Capitolul VI
MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ
ŞI DE CREDINŢĂ
Capitolele anterioare au
subliniat faptul că există incontestabil o mărturie a ştiinţei despre Biblie,
fără ca pentru aceasta Biblia să poată fi asemănată cu o carte de ştiinţă;
scopul şi perspectiva ei sunt altele. Biblia şi ştiinţa vorbesc adesea despre
aceleaşi lucruri când este vorba de Creaţie, dar fiecare în limbajul şi în
optica proprie lor.
Dacă Biblia ne-ar fi
vorbit în limbajul ştiinţific al unei anumite epoci, ar fi fost repede
depăşită, şi ar fi devenit de neînţeles pentru majoritatea oamenilor; dar ea ne
aduce un mesaj accesibil tuturor oamenilor şi fiecăruia dintre noi în
particular, oricare ar fi împrejurările vieţii noastre în timp, în spaţiu,
printre ceilalţi oameni. În plus, nu trebuie să legăm adevărul şi veridicitatea
Bibliei de o teorie ştiinţifică dată. Fizicianul contemporan Louis
Leprince-Ringuet remarcă:
"Un adevăr ştiinţific
este totdeauna parţial şi pasibil de îndreptare" [1].
Un alt savant contemporan,
Pierre Lecomte du Noüy, a ajuns la convingerea existenţei lui Dumnezeu, şi ne
spune cum anume:
"Cei care fără nici o
dovadă s-au trudit sistematic să distrugă ideea de Dumnezeu au făcut un lucru
josnic şi antiştiinţific... Departe de a fi ajutat ca alţi oameni de ştiinţă pe
care îi invidiez, sprijinit de o credinţă de nezguduit, am pornit în viaţă cu
scepticismul distrugător care era atunci la modă. Mi-au trebuit treizeci de ani
de laborator pentru a ajunge la concluzia că cei care aveau datoria să mă
lumineze, ca să nu-şi mărturisească neştiinţa, m-au minţit în mod deliberat.
Convingerea mea de astăzi este raţională. Am ajuns la ea pe căile biologiei şi
ale fizicii, şi sunt convins că nu este cu putinţă ca un om de ştiinţă care
raţionează să nu ajungă la acest rezultat, dacă nu este orb sau de rea
credinţă. Dar drumul pe care l-am urmat eu este
lăturalnic, nu este cel bun. De aceea, ca alţii să evite imensa pierdere de
timp şi eforturi pe care le-am suferit eu, mă ridic cu toată puterea împotriva
răutăţii păstorilor vicleni" [2].
Ce mărturisire cu adevărat
emoţionantă! Acelaşi biolog constata:
"Să ni se permită să
reamintim că unii din cei mai mari savanţi moderni sunt credincioşi... iar
cunoştinţele dobândite în aceşti ultimi patruzeci de ani, în loc de a întări
punctul de vedere materialist, l-au făcut din punct de vedere ştiinţific de
nesusţinut. Marele astronom şi matematician Eddington, ca şi un mare număr de
biologi renumiţi în lumea întreagă au adus acestei teze, în ultimii douăzeci de
ani, contribuţii substanţiale... Orice om care crede în Dumnezeu trebuie să înţeleagă
că nici un fapt ştiinţific, dacă este adevărat, nu poate să contrazică pe
Dumnezeu..." [3].
Adevărul Bibliei depăşeşte
teoriile, sistemele, chiar teologiile noastre. Scara lui Dumnezeu nu este scara
omului. "Căci înaintea Ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut
şi ca o strajă din noapte" (Psalm 90:4). "Gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cu cât sunt de
sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre
şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre" (Isaia 55:8-9).
Existenţa unei mărturii a
ştiinţei despre Biblie trebuie să antreneze în mod logic o mărturie a oamenilor
de ştiinţă despre Sfânta Scriptură; contrarul ar fi surprinzător.
Într-adevăr,
numeroşi savanţi şi-au declarat credinţa şi adesea cu multă vigoare:
- într-un Dumnezeu Creator
şi organizator al Lumii;
- într-un Dumnezeu Providenţă
a cărui atotputere, pretutindeni prezentă, păstrează, conduce şi stăpâneşte întreaga
Creaţie, cu înţelepciune, după legile pe care le-a stabilit El Însuşi, orânduind
totul după voinţa Sa suverană;
- într-un Dumnezeu Mântuitor
care cheamă la viaţă şi la viaţă veşnică.
Tocmai această succesiune
ne arată Biblia: Creaţie - Mântuire - Viaţă Veşnică - adică întreg planul lui
Dumnezeu, Sistemul Lumii. Biblia dezvăluie:
Adevărul despre om. Biblia este plină de Om,
este cea mai completă şi mai exactă dintre "antropologii". Ce este
Omul? Care este situaţia lui în Univers, poziţia lui în spaţiu şi în timp? Care
este adevărata lui natură, origine, destin?
Adevărul despre Dumnezeu. Biblia
este plină de Dumnezeu, totodată transcendent şi imanent; ea ni-L dezvăluie pe
Dumnezeul creaţiei şi Dumnezeul mântuirii, "principiu şi scop al Lui însuşi
şi al lumii", "Cel dintâi şi Cel de pe urmă" (Isaia 41:4; 44:6;
48:12-13). Ea ne ajută să pătrundem până în intimitatea lui Dumnezeu (1 Corinteni
2:10).
Adevărul despre Cristos. De la Geneza şi până la
Apocalipsa, Biblia ne arată adevărul despre Cristos. Ea este plină de Cristos,
"chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată
zidirea" (Coloseni 1:15), Cel care a putut spune: "Cine M-a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9) şi în Care se afirmă şi se întâlnesc,
puternic legate între ele, Dreptatea şi Iubirea lui Dumnezeu.
Din cauză că tratează
toate aceste probleme, Biblia nu poate să nu se ocupe şi de astronomie, de
geologie, de biologie, pentru a situa mai bine pe om în Univers şi faţă de
Dumnezeu Creatorul, şi prin urmare de probleme cruciale pentru om, oricare ar
fi el şi oriunde s-ar afla, de Viaţă şi de Moarte, de început şi de sfârşit, de
timp şi de veşnicie. Pentru că se ocupă cu acestea toate, Biblia este istorie
plină de întâmplări, de evenimente, de personaje care prin realitatea,
materialitatea, personalitatea şi succesiunea lor se încadrează în timp. Ea
este şi profeţie, cea care pe măsura împlinirii ei, se înscrie în timp, şi
devine istorie şi cea care se va împlini la sfârşitul timpului şi chiar dincolo
de timp reprezentând escatologia. în Biblie se amestecă, se întrepătrund, se întâlnesc
trecutul, prezentul, viitorul, date despre univers, despre planeta pe care o
trăim, despre omenire în ansamblu şi pentru fiecare om în particular: "Eu
am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă
împlinit" (Isaia 46:10).
Nu se găsesc în toate
acestea suficiente probleme care să atragă şi să reţină atenţia, să capteze
interesul, să entuziasmeze un om de ştiinţă? De aceea, toate încercările,
toate gândurile lui se ordonează, în ciuda limitărilor şi a dependenţei
ştiinţei, după direcţia unei finalităţi, a unei telefinalităţi, ca să folosim
vocabularul lui Lecomte du Noüy.
A. Statistici
Nu trebuie să ne mire
faptul că savanţii credincioşi, cei care au unit cu ştiinţa o credinţă
profundă, nu o credinţă confuză şi nelămurită, rodul tradiţiei, al obiceiului
şi al formalismului, ci o credinţă personală, gândită, experimentată, cu o bază
solidă, au constituit şi constituie încă o puternică majoritate.
O statistică privind
atitudinea faţă de religie a savanţilor a fost făcută pentru secolul al
XIX-lea [4]. Deşi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul XIX s-a dezvoltat,
în urma diferitelor împrejurări, un val de raţionalism extrem de puternic,
statistica astfel alcătuită cu dovezi şi mărturii ne dă cifrele următoare:
Din 432 de savanţi
cercetaţi din diferite ramuri ale ştiinţei, la 34 nu li se cunoaşte atitudinea
religioasă, 15 sunt indiferenţi sau agnostici, 16 atei şi 367 credincioşi.
Dintre aceşti 432 de savanţi, 150 pot fi socotiţi ca savanţi de primă mărime,
iniţiatori ai unor căi noi în ştiinţă; din aceşti 150, la 13 nu li se cunoaşte
atitudinea religioasă, 9 indiferenţi sau agnostici şi cei 128 care rămân,
adică cei care au luat o poziţie oarecare cu privire la problema religioasă, se
împart astfel:
- 5 atei (Berthelot, Suess,
Strasburger, Magendie, Charcot), adică ceva mai puţin de 4%;
- 123 de credincioşi,
adică ceva mai mult de 96%, ceea ce face ca în medie, din 28 de iniţiatori a
căror atitudine religioasă este cunoscută, sunt:
- 2 indiferenţi sau
agnostici; 1 ateu; 25 credincioşi (R. P. Eymieux, 1920).
Rezultatele unei anchete
anterioare făcută de această dată asupra
savanţilor care au trăit între secolele XV şi XIX inclusiv (Dr. Dennert, 1908),
au fost aproape identice: aproximativ 3% agnostici sau indiferenţi şi mai
puţin de 2% care resping în mod absolut credinţa în Dumnezeu, creştinismul
fiind reprezentat de 95% savanţi credincioşi!
Nu poţi să nu observi că
dacă s-ar şterge din istoria electricităţii numele credincioşilor, adică Gauss,
Volta, Oersted, Ampère, Faraday, Hertz, Becquerel, Branly... "ne-am găsi
şi astăzi tot la broaştele lui Galvani (1798)... şi chiar şi Galvani era
credincios... Ne-am găsi la chihlimbarul frecat ca pe vremea grecilor
antici".
Aceeaşi constatare poate
fi făcută pentru astronomia modernă ai cărei principali întemeietori, Copernic,
Tycho-Brahe, Galilei, Kepler, Newton, Herschel, Laplace, erau tot credincioşi.
La fel se întâmplă şi în cadrul ştiinţelor naturii şi ale vieţii cu Linné,
Cuvier, Lamarck, Agassiz, Jussieu, de Candolle şi mulţi alţii.
Fiziologul materialist şi
ateu du Bois-Reymond era obligat să recunoască faptul că “Ştiinţa modernă îşi
datorează originea creştinismului".
Pe de altă parte, este
deosebit de interesantă constatarea că o mişcare religioasă ca Reforma a putut
să dea ştiinţelor un avânt atât de mare. Din secolul al XVI-lea şi până în
zilele noastre, Reforma a avut, într-adevăr, o influenţă extrem de puternică
asupra dezvoltării şi progreselor ştiinţelor, fie direct prin numeroşii cercetători
pe care i-a furnizat, fie indirect prin spiritul nou pe care l-a introdus [5].
B. Secolul XX
În paginile
anterioare ne-am ocupat de statistici privitoare la savanţii secolului al
XIX-lea şi din secolele anterioare. După câte ştim, încă n-a fost realizată
vreo anchetă asemănătoare pentru cei din secolul XX.
O asemenea anchetă ar fi
poate mai greu de întreprins din mai multe motive:
1) Numărul cercetătorilor
s-a mărit considerabil, şi el creşte în mod constant în fiecare zi;
specializarea savanţilor se accentuează pe măsură ce noi căi se deschid ştiinţei.
S-a calculat că pe pământ ar fi astăzi nouă zecimi din savanţii tuturor
timpurilor;
2) Rezultă de aici că
cercetarea ştiinţifică s-a schimbat şi a urmat orientări diferite prin metodele
ei. Actualmente, mult mai mult ca în secolul XIX cercetările se fac în
colectiv; munca personală tinde din ce în ce mai mult să se transforme într-o
muncă de echipă. Această schimbare s-a produs tocmai în cursul secolului XX;
3) O clasificare absolut
corectă şi exactă se loveşte de obstacole fără îndoială mult mai mari ca în
epocile precedente; trebuie să se ţină seama de nuanţe: de exemplu, în tabăra
ateilor, dacă sunt savanţi care profesează un ateism fără rezerve, în schimb
ateismul altora îi conduce spre o nelinişte şi o spaimă, pe care nu le pot înfrâna;
atunci este greu de făcut o deosebire netă între adevăraţii atei şi cei care se
îndoiesc asupra valorii şi a temeiniciei ateismului, astfel că zoologul Armand
Sabatier, el însuşi credincios, remarcă:
"Există, cred, foarte
puţini atei adevăraţi, atei care chibzuiesc asupra poziţiei lor şi al căror
ateism este rezultatul unui serios examen. Majoritatea ateilor sunt atei mai
mult practic decât raţional. Aceştia sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu
mai degrabă decât negativişti înverşunaţi ai existenţei Sale" [6].
Există de altfel o
diferenţă radicală între acest secol XX pe sfârşite pe de o parte şi pe de altă
parte, sfârşitul secolului XIX şi începutul celui actual, când un Sebastien
Faure şi alţi militanţi parcurgeau oraşele şi satele din Franţa, încercând în
adunări publice să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu cu argumente ştiinţifice
sau pretinse a fi, ca o adevărată cruciadă împotriva a tot ce era religios.
Ţinând seama de
observaţiile de mai sus, este sigur că secolul XX nu a rămas în urma secolului
al XIX-lea în ce priveşte proporţia savanţilor credincioşi. Încă din 1926,
Robert de Flers, membru al Academiei franceze, a făcut o anchetă printre
colegii săi de la Academia de ştiinţe ca să afle dacă există sau nu
incompatibilitate între ştiinţă şi credinţă. Rezultatul anchetei, care
constituia pentru Robert de Flers "documentul cel mai preţios la care
poate să se aştepte gândirea omenească", nu mai punea absolut nici o îndoială:
nu era, la capătul acestui prim sfert al secolului XX, nici un fel de
contradicţie, nici un dezacord fundamental între ştiinţă şi credinţă [7].
Contrarul de altfel ne-ar
surprinde. Un astronom contemporan, Sir James Jeans, constata:
"Astăzi, lumea este în
general de acord, iar din partea fizică a ştiinţei acest acord este aproape
unanim, că drumul cunoaşterii se îndreaptă spre o realitate nonmecanică:
Universul începe să semene tot mai mult cu un mare gând decât cu o mare maşină.
Duhul nu mai este privit ca un intrus accidental în împărăţia materiei... Descoperim
că Universul vădeşte existenţa unei puteri care gândeşte şi care
supraveghează... [8].
Un matematician, Dr. Hans
Rohrbach, vicerector al Universităţii din Mainz, Germania, se exprimă astfel:
"Concepţiile actuale
ale fizicii se armonizează cu revelaţia biblică mult mai mult decât concepţiile
elaborate în cursul secolului al XIX-lea şi care, la urma urmei, îşi au
originea la Aristotel".
"Vizibilul şi
invizibilul se întrepătrund, şi ca oameni credincioşi, trăim în cele două lumi
în acelaşi timp. Această concepţie despre întrepătrunderea paradoxală a
văzutului cu nevăzutul o găsim în mod special în Biblie. Pe această bază pot să
dau răspunsuri: Ce se găseşte în afara universului nostru finit? - Realitatea
invizibilă a lui Dumnezeu... Ce exista înainte de începutul timpului? -
Veşnicia lui Dumnezeu. Timpul este o creaţie divină care decurge într-un fel
din veşnicie pentru a se reîntoarce în ea... Noi nu putem să aplicăm normele
timpului şi spaţiului lumii nevăzute pentru că timpul şi spaţiul sunt
atributele materiei, adică a lumii vizibile. De unde provine materia? Ea ia
naştere din invizibil prin Cuvântul lui Dumnezeu... El vorbeşte, şi după voia
Lui, Cuvântul Lui energizat, acest "dynamis" se transformă în energie
fizică, în materie. Nu pot să o spun decât prin credinţă, plecând de la imaginea mea despre lume. Dar cunoaşterea
ştiinţifică nu se opune acestui fapt. Biblia ne dă cunoştinţa deplină, chiar a
lucrurilor pe care savantul nu poate să le cunoască" [9].
Iată cum arată profesiunea
de credinţă a unui savant contemporan.
Dacă printre savanţii
secolului XX sunt o mică parte atei, ca matematicianul Emile Borel (1871-1956),
fizicienii Pierre (1859-1906) şi Marie Curie (1867-1934), Frédéric (1900-1958)
şi Irène Joliot-Curie (1897-1956), Paul Langevin (1872-1946), Jean Perrin
(1870-1942), biologii Ernst Haeckel (1834-1919), Félix de Dantec (1869-1917),
Etienne Rabaud, Marcel Prenant [10], Eugène Bataillon (1864-1953), Jean Bostand
(1894-1977)..., mult mai mulţi sunt credincioşi, a căror credinţă, fără îndoială,
are diferite moduri de exprimare şi se prezintă în faze diferite, de exemplu:
- astronomii Sir James
Jeans (1877-1946), Arthur Eddington (1882-1944);
- matematicianul şi
fizicianul Albert Einstein (1879-1955);
- fizicienii Edourd Branly
(1844-1940), Georges Claude (1870-1960), Louis de Broglie (1892-), Louis
Leprince-Ringuet (1901-), Alfred Kastler...
- geologii Albert de Lapparent
(1839-1908), Emile Haug (1861-1927), Louis de Launay (1860-1938), Pierre
Termier (1859-1930)...
- biofizicienii Henri
Devaux, Pierre Lecomte du Noüy (1883-1947)...
- fiziologii Ivan
Petrovici Pavlov (1849-1936), cunoscut îndeosebi prin cercetările sale asupra
funcţionării sistemului nervos şi mai ales asupra "reflexelor condiţionate",
Paul Chauchard, tot un specialist al sistemului nervos...
- celebrul entomolog
Jean-Henri Fabre (1823-1915)...
- biologii, anatomişti,
zoologii Armand Sabatier (1834-1910), Louis Vialleton, Henri Rouviere, Lucien Cuénot
(1866-1951), Emile Guyénot, Louis Bounoure;...
- medicii Emile Roux (1853-1933),
Albert Calmette (1863-1933), Alexis Carrel (1873-1944), Joseph Grasset (1849-1918), Remy Collin, Paul Toumier, Maurice Vernet...
- botaniştii P. A.
Dangeard (1862-1947), Charles Flahault (1852-1935),
Jules Pavillard (1868-1962), Louis Emberger (1897-1970), Claude Favarger...
Şi câte alte nume nu ar
putea fi scrise pe această listă, care nu este decât indicativă, în urma unei
anchete mai lungi şi mai minuţioase!
Să transcriem acum câteva
mărturii [11].
C. Savanţii credincioşi în faţa naturii
Astronomul Johann Kepler
(1571-1630), după îndelungi cercetări, a descoperit legile mişcării pământului
şi a planetelor, descoperire care va revoluţiona astronomia, iar el cântă un
imn de slavă Creatorului:
"Acum opt luni întrevedeam
o rază de lumină; acum trei luni s-a luminat de ziuă; astăzi întrevăd această
lege divină ca o rază strălucitoare. Sunt plin de bucurie; vreau să înfrunt pe
muritori mărturisindu-le că am sustras vasele de aur ale egiptenilor pentru a
clădi Dumnezeului meu un locaş sfânt departe de hotarele Egiptului... Mare este
Domnul! Mare este puterea Sa! Înţelepciunea Sa este fără de sfârşit, la fel ca
şi slava Sa! Ceruri, cântaţi-I laude! Soare, lună şi planete, lăudaţi-L cu
limba voastră fără cuvinte! Armonii cereşti, lăudaţi-L! Lăudaţi-L, voi toţi
care măsuraţi şi descoperiţi aceste armonii, la fel şi tu, sufletul meu, laudă
pe Domnul, Creatorul tău. Totul există prin El şi în El! Tot ceea ce nu ştim se
găseşte ascuns în El, la fel ca şi ştiinţa noastră deşartă! A Lui să fie slava,
cinstea şi lauda în vecii vecilor!"
Iată pe marele botanist
Karl Linné (1707-1778) care, în lucrarea sa de frunte Systema naturae, începe prin descrierea a ceea ce numeşte “Împărăţia
naturii", Imperium Naturae:
"Veşnic, fără
margini, Atotştiitor, Atotputernic, Dumnezeu Se lasă văzut în lucrurile
create, şi în toate, chiar şi în cele mai mici, câtă putere! Câtă înţelepciune!
Câtă desăvârşire de neînchipuit! Animalele, vegetalele, mineralele, împrumutând
şi dând înapoi pământului elementele care slujesc la formarea lor; pământul în
drumul lui neîncetat în jurul soarelui de la care primeşte viaţă, soarele însuşi
cu celelalte astre şi sistemul întreg de stele suspendat şi pus în mişcare în
adâncul vidului de Cel care nu poate fi înţeles, primul Motor, Fiinţa
fiinţelor, Cauza cauzelor, Apărătorul universal, şi Suveranul Autor al lumii.
Dacă Îl numeşti Destin, nu greşeşti: El este Cel de care depinde totul! Dacă Îl
numeşti Natură, nu te înşeli: El este Cel din care a luat fiinţă totul! Dacă Îl
numeşti Providenţă, spui adevărul: înţelepciunea acestui Dumnezeu conduce
lumea!"
Iată pe entomologul din
Serignan, J. H. Fabre, "totodată descoperitor, iniţiator, animator,
popularizator, scriitor..." [12]: "Eu nu cred numai în Dumnezeu, eu Îl
văd, spunea el; fără El, nu înţeleg nimic; fără El totul este în întuneric. Cu
cât merg, cu cât observ, cu atât această inteligenţă radiază din spatele
tainelor lucrurilor. Este mai uşor să mi se smulgă pielea, decât să mi se
scoată credinţa în Dumnezeu".
Şi dacă, uneori,
"Fabre nu se foloseşte de cuvântul: Dumnezeu, se simte că gândul lui este
acolo".
Am putea cita pe Isaac
Newton, Georges Cuvier, Augustin-Pyrame de Candolle, Louis Pasteur, şi mulţi
alţii. Dar trebuie să revenim acum la cei moderni, contemporanii noştri.
Lucien Cuénot, într-un
articol intitulat "Grijile metafizice ale unui naturalist", scrie:
"Universul nu poate
fi înţeles decât dacă este actul unei Gândiri care ne depăşeşte infinit, iar
evoluţia numai dacă este efectul unei Voinţe care a imprimat lumii mişcarea şi
o conduce în căile ei prin intermediul cauzelor naturale. Viaţa se găseşte în
drum spre o destinaţie necunoscută. Omul de ştiinţă, prin metodele lui proprii,
nu ar putea să meargă mai departe decât această afirmare a realităţii
metafizice, dar asigurat fiind de prezenţa misterului, îşi înţelege mai bine
dorinţa nepotolită de a şti şi de a explica, şi dorul după un Adevăr
absolut".
Emile Guyénot, deşi neagă
orientarea sa spre finalism, este obligat să recunoască:
"Din toate timpurile,
studierea vieţii s-a arătat aproape de nedespărţit de ideea de finalitate. Este
într-adevăr, foarte greu să încercăm să ne închipuim realizarea organismelor,
a corelaţiilor anatomice şi fiziologice care le caracterizează, fără să admitem
că totul se petrece ca şi cum natura ar urmări un scop: armonia funcţională,
menţinerea şi reproducerea fiinţelor vii... Nu poţi concepe că totul ar fi
luat naştere din întâmplare... Cum poţi să crezi că formarea unui ochi
funcţional, a unui creier cu nenumăratele lui conexiuni se datoreşte unei serii
de întâmplări? Este ca şi cum ai admite că, aruncând în aer literele din care
este compusă o fabulă de La Fontaine, ar exista vreo şansă ca să cadă din nou în
ordinea necesară reconstituirii textului original... Se pare că teoria
mutaţionistă se loveşte aici de o adevărată imposibilitate" [13].
Marele fizician Louis de
Broglie, căruia i se datorează unificarea fizicii atomice, revine la această
idee (1951), socotind că pare de necrezut ca organe ca ochiul şi urechea
animalelor superioare şi ca diferitele "reuşite" ale fiinţei vii, cum
sunt minunatele procese ale vieţii, mai ales cele ale reproducerii şi care
"uimesc imaginaţia" să fi putut fi doar rezultatul efectului
hazardului, chiar prelungit în durate de timp enorme. "Realizările vieţii
par să rezulte dintr-o formă organizatoare care nu se manifestă în natura fără
viaţă şi a cărei adevărată origine ne este total necunoscută" [14].
Albert Einstein declara
(1938):
"Fără credinţa în
armonia internă a lumii noastre, nu ar putea să existe ştiinţă", şi tot el
a mai scris:
"Dacă eliminăm din
iudaismul profeţilor şi din creştinismul propovăduit de Isus tot ceea ce a
fost introdus mai târziu..., avem o religie capabilă să ferească lumea de toate
relele sociale. Orice om are datoria sfântă să facă tot ce poate pentru
triumful acestei religii" [15].
Einstein este aici de
acord cu Biblia care spune: "Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat...
Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să nu fii găsit mincinos" (Proverbele 30:5-6).
Fiziologul Paul Chauchard,
înfăţişând cele două atitudini posibile materialiste sau spirituale, a
savantului “în faţa marilor probleme care preocupă pe orice om" se exprimă
astfel:
"Atitudinea
savantului materialist care crede în omenirea de mâine regenerată şi condusă
de ştiinţă, este şi ea un act de credinţă, o religie. Dar, este ea o concepţie
legitimă? Claude Bernard, părintele fiziologiei, nu o admitea: “Ştiinţa, scria
el, dă Omului o putere nouă, dar nu-i schimbă firea şi nici sentimentele... Nu
ştiinţa este cea care va reînnoi omul..." [16]. Fizicianul Louis
Leprince-Ringuet afirmă la rândul său: “Înaintea celor două aspecte principale
ale ştiinţei moderne, cunoaşterea amănunţită şi luarea în stăpânire a lumii,
cercetătorul creştin se simte în largul său... aceste două caractere corespund
unor rezonanţe adânci ale credinţei sale şi însăşi chemării sale. Cât priveşte
domeniul cunoaşterii, nu este oare uimitor de adevărat? Întreaga tradiţie
biblică şi creştină ne îndeamnă să urmărim şi să cercetăm opera Creatorului, atât
în făpturile însufleţite cât şi în natură (Geneza 2:19-20). Creştinului i se
trasează astfel ca ţintă cunoaşterea lui Dumnezeu prin făpturile Lui; ea are
fără îndoială mai mult sens, mai multă valoare chiar decât munca, considerată numai
ca un mijloc; ea este mai fundamentală. Dar şi luarea în stăpânire a lumii
este inclusă în gândirea creştină (Geneza 1:26-27; Psalmul 8:6-9)... Dar
cercetătorul îşi dă uşor seama că ştiinţa, cu toate progresele ei uimitoare şi
dezvoltarea ei extraordinară, nu a adus elemente de răspuns la marile întrebări
care frământă gândirea de când este omul pe pământ. Dacă ştiinţa poate să
schimbe comportamentul nostru general, adică reacţiile creierului nostru, în schimb
nu ne învaţă ce am venit să facem pe pământ. - "Chiar dacă am merge pe
Lună ca să ne plimbăm pe acolo neliniştea, ea ar rămâne aceeaşi... Cele două
forme ale activităţii ştiinţifice corespund, s-ar putea zice într-un mod
simplist şi incomplet, cu dragostea şi cu mila: dragostea prin cunoaştere, mila
prin luarea în stăpânire a lumii. Adică creştinul
trebuie să iubească şi să slujească..." [17].
Aceasta este paralela pe
care o stabileşte Leprince-Ringuet între ştiinţa şi credinţa creştină; o
comparaţie de alt gen, dar la fel de adevărată ne sugerează şi un fizician de
la centrul nuclear de la Saclay.
Serge Tarassenko declară într-adevăr:
"Timpul a devenit
elastic! Cum nu i s-a întâmplat încă nimănui să călătorească cu asemenea
viteze, totul a trecut neobservat. Da, însă... electronii imenselor noastre
sincrotoane se mişcă extrem de rapid... Astfel timpul propriu se micşorează cu
viteza. Oare va dispare? Desigur! Timpul... era până aici o noţiune foarte
importantă care împărţea în epoci extrem de regulate istoria lumii noastre, şi
iată-l acum pe cale "să se topească" literalmente, pentru ca apoi să
dispară complet!... Când timpul, această noţiune atât de relativă întâlneşte
domeniul Absolutului, cel al luminii libere şi integrale, se transformă în
"veşnicie”.
Or, iată că, urmează S.
Tarassenko, în lumina promisiunilor Evangheliei, "nu mai am nevoie să-mi
construiesc o navă spaţială perfecţionată care va putea să mă ducă cu o viteză
apropiată de cea a luminii, dar, vai! fără să o egaleze vreodată, căci am
primit şi am acceptat deja o putere la fel de minunată, cea de a deveni copil
al lui Dumnezeu printr-o transformare lentă dar sigură, ca să ajung într-o zi
pe deplin copil al lui Dumnezeu. Ştiu acum că istoria oamenilor are un sens, un
sens minunat... aproape de necrezut de mintea omenească! Destinul nostru este
acela de a deveni copii ai lui Dumnezeu, căci putem să-I acceptăm puterea care
ne eliberează progresiv, înainte de a o face definitiv, putere care supune
acceptării (sau refuzului) noastre posibilităţi minunate de biruinţă... asupra
efectelor acestei entropii, a acestei funcţii de dezordine a Universului, înainte
de a ne ELIBERA total, când vom învia pentru veşnicie. Toată istoria oamenilor
de la Creaţie şi până astăzi se îndreaptă spre acest moment situat în centrul
timpului şi al Spaţiului, această lumină în noaptea vremilor... Golgota...
dimineaţa Paştelor... descoperirea lui Dumnezeu făcut Om astfel ca omul să
devină fiu al lui Dumnezeu. Astfel, această imagine profundă a "lumii pe
care atât de mult a iubit-o Dumnezeu" se transformă într-o adevărată
orientare a vieţii mele, o neîncetată încurajare pentru "a prinde clipa
care trece" ca să pregătesc cu toate puterile mele şi cu toate faptele
mele venirea cunoaşterii absolute şi a mântuirii desăvârşite" [18].
Cititorul va ierta
lungimea acestui citat, dar este o minunată pildă ale cărei elemente le aduce
fizica modernă în dezvoltările ei recente, subliniind perfectul acord între ştiinţă
şi credinţă. Nu ne rămâne atunci decât să deschidem Biblia pentru a vedea câte
pasaje ca Ioan 1:9-13; Romani 8:12-27; 1 Corinteni 13:9-12, se dovedesc, prin
adâncimea şi imensa lor însemnătate, de o pregnantă actualitate, încoronate de
această promisiune care, atunci când timpul nu va mai exista, se va dovedi o
strălucită realitate: "Robii Lui Îi vor sluji şi Îi vor vedea faţa"
(Apocalipsa 22:3).
Ştiinţa nu contrazice o
asemenea viziune, din contra, ea duce aici şi de aceea un matematician,
Profesorul Hans Rohrbach, din Mainz, pe care l-am mai citat în paginile
anterioare, se referă la imaginea lumii aşa cum ne-o prezintă ştiinţa şi
Biblia:
"Biblia ne dă
cunoştinţa ultimă, pe care savantul nu o poate afla. Într-adevăr, în Isus Cristos
este ascunsă toată plinătatea înţelepciunii şi a cunoştinţei: A ajunge la
această cunoştinţă şi înţelepciune, iată scopul vieţii mele: aceasta duce la
supunere şi la slujire...".
Cetatea noastră se găseşte
în invizibil, cum spune Pavel: "Voi nu mai sunteţi nici străini, nici
oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui
Dumnezeu" (Efeseni 2:19). "Aici găsesc eu forţa necesară ca să
trăiesc creştineşte în lumea vizibilă" [19].
Tot aşa, un alt savant
contemporan, Dr. G. A. Blaauw, profesor de matematici electronice la
Universitatea din Enschede, Olanda şi care a participat la dezvoltarea ultimelor
ordinatoare I.B.M. îşi afirmă credinţa în termeni deosebit de clari:
"Sunt acum mai mult
de douăzeci de ani de când am devenit creştin. În timpul acestei perioade, am
studiat şi am lucrat în câmpul ştiinţei moderne, mai ales în ramura
ordinatoarelor electronice. Această muncă nu s-a ridicat împotriva binecuvântării
spirituale şi a încurajării pe care le-a dat Dumnezeu în harul Său. Dimpotrivă,
ea a confirmat adevărul că Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin Cuvântul Său. Am
constatat aceasta nu numai în propria mea viaţă, ci şi din viaţa numeroşilor
savanţi şi ingineri credincioşi" (Scrisoare din 21 August 1970).
Astfel, ştiinţa şi
tehnica, chiar în perspectivele lor cele mai modeme, nu numai că nu întorc de
la credinţă pe cei credincioşi, dar aduc mărturie despre revelaţia lui Dumnezeu.
Acelaşi lucru ne arată,
deşi mai rezervat, Profesorul Pierre-P. Grasse, eminent biolog, membru al
Academiei de ştiinţe, în cartea sa: "Tu, acest mic zeu, sau Eseu despre
istoria naturală a omului" (Colecţia "Savanţii şi lumea", Albin
Michel, 1971). Autorul nu pretinde că se ocupă de metafizică, ci numai de
biologie; prin aceasta demonstraţia câştiga mai multă forţă, subliniind
preocupările fundamentale ale biologilor dincolo de domeniul specializării lor
şi faţă de viaţă şi moarte, de timp şi de veşnicie.
1) Desigur, Prof. Grasse
ni se prezintă ca evoluţionist convins. Dar în loc să afirme discontinuităţi
esenţiale, el deosebeşte trei universuri, cel lipsit de viaţă, cel al vieţii şi
cel al omului, descrie amănunţit diferenţele care există între om şi celelalte
primate (picior, bipedie şi statură verticală, anatomie craniană, limbaj articulat,
cicluri sexuale), constată în sfârşit că în ciuda diversităţii lor, fosilele Homo sapiens posedă un asemenea fond
de caractere comune încât nu este posibil nici să le atribui originii
deosebite, nici să le consideri ca specii diferite.
2) Prof. Grasse nu este un
teoretician al hazardului. El recunoaşte că omul nu este un intrus pe glob şi
că este o "fiinţă de excepţie":
"Omul care să rezulte
din nenumărate erori de copiere a A.D.N.-ului ce se produc la duplicarea
moleculară, această idee, scrie el, îmi pare la o cercetare mai profundă, ridicolă, ceea ce nu este grav, dar contrară realităţii,
ceea ce o condamnă... Într-adevăr, să atribui zeului hazard paternitatea
creierului, a ochiului, a urechii interne... înseamnă a face dovadă de o
apreciabilă doză de naivitate, sau de o încredere oarbă într-o ipoteză, ceea ce
de altfel, este totuna" (p. 138-139).
3) Prof. P.-P. Grasse nu
respinge, ci dimpotrivă, afirmă termenul de finalitate; el constată existenţa
unei finalităţi imanente sau de fapt, şi a unei finalităţi transcendente; de
aceasta din urmă nu se ocupă în cartea sa, nu pentru că problema finalităţii
transcendente nu s-ar pune în biologie, ci pentru că interesează înainte de
toate pe metafizician (p. 57) şi precizează: "Când savantul descoperă
legile şi de aici ordinea din natură, el se întreabă uneori ce autor a conceput
pe unele şi a făcut-o pe cealaltă. Această chestiune este legitimă în sine,
dar este de domeniul metafizicii şi nu de cel al ştiinţei" (p. 62-63).
Biologul îşi limitează astfel sfera investigaţiei lui, dar nu neagă realităţile
care se afirmă dincolo de domeniul său, recunoscând de altfel că
"filozoful spiritualist se apropie mult mai mult de real decât
materialistul care nu consideră decât un aspect al lucrurilor" (p. 72-73).
4) Iată acum o dublă
constatare:
- cu privire la viaţă, mai
întâi: "Definirea vieţii în termeni precişi depăşeşte posibilităţile
noastre; ea nu are nimic material şi totuşi i se măsoară manifestările..."
(p. 50).
- pe urmă cu privire la om
şi la Dumnezeu: "Faptul este sigur, vădit: Omul fără transcendent este,
psihologic vorbind, un dezechilibrat, un anormal... Transcendentul pătrunde în
om pe căi diferite şi neaşteptate. El nu se limitează numai la credinţa într-un
Dumnezeu unic, necreat şi creator, ci înglobează şi cultul frumosului şi cel
al binelui. Este dragostea dezinteresată pentru aproapele... Dacă este
imposibil să demonstrezi existenţa lui Dumnezeu, este la fel de imposibil să-I demonstrezi
inexistenţa... numai un savant mărginit poate să susţină că nu există nimic
dincolo de concretul care îi este accesibil..." (p. 252-253).
Iar dacă Prof. Grasse nu
situează păcatul originar în adevărata lui perspectivă, cea a căderii, dramă a
libertăţii şi a liberei alegeri a omului, care îl leagă de "condiţia
noastră animală de unde ne vin necazurile", el scrie cu toate acestea:
"Păcatul originar? Este de o uimitoare claritate şi cât de bine este
numit!... Dar ne dăm bine seama că destinul nostru nu este cel al
animalului" (p. 278).
Nu ne aminteşte aceasta de
vorba Eclesiastului: "Dumnezeu a pus în inima lor chiar şi gândul
veşniciei?" (Eclesiastul 5:11).
D. Credinţa, dinamică de viaţă şi de acţiune
Ultimele mărturii pe care
le-am citat arată deja că modul în care credinţa, întemeiată pe revelaţia
biblică şi creştină, nu numai că se poate împăca cu spiritul şi cercetarea
ştiinţifică, dar reprezintă pentru savanţii însufleţiţi de ea o dinamică de
viaţă şi de acţiune. Trebuie să precizăm această situaţie cu câteva exemple
pentru care nu avem decât dificultatea alegerii.
Am putea să amintim din
nou şi să cităm şi aici pe Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Jean-Henri Fabre, şi
atâţia alţii care nu s-au mulţumit să proclame în faţa naturii credinţa lor într-un
Dumnezeu creator şi conducător al universului, ci care şi-au trăit credinţa,
căci aceasta a pătruns, a inspirat, a animat şi a dirijat întreaga lor viaţă.
Iată pe cel numit
"Newton-ul electricităţii", André-Marie Ampère (1775-1836), despre
care s-a putut spune că "Religia a fost, împreună cu ştiinţa, Marele Motor
al vieţii sale", în "jurnalul său intim" se poate citi această
cugetare:
"Să nu ai încredere în
spiritul tău; te-a înşelat atât de des! Cum ai putea să te bazezi încă pe el? Când
încercai să devii filozof, îţi dădeai deja seama cât de deşert este acest duh
care constă într-o anume uşurinţă de a produce gânduri strălucitoare. Astăzi, când
râvneşti să devii creştin, nu simţi tu că duhul bun este numai cel care vine
de la Dumnezeu? Duhul care ne îndepărtează de Dumnezeu, duhul care ne întoarce
de la adevăratul bine, oricât de pătrunzător, de
plăcut, de abil ar fi pentru a ne procura bunuri trecătoare, nu este decât un
duh de amăgire şi de rătăcire. Duhul nu are alt scop decât să ne conducă spre
Adevăr şi spre binele cel mai înalt.
"Fericit este omul
care se dezbracă pentru a fi îmbrăcat! Cine calcă în picioare înţelepciunea
amăgitoare ca să o primească pe cea a lui Dumnezeu, dispreţuieşte spiritul în
măsura în care lumea îl apreciază. Nu-ţi potrivi ideile cu cele ale lumii, dacă
vrei să fie conforme cu adevărul”.
"Doctrina lumii este
o doctrină a pierzării. Trebuie să devii simplu, umil şi în întregime desprins
de oameni; trebuie să devii calm, recules şi să nu încerci să-ţi scoţi
dreptatea înaintea lui Dumnezeu.
"Chipul acestei lumi
trece. Dacă te hrăneşti cu deşertăciunile ei, vei trece ca şi ea. Dar adevărul
lui Dumnezeu rămâne veşnic; dacă te vei hrăni cu el, vei fi permanent ca şi
el...”
"Lucrează cu un duh
de rugăciune. Studiază lucrurile acestei lumi, este datoria ta; nu le privi însă
decât cu un ochi; celălalt să fie aţintit neîncetat la lumina veşnică. Ascultă
pe savanţi, dar nu-i asculta decât cu o ureche. Cealaltă să fie totdeauna gata
să primească preţioasele modulări ale glasului prietenului tău ceresc.”
"Nu scrie decât cu o
mână. Cu cealaltă prinde-te de haina lui Dumnezeu ca un copil care se ţine strâns
de haina tatălui său. Fără această precauţie îţi vei zdrobi capul de vreo
piatră. Fie ca să-mi amintesc întotdeauna de vorbele apostolului Pavel:
"Folosiţi-vă de această lume ca şi cum nu v-aţi folosi de ea". Fie ca
sufletul meu, începând de astăzi, să rămână astfel lipit de Dumnezeu şi de Isus
Cristos.”
"Binecuvântează-mă,
Doamne!" [20].
Iată şi cuvintele lui
Pierre Termier rostite cu ocazia morţii
unor rude:
"Ştiu că această încercare
este voia Cuiva care ştie ce face şi care ne iubeşte... Datorită lui Dumnezeu,
nimeni dintre ai mei nu cârteşte, iar cântarea care îmi place cel mai mult este Magnificat...Ce s-ar înţelege
fără moarte?... Suntem ca nişte copii cărora li se zice: "Răbdare, veţi înţelege
aceasta mai târziu..."
Iată acum un extras
dintr-o scrisoare scrisă de Pierre Termier familiei sale într-o zi de Crăciun,
în timpul războiului din 1914:
"Mai târziu războiul
din 1914 va fi aproape uitat; se va vorbi despre el ca de ceva întâmplat demult
pe care numai erudiţii îl mai cunosc: dar clopotele de Crăciun vor bate încă, în
fiecare an, la 25 Decembrie... În fond, un singur lucru contează: să fi fost,
aici jos, în bucurie sau în durere, în sărăcie sau în bogăţie, în slavă sau în
anonimat, martorii acestui Copilaş evreu. Războiul, pacea, combinaţiile
oamenilor, visurile săracelor noastre inimi, toate acestea nu sunt nimic"
[21].
Şi de la marele botanist
Charles Flahault avem mai multe mărturii ale nădejdii creştine, mai ales
această scrisoare scrisă cu ocazia morţii prietenului său, marele specialist în
silvicultură din Aigoual, Georges Fabre (25 Mai 1911):
"Vă compătimim din
toată inima şi plângem alături de Dumneavoastră. Rugăm de asemenea pe Dumnezeul
milei în care v-aţi pus şi unul şi altul toată încrederea să vă mângâie în
această mare încercare. Cel puţin aveţi deplina încredere a revederii, tot aşa
de nezguduită ca şi a lui. "Fericiţi cei ce mor în Domnul; ei nu mor, ci
au viaţă veşnică"... La Dumnezeul tuturor creştinilor, la Dumnezeul
răstignit pentru mântuirea oamenilor ne rugăm cu toată râvna pentru Dumneavoastră.
În El este toată nădejdea noastră".
În Flahault
erau strâns uniţi omul de mare ştiinţă şi omul de mare credinţă; fiindu-i elev,
am avut numeroase mărturii ale acestui fapt [22].
De la zoologul Armand
Sabatier (1834-1910) căruia i se datorează îndeosebi cercetări remarcabile de
anatomie comparată asupra inimii şi a circulaţiei centrale la vertebrate, am
putea cita multe exprimări ale profunzimii credinţei lui; şi la el laboratorul
şi cămăruţa de rugăciune erau pe picior de egalitate, în strânsă legătură una
cu alta. Iată câteva pasaje caracteristice ale lucrării sale "Filozofia
efortului" (1903):
"Nu! Existenţa
numeroaselor forme ale răului nu împiedică nicidecum negarea personalităţii
divine şi absenţa unui Dumnezeu al bunătăţii şi al dreptăţii, căci nu numai că
Dumnezeu nu este autorul răului, dar nu l-ar fi putut înlătura fără să anuleze
libertatea, adică caracterul moral şi demnitatea lumii...
"...Libertatea este
unul din cele mai necesare atribute ale lui Dumnezeu; căci un Dumnezeu care nu
ar mai fi liber nu ar mai fi Dumnezeu; ar face parte din natură, dar nu i-ar
mai putea fi autorul. Cine zice creaţie zice libertate şi voinţă. Cine Îl
socoteşte pe Dumnezeu ca determinat spune panteism, adică în fond ateism...
"...Dumnezeul impersonal
al panteismului, şi nici Dumnezeul indiferent şi îngheţat al deismului nu pot
fi zeii rugăciunii. Dar Dumnezeul teismului [23] care, creator al lumii, o îndreaptă
spre o ţintă de dreptate şi sfinţenie este un Dumnezeu la care te poţi ruga.
Dumnezeul rugăciunii este prin excelenţă Dumnezeul creştinismului, adică
Dumnezeul creator şi tată, Dumnezeul care Îşi iubeşte făptura mâinilor Lui şi o
vrea bună şi fericită"...
"...Nimic nu ne îndreptăţeşte
să restrângem şi să limităm puterea divină. Dar trebuie să remarcăm că nu este
vorba de loc aici despre puterea divină, ci de nişte hotărâri ale voinţei
divine. Noi putem, desigur, să credem că Dumnezeu poate tot ceea ce vrea; dar
vrea El tot ceea ce ar putea? Iată întrebarea".
Aceasta fiind zise, să remarcăm
acum recunoaşterea pe care o face Sabatier eficacităţii rugăciunii făcute cu
credinţă, nu unui idol de piatră sau de lemn, ci Dumnezeului viu şi adevărat
care aude şi care împlineşte:
"...Omul care se
roagă exercită asupra a ceea ce îl înconjoară, şi chiar asupra evenimentelor
mai mult sau mai puţin apropiate sau îndepărtate, o influenţă şi o acţiune
superioară celor ale omului care nu se roagă. Dacă există însă o superioritate neîndoielnică
între individul care se roagă şi cel care nu se roagă, este uşor de înţeles de
câtă forţă, de câtă influenţă este capabilă rugăciunea unei mase de oameni, a
unui popor, a unei rase, cuprinşi de elanul rugăciunii..." [24].
Această putere a
rugăciunii o sublinia şi Dr. Alexis Carrel (1873-1944), Premiul Nobel pentru
medicină, 1912, autorul cărţii "Omul, acest necunoscut" (1936) (*):
"Rugăciunea, a scris
el, este o forţă la fel de reală ca şi gravitaţia universală. În calitate de
medic, am văzut oameni asupra cărora eşuase orice alt tratament, înălţaţi
deasupra lor înşişi, şi a descurajării lor, prin rugăciune... Rugăciunea este
urmată totdeauna de un rezultat dacă este făcută în anumite condiţii...
Rugăciunea acţionează asupra duhului şi asupra trupului într-un mod care pare
să depindă de calitatea, de intensitatea, de frecvenţa ei... În general, ea
constă într-o plângere, un strigăt de spaimă, o cerere de ajutor. Uneori se
transformă într-o senină contemplare a principiului imanent şi transcendent al
tuturor lucrurilor. Poate fi definită şi ca o înălţare a sufletului către
Dumnezeu. Ca un act de dragoste şi de adorare faţă de Dumnezeul de la care vine
minunea vieţii... Departe de a fi doar o simplă recitare de formule, adevărata
rugăciune reprezintă o stare mistică când conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu.
Această stare nu este de natură intelectuală. Ea rămâne de neînţeles atât
pentru filozofi cât şi pentru savanţi. Oamenii simpli simt pe Dumnezeu la fel
de firesc ca şi căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar acest Dumnezeu
accesibil celui care ştie să iubească se ascunde celui care nu ştie decât să înţeleagă...
Prin rugăciune omul se apropie de Dumnezeu şi tot prin ea Dumnezeu intră în
el... Trebuie să te rogi neîncetat... Este absurd să te rogi dimineaţa şi să te
comporţi apoi în restul zilei ca un păgân. Gânduri foarte scurte sau invocaţii
mintale pot să menţină pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga comportare este
atunci inspirată prin rugăciune. Astfel înţeleasă, rugăciunea devine un mod de
a trăi" [25].
Aşa vorbea despre
rugăciune un om de ştiinţă, un medic.
(*) Amănunte despre viaţa
şi opera marelui om de ştiinţă şi credinţă francez se află în cartea
"CHIRURGUL" de Th. Chiţulescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
(EB), Bucureşti, 1979, p. 52-86.
Apostolul Pavel nu cerea
el creştinilor: "Stăruiţi în rugăciune... Rugaţi-vă neîncetat"
(Coloseni 4:2; 1 Tesaloniceni 5:17)? Iar apostolul Iacov, pe baza mai multor
exemple, şi prin experienţa personală, constata: "Mare putere are
rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" (Iacov 5:16).
E. Trebuie să modernizăm Biblia?
Ni se spune că cunoştinţa
ştiinţifică a universului a evoluat, că ideile şi moravurile s-au schimbat, că
trăim în secolul al XX-lea şi nu în vremile mai mult sau mai puţin depărtate când
au fost scrise cărţile Bibliei, că, prin urmare, Biblia nu mai este modernă, că
este în mare parte de neînţeles pentru omul de astăzi, în lumea de astăzi. Ar
trebui deci să o modernizăm, să o traducem într-un limbaj pe care omul din
acest secol să-l poată înţelege şi mai ales primi, să o reinventăm, să o scriem
din nou, ştergând vechile cuvinte-cheie şi ideile învechite pe care le conţine
şi le argumentează, ca cele de cădere, de păcat, de mântuire, de izbăvire, de
ispăşire, de răscumpărare, de milă, etc., eliminând transcendenţa şi personalitatea
lui Dumnezeu... [26]. Ar trebui deci să coborâm Biblia la nivelul şi la măsura
omului?
La această obiecţie,
curentă astăzi, care are ca rezultat contestarea Bibliei în ansamblul ei, vom
opune câteva observaţii:
1) Măsura şi perspectiva
lui Dumnezeu nu se aseamănă cu cele ale omului. Biblia, după cum am văzut, o
afirmă: Isaia 55:8-10; Psalmul 90:4. Dar şi ştiinţa cea mai modernă recunoaşte
acest lucru:
"Universul este finit
sau infinit? Expansiunea lui este constantă, se încetineşte sau se accelerează?
Aceste par pentru moment fără răspuns... În starea actuală a observaţiilor,
este cu neputinţă de răspuns... La scara fenomenelor umane şi chiar biologice,
soarele pare uimitor de stabil. Dar, în realitate, această stabilitate ascunde
o evoluţie ireversibilă care, dincolo de câteva miliarde de ani în trecut şi în
viitor, a fost şi va fi mult mai rapidă şi mai spectaculoasă decât este astăzi..." [27].
2) Dumnezeul Bibliei este
un Dumnezeu care vorbeşte şi un Dumnezeu care acţionează. El se descopere prin
lucrările Sale şi prin cuvântul Său. El s-a coborât pe pământ pentru a Se face
cunoscut oamenilor şi în acest scop a folosit limba lor. Dar de ce a ales ca
instrument al descoperirii Lui tocmai limba unui popor atât de mic? Fără îndoială,
se pune mai întâi problema tainei alegerii acestui popor. Dar mai este faptul
că limba ebraică era cu siguranţă, dintre toate limbile ce existau pe atunci,
cea mai concretă, "cea mai expresivă", cea mai puţin "intelectuală"
şi, prin urmare, cea mai accesibilă oamenilor. Pe de altă parte, pentru Noul
Testament, s-a observat "limba Evangheliilor este o limbă încă vie... în
ansamblu şi ca învăţătură... astăzi este mai uşor înţeleasă de un grec decât
limba lui Montaigne de un francez". "Aceasta se datorează faptului că
evangheliştii, dorind să ajute poporul, s-au slujit nu de greaca cultă care se
folosea pe atunci, ci pe cât posibil de cea vorbită de popor şi care, de
atunci, s-a schimbat relativ puţin. Această întrebuinţare a limbii greceşti
populare reprezintă un lucru extraordinar pentru acele vremuri"...
Astfel se exprima Prof.
Hubert Pernot, de la Sorbona, eminent specialist atât în greaca veche cât şi în
cea modernă [28]. Şi apostolul Pavel vorbea şi scria în greacă, dar când împrejurările
i-o cereau, se exprima în limba ebraică (Faptele Apostolilor 21:37 la 22:2). Într-adevăr,
Dumnezeu a dorit să Se facă cunoscut oamenilor într-un limbaj care să fie cel
mai accesibil, cel mai clar, cel mai inteligibil. Trebuie să-l schimbăm noi cu
ceva? Este oare necesar, sub pretextul modernizării, să gândim din nou, să
scriem din noi Biblia? Aceasta ar însemna să ne îndepărtăm de la gândul lui
Dumnezeu. Grija cea mai mare a traducătorului Bibliei nu constă oare în
tălmăcirea cât mai exactă, cât mai fidelă, cât mai completă a întregii bogăţii
de cuvinte a Bibliei, şi, prin urmare, a plinătăţii descoperirii lui Dumnezeu
faţă de oameni?
"O, adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui,
şi cât de
neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, cine a
cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi,
ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.
A Lui să fie slavă-n veci! Amin!" (Romani 11:33-36).
3) Or, iată că revelaţia
lui Dumnezeu se adresează tuturor oamenilor, oricare ar fi ei, oriunde ar fi
ei, omului de astăzi aşa cum se adresa şi omului de ieri, şi cum se va adresa
şi omului de mâine, cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi orientare, şi aceasta atâta
timp cât vor fi oameni pe pământ, căci omul rămâne om cu aceleaşi probleme, cu
aceleaşi întrebări, cu aceleaşi nevoi adânci şi esenţiale.
Într-o zi, când
geologul Pierre Termier era rugat să spună ce ar avea de transmis tineretului
de astăzi, dacă ar putea să se facă auzit, acesta, surprins, replică:
"De ce adăugaţi cuvântul
"astăzi" la cuvântul "tineret"?... Ceea ce ar trebui spus
tinerilor de astăzi este exact ceea ce ar fi trebuit să se spună tinerilor de
acum o sută de ani, de acum o mie de ani, de acum trei mii de ani şi ar trebui
repetat până la sfârşitul omenirii. Căci omul nu-şi schimbă fondul: şi problema
umană nu depinde nici de ţări, nici de vremi, nici chiar de progresele de care suntem
atât de mândri. Problema omului s-a ridicat înaintea noastră prin timp, prin
viaţă, prin moarte, şi se va ridica în acelaşi fel şi ultimului dintre oameni.
Numai când ultimul dintre oameni va fi culcat la rândul lui în ţarina
generaţiilor nenumărate, atunci poate că moartea va fi biruită de propria ei
victorie şi o voce supraomenească va striga: "Nu mai există timp!" [29].
Iată cum se exprima un om
de mare ştiinţă şi mare credinţă!
Mesajul lui Dumnezeu
pentru oameni este neschimbat; el nu are trebuinţă să fie modificat după moda
şi obiceiurile zilei; este Evanghelia veşnică!
"Orice cuvânt al lui
Dumnezeu este încercat... Nu adăuga nimic la cuvintele Lui ca să nu te
pedepsească şi să nu fii găsit mincinos" (Proverbele 30:6).
"Cuvântul lui
Dumnezeu rămâne în veac" (Isaia 40:8).
F. Cele două atitudini ale savanţilor credincioşi
Desigur că s-ar putea
adăuga mărturiilor de mai sus numeroase altele aparţinând oamenilor de ştiinţă
din secolul XX ca şi din secolele precedente:
- credinţă într-un
Dumnezeu personal, creator şi armonizator al universului;
- credinţă într-un
Dumnezeu care continuă să conducă lumea prin providenţa Sa şi care Se ocupă de
nevoile tuturor făpturilor Lui;
- credinţă într-un
Dumnezeu care Se face cunoscut omului prin cuvântul Lui şi prin lucrările
Sale, care este atent şi care răspunde la rugăciunea făcută cu credinţă;
- credinţă în prelungirea
acestei vieţi dincolo de mormânt, într-o viaţă mai înaltă şi mai frumoasă, o
viaţă deplină, fără îngrădiri şi necazuri.
Iată, în definitiv, ce
găsim, exprimate diferit, în toate aceste mărturii.
De la savanţii Renaşterii
şi ai Reformei la cei din epoca electronicii şi a astronauticii, contemporanii
noştri, trecând peste Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Cauchy, Gauss, Ampère,
Fresnel, Pasteur şi numeroşi alţii, avem dovada de netăgăduit că nu există
incompatibilitate, ci dimpotrivă, un acord perfect între spiritul şi
cercetarea ştiinţifică, pe de o parte, şi pe de altă parte, între temeiurile
şi avânturile credinţei creştine, "o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd"
(Evrei 11:1); trebuie totuşi să constatăm că, printre savanţii credincioşi, se
afirmă două atitudini cu privire la raporturile dintre ştiinţă şi credinţă:
1) Mai întâi sunt cei care
cred că cele două domenii sunt absolut distincte unul de celălalt; fără îndoială,
pentru ei credinţa le descoperă mai mult despre liniştea sentimentului, despre
intuiţia, despre aspiraţia profundă a fiinţei, decât despre adevărul
demonstrabil în sensul în care îl înţeleg oamenii de ştiinţă, bazat pe fapte
materiale, concrete, pipăibile, de exemplu realităţi istorice. Aceasta a fost
atitudinea binecunoscută a lui Louis Pasteur:
"Filozofia" mea
este în întregime ieşită din inimă şi nu din spirit, de aceea mă las în voia
celei pe care o inspiră sentimente atât de veşnice ce se dovedesc la căpătâiul
care a fost iubit atât de mult şi care este pe moarte, în acel moment suprem,
este ceva în adâncul sufletului care ne spune că lumea nu poate fi un ansamblu
pur de fenomene proprii unui echilibru mecanic ieşit din haos al elementelor
prin simplul efect al jocului treptat al forţelor materiei"... Şi el
afirma:
“Ştiinţa nu trebuie să se
neliniştească, oricare ar fi consecinţele filozofice ale lucrărilor ei... Asta
înseamnă că în forul meu interior şi în conduita vieţii mele nu ţin seama decât
de ştiinţa dobândită? Aş vrea să fie aşa, dar nu se poate, căci ar trebui să mă
dezbrac de o parte din mine însumi. În fiecare din noi există doi oameni: savantul,
cel care a şters trecutul, care prin observaţie, experimentare şi raţionament
vrea să ajungă la cunoaşterea naturii, şi omul sensibil, omul de tradiţie, de
credinţă sau de îndoială, omul de sentiment, omul care îşi plânge copiii ce nu
mai sunt, care nu poate, vai! să dovedească că îi va revedea, dar care crede şi
speră aceasta, care nu vrea să moară cum moare un vibrion, care îşi spune că
forţa care este în el se va transforma. Cele două domenii sunt distincte, şi
este nenorocit cel care ar vrea să le suprapună în stadiul atât de imperfect
al cunoştinţelor omeneşti".
2) Dar, pe de altă parte,
numeroşi sunt savanţii care cred că nu există perete etanş între laborator şi
cămăruţa de rugăciune şi care trec foarte natural dintr-unul în alta. Aşa a
fost un Kepler, un Newton, un Linné, un Cuvier, un Jean-Henri Fabre, un Edouard
Branly, un Henri Devaux, un Pierre Termier...
Un ascultător al ultimei
lecţii a lui Cuvier (8 Mai 1832), cu cinci zile înainte de moartea acestui
savant, îşi notează astfel impresiile:
"...Era în această
ultimă parte a lecţiei de un calm şi de o putere de percepţie, o dezvăluire
sinceră a perspectivei intime şi complete a observatorului religios, amintind
involuntar de cartea care vorbeşte despre creaţia omului, Geneza. Acest raport,
mai curând evitat decât căutat, vizibil nu în cuvinte ci în idei, păru să iasă
deodată la lumină când profesorul pronunţă aceste cuvinte: "Fiecare
fiinţă cuprinde în ea însăşi, într-o varietate infinită şi o predispunere
admirabilă, tot ce îi este necesar, fiecare fiinţă este perfectă şi viabilă,
după ordinul, specia şi individualitatea ei". Fără a mai fi formulată în
altă parte, era în această lecţie o omniprezenţă a cauzei supreme. Cea mai înaltă
misiune a ştiinţei, poziţia sa finală, era clar indicată aici. Prin cercetarea
lumii vizibile se ajungea la lumea invizibilă, şi pretutindeni examinarea
făpturii indica prezenţa Creatorului" [30].
Biofizicianul Henri Devaux
scria:
"Avem două
descoperiri, Creaţia şi Scripturile, amândouă superioare omului. Studiez cu
admiraţie, de şaizeci de ani, minunata carte a Creaţiei, şi acest lung studiu
n-a făcut decât să-mi întărească siguranţa că între aceste două surse de
mărturii este un acord deplin...”
"Multe persoane
dispuse să creadă sunt tulburate de afirmaţia prea des repetată că povestirea
biblică a Creaţiei este contrară ştiinţei. Am ţinut, ca om de ştiinţă şi
creştin, să afirm contrariul, pentru că am dobândit certitudinea că Biblia,
departe de a fi în contradicţie cu adevărata ştiinţă, aceea a faptelor şi nu a
teoriilor, este, dimpotrivă, înaintea ei... Deşi termenii folosiţi (în textul
sfânt) sunt pretutindeni foarte simpli şi uşor de înţeles pentru toţi, au fost
în mod vădit aleşi în aşa fel încât dobândesc o adevărată valoare ştiinţifică
pentru un naturalist atent. Însăşi această alegere este atât de uimitoare,
arată o ştiinţă atât de exactă a naturii lucrurilor şi a fiinţelor încât ne
dezvăluie adevăratul autor al acestei povestiri: este Acelaşi cu Autorul
Creaţiei însăşi" [31].
Fizicianul
Leprince-Ringuet observă:
"Este interesant de
constatat faptul că, de mai multe veacuri, ştiinţele şi tehnicile s-au
dezvoltat aproape exclusiv în ţări creştine. Oare promovarea ştiinţelor este o
virtute a creştinismului? Sau dimpotrivă este o reacţie contra influenţei
Bisericilor?... Este posibil să aderi la dogme, să crezi în viaţa de dincolo,
păstrând şi dezvoltând în acelaşi timp o atitudine corectă de om de ştiinţă?...
El răspunde întrebărilor
pe care şi le pune:
a) Prin
constatarea faptului că ştiinţa "cu toate uimitoarele ei progrese şi
dezvoltarea ei extraordinară, nu aduce elemente de răspuns la marile întrebări
pe care şi le pune gândirea de când există omul", că "ea nu ne învaţă
ceea ce am venit să facem pe pământ";
b) Prin tot
ceea ce noţiunea creştină de păcat şi de har poate să aducă cercetătorului într-o
viziune şi o explicaţie aprofundată a lumii în starea ei actuală şi în
mişcarea care o însufleţeşte [32].
Există astfel o
complementaritate, credinţa pătrunzând cu mult mai departe decât ştiinţa şi
deschizând perspective care sunt închise pentru ştiinţă.
Geologul Pierre Termier,
după ce a arătat că "mulţi savanţi şi nu dintre cei mai fără importanţă,
nu ies niciodată, nu vor să iasă din domeniul ştiinţific", adaugă:
"Există o a doua
categorie de savanţi din care aş vrea să fac parte şi care se caracterizează
astfel: ei privesc ca nenaturală, convenţională, şi de aceea uşor de trecut
limita celor două domenii... Ştiinţele particulare sunt, în ochii lor, trepte
pe care să poată urca spre cunoaşterea generală şi universală... Toate
ştiinţele se mărginesc cu necunoscutul, toate sunt pline de enigme...; toate se
lovesc de taine pe care nu le pot explica; fiind în mod necesar mărginite, ele
invită pe om să le treacă hotarele... Ele pregătesc spiritul omului să
primească dovezile existenţei lui Dumnezeu. Fiecare ştiinţă conduce la
Dumnezeu, căci orice ştiinţă trezeşte în om ideea de Infinit şi îi dă omului
sensul misterului... Ştiinţele sunt trepte ale unei scări tainice pe care urcăm
la Dumnezeu" [33].
Această a doua atitudine îmi
pare cea mai conformă cu realitatea. Văd două fluvii de importanţă inegală, cu
debit inegal. Ce maluri fac să rodească ele? În ce direcţie curg?
Primul, larg şi maiestuos,
cu apele spumegânde şi limpezi, se rostogoleşte impetuos: este fluviul revelaţiei
divine, fluviul ştiinţei şi al dragostei divine, care trece peste omenire, şi
prin care, după spusele unui profet, "pământul va fi plin de cunoştinţa
slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l
acoperă" (Habacuc 2:14). Al doilea fluviu are un debit mult mai mic; este
mult mai puţin larg; el curge în ansamblu în acelaşi sens, urmând aceeaşi
direcţie ca şi primul, dar făcând tot felul de meandre, apele pe care le
rostogoleşte sunt pe alocuri pline de nămol, dar pe parcurs ele reuşesc să
scape de diferitele impurităţi care le murdăresc, şi atunci se vede reflectarea
slavei lui Dumnezeu: este fluviul ştiinţei umane, a eforturilor depuse din
veac în veac, din generaţie în generaţie, de oameni pentru a ajunge la adevărul
veşnic. Apele lui se întâlnesc în cele din urmă cu fluviul cel mare cu care se
amestecă, şi cele două fluvii se transformă într-unul singur.
Astfel, ştiinţa,
adevărata, autentica ştiinţă se alătură revelaţiei biblice, astfel că
ştiinţele, în felul lor şi după chemarea lor proprie fiecăreia dintre ele, ne
conduc la Dumnezeu: iată cel mai măreţ dintre "Eureka", descoperirea
la care sunt aduse în mod inevitabil, cea mai mare şi cea mai necesară dintre
toate. Ele proclamă astfel veşnica tinereţe a Vechii Cărţi, şi se alătură cântării
care se înalţă de la întreaga Creaţie spre Cer, şi care se concentrează în
acest cuvânt unic şi fără seamăn: Dumnezeu! "Iar din cântarea veşnică,
singurul cuvânt este:
DUMNEZEU!
Dumnezeul
Creaţiei
Dumnezeul
Bibliei întregi
Dumnezeul
lui Isus Cristos! [34].