care păreau a fi observate între una sau alta din
aceste forme şi formele vecine.
Au trecut însă mai mulţi
ani de când a apărut o "criză a evoluţionismului". Cu tot entuziasmul
excesiv produs de sistemul lui Teilhard de Chardin, s-a putut vorbi de
"iluzie transformistă" (Louis Vialleton, 1929), de "dogmă în
care preoţii nu mai cred, dar o menţin pentru popor" (Paul Lemoine, 1935),
de "marea iluzie a lui Teilhard de Chardin" (Dr. Maurice Vernet,
1964), de "teorie iluzorie" (Louis Bounoure, 1965), de "Evoluţia
în contestaţie" (Jacques Goldberg, în Science et Avenir - Ştiinţă şi
viitor -, Septembrie 1968). Mărturisesc la fel despre această criză şi despre
această contestaţie a concepţiei evoluţioniste lucrări mai recente, atare în
limba engleză: "The Genesis Flood" (Potopul din Geneza), cu subtitlul:
"The Biblical record and its scientific implications de John C. Whitcomb,
Jr., şi Henry M. Morris de la Institutul de Cercetare a Creaţiei din San
Diego, în Statele Unite (prima ediţie, 1961, ediţia a 19-a, 1975), şi
"Scientific creationism", de o echipă întreagă de savanţi, fizicieni,
chimişti, geologi, bilogişti a aceluiaşi Institut de Cercetare a Creaţiei
(prima ediţie, 1974, a doua ediţie, 1975). În limba franceză: "Evolution
ou Creation?" de Jean Flori şi Henri Rasolofomasoandro, cu o prefaţă a
Profesorului Ariei A. Roth, care predă biologia la două universităţi americane
(ediţia a doua, 1974).
De aceea astăzi, când se
vorbeşte despre evoluţie, trebuie să se ţină seama de această criză şi de
diferitele definiţii ce pot fi date.
1) Evoluţia este o
realitate; prin aceasta trebuie să înţelegem:
a) Variaţiile
de ordin genetic, de amplitudine limitată, ce se cheamă mutaţii şi corespund
microevoluţiei;
b) Succesiunea
florelor şi faunelor, observată în cursul erelor geologice şi corespunzând
macroevoluţiei;
2) Urmează în domeniul
teoriei, încercările de explicare a evoluţiei, a macroevoluţiei, şi mai ales a
megaevoluţiei (= geneza marilor tipuri de organizaţie). Aceste explicaţii pot,
după sistemul filozofic de care se leagă, să fie împărţite în două grupe:
a) Evoluţionismul,
este un ansamblu de teorii ce nu exclud noţiunea de finalitate şi, prin urmare,
de intenţie (Cuénot, Guyénot, etc.).
b) Transformismul,
este un ansamblu de concepţii materialiste şi macaniciste ale Evoluţiei care
au ca bază hazardul.
Aceste teorii, oricare ar
fi ele, caută să explice în ce mod, prin ce procese, sub acţiunea căror factori
au putut să ia naştere şi să se dezvolte marile tipuri de organizare ce
constituie ramificările, ceea ce corespunde cu megaevoluţie. Este vorba aici
prin urmare de ceva mult mai larg şi mai profund decât geneza speciilor
vegetale şi animale. Tot ce se poate spune cu privire la această latură
teoretică numită megaevoluţie este că are la bază numai presupuneri (H. şi G.
Termier).
1) De fapt, ceea ce se
ştie mai precis în materie de evoluţie se referă la micro-evoluţie, adică la
mutaţii, variaţii bruşte de slabă amplitudine, ce interesează numai detaliile,
prin urmare neafectând fundamental tipul specific. Aceste variaţii sunt
ereditare, adică de ordin esenţial genetic. Niciodată "o însumare de
mutaţii nu ar fi suficientă pentru realizarea unor organe noi la fel de complexe
şi mai ales la fel de coordonate ca cele pe care ni le prezintă viaţa" (Guyénot,
citat de Dr. Maurice Vernet). Cu atât mai puţin, cu cât totul se petrece ca şi
cum ele s-ar produce la întâmplare, fie spre rău, fie spre bine, dar mai adesea
spre rău, în sens diminutiv, determinând malformaţii, tare, caractere
patologice şi teratologice. Caracterul lor fortuit, adeseori regresiv, scăzut
şi teratogen (= creator de anomalii, de deficienţe, de monstruozităţi) amplitudinea lor foarte mărginită, incapacitatea lor de a
crea organe noi, prin consecinţă, absenţa lor de putere înnoitoare înlătură
mutaţiilor enorm din importanţa evolutivă ce a fost pusă pe seama lor.
2) Ca urmare a concepţiei
lui Darwin, s-a făcut din selecţia naturală, consecinţă a luptei pentru viaţă,
unul din factorii esenţiali ai Evoluţiei. Selecţia naturală este o realitate,
dar i s-a exagerat însemnătatea şi i s-a falsificat sensul, ca factor al
evoluţiei. Este vorba mai curând de un factor de conservare al tipului mediu al
speciei, eliminând variaţiile prea depărtate de acest tip, în principiu mai
puţin bine adaptate decât el la condiţiile actuale ale mediului. Astfel,
mutaţiile care ar putea să se producă în natură vor fi în majoritatea cazurilor
eliminate prin selecţie sau în cursul încrucişărilor naturale, şi uneori chiar
de la naşterea lor, dacă ele corespund atunci unor gene letale (letalis = muritor) ce intră în
combinaţii ereditare incompatibile cu viaţa.
3) Pentru unii din
biologi, în particular pentru Lucien Guenot, o fiinţă vie, animal sau plantă,
nu trăieşte decât în mediul care convine structurii ei. Adaptarea necesară şi
suficientă este în mod obligatoriu anterioară instalării într-un loc gol şi
constituie întotdeauna o "preadaptare". Pe scurt, ceea ce se numeşte
"adaptare" se exprimă printr-un ansamblu de caractere structurale şi
fiziologice deja realizate, care în raport cu instalarea speciei respective în
mediul adecvat, pot fi numite caractere profetice. Deci nu mediul este cel care
modelează şi creează organul sau organismul, cum postula Jean Lamarck, ci tipul
de organizare determină instalarea într-un mediu dat şi, prin urmare, modul de
viaţă.
4) Specia este o
realitate, o entitate distinctă, unitatea practică de bază a clasificării
animale şi vegetale; mutaţiile despre care am vorbit având loc în cadrul
speciei. Dar, ce anume este specia? Specia despre care vorbeşte Biblia,
corespunde oare, în mod riguros cu "specia" în sens botanic sau zoologic
al cuvântului? Sunt oare de acord chiar naturaliştii în ceea ce priveşte
extinderea şi limitele speciilor? A existat totdeauna printre ei, pe de-o parte, cei care preferau "grupările" (marile
specii sau speciile colective ale lui Charles Linné, numite şi
"linneice"), pe de altă parte, "pulverizatorii" (micile
specii sau speciile elementare ale Dr. Alexis Jordan, denumite şi
"jordanice"). De exemplu, acolo unde Linné nu vedea decât o singură
specie la mica cruciferă Draba vema, Dr. Jordan identifica peste 200; diferenţierea
şi delimitarea speciilor cer mai de grabă intuiţie şi nu demonstraţie, se leagă
mai mult de tact, de sensibilitate, de "fler": e ceea ce se degajă
din lucrările unor biologi ca Cuénot, Guyénot, care au încercat să contureze
speciile. Savantul American Dr. Franck Lewis Marsh a introdus, în anul 1947,
noul termen de "BARAMINS", un neologism, compus din două cuvinte din
limba ebraică, din "bara" (creat) şi din "min" (specie),
acest nou termen corespunde, în acelaşi timp, cu speciile biblice, recunoscând,
pe plan ştiinţific, stabilitatea şi diversificarea în anumite limite a
speciilor; acest nou cuvânt ar cuprinde "marile specii" (= grup de
specii, ca de exemplu Levitic 11:15, unde este vorba de "corbul şi toate
soiurile lui"), adică în anumite cazuri de familii, în aceiaşi
perspectivă, a introdus L. Vialleton în anul 1929 noţiunea de tipuri formale.
Astfel concepută, specia, într-un sens mai larg al cuvântului, nu este absolut
fixă, ci este susceptibilă unei oarecari variaţii ca urmare a unor mutaţii, a
unor hibridizări, sau a altor procese încă necunoscute.
5) Paleontologia ne arată
că, în ceea ce priveşte animalele, toate marile tipuri de organizare, cuprinzând
şi vertebratele, datează încă din timpurile primare cele mai îndepărtate. În
era Cambriană trăiau reprezentanţii unei faune "foarte evoluate". În
plus, marile grupe au o origine caracterizată drept "criptogenă",
adică ascunsă, misterioasa. Ele apar brusc, "cu caracterele lor esenţiale
şi ca invenţii noi, fără să fie legate de grupe anterioare prin forme
intermediare". Aşa e cazul cu Archoeopetrix, o pasăre fără îndoială, care
prezintă "trăsăturile unei invenţii noi, apărută fără nici o legătură
genealogică cu invenţia reptilă" (L.Vialleton, 1929; L. Bounoure,1969).
Dipnoi-ul şi Coelacanth-ul, aceşti peşti curioşi, ca şi, printre vegetale, venerabilul Ginkyo biloba, departe de a
dovedi evoluţia, arată extraordinara stabilitate şi supravieţuirea remarcabilă
a anumitor forme din erele primare ca fosile vii. Astfel, sunt numeroase
formele pancronice, adică acelea care au parcurs perioade mari de timp fără să
sufere schimbări notorii, dovedind în acest fel stabilitatea speciei, o
stabilitate mult mai mare decât se închipuia în secolul al 19-lea. Ultimul mare
plan de organizare, cel al vertebratelor, datează din era cambriană, adică de
mai multe milioane de ani; şi în cadrul acestei familii, rechinii, de exemplu,
nu s-au schimbat prea mult de la apariţia lor în era secundară, cu 150 milioane
de ani în urmă.
6) Transformismul nu se
poate referi nici la procesele şi la mecanismele care au dominat evoluţia şi
care au determinat-o, şi nici la calea urmată, de unde a rezultat diversitatea
arborilor genealogici. Toate acestea, precum şi reconstituirea unor animale de
mult dispărute, cu care se leagă, în ciuda aplicării cinstite, pornind de la câteva
rămăşiţe fosile, a "principiului corelaţiilor" enunţat de Cuvier,
comportă în mare parte doar nişte ipoteze şi reprezintă în mare măsură nişte închipuiri
ale gândirii, fără să exprime realitatea unor fapte. Se recunoaşte că ceea ce
lipseşte sunt tocmai "punctele de plecare", adică formele
intermediare, formele care fac trecerea de la un mare grup la alt mare grup.
Atunci, se imaginează, se presupune, se apropie, se leagă cap la cap în mod
artificial, pentru ca să ni se prezinte "o evoluţie punctată".
Profesorul P. P. Grasse ne pune în gardă împotriva arborilor genealogici astfel
stabiliţi; ceea ce spune el în legătură cu primatele şi cu omul, se poate
extinde la toate încercările de acest fel: "...trebuie să ne ferim să
acceptăm cu prea mare uşurinţă reconstituirile strămoşilor noştri în baza unor
documente mizerabile (câţiva dinţi, un fragment de falcă, o calotă craniană),
pe care ni le propun cu multă seriozitate, unii paleontologi cu foarte multă
imaginaţie. Toate acestea explică promptitudinea cu care arborii genealogici ai
omului au fost construiţi, dar cu care au fost şi dărâmaţi. Avem acum impresia
că lucrările cele mai recente sunt mediocre, deşi ele se referă la nişte descoperiri noi şi interesante. Autorii acestor
lucrări n-au nici cunoştinţele şi nici bunul simţ care să le permită să le
interpreteze în mod corect ("Tu, acest mic zeu" p. 105). Arborii
genealogici în măsura în care sunt valabili, adică utili, nu sunt decât nişte
scheme care exprimă unele asemănări organizatorice între grupuri sau între
specii, mai de grabă unele afinităţi şi nu o înrudire reală sau o afiliere. La
fel cu omologiile, cu asemănările care se descoperă între animale aparţinând
unor clase diferite, studiul acestor asemănări fiind la baza anatomiei
comparate; asemănările arată tocmai unitatea fundamentală a planului de
organizare a animalelor.
7) Transformismul ridică
mai multe probleme decât este în stare să rezolve; iată, de exemplu, două
dintre ele:
a) Care sunt
originile şi semnificaţia simetriei radiale la anumite animale (steaua de mare,
ariciul de mare), şi prin urmare raporturile ei cu simetria bilaterală de la
numeroase alte reprezentante ale regnului animal?
b) Dacă a
fost evoluţie, atunci cum s-a făcut trecerea de la nevertebratele inelare
(anelide, moluşte...), care sunt hiponeurale (cu sistem nervos ventral), la
organizarea exact inversă epineurale (cu sistemul nervos dorsal) a
vertebratelor? Este adevărat că în legătură cu aceasta se aminteşte de
amphioxus, despre care se spune că este o fosilă vie admirabilă, care, într-un
fel oarecare s-a solidificat; dar nimeni n-a găsit un amphioxus în stare de
fosilă, dimpotrivă, este vorba de un epineural tipic, care în nici-un caz nu
poate fi o formă intermediară. Degeaba s-ar invoca şi jamoytius, care se
aseamănă din multe puncte de vedere cu amphioxus, deşi este fosilă, şi care
este un veritabil epineural, venit prea târziu, în era siluriană sau în cea
devoniană, după primele vertebrate (era cambriană).
Următorul citat pare să
precizeze starea actuală a problemei:
"Dacă majoritatea
biologilor admit cu uşurinţă evoluţia la nivelul raselor şi varietăţilor, adică
microevoluţia, ei sunt mult mai rezervaţi în explicarea macroevoluţiei, ceea
care formează un mamifer, un peşte, o pasăre... Sistemul mutaţie-selecţie
reprezintă o construcţie abilă şi luminoasă.
Sistemul este logic şi chiar satisfăcător pentru spirit, dar introduce mai
multe ipoteze decât certitudini" (Jacques Goldberg: "Evoluţia în
contestaţie", în Science et Avenir", Sept. 1968).
"Nu poţi decât să
crezi în evoluţie, recunoaşte Jean Rostand, bineînţeles că nu poţi face altceva
decât să crezi. Toată diferenţa este între temerarii care cred că ştiu şi înţelepţii
care ştiu că cred" ("Ceea ce cred eu", 1953 - Ce que je crois).
Acelaşi autor revine la
evoluţie, "la incredibilul pe care trebuie să-l credem", în
"Inquiétudes d’un biologiste" - Neliniştile unui biolog - 1968):
"Nu ignor enormitatea unei asemenea credinţe. De altfel, este sigur oare
că ne dăm exact seama de ceea ce zicem atunci când demonstrăm existenţa în
trecut a unor evenimente dintre care cel mai mic, dacă i-am fi astăzi martori,
ne-ar face să ne îndoim de raţiune?..."
De asemenea, fără a se mai
ocupa de microevoluţie şi nici de succesiunea florelor şi faunelor în cursul
erelor geologice (macroevoluţie), Prof. L. Bounoure (1965) se exprima astfel:
"Planul infinit
variat, după care este construit fiecare animal şi care îl adaptează la un
mediu de viaţă determinat, îl face să apară ca o operă a raţiunii: numai o
raţiune intenţională şi atotputernică a putut să-şi supravegheze creaţia.
Astfel, refuzul de a vedea în viaţă şi în formele ei perfecte semnele unei
Creaţii divine, antrenează pe evoluţionişti în erorile şi iluziile unui sistem
care nu este decât neverosimilitate şi contradicţii. Dar analiza aprofundată a
realităţilor biologice conduce pe observator la adevărul acelei povestiri din
Geneza în care Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu mulţumit de opera Sa creatoare:
"...Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune".
Ce concluzie se poate
trage din toate acestea?
1) Doctrina evoluţiei prin
ea însăşi nu rezolvă nimic; ea nu face decât să îndepărteze problema
originilor.
2) Biblia nu precizează
mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a crea, mecanismul intim şi detailat al
creaţiei. Aceasta ne este prezentată ca desfăşurarea unui plan, ca o istorie
ordonată, prin urmare, ca rezultatul unei intenţii. Primul capitol din Geneza
ne apare ca "film" al Creaţiei. De altfel cuvântul "evoluţie"
în sensul lui primar nu însemnează oare "acţiunea de a desfăşura?"
3) Evoluţia, în sensul
evoluţioniştilor, n-a putut să aibă decât o contribuţie şi o amplitudine
limitată; ea nu exclude, din partea lui Dumnezeu, acţiunea altor mecanisme. Ea
nu poate fi concepută decât în cadrul creaţionismului. După cum sublinia
Vialleton, "cuvântul creaţie care fusese izgonit din limbajul biologic,
trebuie să-şi reia locul...". Iar Prof. Jacques Kauffmann declară că ar fi
mai exact să se înlocuiască cuvântul "evoluţie" cu expresia
"proces divin al Creaţiei".
4) Teoriile evoluţiei care
au apărut în secolul trecut, lamarckismul, darwinismul, şi care se dovedeau deja
insuficiente, apar acum depăşite. Lamarckismul, căruia şcoala rusă de biologie
Mitchurine-Lyssenko îi dăduse o nouă înflorire pe la 1949 "a primit acum,
cu adevărat, lovitura de graţie" datorită progreselor geneticii.
5) Mutaţiile, presupunând
că unele din ele ar avea o reală valoare evolutivă, n-au avut niciodată decât
un caracter limitat. Dar, prin însăşi discontinuităţile lor, prin caracterul
lor "cvasi-explosiv", nu au oare valoarea de "creaţii?"
6) Se subliniază că o
"evoluţie chimică a precedat evoluţiei biologice", care ar fi ajuns
chiar la un aranjament molecular dotat cu un fel de viaţă rudimentară de
"previaţă". Această evoluţie se referă de fapt la "condiţiile"
care trebuiau să fie reunite pentru apariţia vieţii. Ele se referă la
pregătirea "leagănului" vieţii. Dumnezeu a făcut, a modelat pământul.
L-a adus la punctul dorit, pentru a permite viaţa şi mai târziu omenirea (Isaia
45:18). Cunoştinţele noastre actuale nu aduc nici o dovadă asupra existenţei
unei eventuale vieţi extra-terestre. în particular, aşa-zisele urme de organisme
observate în meteoritul "Orgoliu" corespund fie cu artifacte (structuri artificiale), fie cu poluări.
7) Procesul de creaţie,
chiar privit sub aspect evolutiv, nu poate fi înţeles decât în cadrul unei
finalităţi. Deşi Dumnezeu nu este în El Însuşi o explicaţie ştiinţifică,
aceasta nu ne permite să facem abstracţie de Dumnezeu. Iată ce scrie în
legătură cu aceasta Prof. P.P.Grasse, evoluţionist convins, dar nu darwinist:
"Afirmarea, chiar cu o siguranţă olimpică, că viaţa, că fiinţele vii s-au
născut printr-o simplă întâmplare şi au evoluat, la fel, aşa la întâmplare,
este o presupunere, o supoziţie gratuită, pe care noi o socotim eronată, în
dezacord cu faptele... Eforturile îmbinate ale paleontologiei şi ale biologiei
moleculare, aceasta din urmă debarasată de dogmele ei, ar trebui să ducă la
descoperirea mecanismului exact al evoluţiei, poate fără a ne dezvălui cauzele
orientării descendenţelor, a finalităţii structurilor, a funcţiilor, a
ciclurilor vitale. Este posibil ca în acest domeniu, biologia, neputincioasă,
să dea cuvântul metafizicii". (În "Evoluţia a ceea ce este viu"
1973, p. 181 şi 401).
În orice
caz, este uimitoare constatarea că oricare ar fi atitudinea noastră
(evoluţionismul rămâne mai mult ca o teorie ştiinţifică, o atitudine a gândirii
şi un limbaj), pentru a rezuma istoria geologică şi biologică a planetei
noastre, şi întemeiaţi strict pe fapte, am folosi astăzi aceleaşi cuvinte pe
care le-a scris Moise.
Deci, fără nici o rezervă
şi fără extrapolările pur ipotetice făcute de autorul rândurilor de mai jos,
putem trage concluzia cu privire la povestirea creaţiei prezentată de Biblie în
primele ei pagini:
"Astăzi, cu atâtea
cunoştinţe ştiinţifice noi, am avea ceva esenţial de schimbat dacă ar trebui să
restaurăm o primă frescă a Creaţiei?" [11].
* * *
Iată acum a treia parte a
problemei:
G. Încotro se îndreaptă Creaţia? Care este destinul ei final?
Nu trebuie să ne amăgim cu
raţionamente false. Biblia ne spune: "Căci firea (Creaţia) a fost supusă
deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o..." (Romani 8:20).
Această afirmaţie a apostolului
Pavel se referă la începuturile omenirii când, "prin greşeala unui singur
om, a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea" (Romani 5:12).
"Pământul a fost blestemat" (Geneza 3:17; 5:29). Creaţia întreaga a
fost blestemată.
De aceea, fără ocolişuri
şi fără să putem avea îndoieli în ce priveşte declaraţiile ei asupra acestui
subiect, Biblia ne vorbeşte despre Sfârşitul Lumii, despre Sfârşitul Universului
material (Psalmul 102:25-27; Evrei 1:10-12; Isaia 51:6; Matei 24:29-35; Apocalipsa
6:12-14; 2 Petru 3:10-12; Apocalipsa 21: 1 şi 5; 10:5-6...).
Or ştiinţa, nu cea a babilonienilor
sau a egiptenilor, nici a grecilor, sau a Evului Mediu, nici chiar cea de la sfârşitul
secolului al XIX-lea care mai postula încă eternitatea materiei, Veşnicia
Universului material, ci ştiinţa secolului XX, din era electronicii şi a
astronauticii, ştiinţa actuală are acelaşi limbaj ca şi Biblia.
În acest sistem închis şi
limitat ce ar constitui Universul, energia degradată, inutilizabilă şi
irecuperabilă, aşa-numita ENTROPIE, creşte fără încetare. Lumea tinde spre o
stare de inerţie completă. Un fel de moarte termică prin frig - zero absolut -,
imobilitate universală, întunecime totală, linişte completă. Orice
eterogenitate, diferenţiere, sau mişcare vor fi dispărut. Nici fiinţe, nici
lucruri, nici lumină, nici sunete... Fiecare eveniment, fiecare fenomen
epuizează capitalul iniţial de energie din universul nostru considerat ca un
sistem izolat şi îl apropie astfel de moarte (Moreux, Sir James Jeans, Lecomte
de Noüy).
Alţi savanţi, este
adevărat, sunt de altă părere. Ei consideră că lumea se află într-o continuă
transformare
şi că distrugerile produse într-un loc sunt
compensate printr-o regenerare în altă parte. Se creează noi atomi, Creaţie
care s-ar asemăna cu un "remontoar", care ar îndepărta degenerescenta
termodinamică a universului şi ar menţine constantă entropia (Paul Couderc,
citat de Vandel). Această regenerare neîncetată şi nedefinită a materiei este
de domeniul ipotezei, dincolo de controlul ştiinţei. Faţă de realitatea
epuizării substanţei universului prin iradiere, prin această “împrăştiere",
această "evaporare" a corpurilor cereşti în lumină, se ajunge tot la
o moarte a Universului prin frig.
Frigul! dar şi accidentul,
poate o ciocnire, căci "drumurile cerului nu sunt lipsite de
primejdii". Mai sigur însă prin explozii formidabile, ca urmare a
excesului de presiune interioară a unor astre, sau prin efectul propagării
reacţiilor termonucleare în lanţ până la explozie, la frământarea corpurilor
cereşti, la dezagregarea şi dispersarea lor într-o adevărată pulbere cosmică:
acesta ar fi destinul universal şi de neînlăturat al corpurilor cereşti; o
moarte prin foc şi în foc cu fuziune, dezintegrare, dizolvare a elementelor
aprinse (cf. Luca 21:25-26; Matei 24:29; Apocalipsa 6:12-14; 2 Petru 3:10-12).
De aceea, profeţia apostolului Petru se reliefează în mod deosebit, în lumina
eventualităţilor pe care le arată astăzi ştiinţa. Evident, după cum remarcă Dr.
Billy Graham, "nu putem să facem decât presupuneri în lumina cunoştinţei
ştiinţifice modeme", dar... "presupuneri raţionale pentru
interpretarea evenimentelor viitoare... Astfel, noi putem înţelege astăzi
descrierea făcută de Petru cerurilor noi şi pământului nou, lucru cu neputinţă
acum o generaţie... Este uimitor faptul că acum două mii de ani, autorul
inspirat în mod divin a folosit cuvântul "a descompune" care a
devenit azi atât de actual în ştiinţa contemporană" [12]. Cum bine zice
Scriptura: "Tu eşti ţarână şi te vei întoarce în ţărână" (Geneza 3:19);
cf. Eclesiastul 12:9), fapt ce se aplică nu numai omului, ci şi Universului întreg,
având o rezonanţă şi o însemnătate, nu numai strict biologică, dar şi cosmică
şi de ordin fizico-chimic.
Acest sfârşit al
universului material îl putem înţelege mai bine prin eventuala existenţă în Cosmos
a antimateriei, şi chiar a lumilor de antimaterie. Pe când atomul de materie
este format dintr-un nucleu încărcat de electricitate pozitivă în jurul căruia
gravitează, pe mai multe orbite concentrice, ca planetele în jurul soarelui,
corpusculi încărcaţi cu electricitate negativă, electronii sau negatonii,
antimateria ar fi o materie constituită din antiparticule, particule
simetrice, de semn electric contrar, în raport cu particulele ce intră în
constituţia materiei. Fizica modernă a pus în evidenţă mai multe asemenea
antiparticule: pozitoni, antiprotoni, antineutroni... Ar fi suficient atunci ca
materia Universului să ajungă în contact cu sistemele de antimaterie, pentru a
fi instantaneu distrusă.
Oricum am privi problema,
ajungem la aceeaşi concluzie, şi anume, că Universul material nu este veşnic.
Încă din
1911, matematicianul Henri Poincare era de această părere:
"În orice caz,
trebuie să renunţăm la visul transformării veşnice şi la neîncetata renaştere
a lumilor".
Câţiva ani mai târziu,
geologul Pierre Termier, prin perspectiva specialităţii sale, scria:
"Evident, aceasta nu
va dura veşnic. Nimic din Univers nu durează veşnic. Timpul nimiceşte toate
lumile, precum în mica noastră lume toate imperiile. Ne întrebăm uneori, noi
geologii: când se vor sfârşi toate? Oh! nu ar fi nevoie de cataclisme prea mari
pentru ca pe pământul nostru, acum atât de matern, cu fiinţele lui vii, să nu
mai existe viaţă... pământ sterp, devenit un astru gol şi mort, unde nu mai
mişcă nimic, groază, pentru
planetele şi stelele vecine, după ce a fost, multă vreme, obiectul invidiei
lor" [13].
Pentru Prof. Vandel,
"escatologiile care aduc argumente pentru sfârşitul Universului răspund
unei concepţii deterministe, care implică negarea libertăţii în lume". El
admite totuşi că într-o zi soarele nostru, a cărui strălucire este de origine
termonucleară, se va stinge [14].
Contrar cu ceea ce
postulează Prof. Vandel, nu se poate confunda ordinea lumii actuale, cuprinzând
şi destinul ei, adică ansamblul "determinismului" ei, cu destinul omului,
în a cărei fixare omul îşi are partea lui; prin ce, anume, ar fi sfârşitul
Universului material "negarea oricărei libertăţi în lume", adică, pe
de-o parte, negarea libertăţii omului şi, pe de alta, negarea liberei suveranităţi
a lui Dumnezeu, a acestui Dumnezeu despre care regele Solomon spunea: "Dar
ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile
cerurilor nu pot să Te cuprindă" (1 Împăraţi 8:27). El care rămâne Stăpânul
absolut al Vieţii şi al Morţii, al Timpului şi al Veşniciei?
N-am intrat oare în ceea
ce evenimentele actuale, confruntate cu declaraţiile Bibliei, ne dau dreptul
să numim "era escatologică?" Toată această tehnică a omului, cu
perfecţionările şi rafinamentele ei este pe pragul de a se întoarce împotriva
inventatorului ei, şi va fi, fără îndoială, unul din instrumentele de care se
va folosi Dumnezeu pentru a pune capăt acestor "zile din urmă" în
care trăim acum, şi pentru a face să dispară "cerurile şi pământul cu tot
ce este pe el" într-un cataclism general (2 Petru 3:7 şi 10-12). Ca pe
vremea turnului Babel, dar cu mijloace mult mai dezvoltate şi din zi în zi mai
puternice, omul vrea să joace rolul Creatorului, vrea să ia locul lui Dumnezeu;
dar el nu este decât un "ucenic vrăjitor" care pune în acţiune nişte
forţe şi declanşează nişte fenomene, pe care apoi nu le mai poate stăpâni.
Fiind un ecou al
strigătelor de alarmă ale ecologiştilor, pe care le aplică în domeniul în care
lucrează, şi pe care-l cunoaşte foarte bine, fizicianul nuclear german Bernard
Philberth scrie:
"Ameninţarea unei
exterminări totale apasă pe capul unei omeniri care, în mintea ei s-a zeificat,
şi care se supune propriilor ei planuri... Catastrofa mondială este permanent
prezentă şi gata să se declanşeze... Globul pământesc se află sub ameninţarea
unui dezastru absolut sigur, a cărui violenţă va depinde de împrejurările
momentului şi de nivelul de dezvoltare atins... Avem în faţa ochilor nişte împrejurări
concrete şi extrem de periculoase. Istoria nu
cunoaşte ceva asemănător..." (Războiul atomic şi Profeţiile Bibliei p. 70-74).
Să reţinem faptul că dacă
ştiinţa nu abordează decât foarte rar şi cu multă prudenţă problemele
escatologice, atunci când totuşi o face - că nu se poate altfel - o face
totdeauna cu gravitate şi cu seriozitate; ştiinţa ia atunci acelaşi limbaj ca
cel al Bibliei.
Biblia evocă, într-adevăr,
într-un fel extrem de precis semnele timpurilor. Isus Însuşi o face, mai ales în
marele său discurs escatologic, raportat de evangheliştii Matei (cap. 24),
Marcu (cap.13), şi Luca (cap. 21). S-a constatat că aceste diferite semne se
găsesc toate, reunite, în secolul nostru, semne care n-au existat în perioade
precedente, de exemplu în anul 1000. Găsim aici unul din aspectele
actualităţii Bibliei, constatarea contemporaneităţii şi a dimensiunilor
mondiale (în acelaşi timp cosmic şi terestru) a semnelor prevestitoare despre
care ne vorbeşte şi Biblia. Imposibil să închidem ochii la însemnătatea
escatologică a evenimentelor actuale, dintre care să luăm doar două exemple, de
natură diferită dar foarte semnificative atât unul cât şi celălalt: pe de-o
parte, creşterea frecvenţei şi a amplitudinii, a caracterului devastator şi
ucigător a cutremurelor de pământ, cum au fost cele din anul 1977, care a bătut
recordul anilor precedenţi. Pe de altă parte, Israel, care a devenit mai mult
ca oricând "acul indicator care marchează ora pe cadranul lui
Dumnezeu" (Ezechiel 36:24-26 şi 37:1-14; Ieremia 31:31-37 şi 33:19-22).
Deşi ea ne descopere
destinul omenirii în conformitate cu planurile lui Dumnezeu, Biblia nu este o
carte de preziceri; prin caracterul ei profetic, ea depăşeşte cu mult conjunctura
prezentă sau previzibilă pentru viitorul apropiat: escatologia biblică depăşeşte
infinit pronosticurile viitorologilor în concepţiile şi în limitările lor
omeneşti.
Când se va sfârşi
Universul? Ştiinţa, oscilând între o evoluţie lentă care cere milioane sau
chiar miliarde de ani, şi un cataclism brutal, fără veste, determinând un sfârşit
brusc, instantaneu, nu se poate pronunţa în mod absolut.
Nici Biblia nu face uz de
cifre, de date, dar ne dă indicaţii pe care nu trebuie să le trecem cu vederea:
"Ziua Domnului însă
va veni ca un hoţ. în ziua aceea, cerurile vor trece cu trăsnet..." (2
Petru 3:10; cf. Matei 24:42-44; Luca 12:40; 1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3
şi 16:15).
"Cerul dintâi şi pământul
dintâi pieriseră’(Apocalipsa 21:1).
Înainte de dispariţia
cerurilor şi a pământului într-o zdrobire generală, într-un formidabil
"foc de artificii" (2 Petru 3:7 şi 10-12), multe evenimente trebuie
să se producă, într-adevăr, după Biblie:
Răpirea Bisericii (1 Tesaloniceni
4:16-17);
Domnia Antihristului (2 Tesaloniceni
2:3-4; Apocalipsa 13).
Revenirea lui Isus Cristos
(Luca 21:27; Zaharia 12:3-5; Parusia;
Mileniul, cu refacerea
parţială şi provizorie care îl va caracteriza (Apocalipsa 20:1-6; Isaia 11:6-11
şi 65:17-25...).
Este cu neputinţă ca în
toate acestea pământul să fie izolat de restul Universului. Apoi, după judecata
lui Dumnezeu, din care face parte şi distrugerea Universului material,
desfiinţarea, nimicirea primei Creaţii, "supusă nu de voie, ci din pricina
celui ce a supus-o" (Romani 8:20) legilor neînduplecate ale timpului, ale
îmbătrânirii, descompunerii şi morţii, cortina se va ridica peste un Univers
nou, un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 21:1; 2 Petru 3:13; Isaia 66:22) întocmite
după legile unei orânduiri noi, cea a Veşniciei (Apocalipsa 10:6; 21:4 şi 24;
22:5; Evrei 12:26-27).
"Lucrurile dintâi au
trecut... Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21:4-5). [15] şi [16].