Capitolul
VII
MĂRTURISIRI
ŞI OPINII ALE SAVANŢILOR ATEI SAU FĂRĂ NICI O RELIGIE
Am vrea, înainte de a încheia,
să auzim şi părerea câtorva savanţi necredincioşi, adresându-ne în acest scop
unora din reprezentanţii cei mai marcanţi ai ateismului ştiinţific.
A. Haeckel şi monismul
Iată mai întâi pe savantul
german Ernst Haeckel (1834-1919),
al cărui nume l-am întâlnit adesea în paginile precedente; a fost unul din
ucenicii cei mai entuziaşti ai lui Charles Darwin, şi a mers mult mai departe
decât maestrul său pe calea transformismului; el a enunţat "legea
biogenetică fundamentală", conform căreia ontogeneza, adică dezvoltarea
individului în cursul vieţii sale embrionare este o recapitulare rapidă a
filogenezei, adică a dezvoltării grupului său; altfel zis, orice individ, în
cursul dezvoltării lui, ar trece succesiv prin diferitele forme prin care a
trecut şi specia sa pentru a ajunge la forma actuală; el s-ar căţăra din nou, într-un
fel, pe arborele său genealogic.
Această lege, unul din stâlpii
transformismului, a fost puternic criticată şi corectată [1].
Pe plan filozofic şi
religios, Haeckel este un ateu sincer, cunoscut chiar pentru "furia sa
antireligioasă"; concepţia sa este aceea a monismului materialist pe care
l-a dezvoltat până la ultimele lui consecinţe: un singur principiu, un singur
lucru existând în univers, suficient sie însuşi, şi în afara căruia nu există
nimic, materia, o materie capabilă de creaţie, de transformare, de
diversificare. Este vorba aici, în fond despre un panteism, pentru că trebuie
să se admită un principiu de creaţie şi de evoluţie în sânul materiei. De
aceea, savantul german este de părere că trebuie să fie respinse, în numele
ştiinţei, toate filozofiile spiritualiste, în particular toate datele revelaţiei
biblice şi toate afirmaţiile credinţei creştine.
Dar, deşi pentru Haeckel
confruntarea dintre ştiinţă şi religie le arată
contradictorii în afirmaţii iar examenul critic al doctrinelor lor arată că
dogmele religiei nu rezistă în faţa concluziilor ştiinţei, monismul haeckelian
este o adevărată religie, "religia monistă", şi la acest punct avem
mărturisiri din partea profesorului din Iena.
1) El recunoaşte mai întâi
existenţa sentimentului religios în fiecare om şi admite că religia are ca
obiect satisfacerea anumitor nevoi, chiar a unor nevoi esenţiale ale omului; el
merge până acolo încât afirmă profetic că "aşa cum vor exista totdeauna
oameni cărora le va plăcea să se retragă în temple bogat împodobite pentru a-şi
practica aici cultul în comun, se va produce într-o zi analogul a ceea ce s-a
petrecut în secolul al XVI-lea, când mai multe biserici catolice au căzut în mâinile
protestanţilor; un număr şi mai mare de biserici vor trece de la creştini la
societăţile moniste".
2) Or, ce propune Haeckel
ca obiect al adorării adepţilor doctrinelor sale? El le propune triplul cult
al adevărului, al frumosului şi al binelui.
a) în ceea
ce priveşte adevărul, monismul nu are nimic de a face cu creştinismul, căci
acesta propovăduieşte un "dincolo" care, pentru monist, nu are sens.
Cu toate acestea, pe planul adevărului, Haeckel nu se poate împiedeca să nu admire şi să nu respecte primul capitol
al Genezei, deşi nu recunoaşte aici un semn al intervenţiei şi inspiraţiei
divine: "Succesul extraordinar al primului capitol din Geneza se explică
prin dispunerea simplă şi naturală a ideilor care sunt înfăţişate aici şi care
contrastează avantajos cu confuzia cosmogoniilor mitologice la majoritatea
popoarelor antice. După Geneza, Domnul Dumnezeu creează mai întâi pământul ca
un corp anorganic, pe urmă desparte lumina de întuneric, apoi apele de uscat.
Iată deci că pământul poate fi locuit de fiinţe organizate. Dumnezeu face
atunci mai întâi plantele, apoi animalele, şi printre acestea din urmă,
modelează în primul rând pe locuitorii apei şi ai aerului; mai târziu pe cei ai
uscatului. În fine, Dumnezeu creează pe ultimul venit dintre "fiinţele
organizate", omul; El îl face după chipul Său pentru a fi stăpânul pământului".
Iată desigur un excelent
rezumat din partea unui ateu, care nu depăşeşte textul şi care, în plus, are
avantajul de a sublinia paralelismul izbitor, luminoasa concordanţă între
povestirea mozaică şi faptele cele mai marcante puse în evidenţă cu multe
secole după aceea de paleontologi şi geologi. Haeckel conchide: "Putem
deci să aducem măreţei idei conţinute în cosmogonia ipotetică a legislatorului
evreu un just şi sincer tribut de admiraţie" [2].
b) Dacă, în ceea ce
priveşte FRUMOSUL, Haeckel declară că între monism şi creştinism există o
contradicţie deosebit de intensă, arătând prin aceasta cât de puţin cunoaşte el
creştinismul, cel adevărat, cel al lui Isus Cristos, şi făcându-şi despre
aceasta ideea unei sărmane caricaturi, el recunoaşte, în ce priveşte BINELE, şi
aici avem o nouă mărturisire din partea lui, că "religia" monistă
coincide în mare parte cu ceea ce învaţă creştinismul, că prin urmare în
edificarea unei morale nu se poate trece peste creştinism şi că trebuie să fie
menţinută în numele monismului însuşi morala creştină [3].
Nu trebuie să credem că
Haeckel este astăzi atât de depăşit încât rămâne numai omul darwinismului şi al
scientismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul acestui secol.
Pretutindeni unde ateismul
are actualmente forţă de lege, unde este ridicat la rang de "religie"
de stat, el imită creştinismul în mai multe puncte, şi foarte adesea până în
devierile lui cele mai înverşunate: el îşi are biblia lui, conciliile,
inchiziţia, interzicerea unor cărţi, ceremoniile, cultul, dogmele, crezurile,
morala şi chiar tainele, botezurile lui speciale şi primele sale împărtăşanii
specifice; ateismul are şi el cântările, procesiunile, sfinţii, icoanele lui.
"Ghidul ateului",
publicat şi difuzat în numeroase ţări unde domneşte ateismul persecutor nu este
altceva decât biblia ateismului: "Versiuni simplificate sunt folosite în
grădiniţe de copii, altele tot mai îngrijite urmează tânărul pe măsura
dezvoltării sale [4].
Într-adevăr,
confruntarea dintre diversele forme de ateism, chiar şi atunci când copiază şi
imită creştinismul, nu face decât să scoată
mai bine în evidenţă valoarea revelaţiei creştine pentru orice om şi pentru om
în întregime.
B. Ateismul lui F. Le Dantec
Iată acum pe biologul ateu
Felix Le Dantec (1869-1917) care a fost un apărător înfocat al lamarckismului.
De altfel, el se face avocatul monismului haeckelian pe care îl numeşte
"ateism ştiinţific". El îşi expune ideile în cartea intitulată întocmai
"Ateismul", în care consemnăm, de-a lungul unor lungi raţionamente, o
întreagă serie de mărturisiri şi de opinii.
Mai întâi de toate,
prefaţa dedicată biologului Giard începe în mod curios astfel: "Mulţumesc
lui Dumnezeu", dar schimbându-şi părerea, autorul nostru declară:
"Iată, mărturisesc, un început ciudat pentru o carte despre ateism, dar
trebuie s-o spunem ca pe franţuzeşte...".
Le Dantec recunoaşte
universalitatea şi profunzimea sentimentului religios:
"Există mulţi atei?
Vreau să zic atei adevăraţi, care să meargă, cu logica lor de atei până la
capătul concluziilor inseparabile de ateism? Mă îndoiesc de statisticile care
se pot întâlni cu privire la acest subiect în cărţi şi în ziare. În orice caz,
este sigur că marea majoritate a oamenilor este pătrunsă de ideea de Dumnezeu,
şi nu se poate atribui ateismului mişcarea anticlericală atât de vădită în
zilele noastre; mulţi îşi zic atei fără să fi cugetat serios la ceea ce vrea să
zică aceasta..." (p. 8-9).
Mai departe, citim această
curioasă mărturisire:
"Eu sunt ateu, cum sunt
breton, cum cineva este şaten sau blond fără să o fi vrut. Nu am deci nici un
motiv personal să afirm că ateismul este mai bun ca altceva, neputând prin mine
însumi să gust altceva..." (p. 10).
Într-adevăr,
negând a priori pe Dumnezeu şi
viaţa de dincolo, ateul, după Le Dantec, este ca un orb din naştere care nu a
experimentat niciodată lumina şi o lume scăldată de razele soarelui; el poate
fi astfel comparat cu acel embrion evocat înaintea unui ateu de un membru al
Bisericii subterane; şi această imagine ne pare atât de sugestivă încât nu ne
putem opri să n-o reproducem aici:
"Presupuneţi, declara
un creştin, că aţi putea vorbi cu un embrion şi că i-aţi spune că viaţa
embrionară este scurtă şi va fi urmată de o altă viaţă adevărată şi lungă. Ce
vă va răspunde el? Tocmai ceea ce voi ateii răspundeţi când vă vorbim despre
cer şi iad. El ne va spune că nu există decât o viaţă, cea pe care o duce în sânul
mamei sale, şi că restul nu este decât superstiţie. Dar dacă embrionul ar
putea să raţioneze, şi-ar zice: "Iată că îmi apar braţe! Nu am nevoie de
ele. Nu pot nici măcar să le întind. De ce îmi apar? Probabil în vederea unui
stadiu viitor al existenţei mele în timpul căruia aş avea nevoie de ele. De
asemenea îmi cresc picioare, şi sunt obligat să mi le ţin strânse la piept. Ce
rost au aceste picioare? Probabil pentru că o să trăiesc într-o altă lume în
care va trebui să merg. Dar ochii? Probabil pentru că trebuie să trec într-un
univers de lumină şi de culori". Pe scurt, dacă embrionul ar putea să
cugete la dezvoltarea lui, ar înţelege că există o viaţă în afara mamei, o
viaţă pe care nu o cunoaşte încă..." [5].
Am putea, nu-i aşa, să
continuăm în această direcţie, trăgând concluziile. Or, Le Dantec spune:
"Un individ care nu
are ideea de Dumnezeu nu poate să o dobândească decât dacă Dumnezeu se
manifestă în el, şi aceasta nu s-ar putea întâmpla decât printr-o
minune..." (p. 7). Dar, pe de altă parte, el respinge posibilitatea minunilor
şi, prin urmare, şi eventualitatea celei de mai sus (p. 8). De altfel, el scrie:
"Cei care cred în
minuni sunt evident determinişti. Nu ar putea exista încălcări ale legilor
naturii, dacă aceste legi nu ar regla dinainte tot ceea ce se petrece; în afara
minunii totul este deci determinat..." (p. 63).
Urmând astfel
raţionamentele autorului, cădem într-o reţea de contradicţii de nedescurcat. Însăşi
ideea de determinism devine suspectă, dar la fel sunt respinse şi ideile de
libertate, de personalitate, de individualitate.
"Ateul nu crede în
personalitatea sa, în individualitatea sa; el se consideră ca o succesiune de
mecanisme, legate unul de altul prin lanţul eredităţii şi subordonate condiţiilor
ambiante" (p. 92).
Iată acum o părere care
depăşeşte pe toate celelalte:
"Ateul adevărat,
monstru rar... nu poate să creadă decât în resturi ereditare ale greşelilor
strămoşeşti. Fără să posede ideea de dreptate, ideea de merit, ideea de responsabilitate,
care sunt principalele mobile ale acţiunilor omeneşti, cum poate un om să
trăiască? Eu cred că nu poate să trăiască!...”
"Moartea este
triumful ateului... Ateului nu-i este frică de moarte, pentru că este convins
de neînsemnata diferenţă între viaţă şi moarte, el crede în neantul care
urmează după moarte, şi nu se teme de el; ateul nu se teme de a deveni nimic
pentru că este convins că nu este el însuşi nimic altceva decât o mişcare
momentană a materiei care a suferit prin ereditate un anumit aranjament...”
"Sinuciderea nu poate
fi înţeleasă decât în cazul celui care crede în nefiinţă; dimpotrivă, este
absurdă la o fiinţă convinsă de nemurirea ei..." (p. 98, III).
Or, aceste contradicţii şi
negaţii, ca şi consecinţele ce decurg de aici pe plan strict individual şi
intim, fac ca o societate constituită numai din atei adevăraţi să nu poată fi
de loc durabilă. Le Dantec o recunoştea şi el:
“Într-o societate în care
toţi membrii ar fi atei adevăraţi, care să meargă până la capătul concluziilor
logice ale ateismului lor, conştiinţa lor morală şi-ar pierde orice valoare ca
sentiment social... o asemenea societate formată exclusiv din atei ar sfârşi
desigur printr-o epidemie de sinucidere anestezică..." (p. 112-113).
De asemenea, se poate înţelege
atenţionarea următoare făcută de autor încă din primele rânduri ale cărţii sale:
"Mi se pare deci că o carte ca aceasta nu ar putea schimba ideile unui om
care are deja temelia pusă. Voi rămâne ateu după ce voi fi terminat-o; iar
cititorul tot aşa, dacă era; dacă nu, va rămâne credincios ca şi înainte; cel
mai curios lucru ar fi ca un ateu, după ce a citit-o, să devină credincios; dar
aceasta nu este imposibil, căci mulţi atei nu au vrut să vadă toate
consecinţele ateismului..." (p. 15-16) (6). Într-adevăr, un credincios
n-ar fi îndrăznit niciodată să denunţe ateismul într-un
asemenea mod, şi aceasta confirmă observaţia biologului creştin Armand
Sabatier: "Există, cred, eu, puţini atei adevăraţi al căror ateism să
fie rezultatul unui examen serios!" [7].
Sunt astfel de tăgăduiri
care preţuiesc cât nişte afirmaţii, îndoieli şi reevaluări ale problemei care
traduc aspiraţiile, avânturile, neliniştile, şi incertitudinile unor suflete nemulţumite,
dar care ar vrea să se poată sprijini pe certitudini de nezguduit. Această
situaţie o întâlnim în lucrările lui Jean Rostand [8].
C. Jean Rostand şi filozofia hazardului
Domnul Jean Rostand este
bine cunoscut ca biolog prin lucrările sale asupra broaştelor râioase şi broaştelor,
urmărind partenogeneza artificială, determinarea sexului, conservarea
germenilor, în particular acţiunea frigului asupra ouălor, teratogeneza, adică
producerea de malformaţii şi de anomalii... El este şi un remarcabil
"popularizator" şi iniţiator, aducând la cunoştinţa generaţiei noastre
marile descoperiri ale biologiei şi consecinţele lor teoretice şi practice,
avertizând-o şi alarmând-o cu privire la gravitatea problemelor pe care le pun
şi, prin aceasta, a pericolelor care pândesc pe om din cauza progreselor
necontrolate ale ştiinţei; el a precedat pe această cale altor biologi moderni
care, şi ei, denunţă acum dezechilibrul lumii moderne şi pericolele lui, aducând
numeroase dovezi în sprijin [9].
Or, dacă există, astfel,
echilibre naturale şi biologice fundamentale, grav compromise şi a căror
distrugere ar constitui un pericol mortal pentru natură, pentru viaţă, pentru
om, astfel ameninţate în însăşi existenţa lor, în faţa acestor armonii
biologice constatate, chiar în momentul când sunt pe punctul de a fi
desfiinţate. În faţa acestor legături şi a acestei solidarităţi ecologice care
unesc fiinţele vii şi recunoscute ca fiind absolut vitale, cum este posibil şi
logic să fii un apostol şi un biofilozof al hazardului? Este totuşi ceea ce
afirmă Jean Rostand.
El nu vede, într-adevăr, în
natură decât dezordine; în ochii săi, este un haos, împărăţia hazardului.
"De unde vine omul?" se întreabă el; şi iată-i răspunsul:
"Apariţia
lui a fost absolut forţată. Accident între accidente,
este rezultatul unei suite de întâmplări... Omul nu este câtuşi de puţin opera unei
voinţe lucide, nici nu este rezultatul unui efort surd şi confuz. Procesele
oarbe şi dezordonate care i-au dat naştere nu căutau nimic, nu aspirau la
nimic, nu tindeau spre nimic. El s-a născut fără raţiune şi fără scop, aşa cum
au apărut toate fiinţele, cumva, cândva, undeva..." (P.B., 1940, p.
99-100). "Noi suntem construiţi în toate felurile" (P.B., p. 9).
"Omorând hazardul, nu înviem pe Dumnezeu..." (I.B., 1967, p. 78).
Totuşi, de-a lungul
paginilor cărţilor lui Jean Rostand, întipărite de un pesimism sumbru, răzbat
nevoi nepotolite, o nemulţumire, adică o nelinişte care nu poate fi stinsă şi
calmată:
"Cel mai mare omagiu
adus necunoscutului este când materialistul, din întâmplare, începe să se îndoiască
de nefiinţă".
"Nu sunt chiar atât
de smintit încât să fiu cu totul asigurat de certitudinile mele. Nimic, este
prea puţin; Dumnezeu, ar fi prea mult..." (N.P.B., 1947, p. 39).
"Domnia ştiinţei a
deschis un fel de epocă glaciară în istoria spirituală a speciei noastre. Nu
s-a demonstrat încă în mod absolut faptul că frigurosul suflet omenesc poate
rezista climatului sever al raţiunii... Pentru a suporta viaţa, omului nu i-ar
fi de prea mare ajutor toate adevărurile şi iluziile... Contradicţiile mele
prea puţin mă interesează. Nu sunt decât un filozof, un biolog neliniştit...
Fără să-şi facă iluzii asupra fondului lucrurilor, sunt spirite care se silesc
să împodobească suprafaţa cu graţiozităţi verbale. Ele mă indispun. Nu-mi plac
înfloriturile ce se fac despre nefiinţă. Şi pentru că nimeni nu are să ne spună
nimic interesant, să fim lăsaţi să gustăm în pace asprimea sinceră a
disperării... Singurul lucru care, din întâmplare, ar putea să-mi facă puţin
suspecte negrele mele certitudini, este excesul lor... Omul se înăbuşe în
om... Mie mi-ar fi trebuit un alt univers" (P.B., 1940, p. 110-115 şi
156).
"Credincioşii condamnă
materialismul meu, iar alţii faptul că nu este triumfător... Poate că materialismul greşeşte când afirmă neantul, totuşi trebuie să fim de acord
că pronosticul său pesimist are multe scuze" (N.P. B., 1947, p. 34-35).
"Cei care cred într-un
Dumnezeu, se gândesc ei la fel de pătimaş, ca şi noi care nu credem, la absenţa
lui?... Înţeleg din viaţă câteva cuvinte, dar nu mai cred că acestea formează
o frază" (N.P.B., 1947, p. 40 şi 47).
"Lipsa mea de
Dumnezeu nu este mai puţin tainică ca Dumnezeul vostru... Spaima metafizică
este şi mai rea pentru cei care, crezând în moartea totală, gândesc că nimic,
niciodată, nu va fi explicat, descurcat, potolit... Să cred în Dumnezeu? Aş
putea, ca atâţia alţii, să răspund: "Aceasta depinde de ceea ce se înţelege
prin Dumnezeu"... "Dar mi se pare prea puţin cinstit să numesc
Dumnezeu un lucru oarecare. Singura proprietate specifică a lui Dumnezeu:
rugativitatea" (Ca.B., 1959, p. 68, III şi 77).
"Spaima metafizică:
sau o potoleşti cu un dumnezeu, sau o îneci în plăceri, sau o vindeci cu
pilule... Spaima noastră nu se micşorează chiar dacă înţelegi că ea nici măcar
nu poate fi enunţată în termeni admişi de inteligenţă... Aspră uşurare de a-ţi
regăsi intactă spaima... Încerc să-mi insensibilizez disperarea... Cu cât crede
cineva mai puţin în Dumnezeu, cu atât înţelege mai bine de ce alţii cred în
El" (I.B., 1967, p. 72-79).
Orice comentariu este de
prisos acestor gânduri, câteva licăriri pe cerul întunecat, ca un "zbor de
săgeţi" şi "ca un râs dureros care dă impresia că săgetătorul s-a
rănit cu
propriile-i arme", cum au fost calificate [10].
Când ateismul este ridicat
la rangul de sistem înaintea căruia trebuie să te pleci, ce rezultă din apriorismele
şi "prejudecăţile" pe care le difuzează şi le răspândeşte el, pentru
ştiinţa însăşi? Domnul Jean Rostand ne dă un exemplu recent şi semnificativ
privitor la ceea ce el numeşte "delirul mitciurinian", sau
"dictatura stalino-lîn-sentkistă" care, în numele unei ideologii şi a
unei prejudecăţi politice, a dus la pierderea multor ani pentru ştiinţa şi
genetica rusă, pe la 1948. Se asista pe atunci la renaşterea vechii teorii a generaţiei spontane care fusese
lămurită de multă vreme de experienţele lui Pasteur, precum şi la renaşterea
vechiului lamarckism căruia progresele geneticii îi dăduseră deja lovitura de
graţie. Se vedeau pe atunci microbi luând naştere dintr-un gălbenuş de ou şi
boabe de secară ivindu-se în spicele de grâu...
"Săracii cromozomi,
observă Jean Rostand, iată-i acum "politizaţi" şi trataţi ca
adversari periculoşi ai materialismului dialectic! Nu mai sunt lepădaţi acum în
numele lui Descartes, ci în numele lui Karl Marx!" [11].
Astfel, în faţa exemplelor
care ne sunt date chiar în zilele noastre în anumite ţări, ca şi înaintea celor
care ne-au fost date altădată de scolastica Evului Mediu în ţările noastre
occidentale, nu poţi să nu admiri remarcabilul echilibru al Bibliei:
"Vă vorbesc ca unor
oameni cu judecată", scria apostolul Pavel; "judecaţi voi singuri ce
vă spun" (1 Corinteni 10:15).
"Cercetaţi toate
lucrurile şi păstraţi ce este bun" (1 Tesaloniceni 5:21).
Tot apostolul Pavel mai
afirma:
"Căci n-avem nici o
putere contra adevărului, ci pentru adevăr" (2 Corinteni 13:8).
Minunată şi puternică este
siguranţa celui care nu se teme de adevăr, faţă de "frica de ştiinţă a
celui care nu crede decât în ea" şi care "ar dori marmura
certitudinii pentru a-şi instala pe ea îndoielile!" (I.B., 1959, p. 175 şi
158).
D. Atitudinea lui E. Bataillon
Iar acum este important să
ascultăm lecţia pe care ne-o dă ilustrul biolog francez Eugène Bataillon (1864-1953),
cu atât mai mult cu cât vine de la un ateu şi cu cât implică şi ea o mărturie.
Cercetările lui Eugène Bataillion, îndreptate mai întâi asupra metamorfozelor
batracienilor, s-au ocupat mai ales de analiza fecundării şi de studiul dezvoltării
embriologice la nevertebrate (arici de mare, limbricul calului, fluturele
viermelui de mătase) şi la vertebrate (Tiparul lui Planer, broască); este
cunoscut îndeosebi ca realizatorul "partenogenezei traumatice" la
broaşte, prin înţeparea ouălor tinere ale acestor batracieni cu ajutorul unui
stilet foarte subţire (1910). El şi-a expus esenţa cercetărilor sale ca şi
"ultima treaptă a gândirii sale ştiinţifice" într-o lucrare
publicată postum şi intitulată "O anchetă de treizeci şi cinci de ani
asupra generaţiei (1900-1935)"; cităm de aici următoarele pasaje:
"De la începuturile
mele în domeniul cercetării libere, am considerat viaţa ca un domeniu aparte.
Am observat că morfogeneza unui metazoar (= animal pluricelular), deşi supusă
aceluiaşi determinism inflexibil ca şi fenomenele fizico-chimice, nu este o
traiectorie continuă ale cărei puncte să poată fi unite; ci ea este presărată
cu momente critice când experimentatorul poate să intervină în curentul vital
pentru a-l explora... Atâta timp cât viul va rezista încercărilor noastre de
sinteză [12], iar experienţa nu va mânui decât blocuri, condiţii
nedeterminate, vom lucra pe aceste articulaţii...”
"Suntem departe de
"crearea vieţii" cu care s-a amăgit odinioară ignoranţa mulţimilor.
Oul nu este o substanţă chimică banală ale cărei reacţii să le urmărim într-o
eprubetă. Este un organism viu pus în pericol în condiţii speciale pe care încercăm
să le definim. Până aici nu am făcut decât să dăm la o parte obstacolul care îl
împiedecă şi să-i găsim catalizatorul care să activeze procesul al cărui ritm
este gata să se stingă. Dar să observăm bine, în această dublă acţiune, o
remarcabilă justificare a principiului lui Bacon: "Nu domini natura decât
supunându-i-te". Noi n-am făcut decât să imităm natura, ori imitaţia nu
are perfecţiunea originalului...”
"Experienţa ei nu
este ca a noastră, de o zi... La un moment critic, când munca organizatoare
slăbeşte, când ea împrăştie pe drumul ei reacţii obişnuite asigurându-le
durabilitatea, noi înlocuim în procesul obişnuit acţiunea ei cu a noastră. Dar
reacţiile îi aparţin, iar acţiunea noastră nu se va dovedi eficace decât în
momentul când întâlneşte cursul normal al unei istorii interminabile. Asupra
acestui punct precis, logica noastră s-a dovedit în conformitate cu o logică
care ne depăşeşte cu mult... Broaştele şi aricii de mare se reproduceau cu
mult timp înainte
de descoperirea partenogenezei, şi vor continua să se
reproducă pe căi în faţa căror experimentatorul va trebui totdeauna să se
plece. Ucenicului vrăjitor poate ici şi colo să complice calea dreaptă
printr-un ocol sau o scurtare, însă în limitele în care zâna atotputernică [13]
va putea să le readucă la calea normală. Iar dacă din întâmplare el a ajuns într-un
impas, tot ea va fi aceea care va arunca raze de lumină în fundul de sac unde
s-a rătăcit"... [14].
1) Observăm mai întâi în
aceste rânduri expresia unei gândiri ce se înrudeşte într-un mod deosebit cu
cea a lui Claude Bernard, aceea a unui vitalism fizic, care face deosebire “între
cauzele şi condiţiile" unui fenomen vital, între "o cauză primară,
creatoare, legislativă şi conducătoare a vieţii şi inaccesibilă cunoştinţelor
noastre, şi o cauză apropiată sau executivă a fenomenului vital, care este
totdeauna de natură fizico-chimică şi la care poate ajunge
experimentatorul": "Substratul fizic şi natural este ceea ce numim
condiţiile fenomenului".
"Numai aceasta este
material în fenomen, căci exprimarea combinată şi aranjată este metafizică şi
vitală".
Perspectiva lui Bataillon,
"unul dintre cei mai mari experimentatori ai epocii noastre" este
conformă cu cea a celuilalt mare experimentator care a fost Claude Bernard,
părintele fiziologiei moderne.
2) Şi apoi, sub această
"logică care ne depăşeşte cu mult" şi despre care ne vorbeşte
Bataillon, nu vedem ca în filigran logica despre care ne spune Biblia, adică înţelepciunea,
priceperea, puterea lui Dumnezeu care a făcut totul (Ieremia 10:2), şi ale
Cărui gânduri nu sunt gândurile noastre (Isaia 55:8-9)? "Cât de multe sunt
lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune şi pământul
este plin de făpturile Tale" (Psalmul 104:26). "Te laud că sunt o
făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul
meu lucrul acesta" (Psalmul 139:14). "O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii
şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese
sunt căile Lui! A Lui să-I fie slava în veci. Amin!" (Romani 11:33-36).
Iată logica care ne
depăşeşte cu mult şi de care vorbea Bataillon; ea nu este alta decât logica şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, creator şi conducător al lumii şi al vieţii, al
cărui Nume mulţi nu îndrăznesc să-l pronunţe dar pe care, după logica şi înţelepciunea
lor sunt totuşi constrânşi să-l mărturisească.
E. E. Kahane şi inexistenţa vieţii
O atitudine asemănătoare
se întâlneşte chiar la cei mai înfocaţi raţionalişti, ceea ce demonstrează că
materialismul şi ateismul nu ajung niciodată decât la impasuri şi la
contradicţii. Cartea Profesorului E. Kahane, "Viaţa nu există", este
o dovadă în plus [15].
Să observăm mai întâi că
este vorba despre un titlu paradoxal şi ciudat pentru o lucrare al cărei autor
este un biochimist, adică un savant care studiază într-un mod cu totul special
viaţa şi în întocmirea şi construcţiile ei moleculare specifice.
Care este argumentul
acestei cărţi? Iată-l: "Aceleaşi legi care conduc restul naturii" se
regăsesc în biologie adaptate numai la complexitatea de compoziţie, de
structură şi de funcţionare a acestor obiecte pe care noi le numim
"vii", iar "specificitatea" fenomenelor vieţii constă în
subordonarea lor unui edificiu material de o complexitate şi de o gingăşie
uimitoare".
“În afara unor asemenea
edificii, scrie autorul, nu vedem nici o manifestare a fenomenelor vieţii, şi
ajungem să considerăm actele vitale ca fiind totodată condiţia şi consecinţa
evoluţiei care duce la aceste "structuri" (p. 253). În definitiv,
pentru Prof. Kahane, viaţa este reductibilă pur şi simplu numai la
"structuri"; "structura", iată totul.
Dar, totuşi, există planul
după care se rânduiesc fenomenele, legătura care le uneşte pe unele de altele,
oricât de deosebite ar fi ele şi care le face să ţintească spre un scop; cadrul
şi substratul material, structura neconstituind decât condiţia fenomenului, ca
să reluăm expresia lui Claude Bernard. Atunci, hazardul să fie oare cel ce a
creat această întocmire, această înlănţuire, acest determinism, această
finalitate? Nu se poate ocoli întrebarea.
Şi, de fapt, ea se pune şi
se impune Prof. Kahane care,"evocând certurile dintre materialişti" îi
judecă astfel: "Trist materialism este cel care impută unui hazard, imprevizibil
dinainte, de nejustificat după aceea, modul în care s-a desfăşurat istoria
lumii", şi ajunge să postuleze un "dinamism intern al materiei vii
"dovedit de fapte ca cele ale gestaţiei, ale maturaţiei, ale metamorfozei,
ale îmbătrânirii (p. 62). Dar aceasta nu este tocmai vitalism?
De altfel, ca să luăm un
alt exemplu, nu sunt oare remarcabile prin complexitatea, înlănţuirea,
coordonarea lor, reacţiile care furnizează muşchiului energia necesară
funcţionării lui, care necesită intervenţia la niveluri extrem de precise a
unei întregi serii de factori biocatalitici (enzime, vitamine, hormoni) şi
nervoşi şi care, la sfârşit, ajung la reconstituirea construcţiilor moleculare
complexe indispensabile pentru un nou ciclu (acid adenozintrifosforic sau
A.T.P., şi fosfagen)?
Ni se spune că
"fenomenul vieţii este legat de un anumit aranjament structural, de un
mod de organizare extrem de complex al materiei" şi că atunci când această
organizare şi acest aranjament s-au realizat, "se manifestă proprietăţile
numite vitale", că prin urmare în acest sens se poate spune după părerea
Prof. Kahane că "viaţa nu există".
Dar, dacă problema vieţii
ar fi astfel “în esenţă, o problemă de formă, de structură", nu ni s-ar
spune:
"Pentru a analiza
originea vieţii - biogeneza - ar fi bine să ştim ce este viaţa; dar, din
păcate, asupra acestei chestiuni, biologia nu poate decât să se declare incompetentă"...
[16].
Că viaţa, sau mai degrabă
manifestările vieţii, ar fi "legate" de structuri, aceasta nu înseamnă
că viaţa se confundă cu structurile în care se întrupează şi pe care le însufleţeşte!
Ajungem astfel logic la formula Prof. Henri Rouviere: "Esenţa vieţii
depăşeşte puterea omenească de cunoaştere şi rămâne în necuprinsul
supranatural" [17].
Nu este suficient, într-adevăr,
să fi realizat sau sa fii pe punctul de a realiza sinteza unei gene pure,
această unitate de bază a eredităţii, adică sinteza faimosului acid
dezoxiribonucleic, A.D.N.-ul, pentru a putea afirma că S-a creat viaţa în
laborator.
Sinteza moleculelor
proteice, oricât de complexe şi de diferenţiate ar fi ele, nu trebuie să se
confunde cu crearea vieţii. Încă o dată, materia, organizarea, structura nu înseamnă
viaţă. Ar trebui să se mai dovedească faptul că aceste gene sintetice sunt
dotate cu proprietăţi vitale, adică sunt capabile de reproducere.
Nu este suficient să fi
detectat în spaţiu molecule de acid cianhidric, HCN, prin semnalele radio pe
care le-ar emite, pentru a afirma existenţa fiinţelor vii pe alte planete,
chiar şi atunci când s-ar fi demonstrat că HCN ar fi o etapă importantă şi
reală în formarea acizilor aminaţi, în natură ca şi în laborator şi deşi unii
consideră că actualmente problema originii vieţii este în esenţă şi în mod
exclusiv o problemă de chimie.
Cu toate acestea, eşti
obligat să recunoşti o evidenţă: "Biologii care observă viaţa actuală au
fost uimiţi întotdeauna de modul în care sistemele vii îşi realizează cu o
foarte mare eficacitate funcţiile. Ele par să se desfăşoare după un plan dinainte stabilit" [18].
F. Hazardul şi necesitatea după J. Monod
Regăsim aceleaşi
contradicţii ca în lucrarea Prof. Kahane, dar într-un mod mai clar şi mai
precis, în lucrarea Prof. Jacques Monod, de la Collège de France, Premiul
Nobel 1965 pentru fiziologie şi medicină: "Hazardul şi necesitatea"
[18 bis]. Trebuie astfel să revenim asupra gândirii acestui savant pentru a o
situa în curentul filozofiei ştiinţifice a secolului XX.
Rămân încă întrebări
deschise, mari şi importante întrebări, recunoaşte el, al căror răspuns pare
mai greu şi mai îndepărtat astăzi, când cunoştinţele noastre au crescut şi s-au
precizat:
Astfel, problema
originilor vieţii;
Astfel, enigma originii
codului genetic înscris în A.D.N., a cărei cauză Monod preferă s-o pună pe
seama hazardului care ar fi făcut ca "universul să nască viaţa, iar biosfera
pe om", şi că în definitiv "numărul nostru" ar fi "ieşit ca
la ruleta din Monte Carlo";
Astfel, taina aproape de
nepătruns a structurii şi a funcţionării
sistemului nervos, care face ca, deşi acest dualism este o iluzie pentru autor,
"noţiunea de creier şi cea de spirit să nu se confunde mai mult pentru cei
de astăzi decât pentru cei din secolul al XVII-lea.
Prof. Jacques Monod
susţine că a renunţat la anumite concepţii tradiţionale, dar revine inevitabil
la ele sub o formă sau alta şi pe unele din căile gândirii şi cercetării sale:
1) Deşi tăgăduieşte orice
animism şi vitalism, chiar şi cel al lui Teilhard de Chardin, el afirmă cu
toate acestea că fiinţele vii sunt "obiecte ciudate", un soi de
"scandal" faţă de legile fizicii şi ale chimiei care nu prevăd
sisteme atât de complicate. El recunoaşte atunci că viul are trei proprietăţi
esenţiale şi specifice:
a) Invarianta
reproductivă, adică "menţinerea, reproducerea, multiplicarea structurilor
extrem de complexe";
b) Morfogeneza
autonomă, faptul că viul este o maşină care se construieşte ea însăşi;
c) Teleonomia, adică
"ideea unei activităţi orientate, ordonate, logice şi constructive",
care face ca fiinţele vii să fie obiecte care au un "proiect".
2) J. Monod, vrând să se
elibereze de antropocentrism, consideră pe om ca luând naştere dintr-o serie de
întâmplări fantastice, un accident în univers, dar recunoaşte implicit
extraordinara lui măreţie, subliniind "ciudăţenia totală a poziţiei
noastre", singurătatea noastră în imensitatea indiferentă a universului.
Prin aceasta, înfăţişează o profundă discontinuitate în univers, care separă pe
om de restul naturii şi face ca apariţia omenirii să constituie cu adevărat un
al treilea regn corespunzător "noosferei" lui Teilhard de Chardin,
sfera, Împărăţia Duhului.
3) El vrea să proscrie
orice "finalism", orice "providenţialism", dar teleonomia,
adică această activitate orientată, ordonată pe care o recunoaşte la fiinţele
vii, ce este dacă nu un principiu de finalitate?
4) J. Monod, în fine,
foloseşte un limbaj confuz care subliniază însăşi ambiguitatea poziţiei sale:
astfel, când vorbeşte despre "minune explicată", şi care pare încă
"miraculoasă", “încă şi mai de necrezut"; astfel, când vorbeşte despre ruptura "vechii alianţe" care este
de fapt, pentru el, "vechea alianţă animistă a omului cu natura";
astfel, mai ales, când opune Împărăţia (cu Î mare) şi întunericul, iar cartea
se încheie cu o invitaţie: "Omul să aleagă între Împărăţie sau întuneric!".
Atunci eşti îndreptăţit să
te întrebi ce rămâne în definitiv din laitmotivul cărţii: hazardul şi
necesitatea, hazardul, adică accidentul singular care, la origine, se înscrie
în structura A.D.N.-lui, necesitatea, adică în fond, determinismul şi
finalitatea care se afirmă" la scara macroscopică, cea a
organismului?" Hazardul poate fi creator, organizator? Delicata şi
complexa maşină a eredităţii, formele vii care iau naştere prin mutaţie pot ele
să fie efectul unor accidente succesive, al unor erori multiplicate? Iar
finalitatea, recunoscută sub vălul teleonomiei, nu îl obligă oare pe biolog
să-şi pună esenţiala întrebare:
Cine a conceput, prevăzut,
executat, condus totul?
G. F. Jacob şi logica viului
Aceleaşi veşnice semne de
întrebare se ridică şi în urma lecturii cărţii lui Fr. Jacob, Profesor şi el la
Collège de France şi Premiul Nobel 1965: "Logica viului" (o istorie a
eredităţii). Contrar lucrării lui J. Monod, cartea lui Fr. Jacob are o
orientare mult mai strict ştiinţifică decât meta-ştiinţifică; dar autorul
recunoaşte că analizând sistemele vii, structura lor, funcţia lor, istoria
lor, biologia contemporană nu poate decât să constate "finalitatea
sistemelor vii", şi scrie: "Nu mai poţi să te ocupi de biologie fără
să te referi în mod constant la "proiectul" organismelor, la
"sensul pe care îl dă structurilor şi funcţiilor lor însăşi existenţa
lor... Astăzi nu se mai poate face diferenţiere între structură şi semnificaţia
ei... Să descrii un sistem viu înseamnă să te referi atât la logica organizării
lui cât şi la cea a evoluţiei lui"... Fr. Jacob vorbeşte despre program, despre
logică, despre întocmire: “Într-o fiinţă vie totul este întocmit în vederea
reproducerii"... Din această finalitate a viului pentru reproducere nu
este deja afirmată în Biblie încă de la începutul ei: "Creşteţi, înmulţiţi-vă!"?
(Geneza 20:22). Finalitatea astfel recunoscută nu se potriveşte oare cu un fel de vitalism, deşi autorul o neagă, pentru că îşi însuşeşte
afirmaţia lui Claude Bernard: ..."Există un fel de schemă prestabilită
pentru fiecare fiinţă şi fiecare organ, astfel încât, privit aparte, fiecare
fenomen al economiei (Economie: Termen vechi, mai puţin folosit astăzi, desemnând
ansamblul proceselor fiziologice din organism) este tributar forţelor generale
ale naturii, dar luat în raport cu celelalte, el dezvăluie o legătură specială,
pare îndrumat de un oarecare ghid invizibil pe calea pe care o urmează şi adus
la locul ce-l ocupă?" "Nu ar fi nici un cuvânt de schimbat astăzi în
aceste rânduri", adaugă într-adevăr Fr. Jacob.
Este de neînţeles atunci
cum o lucrare ca aceasta ar putea ilustra afirmaţia lui Diderot plasată ca
motto: "Vedeţi acest ou? Ei bine, cu el răstorni toate şcolile de teologie
şi toate templele de pe pământ".
H. Poziţia ateismului contemporan în mişcarea ştiinţifică
contemporană
Într-adevăr,
nimic din progresele actuale ale biologiei nu justifică o asemenea concepţie.
Prin discontinuităţi, prin hiaturi fundamentale şi vădite care apar în sânul
Creaţiei, se afirmă o finalitate de ansamblu şi o finalitate a. vieţii şi a
structurilor în care aceasta se cuprinde. Această finalitate este subliniată de
doi savanţi contemporani, Prof. Richard Feynman, Premiul Nobel pentru fizică
1965 (19) şi Prof. André Lwoff, Premiul Nobel pentru medicină, 1965 [20].
Primul, în faţa
"minunilor unei naturi" care poate să se supună unei legi atât de
simple, atât de elegante, atât de universale, deci atât de frumoase ca legea
gravitaţiei, arată unitatea universului, a acestui univers în care nu există
decât o singură materie, alcătuită pretutindeni din atomi. Se desprinde din ea
o armonie, o frumuseţe, o ordine, ceea ce unii o numesc "matematica"
universului şi care evocă cuvintele astronomului Sir James Jeans: "Marele
arhitect pare să fie matematician": această ordine se traduce, în
particular, printr-o ierarhie de-a lungul căreia apar un ansamblu de
interconexiuni structurale, un lanţ de interacţiuni, de la legile fundamentale
ale lumii materiale până la om, şi până la dorinţele şi la strădaniile lui de a înţelege lumea la un nivel tot mai ridicat. Aici fizicianul
face o pauză, apoi se întreabă:
”Din acest lanţ lung,
"care este capătul cel mai apropiat de Dumnezeu, dacă îmi este permis o
metaforă religioasă? Frumuseţea, speranţa sau legile fundamentale?" Dar
răspunsul este şovăielnic:
"Ce ar fi de spus,
cred eu, este sigur că trebuie să se ia în considerare ansamblul
interconexiunilor structurale; şi că toate ştiinţele, şi nu numai ştiinţele, ci
toate strădaniile intelectuale tind să dezvăluie conexiunile din ierarhie, să
lege frumuseţea de istorie, istoria de psihologia umană, psihologia de
funcţionarea creierului, creierul de impulsurile nervoase, impulsul nervos de
chimie, şi tot aşa mai departe, în sus şi în jos, în cele două sensuri. Dar,
astăzi, şi n-ar folosi la nimic să pretinzi contrariul, nu putem încă să facem
complet legătura de la un capăt la celălalt, căci începem doar să întrezărim
această ierarhie relativă. "Iar eu cred că nici unul din cele două capete
nu este mai apropiat de Dumnezeu"... (p. 154).
Pentru autor, într-adevăr,
Dumnezeu este o "metaforă", însuşi simbolul cunoaşterii, al înţelegerii
complete. Dar are dreptate când zice că nici unul din capetele lanţului nu
este mai apropiat de Dumnezeu; căci Dumnezeu, nu este o metaforă ci o persoană,
a cărei acţiune explică finalitatea astfel recunoscută, este în afara acestei
ierarhii relative de structuri şi de fenomene pe care le percepe ştiinţa.
La rândul său, Prof. Lwoff
scoate în evidenţă această finalitate pe plan strict biologic, iar ceea ce
botanistul Flahault numea simplu "ordinea naturii" devine
"ordinea biologică" la nivel molecular, când, de exemplu, citim sub
pana autorului:
"Fiecare
macromoleculă este însărcinată cu o funcţie specifică. Maşina este astfel
construită încât să facă exact ceea ce trebuie... Dacă sistemul viu nu ar face
ceea ce are de făcut, nu ar exista"... (p. 26). Pe acest plan molecular,
el subliniază că "natura este economă" (p. 103). Această
"economie" a naturii nu înseamnă şi ea o expresie a finalităţii? Pe
plan morfologic şi fiziologic, botaniştii, de multă vreme, oare de altfel nu consideră, de exemplu, că
florile cele mai perfecţionate sunt cele mai simple, cele care îşi împlinesc
funcţia lor esenţială de reproducere totală cu maximul de eficacitate şi
maximul de economie?
Această finalitate,
macrofinalitatea care apare în structurile şi în organizarea vizibilă şi care
este şi ea o finalitate de ansamblu la fel ca microfinalitatea, cea care se
dezvăluie la analiza microchimică şi care se afirmă în detalii infime, pe
planul invizibilului, şi care nu poate fi descoperită prin mijloacele obişnuite,
să fie oare rezultatul unei succesiuni nedefinite de întâmplări şi coincidenţe
fericite? Ceasul să nu mai dovedească pe ceasornicar, iar fabricarea şi întocmirea
pieselor lui să fie efectul unui soi de generaţie spontană?
Atunci, înaintea acestei
finalităţi a vieţii şi a viului, E. Kahane nu greşeşte când postulează un
"dinamism intern al materiei vii", o rudă foarte apropiată a
"forţei vitale" a vitaliştilor puri de odinioară, dar ale cărei
excese sunt corectate de potrivirile şi deosebirile implicate de vitalismul
fizic al lui Claude Bernard.
Dar, nu este aceasta o
explicaţie "metafizică" a fenomenelor biologice în cauza lor
profundă, în complexitatea şi desfăşurarea lor, adică un
"neovitalism" care îl înlocuieşte pe cel vechi? Este vorba aici de o
mărturisire involuntară şi care nu reprezintă decât un pas. Rămâne esenţiala întrebare
care nu se poate ocoli:
"Dar de unde vine
această viaţă?
Şi de unde poate ea să
răsară?"...
* * *
Iată de ce înţelegem
observaţia făcută odinioară de Prof. Marcel Prenant [21], care încearcă să
arate bazele ştiinţifice ale materialismului marxist şi care respinge din acest
punct de vedere cărţi ca cea a lui Vialleton: "cu totul îmbibat, spune el,
de prejudecăţi religioase". El constată cu o anume amărăciune că ceilalţi
biologi sunt "empirici şi agnostici" pentru că, deşi afirmă că nu vor
să ţină seama decât de rezultatele experimentale, "se ridică totuşi la
sinteze mai mult sau mai puţin vaste", prin care sunt conduşi "spre un materialism dialectic
inconştient" şi care, cu toate acestea, "refuză să se numească
materialişti", ca un Guyénot, un Brachet, un Caullery. Evident, poziţia
acestor savanţi este uneori destul de instabilă, dar aceasta înseamnă că ei sunt
"materialişti necinstiţi", după expresia lui Prenant, sau pur şi
simplu "materialişti"? Eu nu cred şi nu aduc ca dovadă decât
atitudinea unuia dintre cei vizaţi de Marcel Prenant, embriologul Albert
Brachet.
După ce recunoaşte că
măsurile pe care se întemeiază legile fizicii nu au putut fi aplicate vieţii
decât în cele mai neînsemnate din manifestările ei, Brachet se întreabă:
Viaţa "este ea
incomensurabilă? Sau nu poate fi măsurată din cauza incapacităţii
noastre?"
Şi apoi răspunde:
"Omul de ştiinţă în gândirea
sa poate să şovăie între cele două alternative, dar în laborator, în elaborarea
ipotezelor care îi vor dirija cercetările, trebuie să aibă credinţă şi să-şi
păstreze nădejdea.
"Nu este mai puţin
adevărat că viaţa creatoare a tuturor organelor şi a tuturor funcţiilor până
la cele mai înalte, până la cele care sunt proprii omului, chiar dacă nu poate
fi redusă la una din formele energiei universale, va avea lângă celelalte un
loc aparte" [22].
Înseamnă
aceasta oare materialism? Nu este vorba mai curând despre vitalism?
Dar adevăraţii materialişti,
cei care sunt foarte conştienţi şi foarte pătrunşi de materialismul lor, şi
care doresc să-i extragă toate consecinţele logice, sunt oare adevăraţi atei?
Prof. Henri Rouviere face cu privire la ei următoarea constatare:
"Materialişti înşişi
nu pot fi atei. Ei şi-au dat un Dumnezeu pe care nu-l pot nega, care este,
după ei, propria sa raţiune de a fi, un Dumnezeu care reprezintă totul, care
este puternic, principiu al tuturor lucrurilor şi creator al universului:
materia" [23].
Aşa arată, într-adevăr,
credinţa necredincioşilor. Dacă, aşa cum s-a zis, panteismul nu este în fond
decât un ateism, reciproca este adevărată; răsturnându-se termenii acestei propoziţii, se poate afirma că ateismul savanţilor
care îşi zic şi se vor cei mai materialişti dintre câţi sunt, se transformă în
final într-un panteism, un zeu cufundat în materie, fiind una cu ea.
* * *
Am spus că, în acest secol
al XX-lea, s-a calculat că numărul savanţilor care lucrează actualmente în
lumea întreagă reprezintă nouă zecimi din numărul total al celor care au trăit
de când există oameni care gândesc. Se evaluează pe de altă parte numărul
actual al biologilor la cca. 200.000, dar precizându-se că "acesta depinde
într-o anumită măsură de sensul care se dă cuvântului "biolog".
Din această cauză nu se
pot stabili statistici precise. Dar numeroasele diversităţi şi nivele ale
ateismului arată că ateii adevăraţi sunt extrem de rari. Cred că Frederic
Hoffet este cel care, într-una din cărţile lui, făcea deosebire între religia
conştientă şi religia inconştientă, religia uitată, ignorată, latentă, dar
care modelează pe om în profunzimile lui şi se afirmă în comportament, în
atitudinile de gând şi de viaţă.
Câtă diversitate şi în
expresiile şi manifestările credinţei! Căci nu este vorba numai de a afirma, în
lumina statisticilor, că sunt credincioşi din cutare procentaj oamenii dintr-o
categorie socială sau alta şi care au o anumită activitate sau alta. De
exemplu, luând savanţii dintr-o ţară dată la o epocă bine determinată a
istoriei; ar fi bine "dacă am şti în acelaşi timp în care Dumnezeu cred,
cum cred şi care sunt urmările acestei credinţe pentru ei". S-a remarcat
că un număr din ce în ce mai mare de bărbaţi şi femei care afirmă credinţa în
Dumnezeu manifestă o liniştită "şi profundă desprindere de Biserică";
se propune atunci, ţinându-se seama de acest fapt, de a face deosebire între
credinţă şi religie; în credinţă nu există nici un hiat, nici o barieră, nici o
prăpastie între Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi luând
iniţiativa să Se îndrepte spre om într-o legătură, o comunicare a dragostei [24],
şi într-adevăr, aşa cum se caracterizează creştinismul care este mult mai puţin
o religie cu cultele, riturile, practicile, canoanele lui decât o credinţă
(Psalmul 51:15-19; Isaia 1:10-18; Ioan 4:23-24; 1 Ioan 4:19).
Dacă anumiţi savanţi par
desprinşi de orice Biserică, aceasta este mai mult din cauza imaginii pe care o
arată Biserica şi a inconsecvenţei creştinilor decât din cauza învăţăturii
doctrinare a creştinismului şi a faptelor istorice, biblice pe care se bazează
el.
De altfel, toţi cei care îşi
zic sau cărora li se zice "creştini" sunt ei într-adevăr după
perspectiva şi după cerinţele biblice? "Bisericile", care nu sunt de
fapt decât ceea ce sunt oamenii care fac parte din ele, nu se arată ele cel mai
adesea doar nişte "asociaţii" în sensul legal al cuvântului,
organizaţii mai mult sau mai puţin complexe şi ierarhizate, mai degrabă decât
ceea ce ar trebui să fie după modelul bisericii primare şi în optica biblică?
Tocmai acest fapt miră şi derutează pe oamenii din afară. Prof. Alfred Kastler,
Premiul Nobel pentru fizică, îşi afirmă poziţia în felul următor:
"Pot să spun numai că
nu sunt ateu şi că nu am nici o practică religioasă... Nu pot să mă ataşez unei
biserici sau alta".
Dar, ca om de ştiinţă,
declară:
"Ideea că lumea,
universul material s-a creat singur îmi pare absurdă. Nu concep lumea decât având
un creator, deci un Dumnezeu. Pentru un fizician, un singur atom este atât de
complicat, atât de bogat în inteligenţă, încât universul materialist nu are
sens"...
Şi, cu privire la limitele
ştiinţei, el se exprimă astfel: "Când se observă evoluţia ştiinţelor nu
prin prisma rezultatelor spectaculoase, ci prin dezvoltarea lor internă, se
constată că marile achiziţii ştiinţifice, marile etape ale gândirii
ştiinţifice, se datorează aproape întotdeauna la ceea ce aş numi acte de
renunţare. Toate marile principii ale fizicii pot începe într-adevăr în acelaşi
mod cu aceste cuvinte: "Este imposibil să"... Acestea sunt tot atâtea
constatări de eşecuri. Principiul conservării energiei spune: "Este
imposibil să creezi energie, nu poţi decât să o transformi", teribilă
constatare de eşec pentru mii de oameni care, de-a lungul veacurilor, au căutat
mişcarea
perpetuă. "Este imposibil să creezi lucru
mecanic plecând de la căldură dacă nu ai la dispoziţie medii cu temperaturi
diferite".
"Celebrul principiu
al lui Carnot constată şi el o imposibilitate. Aş putea să dau şi alte
exemple... Din aceste constatări de eşecuri, din aceste imposibilităţi, se
degajă pentru omul de ştiinţă o mare lecţie de umilinţă. Mai mult, nu sunt
sigur că nu se va ajunge într-o zi, în faţa manifestărilor biologice ale
vieţii, la un principiu de renunţare. Adică se va zice: trebuie să renunţăm la
dorinţa de a reduce fenomenele vitale la fenomene fizico-chimice. Cu alte
cuvinte, omul care ştie să distrugă viaţa va constata poate într-o zi că
trebuie să renunţe la a mai crea-o vreodată" [25].
A crea, "bara"
din Biblie, este domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, domeniul pe care Dumnezeu
Şi-l rezervă cu gelozie şi din care nu va da nimic omului!
Cu toate cuceririle ei,
mai ales în fizică şi în biologie, ştiinţa trebuie să o recunoască şi,
conştientă fiind de limitele ei, este orientată spre mai multă modestie decât
pe vremea scientismului.
Aceste lucruri se desprind
din lucrarea unui cronicar ştiinţific foarte cunoscut în Marea Britanic, Gordon
Rattray Taylor, intitulată "Revoluţia biologică" (1969).
Acest autor, foarte la
curent cu actualitatea biologică, declară că din trei sau patru capitole
principale pe care le comportă sau trebuie să le comporte istoria creaţiei vieţii,
numai primul a fost redactat, cel care se ocupă de sinteza materiilor prime ale
vieţii, mai ales proteinele; cât despre capitolul al doilea, (fabricarea, plecând
de la materiile prime mai întâi a componentelor celulei, apoi a unei celule
vii complete), "rămâne încă de scris", şi "redactarea lui nu
aparţine viitorului imediat, poate nici chiar celui îndepărtat"; în ceea
ce priveşte capitolul al treilea, ar fi vorba să se creeze un organism viu
multicelular pornind de la o celulă artificială având aceeaşi putere ca şi oul
care se dezvoltă în organismul adult...
Dar, de fapt, o asemenea
perspectivă pare atât de utopică, încât scopul urmărit de biologie este mult
mai
limitat şi mai modest:
"...Biologii nu sunt
pe cale să caute anume să progreseze până în clipa când vor putea crea viaţa.
Ei se străduiesc doar să descopere cum funcţionează în amănunt ceea ce
trăieşte"...
Dar câte necunoscute, câtă
ignoranţă încă în acest domeniu!
"Exact cum biologii
de altădată au subestimat complexitatea faptelor observate de ei, poate că cei
de astăzi subestimează problemele pe care caută să le rezolve. Datorită
microscopului electronic, şi a altor instrumente, am ajuns să cunoaştem mult în
ce priveşte structura celulei; dar ştim încă prea puţine lucruri despre
procesele care au loc în ea. Ştim cum se sintetizează proteinele; din acest
punct de vedere am progresat cu paşi mari; dar aceasta nu ne permite să uităm,
că, de exemplu, nu ştim absolut nimic despre cauza care provoacă diviziunea cromozomilor
şi obligă cele două părţi să se depărteze una de alta... Este foarte probabil
că în celulă acţionează forţe electrice, dar nu avem mijloace să le decelăm. În
această privinţă, nu există pur şi simplu nici o tehnică şi nici măcar nu se întrevăd
la orizont. Nu se poate compara această problemă cu cea pe care o pune
debarcarea unui om pe lună, care nu cere decât aplicarea din ce în ce mai
avansată a tehnicilor cunoscute"...
Sunt multe necunoscute în
ştiinţă, dar, cu toate acestea, mai sunt şi ambiţiile precum şi
"sfidările" ei de care trebuie să ţinem seama! Or, anumite cunoştinţe
şi cercetări expun lumea "unor pericole înspăimântătoare". Iată avertismentul
lansat de Sir Mac-Farlane Burnet, savant australian, Premiul Nobel 1960 pentru
cercetările sale asupra grefelor tisulare:
"Pare aproape o
necuviinţă, declară acest savant, să laşi să se înţeleagă că în ceea ce
priveşte progresele medicinii biologia moleculară ar putea fi un rău".
"Savantului care face
experienţe îi este greu să accepte acest lucru, dar adevărul este că este prea
periculos de a şti ceea ce n-ar trebui să fie cunoscut"... Şi luând în
considerare domeniul în care s-a specializat, savantul australian indică în consecinţă de cauză că experienţele
care constau în cultivarea viruşilor pentru a determina apariţia de noi mutanţi
comportă riscuri foarte mari: "Consecinţele pentru om a ceea ce se petrece
în universul sofisticat al culturii ţesuturilor, celulelor, bacteriilor,
virusurilor sunt în cel mai bun caz îndoielnice iar în cel mai rău caz extrem
de înspăimântătoare"; el înfăţişează astfel posibilitatea ca un virus de
mare virulenţă obţinut în aceste condiţii să scape şi să se răspândească
determinând "o catastrofă de neimaginat... lovind toate regiunile cele mai
populate de pe glob".
Este uşor de înţeles
atunci semnificaţia şi însemnătatea ultimului capitol al cărţii lui Taylor:
"Viitorul, dacă va mai fi", şi citează în legătură cu aceasta pe
Jacques Piccard, fiul inventatorului batiscafului, care a declarat, la un
simpozion ştiinţific, "că se îndoia în mod serios" că omenirea va
supravieţui acestui secol, ca urmare a ameninţării atomice, la care se adaugă
"poluarea sinucigaşă generalizată a apei pe care o bem şi a pământului pe
care îl cultivăm" precum şi ameninţările care decurg din progresele
biologiei (p. 265).
I. Dumnezeu există
În faţa
acestei viziuni copleşitoare, îţi dai seama că există o altă sursă de
cunoştinţe de care autorul face abstracţie în mod intenţionat, dar care
situează cuceririle ştiinţei şi urmările îngrozitoare ale tehnologiei să fie
situate în cadrul şi perspectiva lor reală, cele ale unei creaţii care a fost
concepută şi realizată de Dumnezeu cu dragoste şi înţelepciune, într-un
echilibru perfect, dar care se apropie acum cu paşi mari de sfârşitul ei,
pentru că omul, în toate felurile şi pe toate planurile, a stricat tot.
Într-adevăr,
există o altă revelaţie decât cea a descoperirilor ştiinţifice. Dincolo de
ezitări, de îndoieli, de negări, de motive de teamă şi de alarmă pentru
oameni, Biblia, deosebind ceea ce trebuie să deosebească şi situând fiinţele şi
lucrurile la locul lor exact, declară:
"Cine a făcut şi a împlinit
aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Domnul, Cel
dintâi şi Acelaşi până în cele din urmă veacuri"... (Isaia 41:4).
"Eu, Eu sunt Cel dintâi
şi tot Eu sunt şi Cel din urmă" (Isaia 48:12).
Dumnezeu la început şi
Dumnezeu la sfârşit! De la început până la sfârşit, El conduce şi dirijează.
Iată ce afirmă Biblia şi ne povesteşte toată această istorie.
Omul, fie că Îl recunoaşte
lămurit sau nu, Îl simte şi Îl presimte; chiar cei mai potrivnici ideii de
Dumnezeu sunt însetaţi după Dumnezeu, au nevoie de Dumnezeu şi, într-un mod mai
mult sau mai puţin confuz, Îl cheamă în ajutor pe acest Dumnezeu, "unica
explicaţie a cerului şi a pământului", şi ar dori din toată inima să poată
striga: "Cred... pentru simplul motiv că Dumnezeu există’... "Orice
s-ar întâmpla, Dumnezeu există"... [26]. Într-adevăr cunoaştem două
categorii de oameni:
1) Pe de o parte sunt cei
care caută şi care-şi exprimă neliniştea lor "metafizică" de a nu fi
găsit ceea ce căutau, nelinişte pentru neantul "lor" şi, înaintea
dezordinii care domneşte în lume, îşi mărturisesc temerea, agitaţia, îngrijorarea,
confuzia, disperarea: "Aş dori marmura dură a certitudinii pentru a-mi
pune pe ea îndoielile", scrie şi strigă Jean Rostand;
2) Pe de altă parte sunt
cei care au găsit şi care strigă din toate puterile bucuria descoperirii lor
"eureka", la fel ca alpinistul care a ajuns tocmai pe culme şi, înaintea
spectacolului grandios care i se oferă, înalţă spre cer un cântec de laudă şi
slavă.
Aceleaşi două categorii le
regăsim şi printre savanţi:
1) Este mai întâi mulţimea
foarte numeroasă a celor din toate ţările, din toate rasele şi din toate
timpurile, inclusiv contemporanii noştri, a căror ştiinţă este un cântec de
laudă care se înalţă de la pământ la cer spre slava Creatorului şi care repetă
în felul lor cântarea psalmistului (Psalmul 19:1-8 şi Psalmul 8:1-10) precum
şi cea a apostolului (Romani 1:20 şi 11:33-36), cum au făcut un Kepler, un
Newton, un Linné, un Termier şi atâţia alţii.
2) Dar iată că după imnul
regal, imnul răsunător cântat de "inima" nenumărată a acestei
mulţimi, am ciulit urechea, cum a făcut-o odinioară cu toată obiectivitatea un
savant istoric [27], şi am auzit şi noi nu un imn, ci "o şoaptă... un suspin întretăiat, care se ascunde în întuneric...,
un zgomot care atinge pământul, ca un vierme care se răsuceşte... Şi această
bolboroseală plină de reţinere, înspăimântată, involuntară, dar cu atât mai
emoţionantă, cu atât mai tulburătoare, cu atât mai semnificativă, repetă, în
felul ei, ceea ce spunea imnul răsunător şi vesel!" "Acesta trebuie
să fie Adevărul!... "Dumnezeu există! Este imnul triumfător al majorităţii
marilor savanţi”;
"Dumnezeu există!
Este mărturisirea silită şi forţată a câtorva savanţi al căror ateism este
binecunoscut.
"Dumnezeu
există!" (E. Doumergue, p. 11 şi 20-21).
Cu toate acestea, viaţa,
moartea, timpul, veşnicia, infinitul tulbură pe om. Există în inima fiecărui
om printre altarele înălţate în cinstea divinităţilor păgâne şi a zeilor falşi
pe care şi-i făureşte, un altar înălţat neîncetat unui Dumnezeu necunoscut, Cel
pe care ni-L descoperă şi ni-L face cunoscut Biblia, "Dumnezeul viu şi
adevărat" (1 Tesaloniceni 1:9) care "a pus în inima omului chiar şi gândul
veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit
lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu" (Eclesiastul 3:11) şi Care nu
oboseşte să caute pe om: tot Biblia ne-o spune: Matei 18:12 şi Luca 15:4, 8-9,
32; 19:10). Din această dublă căutare, căutare a omului şi căutare a lui
Dumnezeu, trebuie să rezulte în mod necesar o întâlnire.
Această întâlnire nu poate
fi întâlnirea omului numai cu o idee sau cu un mit, ci cu o persoană; Dumnezeu
este o persoană. A apărut recent o carte având acest titlu ciudat: "Şi
Moise l-a creat pe Dumnezeu" [28]. Autorul scrie din nou în felul său
istoria biblică încercând să o introducă în actualitate. Desigur, nu omul, fie
el chiar Moise, a creat pe Dumnezeu; ci Dumnezeu S-a descoperit omului, S-a
făcut cunoscut lui Moise sub numele Său (Exodul 6:3). Dumnezeu este Cel care, în
toate lucrurile, a luat şi a păstrat iniţiativa, iniţiativa creaţiei,
iniţiativa mântuirii, iniţiativa descoperirii, iniţiativa dragostei (Isaia 40:4;
44:6... 1 Ioan 4:19). În El, "nu este nici schimbare, nici umbră de
mutare" (Iacov 1:17).
Nu este adevărat că
Dumnezeu Se schimbă, că evoluează odată cu făptura Lui care nu ar înceta
astfel să-L creeze din nou. Dumnezeul Creaţiei era Acelaşi Dumnezeu care căuta
pe Adam în răcoarea zilei în grădina Edenului (Geneza 3:9); era şi Dumnezeul
patriarhilor Noe, Iov, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif;... era Dumnezeul lui Moise,
şi Cel al proorocilor; este Dumnezeul lui Isus Cristos, "Stânca
veacurilor" (Isaia 26:4).
Biblia stabileşte şi
afirmă această continuitate (Ioan 5:46-47; Luca 24:27; Evrei 1:1-4), de la
primul Eden, cel din Geneza (Geneza 2:8) până la ultimul, cel din Apocalipsa
(Apocalipsa 22:1-2).
Ştiinţa însă ne
sensibilizează să primim această descoperire a lui Dumnezeu prin Biblie şi în
Biblie; ne aflăm aici nu pe terenul unei contraziceri ci pe cel al unei întâlniri.
Ştiinţa nu întoarce spatele Bibliei; nu există nici o dilemă; nu este pe de o
parte Geneza cu cele şase zile ale Creaţiei şi, pe de altă parte, geologia înşirând
şi numind "era primară, era secundară, era terţiară, era cuaternară, ...
plesiozaur, dinozaur, om de Cro-Magnon". Nu există preistorie a lui
Dumnezeu, şi alergarea nu se face după termenii acestei împărţiri bifurcate,
departe de asta:
"Te ţii de Biblie?
Eşti rămas în urmă!
Crezi în ştiinţă?
Nenorocit blestemat!"
Răspântia, alegerea, sunt
în altă parte! Paleontologul Albert Gaudry (1827-1908) scria la sfârşitul
uneia din lucrările sale:
"Sufletul
paleontologului, obosit de atâtea schimbări, de atâta nestatornicie, simte
nevoia să caute un punct fix unde să se odihnească. El îşi găseşte plăcerea în
ideea unei Fiinţe infinite care, în mijlocul schimbării lumilor, rămâne
neschimbată".
Acelaşi sentiment îl încerca
şi marele geolog francez Pierre Termier (1859-1930) într-un articol consacrat
timpului geologic:
"...dintre toate
ştiinţele, scria el, geologia este cea care ne introduce cel mai adesea şi care
ne conduce cel mai departe în metafizică...”
"Ce însemnătate are
tot ce nu este veşnic?... Acest strigăt sublim al unui mare poet dezamăgit, înaintea
căruia defilează toate nălucirile simţurilor şi ale spiritului, şi toate
sărmanele bucurii, trecătoare şi zbuciumate ale oamenilor, acest strigăt se
aude în fiecare clipă de pe buzele geologului când îşi plimbă privirea peste
fiinţele vii şi peste lucrurile neînsufleţite, peste frumuseţea pământului şi
splendoarea cerurilor. El se întreabă atunci cine a putut să-i pună în suflet gândul
veşniciei, nevoia de veşnicie, setea nepotolită după veşnicie, dezgustul pentru
tot ce este trecător, dorul aprins după un paradis pierdut, după un paradis al
plăcerilor, după un rai greu de imaginat unde nu va mai fi durere, moarte şi
timp".
Iată adevăratul drum şi
adevărata menire a ştiinţei. Ea se aseamănă cu un val enorm, cu un curent
puternic care îl conduce spre Dumnezeu pe omul fără prejudecăţi, care studiază
natura, ansamblul creaţiei, în infinitul mare cu ajutorul telescoapelor uriaşe,
precum şi în infinitul mic cu ajutorul microscoapelor electronice şi a
tehnicilor şi mijloacelor de investigaţie cele mai perfecţionate puse la punct
de geniul uman.
Natura, şi ea, este o Biblie
în care şi prin care ne vorbeşte Dumnezeu.
Cititori ale acestor
pagini, şi voi aţi putea, prin studiul Bibliei, care este Cuvântul lui
Dumnezeu, prin contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu şi a acţiunilor Lui în
viaţa voastră personală, zi de zi, să aveţi o întâlnire mai directă cu El, o
cunoaştere şi o experienţă mai intimă cu El, şi să strigaţi la fel ca
entomologul Jean-Henri Fabre:
"Eu nu cred numai în
Dumnezeu! Eu Îl văd!" sau mai profund încă, asemenea lui Iov:
"Da, am vorbit, fără
să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.
Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut"
(Iov 42:3 şi 5).