Capitolul V
OMUL
În acest
univers imens şi pe această mică planetă, despre care Biblia ne spune că
Dumnezeu a creat-o, i-a dat formă, a întărit-o, a ales-o "nu ca să fie
pustie, ci ca să fie locuită" (Isaia 45:18), iată pe om:
1. Ce este omul? Care este
natura lui?
2. De unde vine omul? Care
este originea lui?
3. Încotro se îndreaptă
omul? Care este destinul lui?
A. Caracteristicile omului
Naturalistul german
Blumenbach (1752-1840), unul din fondatorii antropologiei, dădea următoarea
definiţie despre om:
"ANIMAL rationale,
loquens, erectum, bimanum", adică: "Animal dotat cu raţiune, cu
limbaj articulat, cu statură verticală şi cu două mâini".
Într-adevăr,
din punct de vedere zoologic, acestea sunt caracteristicile esenţiale şi
absolut specifice ale omului: statura sa verticală este absolut specifică şi nu
are, din punct de vedere anatomic, decât raporturi îndepărtate cu diferitele
cazuri de bipedie observate în regnul animal, chiar la pretinşii săi vecini; mâna
omului este şi ea foarte specială, profund deosebită de cea a maimuţelor antropoide,
unealtă incomparabilă în slujba creierului; acesta din urmă este capabil de gândire,
de abstractizare, de generalizare, capabil să înţeleagă ideile de cauză şi de
efect fără de care nici o unealtă nu ar fi putut fi născocită. "Fără
această putere de generalizare, n-ar fi fost posibil un adevărat limbaj",
observă Vialleton, şi prin urmare nici viaţa socială. Iar "aceste
aptitudini se ivesc odată cu apariţia omului", dată fiind corelaţia
remarcabilă între viaţa psihică şi constituţia materială, care există la acest
ultim venit printre mamifere.
Cum am putea caracteriza constituţia materială a omului?
O putem exprima cu un cuvânt:
SLĂBICIUNE.
Se cunoaşte răspunsul lui
Blaise Pascal la întrebarea care îl obseda: "Ce este omul?"
"Omul nu este decât o
trestie, cea mai slabă din natură, un abur, o picătură de apă este suficientă
să-l omoare", dar, adăuga el de îndată: "Este o trestie gânditoare.
De aici trebuie să purcedem, nu de la spaţiu şi de la timp.
Biologii contemporani,
Louis Vialleton, Henri Rouviere şi alţii, au făcut aceeaşi constatare şi au
reluat aceeaşi temă:
"Omul apare ultimul
cu nişte trăsături particulare, unice, mai slab fizic decât majoritatea
animalelor... totuşi îşi manifestă încă de la început superioritatea incontestabilă.
Contrastul atât de izbitor dintre slăbiciunea constituţiei materiale a omului
şi importanţa cuceririlor lui scoate din plin în evidenţă deosebirea lui faţă
de animale" (L.Vialleton).
"Nou-născutul uman
este de plâns", s-a zis. Da, dar el trăieşte, este apt să trăiască. Şi
aceasta este, deja, ceva uimitor... O minune că naşterea este atât de
benignă" scrie (Jean Rostand, în "L’Aventure humaine").
Tocmai natura psihică atât
de specială a omului, compensând slaba adaptabilitate fizică şi marea sa
vulnerabilitate - care, de la apariţia lui, ar fi condamnat ireversibil geniul
uman la moarte - este cea care îi conferă omului universalitatea absolut unică în
lumea vie.
La aceste caractere de
ordin fizic, psihic, biogeografic, marele antropolog francez Armand de
Quatrefages, dincolo de orice idee preconcepută sau prejudecată, şi punând
problema doar pe plan ştiinţific, adaugă alte două: moralitatea, adică noţiunea
binelui şi a răului independent de orice idee de utilitate, şi religiozitatea,
adică credinţa în fiinţe superioare care pot influenţa destinul omului şi
convingerea că viaţa nu se mărgineşte la existenţa noastră actuală, ci la o
prelungire a acesteia dincolo de moarte.
Astfel, în mod obiectiv,
pe plan ştiinţific, natura cu totul specială a omului nu poate fi pusă la îndoială.
Or, cu mult înaintea
biologilor moderni, cu mult înaintea lui Blaise Pascal, psalmistul adresându-se
lui Dumnezeu punea aceeaşi întrebare:
"Ce este omul, ca să
Te gândeşti la el?" şi răspundea: "L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât
Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste
lucrurile mâinilor Tale" (Psalmul 8:4-6).
B. Capitolul 2 din cartea Genezei
Comparativ cu constatările
pe care le-am făcut mai sus, cu datele ştiinţifice pe care le-am rezumat, cât
de admirabil din punct de vedere spiritual şi literar ni se pare capitolul 2
din Geneza, urmare normală a primului capitol.
Vedem aceasta încă de la început,
de la originile omenirii, prin:
1. Instituirea şi organizarea muncii
a) A muncii fizice, "să cultive şi să
păzească grădina" (Geneza 2:15), nu să o distrugă şi să o lipsească de
echilibrul ei natural şi biologic fundamental, nici să continue o creaţie care
ar fi fost lăsată neterminată de Dumnezeu, pentru că ni se spune că Dumnezeu
Şi-a terminat “întreaga lucrare" în ziua a şaptea şi că a văzut că tot ce
făcuse "erau foarte bune" (Geneza 1:31 la 2:1-2).
b) A muncii
intelectuale, ca izvor al cunoaşterii, "să dea nume animalelor"
(Geneza 2:19), adică să facă inventarul bogăţiilor de pe domeniul lui; numele
este într-adevăr, semn de cunoaştere, rezumat şi sinteză a ceea ce putem
cunoaşte despre un lucru, o fiinţă, o persoană; naturalistul Karl Linné, părintele
clasificărilor noastre moderne, considera că nu face decât să continue lucrarea
începută de Adam în Eden, şi spunea: "Nomina si nescis, perit et cognitio
rerum", adică "Dacă nu cunoşti numele, ai pierdut însăşi cunoştinţa
lucrurilor".
2. Originea limbajului
Dumnezeu este un Dumnezeu
care vorbeşte: făptura pe care a chemat-o să stăpânească asupra creaţiei este o
făptură care vorbeşte; în om, Dumnezeu are de acum înainte un interlocutor. Până
la crearea omului, Dumnezeu a vorbit cu Sine Însuşi; de la apariţia omului, în
povestire nu se mai spune:
"Domnul a zis" (Geneza 1:3, 6, 9, 11, 14, 20, 24...) ci "Domnul
le-a zis" (Geneza 1:28).
De atunci, se
statorniceşte un dialog între Dumnezeu şi om (Geneza 2:16; 3:9, 16-19);
desemnarea animalelor cu numele dat de om este o aplicare a limbajului cu care
Dumnezeu Şi-a înzestrat şi prevăzut făptura. Prof. A. Vandel, deşi fiind de
părere că omul se trage din animal, declară că "limbajul oamenilor este cu
totul diferit de limbajul animalelor"... totodată "mijloc de
comunicare" şi "unealtă menită să exprime idei";
"concepe", prin urmare un "limbaj conceptual". "Gândirea
conceptuală... intim legată de cuvintele care o exprimă este apanajul omului,
pe care nu-l împarte cu nici o altă fiinţă" [1].
Iată deci un hiat
remarcabil între animal şi om, recunoscut de biologie şi subliniat în Biblie,
deosebirea însăşi existând între aceste două atitudini ale lui Dumnezeu:
"Dumnezeu a
zis"... şi "Dumnezeu le-a zis"... [2].
3. Povestirea biblică ne pune şi înaintea statutului perechii
umane prin instituirea căsătoriei (Geneza 2:23-24) şi, prin
urmare, înaintea originii familiei şi cea a societăţii. "Omul, s-a zis,
este un animal social"; cu el, în ordinea creaţiei, trecem de pe plan
biologic pe plan psihosocial (A. Vandel). Omul ia amprenta socialului, iar
societatea umană, al cărei limbaj se dovedeşte totodată una din condiţii şi una
din manifestări, este mult mai complexă şi mai bine organizată decât
societăţile animale, ca cele ale termitelor, ale albinelor sau ale furnicilor,
oricât de minunată ar fi organizarea unei termitiere, a unui stup sau a unui
furnicar; ea este de alt ordin, nu există măsură comună între ele.
4. La evenimentul căderii
ne găsim dintr-o dată în faţa încercării, în faţa dramei libertăţii, omul înaintea
unei alegeri, ce nu poate fi decât fapta unei fiinţe libere, şi prin urmare,
responsabile.
Un savant contemporan face
următoarea constatare: "Libertatea este specific omenească, căci animalul
nu este liber să acţioneze sau nu. Faptele lor sunt dependente de un
determinism indiscutabil; cauza lor directă este acţiunea asupra sistemului
nervos a unei excitaţii venite din exterior, sau a unei excitaţii interioare,
ca foamea, setea, un impuls instinctiv sau o stare afectivă... Libertatea de a
alege nu este evidentă numai în hotărârea voită şi luată de om, ci şi în voinţa
liberă de a aduna, de a cerceta, de a cântări toate posibilităţile care l-ar
putea face să acţioneze într-un sens sau altul... Omul, numai omul are voinţa
liberă şi alegerea liberă" [3].
Apoi, dacă ne referim la
povestirea biblică, nu este necesar să ne închipuim că a doua povestire din
Geneza 2:4-25 ar corespunde unei a opta zi (Lecomte du Noüy) în cursul căreia
Dumnezeu ar fi creat o altă fiinţă vie având tot o formă omenească, dar în plus
faţă de cea din Geneza 1:26-27 fiind dotată cu "conştiinţă, adică cu
libertatea alegerii". Omul din Geneza 2:7 este identic cu cel din Geneza
1:26-27; povestirea nu face decât să se continue. Omul este cel făcut de
Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, adică înzestrat mai ales cu libertate,
fiind, în grădina Edenului în faţa unei alegeri; de la început, omul este
liber, capabil să-şi înfrâneze actele fiziologice, "legile cărnii (firii
pământeşti)", instinctele lui pur animalice, să scape din "sclavia
endocrină". Libertatea nu este numai o caracteristică ci apanajul omului,
determinând o nouă şi profundă "discontinuitate", ultima care apare în
ordinea Creaţiei.
5. Or, această fiinţă caracterizată
prin raţiune, prin voinţă autonomă şi liberă, prin responsabilitatea faptelor
sale, este o persoană. Odată cu crearea sa, omul capătă personalitate. Dumnezeu
este o persoană; în om El a creat o persoană, nu un mecanism; de atunci,
"persoana înlocuieşte individul anonim, element interschimbabil al speciei
animale" (A. Vandel).
C. Componenţii naturii omului
Persoana umană este o
unitate formată din trei elemente strâns legate, trupul, sufletul şi duhul,
după deosebirea făcută acum două mii de ani de apostolul Pavel şi care rămâne
valabilă:
"Duhul vostru,
sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la
venirea Domnului nostru Isus Cristos" (1 Tesaloniceni 5:23).
Este vorba deci nu de o
concepţie dualistă despre om în care sufletul şi duhul s-ar suprapune, ci de o
concepţie care formează o unitate de trei:
1) TRUPUL, elementul material, substratul
fizic al vieţii pe care, în unitate având de origine şi compoziţie chimică cu
toată lumea vie. Dumnezeu l-a făcut "din ţărână", "din pulberea
pământului" (Geneza 1:11-12, 24; 2:7, 10; 3:19; Eclesiastul 12:9); numele
lui Adam, "Adamah", nu însemnează el însuşi "din pământ?"
Dar această unitate chimică a materiei vii nu îi exclude specificitatea, căci
la fel cum olarul este stăpân pe lutul pe care îl modelează şi poate să dea
vaselor pe care le făureşte diferite forme după întrebuinţare şi loc, unele
vase fiind făcute pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare
de ocară (Isaia 29:16 şi 45:9; Romani 9:21), tot aşa sunt deosebiri între
trupul omului şi cel al animalelor, şi chiar între o specie vie şi alta, căci,
după cum a spus deja apostolul Pavel, "nu orice trup este la fel; ci altul
este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul
păsărilor, altul al peştilor" (1 Corinteni 15:39).
2. SUFLETUL, în primul rând principiul
vital, principiul vieţii organice, "suflarea de viaţă", atât a
animalelor cât şi a omului (Geneza 1:30; 2:7; 6:17; 7:15 şi 22), sufletul care
se identifică cu sângele precum şi cu o respiraţie
vizibilă, suflul (Leviticul 17:11 şi 14; Deuteronomul 12:23; Geneza 9:4; Isaia
42:5; Faptele Apostolilor 17:25), sufletul, principiul şi resortul vieţii
fizice, organice, dar şi cel al vieţii psihice, cu toate manifestările ei
instinctive, intelectuale, sentimentale şi morale.
3. DUHUL, principiul vieţii spirituale
prin care Dumnezeu "Duhul" (Ioan 4:24) şi "Tatăl
duhurilor" (Evrei 12:9) a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza
1:26-27; Zaharia 12:1; 1 Corinteni 3:16 şi 6:19), este duhul care ne
diferenţiază net de animal, prin duhul suntem în legătură cu Dumnezeu şi avem gândul
veşniciei (Eclesiastul 12:7; Luca 23:46; Psalm 31:6; Faptele Apostolilor 7:59;
Romani 8:15-16; Eclesiastul 3:19 şi 11); prin duhul putem să primim revelaţia
(descoperirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:10 şi 4:2; 2 Corinteni 12:1-4; 1 Corinteni
2:10-11; numai prin duhul putem să-L adorăm şi să-L slujim pe Tatăl ceresc
(Ioan 4:23-24; Romani 1:9; 9:1...).
Unii filozofi şi
naturalişti contemporani au ajuns şi ei la această concepţie care formează o
unitate de trei despre om. Duhul este, fără îndoială, ceea ce Armand de
Quatrefages numea, de pe o poziţie strict ştiinţifică, "sufletul
omenesc", "această cauză necunoscută (adică inaccesibilă ştiinţei) a
fenomenelor strict omeneşti", moralitatea şi religiozitatea. El deosebea
astfel "sufletul omului" de "sufletul animal", ceea ce îndreptăţea
în ochii lui existenţa unui "regn uman" distinct de un "regn
animal" [4].
Pentru Dr. Maurice Vernet [5],
deosebirea dintre suflet şi duh este evidentă, conducându-i spre o concepţie nu
dualistă, ci o unitate de trei a fiinţei umane, cu cele trei elemente
componente ale ei, duhul, sufletul şi trupul.
La rândul lui, Dr. Paul
Tournier, vorbind în calitate de medic, scrie: "Concepţia creştină despre
om nu este nici monism spiritualist, nici monism materialist, nici dualism.
Este concepţia întrupării... Omul este o unitate, trup, suflet şi duh, cărora
le corespunde medicina somatică, medicina psihologică şi îngrijirea
sufletului"... [6].
Care sunt raporturile de origine
şi de relaţie între aceste trei elemente? Într-adevăr, numeroşi filozofi şi
teologi şi-au pus problema originii, la fiecare individ, a elementelor
nemateriale ale persoanei umane, suflet şi duh: aceste elemente există mai înainte
de trup? Sau iau naştere, la fiecare individ, în acelaşi timp cu trupul?
Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm înaintea unei taine de
nepătruns, taina eului nostru, a personalităţii noastre în faţa lui Dumnezeu.
Într-adevăr,
au apus de mult vremurile când Virchow declara că în cursul numeroaselor
disecţii făcute în viaţa lui, n-a găsit niciodată în vârful scalpelului vreo
părticică de suflet, iar Cabanis afirma că creierul ar asimila într-un anume
fel impresiile şi că ar face în mod organic secreţia gândului.
Biologii contemporani sunt
obligaţi să recunoască faptul că, pe de o parte, din punct de vedere anatomic,
"omul este un adevărat biped", această bipedie reală însoţindu-se cu
o întreagă serie de alte caractere anatomice şi funcţionale, de corelaţii
absolut specifice omului şi că, pe de altă parte, pe planul comportamentelor,
"nu poate fi pus la îndoială faptul că geneza omenirii marchează apariţia
unor importante noutăţi" (inteligenţa individuală; personalitatea;
confecţionarea uneltelor; limbaj conceptual deosebit de limbajul afectiv şi
emoţional, singurul pe care îl practică animalele; viaţă socială şi
transmiterea culturii; educaţia care şi ea este o funcţie specific umană,
astfel că "prin comportamentul său, omul trăieşte viaţa la un nivel atât
de ridicat încât inaugurează o nouă perioadă în istoria lumii" [7].
P.P. Grasse atrage atenţia
că omul nu este prins numai între două infinite considerate de Pascal, ci el
este singura creatură aparţinând celor trei universuri existente: acela al
Materiei brute sau Macrocosm, lungindu-se de la pământ până la galaxiile cele
mai îndepărtate, acela al vieţii sau Biocosm, în sfârşit acela care-i este specific,
Antropocosm, universul conştiinţei, gândului, cunoştinţei, libertăţii şi
iubirii, “noosphere” de Teilhard de Chardin, sfera Duhului. Astfel cu adevărat
"omul este o creatură deosebită; trebuie să
ajungem la această convingere şi aceasta nu este
vanitate, ci simplă constatare obiectivă" (Tu, acest zeu mic p. 47-86 şi 12). Un poet exprimă foarte frumos
micimea, nimicnicia omului şi totodată
măreţia, nobleţea lui:
"Un om, un fiu, un
rege al Naturii-ntregi,
Insectă din noroi născută
dar pentru veci,
Fiind doar un punct şi-o
clipă trăind
Dar care-i al Universului
stăpân este prin gând,
Şi ale sale margini tot timpul
reculând
Se-ntinde pretutindeni şi
trăieşte oricând!
Dar timpul deodată dispare
din viaţa-i
Şi ultimul său soare
Priviţi-l cum moare!
S-ar zice că ochiu-i
luminat de speranţă
Îşi vede nemurirea
strălucind peste văi:
Şi, sigur de trezire,
adoarme uşor!
Şi astrele nu mai au
lucirea de dor,
Iar infinitul se face-un
punct tot mai mic
Şi secolele divine
nu-nseamnă nimic
Pentru cel ce-a fost doar
un fir de ţărână!" [8].
D. Originea omului
De unde vine omul? Care
este originea lui? Biblia ne spune că omul este o creaţie a lui Dumnezeu. Aşa
ne învaţă acea povestire admirabilă din Geneza, inepuizabilă prin cel de-al
treilea cuvânt "bara", repetat de trei ori cu privire la om (Geneza
1:27), acest "bara" suprem, mai important decât celelalte două
precedente (Geneza 1: 1 şi 1:21); acest verb "bara" indică un act de
creaţie absolută ce nu aparţine decât lui Dumnezeu şi se referă la apariţia
unui principiu, a unui element, a unui lucru, a unei fiinţe care constituie
prin însăşi existenţa lor într-adevăr nişte noutăţi, despărţite prin profunde
discontinuităţi de ceea ce exista mai înainte. Dumnezeu a creat pe
om ca un întreg, trup, suflet şi duh.
Or, savanţii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, ca urmare a concepţiilor savantului german Ernest
Haeckel, şi în urma descoperirii rămăşiţelor pitecantropului de Java, această
pretinsă "verigă" între maimuţe şi om, declarau cu mare siguranţă că
omul se trage din maimuţă.
Actualmente, savanţii,
chiar cei evoluţionişti, fac o afirmaţie la fel de dură; astfel, citim într-o
lucrare recentă: "S-a crezut multă vreme că omul se trage din maimuţă,
dar astăzi s-a renunţat la această ipoteză" [9].
Într-un
manual didactic relativ recent (1967), subliniem aceste rânduri care marchează
un pas înapoi faţă de ceea ce se învăţa odinioară:
"Legăturile
filogenetice (= de apartenenţă şi de filiaţie) între diferitele tipuri de
hominide sunt foarte nesigure. Succesiunea tipurilor de hominide nu constituie
în nici un caz o serie evolutivă: hominidele fosile nu s-au născut una din alta
ci au luat locul una alteia. Rămăşiţele lor alcătuiesc jaloane care ne permit
să ne imaginăm stadiile, treptele evolutive prin care a trebuit să treacă
neamul omenesc" [10].
Descoperirile făcute în
Etiopia în 1966 şi înlocuirea ideii unei genealogii bogate cu cea a unei înlănţuiri
lineare şi continue, cu verigi succesive, nu vor permite rezolvarea problemei
într-o perspectivă evoluţionistă: se afirmă că ramura simiană şi cea hominiană
s-au despărţit acum patruzeci de milioane de ani în punctul marcat de două
forme numite Apidium şi Parapitec, dar
se recunoaşte că era vorba de "două primate mici vecine cu Gibonul"
[11].
Întorcându-ne
încă mai departe în timpul trecut ni se vorbeşte astăzi de un oarecare
PURGATORIUS, care trăia din 70 până 30 milioane de ani şi care ne este cunoscut
prin câţiva dinţi având "caracterele primatelor" găsite în cretaceul
superior şi terţiorul antic din colina Purgatorius, în Statul Montana din
Statele Unite. Pentru aceste câteva rămăşiţe a fost creat tipul Purgatorius;
plecând de la el s-a imaginat că aici trebuia să fie vorba de un animal având în mod morfologic aparenţa unui şobolan. Totuşi
se pune întrebarea: a fost acesta într-adevăr un primat? Trebuie s-o admitem,
determinarea se sprijină pe baze fragile.
Se vorbeşte la fel şi de
Ramapitecus sau Kenyapitecus, reprezentat de câteva "rămăşiţe
mizerabile" (câteva fragmente de fălci şi de dinţi), datând de 14
milioane de ani şi găsite în pliocenul antic ale Munţilor Sivaliks (India) şi în
Kenya. Dar încă o dată, documentele sunt prea fragmentare pentru a atribui
unei fiinţe despre care este vorba de un loc precis în clasificare, ceea ce nu
a împiedicat a imagina că este vorba de un hominid constructor de colibe:
"Aceasta este aiurare!" s-a remarcat [11 bis].
Atunci, în loc de faptele
care lipsesc, de verigile care nu se pot găsi, "se fac presupuneri despre
ceea ce ar fi putut să se petreacă", constatându-se că este vorba despre
ipoteze "a căror exactitate rămâne să fie verificată". În orice caz,
toţi sunt obligaţi să recunoască faptul că "omul constituie un fenomen
deosebit" [12].
Din lipsă de spaţiu nu ne
propunem să facem aici un studiu critic amănunţit al "hominidelor",
de care s-a făcut caz pentru explicarea originii omului şi a căror succesiune este
considerată acum ca fiind manifestată sub formă de "rase" etajate.
Australopitecii, din
Africa de sud şi de vest nu rezistă unui examen critic cu capacitatea lor
craniană de 400- 650 cm3, în medie apropiată de cea a gorilei, o treime din cea
a omului modern, Homo sapiens (1.450
cm3): creierul lor mic era un creier de maimuţă; după părerea generală se
apropie mult mai mult de maimuţele antropomorfe decât de om. De aceea nu
interesează modul în care s-a încercat recent legarea acestor Australopiteci de
maimuţele adevărate printr-o formă numită "Aegyptopithecus"
descoperită în 1966 în oligocenul din Egipt.
În orice caz,
Australopitecii, despre care se ignoră orice obiceiuri şi organizaţie socială,
constituie un gen foarte polimorf; ei sunt totuşi definiţi printr-un ansamblu
de caractere comune ce le deosebeşte şi le înlătură de genul HOMO.
Cu privire la "omul
din Kenya" reprezentat prin tibii şi bucăţi de craniu datând de 2.600.000
de ani şi descoperit în August 1972 de către antropologistul Richard LEAKEY într-un
strat de tuf vulcanic pe ţărmul lacului Rodolphe, din Kenya, în Africa,
apropierea şi înlănţuirea, după felul jocului de reconstituire a unui întreg
din fragmente decupate, fragmente craniene după cum aflate indică o capacitate
interioară craniană de 880 cm3, nu prea îndepărtată de la forma cea mai tare de
capacitate craniană observată la Australopiteci. "Omul din Kenya" era
el oare totuşi un Australopitec, sau deja un "Hominid" mai evoluat,
Homo habilis? Dar "Homo habilis", specia creată pentru rămăşiţele
găsite în zăcământul african din Olduvaî a existat el oare? S-a adeverit că
aceste rămăşiţe nu corespund unui om, ci unui Australopitec. Din toate acestea
se vede cât de mult este ipotetic şi conjectural, incluzând zăcăminte şi natura
a ceea ce se presupune a fi rămăşiţe de industrie, asociate sau nu la
osemintele Primatelor.
Nici integrarea în genul Homo a Pitecantropilor care corespund
la ceea ce se numeşte acum "rasa arcantropiană", Pitecantropi de Java
şi Sinantropi de Pekin, numiţi actualmente Homo erectus, nu schimbă nimic. O rasă extrem de omogenă, cu
mandibula pronunţată, fruntea ieşită, cu capacitatea craniană între 860-1.075
cm3, aceste organisme prezintă între ele variaţii care nu depăşesc cadrul
speciei, ceea ce subliniază discontinuitatea ce separă această rasă de
următoarea; este vorba aici, într-adevăr, de forme mult îndepărtate de om şi
asupra cărora au fost emise numeroase ipoteze. Înţelegerea este de fapt,
departe de a fi realizată atât cu privire la industriile care ar trebui
stabilite sau nu atribuite Pitecantropilor, că în caracterele care ar permite o
reconstituire exactă a acestor organisme, însă care, după câte se cunoaşte le înlătură
de genul HOMO. Asupra anumitor puncte, caracterul lor de maimuţe sunt foarte
tare acuzate, uneori mai mult decât la Australopiteci: dinţi şi caractere de
maimuţe, calota craniană scundă, arcada sprâncenelor ieşit în afară formând
vizieră, atitudine verticală imperfectă...
Din mulări intracraniane,
s-a dedus că zonele cerebrale corespunzând funcţiunilor superioare nu erau
deloc dezvoltate, că în consecinţă, aparatul vocal trebuia să fie mai primitiv
decât la omul din Neandertal, şi că limbajul articulat nu exista, în adevăr,
Pitecantropii sunt departe de a fi considerat ca oameni!
La omul din Neandertal nu
mai sunt îndoieli: o capacitate craniană de 1.300-1.600 cm3: cu el, spune
Vialleton, "este manifestarea caracterului "desăvârşit" al tipului
uman... fără caractere tranzitorii către antropoide".
De la început, de la
apariţia sa, omul este om, cu tipul său deosebit, iar unii preistorici,
specialişti în paleontologia umană, ca prof. Bergounioux, nu contrazic această
concluzie a bătrânului profesor de la Facultatea de Medicină din Montpellier:
"Nu există decât o inteligenţă omenească generalizatoare, abstractivă,
cogitativă; ea este aceeaşi în esenţă la toţi oamenii, chiar dacă lucrarea ei
ne apare limitată şi fragmentată" (13).
Iar Dr. Maurice Vernet
scrie:
"Nu-mi poate ieşi din
minte gândul că primii oameni au îndurat mult mai multe greutăţi şi au avut
nevoie de mai multă iniţiativă pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a
fabrica, din orice material, uneltele necesare traiului, decât avem noi cei
moderni, copleşiţi cum suntem de toate progresele împlinite înaintea noastră...
Gândirea creatoare, iniţiativa se manifesta în mod vădit... şi, citind pe
Darwin: "Toate urmele ce se referă la omul primitiv ne arată o fiinţă
umană deja deplin dezvoltată", Dr. M. Vernet conchide:
“În definitiv, nu asistăm
la o evoluţie progresivă a vieţii duhului, ci la o evoluţie progresivă a
condiţiilor exterioare acestei vieţi însăşi", adică condiţiile
"Ecologice" în sensul cel mai larg al cuvântului.
Se repetă astfel
constatarea făcută odinioară de marele specialist în paleontologie şi în
particular, în paleontologie umană, Marcellin Boule, valabilă şi astăzi, cu
toate descoperirile făcute până acum:
"Trebuie să
mărturisim că paleontologia nu ne-a revelat încă nici o formă de trecere
indiscutabilă, nici o dovadă materială despre
trecerea de la o formă de maimuţă la o formă omenească" [14].
Dar oare s-ar putea
distinge clar două specii? Omul de Neandertal şi omul modern (Homo sapiens) nu ar constitui mai
curând două varietăţi ale aceleiaşi specii susceptibile de încrucişare? Omul
de Neandertal a apărut aproape la fel de târziu ca şi Homo sapiens: prin urmare, este îndoielnic că acesta din urmă ar
descinde din celălalt. Astfel, rasa neandertalienilor sau "rasa
paleantropiană" pare să se suprapună cu rasa omului modern sau "rasa
neantropiană" şi chiar să se confunde cu ea.
Se întâmplă chiar să te întrebi
dacă nu cumva neandertalienii ar deriva din Homo sapiens printr-un soi de evoluţie regresivă, bestializantă.
Din cele de mai sus,
rezultă pe plan ştiinţific, următoarele concluzii [15]:
1) Origina simiană a
omului trebuie eliminată.
2) Tipurile australopitec
şi pitecantrop trebuie de asemenea eliminate din reţeaua umană.
3) În ultimii ani a
existat un adevărat abuz în folosirea şi în extinderea unor expresii ca
"HOMO" şi "UMANOIZI", în dorinţa de a atribui omului o
antichitate mai mare şi o origine mai îndepărtată în animalitate.
4) Oamenii descoperiţi în
Palestina (homo palestinus) între anii 1931 şi 1965 (schelete sau resturi de
schelete, cranii) în peşterile din Muntele Carmel şi în cele din Djebel el Qafsé,
la 2 sau 3 Km Sud de Nazaret (Paleolitic mediu sau Mustierian) arată un amestec
în diferite proporţii de caracter Neandertalian şi de caracter Homo sapiens,
de unde rezultă:
a) Contemporaneitatea
celor două rase şi posibilitatea de înrudire şi de amestec între ele.
b) Revizuirea
raporturilor dintre ele în ceea ce priveşte origina lor, recunoscându-se
existenţa celor două rase ale aceleiaşi specii: Homo sapiens neadertalian şi
Homo sapiens sapiens şi nu a două specii distincte; şi poate, derivarea în
cadrul acestei specii unice şi prin evoluţie regresivă bestializantă a rasei
"Neandertaliene" din rasa "Sapiens".
c) Abandonarea tipului "pre-sapiens"
imaginat, din motive pur teoretice, ca precursor al lui Homo sapiens.
5) În ciuda diversităţii
lor, fosilele de Homo sapiens prezintă un astfel de ansamblu de caractere
comune încât este imposibil de a li se atribui origini distincte, şi nici de a
le considera ca fiind specii diferite. Primii Homo sapiens veritabili datează,
conform celor mai recente evaluări de 40.000 ani. Împotriva tendinţei actuale
de a căuta leagănul omenirii în Africa, un mare număr de motive înclină în a-l
căuta mai de grabă în Asia care, se pare, că a jucat un rol de frunte în geneza
şi în istoria omenirii.
6) Chiar din epoca
apariţiei lor, în ciuda deosebirilor pe care le pot prezenta în constituirea
patrimoniului lor ereditar sau genotip, în ciuda condiţiilor favorabile unei
eventuale evoluţii în legătură cu condiţiile de locuit, tipurile de Homo sapiens
nu s-au îndepărtat de tipul specific fundamental; specia nu s-a schimbat nici
ca linie, nici ca structură şi nici ca funcţii, arătându-se de-a lungul
mileniilor şi în natura actuală, din punct de vedere anatomic şi fiziologic
deosebit de stabil, ceea ce corespunde în cadrul stabilităţii relative a
speciilor în general: "Pe un fond comun se înscriu o infinitate de
ornamente care conferă diversitate, personalitate, dar care sunt lipsite de
valoare evolutivă".
7) Între aceste limite
trebuie să se ţină seama de eventualitatea unor mutaţii precum şi a unei
evoluţii regresive, atât somatice cât şi psihice legate, de exemplu, de
turburări şi de dezechilibru funcţional nervos şi endocrin (hipofiza).
Aşa sună întrebările care
se pun astăzi [15 bis] şi prin care se tinde spre reînnoirea concepţiilor
noastre despre originea omului, iar scara cronologică cu care ne-au obişnuit
preistoricii este afectată într-o oarecare măsură, s-a ajuns chiar la o
limitare a ei.
Într-adevăr,
ce ni se spune acum pe plan ştiinţific? Exact aceasta: "Paleantropienii,
creatorii uneltelor paleoliticului mijlociu, au trăit între 150.000-30.000. De
la apariţia lui Homo sapiens, adică de cca. 30.000 de ani, evoluţia culturala
pare să-şi continue drumul singură, înlocuind evoluţia biologică [16].
Deci când a apărut cu
adevărat omenirea? Acum în urmă cu 150.000 de ani sau acum 30.000 de ani?
Ştiinţa, actualmente, ezită; ne aflăm mult prea departe de perioada cuprinsă între
1.000.000 de ani şi 500.000 în timpul căreia ar fi trăit aceste organisme
"ambiguu" care nu ar fi fost nici maimuţe nici oameni. Ne dăm astfel
seama de tatonările ştiinţei ale cărei descoperiri de astăzi pun sub semnul întrebării
nu atât descoperirile de ieri cât interpretările care le-au fost date,
ipotezele la care au dat naştere.
Or, ce spune Biblia?
1) Ea afirmă că Dumnezeu a
făcut pe om (Geneza 1:27); ea ne vorbeşte despre materialele, despre elementele
care au stat la baza acestei creaţii (Geneza 2:7), dar nu ne spune nimic despre
procese, despre modul în care a lucrat Dumnezeu; ea se mulţumeşte să ni-L arate
pe Dumnezeu ca un olar, stăpân al lutului pe care îl modelează (Isaia 29:16 şi
45:9-12; Romani 9:20-21) şi făurind diverse categorii de vase după folos şi
după locul pe care trebuie să-l ocupe.
2) Nu trebuie să vedem o
contrazicere între Geneza 1 şi Geneza 2. Acestea sunt două povestiri
complementare, având aceeaşi sursă şi intenţie, dar situându-se în perspective
diferite; nu este vorba, în Geneza 1:27, contrar cu ceea ce s-a presupus
uneori, despre un preadamit privilegiat, ales dintre numeroşi alţii pentru a
deveni Adam; în ambele povestiri este vorba de acelaşi om, cel pe care de
altfel Biblia îl numeşte primul om, Adam, făcut din ţărână (1 Corinteni 15:45-47).
Biblia nu spune absolut nimic despre eventuala existenţă a preadamiţilor care sunt
de domeniul ipotezei [17].
3) Complementaritatea şi
diferenţa de perspectivă a celor două povestiri ale Creaţiei (Geneza 1 şi 2) sunt
subliniate:
a) De faptul
că a doua este scrisă fără să se acorde nici o grijă cronologiei şi care nu
conţine nici o indicaţie despre timp;
b) Prin
pasajul. "coastei" care, trebuie s-o mărturisim, poate să pară tainic
şi enigmatic; cu toate acestea, în ceea ce priveşte supunerea femeii faţă de
bărbat, Însuşi Isus o adevereşte (Geneza 2:21-24; Matei 19:5-6); mai mult, pe
plan ştiinţific, embriologul nu poate să nu observe adevărul profund pe care îl
dezvăluie: embriologia ne învaţă, într-adevăr, originea embrionară comună a
organelor sexuale şi a coastelor, şi unele şi altele provenind din acea formaţiune
a embrionului numită mezoderm şi mezenchim, iar un medic face următoarea constatare:
"...Este cu atât mai uimitor să găseşti o descriere atât de exactă, făcută
într-o vreme aşa îndepărtată, cu cât organele sexuale se găsesc la o mare
depărtare de coaste, fie la adult, fie la copil, ele nefiind foarte apropiate
decât în embrion. O asemenea descriere care să ascundă sub o aparenţă atât de
absurdă un asemenea fond de adevăr, pe care scriitorul sfânt însuşi nu-l
cunoştea, nu ar putea fi decât rodul unei puternice şi divine inspiraţii. Omul
de ştiinţă, în loc să râdă, nu poate decât să o admire profund şi să o
respecte" [18].
4) Biblia, într-un pasaj
la fel de tainic, din cartea Genezei (Geneza 6:1-7), ne înfăţişează
eventualitatea unor fenomene de degenerescentă ca cele amintite mai sus cu
privire la omul de Neandertal; acest fragment descrie decăderea totală a
genului uman după ce oamenii s-au înmulţit pe suprafaţa pământului, ni se
relatează anumite căsătorii, condamnate de Dumnezeu între "fiii lui Dumnezeu",
fără îndoială, după interpretarea care ni se pare cea mai apropiată de adevăr,
oameni evlavioşi urmaşi ai lui Set - pentru că ni se spune după naşterea
primului fiu al lui Set, Enos: "Atunci au început oamenii să cheme numele
Domnului" (Geneza 4:25 şi 26) - şi "fetele oamenilor", după cât
se pare femei fără religie din neamul lui Cain (Geneza 4:17-24); din aceste
legături nelegitime s-au născut "nefilimii", cuvânt pe care
traducerile moderne îl tălmăcesc prin "uriaşi", rasă decăzută şi
monstruoasă la care trăsăturile psihice de bestialitate se uneau cu caracterele
fizice ale gigantismului: "Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul
era plin de
silnicie" (Geneza 6:11); atunci a fixat Dumnezeu
limita maximă a zilelor omului la 120 de ani (Geneza 6:3).
5) Problema cronologiilor
constituie o piatră de poticnire? Am arătat scurtarea scării preistorice
pentru a plasa începuturile omenirii adevărate. Dar există, de asemenea, pe de
altă parte, alungirea cronologiei biblice, căci cronologia stabilită de
episcopul englez Iacob Usher (1580-1656) de 4.000-5.000 de ani de la crearea
lui Adam pe baza genealogiei din Geneza 5 este depăşită astăzi. Cu privire la
genealogia din Geneza 5 se pot face următoarele observaţii:
a) Este,
fără îndoială, o genealogie adevărată, adică nu a fost inventată sau născocită
de scriitorul sfânt; ea a fost pusă acolo pentru învăţătura noastră. Pentru ea,
ca şi pentru celelalte genealogii precum şi pentru toate relatările şi
povestirile biblice, am putea repeta: "Credeţi că degeaba vorbeşte
Scriptura?" (Iacov 4:5).
Genealogiile ne arată
fidelitatea lui Dumnezeu din generaţie în generaţie şi urmărirea neobosită a
planului Său.
b) Cu toate
acestea nu este posibil ca genealogia din Geneza 5 să fie luată ca bază pentru
fixarea datelor; cărţile care urmează nu o fac niciodată.
c) Această genealogie nu
ne furnizează decât o selecţie de nume care reprezintă jaloane, repere, etape în
istoria unui neam şi în istoria omenirii, la fel cum, în genealogia lui Isus
după Matei, multe nume sunt în mod vădit omise, astfel ca lista să prezinte
trei grupe de 14 nume.
d) În sfârşit,
fiecare personaj indicat ca fiind tatăl următorului poate uneori să fie
bunicul sau un strămoş mai mult sau mai puţin îndepărtat, cuvântul tată fiind
folosit pe atunci într-un sens mai larg (1-9).
Ţinând seama de aceste
observaţii, putem fi de acord cu aprecierea următoare:
"...Istoriografia
biblică, în care povestirea evenimentelor este totodată selectivă şi
inspirată, ascunsă de interpretarea lor revelatoare, este cu totul altceva decât
istoria în sensul în care este în general înţeleasă astăzi. Autorii inspiraţi
ne dau o autentică reprezentare a faptelor (cf. Luca 1:1-4; 2 Petru 1:16-21),
după perspectiva lor, ea însăşi fiind inspirată... Când
Scriptura ne prezintă cronologii, acestea sunt exacte, dar nu în sensul modern;
ele sunt adesea "telescopice". Dar nu înseamnă că ar fi pentru
aceasta mai puţin semnificative, ci dimpotrivă, mai adevărate. Istoriografia şi
cronologiile biblice pot fi numite "profetice" pentru că interesul
lor nu este într-un raport abstract cu evenimentele şi cu numele, ci în raport
concret cu planul de mântuire al lui Dumnezeu" (Pierre Courthial: despre
Ermeneutică, în "Ichtus"‘, nr. 5 Iulie-August 1970, p. 21).
Cronologiile biblice, deşi
având un caracter selectiv, sunt deosebit de exacte; în ele, se întâlnesc
trecutul şi viitorul, întâmplările de ieri şi profeţii care au devenit sau vor
deveni istorie.
Atunci, aparenta
contradicţie dintre cronologia geologică... şi în special cea preistorică, şi
cronologia biblică aşa cum o vedem în genealogii, este o problemă falsă care
trebuie în final şi în mod sigur să se rezolve într-un sincronism, în faţa
căruia ipoteza preadamiţilor, oricum ar fi privită şi înfăţişată, se dovedeşte
inutilă.
6) Fără a se putea intra în
detalii, ţinând seama de caracterul fragmentar a datelor de care dispunem atât
pe plan biblic cât şi pe plan ştiinţific, precum şi de relativitatea
cronologiilor preistorice, mai ales a celor bazate pe succesiunea rămăşiţelor
unor industrii omeneşti, alături de eventuale accelerări sau încetiniri în
funcţie de diferite împrejurări, de încălcări şi de interferenţe între diferitele
perioade, de la o regiune la alta, se pot stabili alte repere.
a) Adam,
primul om după Biblie, este conform regulilor obişnuite ale geologiei şi ale
paleontologiei, anterior oamenilor găsiţi în peşterile de pe Carmel şi în cele
din Qafsé de lângă Nazaret, care sunt din Era Paleolitică inferioară sau din
cea Mustieriană: el s-ar situa deci, în Paleoliticul inferior (- epoca veche
de piatră cioplită). În ce epocă trebuie să fi trăit atunci Tubal-Cain, unul
din urmaşii îndepărtaţi ai lui Cain, "părintele făuritorilor de unelte de
aramă şi de fier" (Geneza 4:22)? Arama, vechea denumire a bronzului şi a
aliajului de cupru şi cositor, se numeşte în limba ebraică
"Nehosheth", cuvânt care ar corespunde mai de grabă cuprului în
scrierile cele mai vechi, fiind echivalent cu cuvântul "Chalkos" din
limba greacă. Ori, noi ştim că ţinutul lui Israel este bogat în minereu de
cupru (malachit), exploatat din nou în prezent, la Timna între Marea Moartă şi
Marea Roşie, nu departe de Eilath, vechiul Eţion-Gheber, baza navală (1
Împăraţi 9:26), locul unde se aflau cuptoarele lui Solomon; despre acest loc
se vorbeşte în Biblie (1 Cronici 4:14) este "valea lucrătorilor sau a
fierarilor". Tubal-Cain, primul om care a prelucrat arama, s-ar situa,
prin urmare, la începutul epocii metalelor, în era de aramă, denumită şi
Chalcolitică sau Eneolitică în jurul anilor 4.000 î.Cr.
b) Tot în era Chalcolitică,
spre sfârşitul epocii Chalcolitice şi a celei Neolitice care i-a urmat (a
pietrei cioplite) trebuie că a avut loc Potopul, datat în general între anii
3.500 şi 3.000 înainte de Cristos.
Epoca de aramă
sau era
Chalcolitică
|
de la 2.500 la 5.000 ani
î.Cr.;
în Orientul Mijlociu,
îşi face apariţia
cu 7.000 ani î.Cr.
|
Noe şi Potopul
|
|
Neoliticul sau epoca pietrei cioplite
(5.000 la 3.000 î.Cr.).
|
7) Rămâne acum problema a
ceea ce se numeşte "statutul raselor umane actuale despre care ni se
spune că nu poate fi fixat decât imperfect, întrucât absenţa documentelor
paleontologice obligă pe antropologi "să se mulţumească cu ipoteze mai
mult sau mai puţin adevărate" [20].
Statutul raselor umane
actuale? Adică:
a) Filiaţia
lor: A existat la origine o singură rasă (monogenism sau monofiletism) sau, din
contra, mai multe rase umane independente apărute simultan sau succesiv în mai
multe puncte ale suprafeţei globului (poligenism sau polifiletism)?
b) Leagănul
lor geografic: A apărut omul într-un singur punct al planetei noastre
(monotopism sau monocentrism) sau simultan în mai multe regiuni (politopism sau
policentrism)? A existat pentru specia umană un leagăn unic de la care specia
s-ar fi răspândit în mod centrifug, sau mai multe leagăne, mai multe centre de
apariţie şi de răspândire?
Or, monogenismul, adică
apariţia într-un singur punct şi monotopismul, adică răspândirea dintr-un
singur punct sunt teze apărate cu o mare forţă convingătoare de numeroşi
savanţi moderni, biologi, antropologi, paleontologi, geologi, ca Armand de
Quatrefages, Louis Vialleton, Lucien Cuénot, Pierre Termier, Henri Valois,
etc...
Armand de Quatrefages,
deja, socotea că leagănul speciei umane era situat undeva în Asia, acolo unde
se întâlnesc "limbile mame vorbite de majoritatea oamenilor" [21].
Lucien Cuénot afirma:
"Tot ceea ce se ştie în biogeografie sau în geneza speciilor se
armonizează convenabil cu noţiunea de leagăn... se poate admite că nu a existat
la început decât una sau două fiinţe umane şi că o regiune precisă a fost
leagănul omenirii; în această ipoteză, pare verosimil ca acest loc de origine
să fie situat într-un ţinut cald, semi-tropical, primii oameni umblând goi,
fiindu-le necesar pentru trai o faună şi o floră bogată. Este destul de logică
situarea acestui eveniment al naşterii în Asia, mare centru de evoluţie a
mamiferelor..." [22].
Fără îndoială, alţi
paleontologi şi preistorici susţin o concepţie policentrică; ei afirmă că nu a
existat un leagăn unic pentru omenire, ci incluzând în seria hominidelor pe
australopiteci şi pe pitecantropi; se vorbeşte atunci cu privire la arborii
genealogici cu aspect stufos şi la ramurile lor moarte care nu fac de altfel
decât să sublinieze discontinuităţi sigure, şi în ciuda golurilor care trebuiesc
umplute, de "schemă coerentă", de "concepţie raţională",
atunci când nu este vorba decât de construcţii mintale, de vederi ipotetice, ca
acea idee că fabricarea intenţională de unelte nu ar fi o caracteristică a
omului, ci din contra, unealta ar fi precedat omul şi ar fi constituit un
factor de umanizare, pentru că folosirea ei ar duce la dezvoltarea creierului [23].
Faţă de caracterul neîntemeiat
al anumitor încercări ştiinţifice de reconstituire genealogică, grădina
Edenului despre care ne vorbeşte Biblia, departe de a ne părea un mit, o
legendă sau un simbol, ni se arată ca o realitate biogeografică concretă,
unicul leagăn al omenirii, locul privilegiat de unde, în cursul timpului,
oamenii s-au răspândit pe toată suprafaţa pământului. Foarte clar delimitat
din punct de vedere geografic, având o reţea fluvială foarte bine
caracterizată, era un ţinut întins, cuprinzând mai multe regiuni, o ţară bogată
al cărei sol şi subsol conţineau minerale preţioase (aur, bedelium, onix...), o
ţară fertilă, udată din belşug, cu o vegetaţie luxuriantă, "arbori de tot
soiul, plăcuţi la privit şi buni de mâncat" (Geneza 2:9). Această grădină
a Edenului, "această grădină a Domnului" este amintită în mai multe rânduri
în Biblie (Isaia 51:3; Ezechiel 28:13; 31:8-9 şi 16-18; 36:35; Ioel 2:3).
Biblia se termină aşa cum a început, menţionând în ultimele ei pagini, un nou
"pom al vieţii" şi "un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul" (Apocalipsa 22:1-2), un nou Eden, "raiul lui Dumnezeu"
(Apocalipsa 2:7). Cu asemenea referinţe, primul Eden să fie oare numai o
fantezie sau un simbol?
În descrierea pe care o
face Biblia leagănului omenirii, se vorbeşte mai ales despre două fluvii:
Eufratul, pe de o parte şi, pe de altă parte, Hidechelul care curge în estul
Asiriei (Geneza 2:14) şi care a fost identificat cu Tigrul. Astfel, fără îndoială
că este posibilă stabilirea unei corespondenţe între Edenul primei Creaţii şi
partea orientală a ceea ce se numeşte Semiluna fertilă, această regiune vastă
care se întinde de la coastele palestiniene până la Golful Persic şi cu care nu
poate fi rivalizată pe pământ de nici un alt centru de cultură în ce priveşte
antichitatea şi multitudinea de civilizaţii care s-au succedat de la epoca
pietrei până la apogeul lumii greco-romane.
Apostolul Pavel afirmă:
"Dumnezeul, care a făcut lumea şi tot ce este în ea... a făcut ca toţi
oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului,
le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor" (Faptele
Apostolilor 17:24). Cartea Genezei ne arată că diferenţierea raselor nu s-a
făcut decât multă vreme după ce a făcut Dumnezeu pe Adam şi Eva şi le-a zis:
"Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l" (Geneza 1:28),
în urma întâmplărilor de la Turnul Babel, căci până atunci oamenii alcătuiau un
singur popor şi aveau toţi aceeaşi limbă (Geneza 11:6).
Iată statutul raselor
actuale aşa cum ni-l prezintă Biblia! ştiinţa modernă nu îl contrazice! Ea însă
nu-l poate preciza şi mărturisi, din lipsă de documente.
c) Destinul omului: Încotro
se îndreaptă omul? Care este destinul lui?
E.
Destinul omului
Iată întrebarea finală,
culminantă, ce se referă la făptura pe care a făcut-o Dumnezeu "după
chipul şi asemănarea Sa", şi “în inima căruia a pus chiar şi gândul veşniciei,
măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe
care a făcut-o El" (Eclesiastul 3:11).
Pe planul speciei şi pe
terenul biologiei, este uimitoare constatarea că lucrarea Prof. Vandel,
"Geneza Viului" are un ultim capitol intitulat "O prospectivă a
Evoluţiei" [24] cu două paragrafe având drept titluri: "Prospectivă
şi Escatologie", respectiv, "Prospectivă şi Biologie". După câte
ştim, pentru prima oară se uneşte într-o lucrare ştiinţifică escatologia, sau
ştiinţa despre ultimele sfârşituri cu biologia şi perspectivele ei de viitor.
Plecând de la
determinismele şi resorturile ascunse pe care omul le-a descoperit şi pe care
crede că le cunoaşte bine, apare tentaţia supraomului, obsedând mintea ucenicului
vrăjitor care, conştient sau nu, se găseşte în fiecare biolog din acest secol;
unul din ei spunea acum câţiva ani: "Natura aşteaptă de la om
supraomul?"
Diferite căi se ofereau într-adevăr
omului pentru a determina eventuale transformări ale propriei sale specii şi
pentru a căpăta, cu propriile-i mâini, un moştenitor apt să-i urmeze şi demn de
titlul de Homo gigas sau de Homo sapientor; se vorbeşte în
particular de "maternitate dirijată" sau "octogeneză",
obţinerea unor "copii în eprubetă" calculaţi,
corelaţi, îndreptaţi, şi realizarea în
vitro a unei adevărate hominiculturi cu toate consecinţele ei; pe
diferite căi, fizice, chimice, biologice, biochimice, hormonale, s-ar putea
acţiona asupra embrionului uman astfel cultivat pentru a-l modifica într-un
sens sau altul după dorinţa hominicultorului, pentru a-i determina mutaţii
trainice şi previzibile de ordin genetic, de a obţine, de exemplu, dublarea
(poliploidia) numărului normal, 46, a cromozomilor lui la 92, şi astfel de a se
da naştere supraomului aşteptat şi dorit.
Deja cercetătorii s-au
angajat în această direcţie la începutul anului 1970; în Anglia a fost
elaborat un program asupra unui caz particular; la această veste, specialiştii
au declarat că experienţa este prematură, putând să dea naştere, în starea
actuală a lucrurilor, "celui mai bun dintre copii ca şi celui mai rău
dintre monştri" [25].
Într-adevăr,
în faţa unor asemenea perspective, biologul tot om rămâne; este înspăimântat de
"propria sa îndrăzneală". "O să învăţăm să schimbăm omul înainte
de a şti ceea ce este omul", remarca Jean Rostand, referindu-se la puterea
biologului "care dirijează ereditatea, care schimbă sexul prin
introducerea unei substanţe chimice în embrionul unui pui de găină, care dă
naştere unui mormoloc fără tată înţepând un ou cu un stilet încărcat cu sânge,
care face după voie pitici şi uriaşi, care dereglează ritmul şi succesiunea
marilor evenimente corporale, în afară de atingerea căruia nu ar putea exista
viaţa". Şi Jean Rostand adaugă:
"Mâine, proprii
noştri copii vor sluji ca material de experienţe. Li se va hotărî sexul, li se
va impune, prin hormoni suplimentari, o personalitate fizică şi morală. În
această privinţă, cel puţin, nu vom invidia viitorul. În ce mă priveşte, prefer
să fi trăit în epoca barbară în care părinţii trebuiau să se mulţumească cu
darurile întâmplării, căci mă îndoiesc că aceşti fii calculaţi şi corectaţi
ne-ar inspira aceleaşi sentimente pe care ni le inspiră ai noştri, oricât de întâmplători,
de imperfecţi, de amăgitori ar fi ei... Cum vor reacţiona aceşti oameni care
vor putea să-şi spună: "Nu m-am născut aşa cum trebuiam să fiu, nu sunt eu" [26]?
"Eul!", marca
personalităţii, faptul că sunt "Eu" şi nu "un altul" şi că sunt
conştient de acest lucru! Într-adevăr, nu există nimic atât de tainic şi
totodată atât de minunat ca acesta, ca acest "Eu" care, înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor, se concretizează printr-un "nume",
"numele" nostru rezumând întreaga noastră istorie personală, de la
naştere la moarte, numele cu care, într-o zi, Dumnezeu ne va chema, pentru că
este scris în Cartea Vieţii, după cum zice Biblia! Şi iată că acest
"Eu" şi numele care este legat de el vor fi şterse, vor fi desfiinţate,
înainte chiar de naştere, şi înlocuite cu un nu ştiu ce monstruozitate fără
nume şi fără istorie, absolut necunoscută în anonimatul ei, de Dumnezeu şi de
oameni. Vai! Cine nu-şi dă seama că speculaţiile şi încercările biologiei, aşa
cum le-am relatat mai sus, se ating de însăşi existenţa omului în adâncimea şi
intimitatea fiinţei lui, în personalitatea lui, în valoarea şi în demnitatea sa
de om, fără a mai vorbi de civilizaţia noastră tehnocratică care tinde să
zdrobească şi să degradeze omul.
În tabăra
biologilor s-au dat pe faţă numeroase şi serioase rezerve, reacţii vii şi cu
totul justificate în legătură cu toate manipulaţiile, care sunt privite ca
adevărate atentate la viaţă, al cărei singur stăpân este Dumnezeu, şi ca
atentate la fiinţa umană: "Dacă s-ar ajunge la realizarea schemelor
acestor "păpuşari" ar însemna ca adevărata, autentica fiinţă umană
să nu mai existe deloc... Este greu de asociat manipularea genetică şi cea
umanistă" (Cursul de Biologie al lui Till Brahe, 1974, pag. 304-311,
capitolul: Un om după măsură). Trebuie citit, de asemenea, în legătură cu
avortul, contracepţia, etica, sexualitatea, lucrarea documentată a Profesorului
Dr. Rene Nicoli: Universul sexualităţii, 1970, care scrie: “Într-o societate
care se pretinde a fi evoluată, contracepţia este un rău nejustificat, care
condamnă această societate să trăiască în afara realităţilor biosferice"
(pag. 245-246).
Trebuie să cităm, în sfârşit,
avertismentul Profesorului P. Grasse: "Orice aplicare a biologiei poate fi
primejdioasă... Marea potlogărie a şi început, şi roadele ei sunt amare...
Dansul macabru se joacă, acompaniat de strigăte de libertate..." (Tu,
acest mic zeu 1971, pag. 272-280).
Asupra acestui punct se
pronunţă de acord ştiinţa şi Biblia, privind morala care se poate deduce.
Este adevărat că, în ce-l
priveşte, Prof. A. Vandel neagă această noţiune de supraom: "Conceptul de
"supraom", scrie el, este destul de simplist. El postulează o
creştere a facultăţilor omeneşti, fără ca totuşi natura lor să fie profund
schimbată... Evoluţia viitoare se orientează mai curând spre o supraomenire decât
spre un supraom" [27].
Supraom sau supraomenire,
constaţi cu uimire că acesta este punctul de convergenţă al filozofiilor
moderne, biologice sau nu, şi al anumitor teologii care depersonalizează pe
Dumnezeu şi Îl dezbracă de toată transcendenţa, fără a-I lăsa decât imanenţa,
contrar cu Romani 1:18-25, acestea întâmplându-se după ce filozoful german
Friedrich Nietsche, creatorul cuvântului "supraom" a deschis calea,
continuând apoi cu ultraumanul lui Teilhard de Chardin.
Biblia, desigur, ne
vorbeşte despre un supraom. Este cel care, la sfârşitul veacurilor, va apare “înălţându-se
mai pe sus de tot ce se numeşte "Dumnezeu", sau de ce este vrednic de
închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept
Dumnezeu" (2 Tesaloniceni 2:4), căruia "toţi locuitorii i se vor închina"
şi al cărui număr "este un număr de om, 666" (Apocalipsa 13:8 şi 18).
Desigur, pentru a-şi mări puterea, pentru a-şi întemeia şi a-şi întinde
dominaţia, pentru a robi pe oameni, el se va folosi de creiere electronice, de
toate progresele şi toate rafinamentele tehnicii; "din pricina propăşirii
şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa" (Daniel 8:25).
Supraom, într-adevăr, este
numărul matricol 666, purtând astfel marca unei "triploidii", cifra
simbolică a omului, şase, căreia îi va lipsi întotdeauna o unitate pentru a
ajunge la numărul lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât aici această cifră este
repetată de trei ori, ceea ce măreşte distanţa, despărţirea de Dumnezeu.
Supraom este cel pe care Biblia îl numeşte Anticrist şi care, la sfârşitul
veacurilor, pentru o perioadă limitată, înainte de marile judecăţi ale lui
Dumnezeu, va conduce şi va stăpâni lumea. Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne
vrea supraoameni, ci numai oameni în cel mai deplin sens al cuvântului. Aceasta
nu este în dezacord cu ceea ce ne spun unii oameni de ştiinţă astăzi. Prof.
Vandel, în lucrarea pe care am mai citat-o, scrie: "Omul nu-şi va merita
cu adevărat numele de om decât atunci când va tăia ultima legătură - dar atât
de puternică - care îl mai leagă încă de animalitate" (pag. 264).
Apostolul Pavel, la rândul lui, opune omului animal, pământesc, întâiul Adam,
luat din ţărână, pe omul duhovnicesc, ceresc, omul al doilea care a venit din
cer, ultimul Adam, cu care trebuie să ne asemănăm, după cum ne-am asemănat şi
cu cel pământesc (1 Corinteni 15:45-49).
Înseamnă că
este nevoie de o refacere. Fiziologicul nu este totul. Excluzând căile
biologiei şi visele ei îndrăzneţe şi primejdioase, Însuşi Dumnezeu ne oferă
mijloacele acestei restabiliri a demnităţii omeneşti, la înălţimea staturii
plinătăţii lui Cristos (Efeseni 4:13), om prin excelenţă, model pentru noi în
umanismul Său.
Problema esenţială,
fundamentală, urgentă în lumea de astăzi este transformarea radicală a omului
şi a fiecărui om, nu pe plan biologic sau pe plan psiho-social, ci pe plan
spiritual şi individual, în ceea ce priveşte refacerea legăturilor lui normale,
personale, cu Dumnezeu. Iată adevărata problemă! Iată adevărata schimbare care
se impune fiecărui om!
Se vorbeşte mult în
secolul nostru despre “întoarcere" (convertire) şi chiar despre "reîntoarcere".
Or, Biblia ne spune: “Întoarceţi-vă şi veniţi iarăşi" (Isaia 21:12); “Întoarceţi-vă
dar la Dumnezeu şi veţi trăi!" (Ezechiel 18:32); cf. Faptele Apostolilor 3:19).
“Întoarceţi-vă!", un cuvânt pe care oamenii de astăzi, când este vorba de
ei înşişi personal, individual, de propria lor viaţă, nu vor nici să-l
pronunţe, nici să-l audă! Şi cu toate acestea este cel mai important lucru! Nu
este vorba despre o doctrină politică, economică sau socială: "Inima este
nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9) ne spune Biblia,
care mai afirmă: "Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou;
voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de
carne" (Ezechiel 36:26). Iată singura grefă de inimă valabilă, cea pe care
ne-o oferă divinul chirurg şi pe care numai El poate s-o realizeze şi s-o
reuşească!
Dincolo de această
necesitate şi de această urgenţă în care libera consimţire şi acordul omului au
un rol esenţial, în vederea refacerilor care se impun, se află şi perspectiva
cosmică şi escatologică pe care nu trebuie să o neglijăm, cea subliniată de
părintele "prospectivei", filozoful Gaston Berger, la sfârşitul unei
discuţii [28]:
"M-am ocupat de multe
probleme... Sunt sigur că nu există altă soluţie la problema salvării omului şi
a lumii", anume venirea, reîntoarcerea lui Isus Cristos, cu marile
judecăţi ale lui Dumnezeu, profundele zdruncinări şi distrugeri, dar şi
refaceri, noua Creaţie, noua ordine, strâns legată de acest mare eveniment!
Atunci, dar numai atunci, cum spune apostolul Pavel, "voi cunoaşte pe
deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (1 Corinteni 13:12).