CONCLUZII
În
definitiv, Biblia are încă mult de spus şi de învăţat pentru om, chiar pentru
omul de astăzi. Prin ea, Dumnezeu se adresează direct oamenilor, tuturor
oamenilor, în limba oamenilor. Dumnezeu ne cunoaşte limba şi, în Biblie, a
ştiut să se folosească de ea cu o forţă şi o precizie care ne uimesc, ca să ne
facă să-I înţelegem planul. Apoi, pe lângă alegerea limbilor făcută de Dumnezeu
pentru a o scrie, în Biblie există şi incomparabila alegere a cuvintelor, a
expresiilor, a imaginilor care să pună la îndemână oamenilor mesajul lui
Dumnezeu.
Stilul şi limbajul Bibliei
nu s-au învechit; prin realismul, adevărul, semnificaţia lor profundă,
cuvintele de care se serveşte depăşesc cu mult bogăţia şi semnificaţia cuvintelor
din limbile noastre occidentale actuale, uneori degenerate, ale căror cuvinte
şi-au pierdut vigoarea (a se compara de pildă franceza lui Calvin şi franceza
modernă!). Pentru că majoritatea oamenilor nu cunosc nici ebraica, nici greaca,
sunt absolut necesare traduceri ale Bibliei, cât mai fidele, cât mai aproape de
original posibil, în limbile şi dialectele noastre diferite; Biblia, sau
fragmente din ea, este tradusă în mai mult de 1415 de limbi. Dar ea nu are
deloc nevoie să fie reinventată, rescrisă, reimaginată, în transpuneri mai mult
sau mai puţin exacte după intenţia omului de astăzi, sau a celui dintr-o ţară
sau alta. Mesajul Bibliei domină împrejurările de timp şi de spaţiu.
Cărţile omeneşti, în
particular cărţile de ştiinţă, se învechesc şi se demodează, dar, ca prin
minune Biblia este totdeauna actuală. Savanţii s-au ocupat de ea, au
cercetat-o, au disecat-o, au confruntat-o cu ştiinţa cea mai modernă, şi iată
că, cu toată obiectivitatea, ei trebuie să recunoască că nu s-a învechit!
Biblia poartă semnul
actualităţii şi nemuririi ei în trei moduri diferite:
1) Evidenţa interioară;
2) Evidenţa adevărului;
3) Evidenţa eficacităţii.
A. Evidenţa interioară
Aceasta se impune imediat,
ne impresionează când citim Biblia şi ne arată că ea a fost scrisă sub
inspiraţia Duhului care pătrunde peste tot, chiar în lucrurile tainice ale lui
Dumnezeu (1 Corinteni 2:10),
- evidenţa care îl făcea
pe Victor Hugo să spună: "Este o carte care cuprinde toată înţelepciunea
omenească luminată de toată înţelepciunea divină, o carte pe care popoarele o
numesc cu adânc respect Cartea, Biblia";
- evidenţa care îl făcea
pe Jean-Jacques Rousseau să strige:
"Vedeţi cărţile
filozofilor cu toată strălucirea lor; cât de mici sunt în comparaţie cu
aceasta! Ar fi oare posibil ca o carte totodată atât de sublimă şi de înţeleaptă
să fie opera oamenilor? Ar fi posibil ca Cel al cărui istorie ne-o spune să fie
numai un om? Oare istoria Evangheliei a fost inventată de plăcere? Nu aşa se
inventează, căci faptele lui Socrate de care nimeni nu se îndoieşte sunt mai
puţin dovedite decât cele ale lui Isus Cristos. Este şi mai de necrezut ca mai
mulţi oameni să se fi pus de acord pentru a scrie această carte, decât unul
singur care să fi furnizat subiectul. Niciodată nişte autori evrei nu ar fi
găsit nici acest ton, nici această morală; iar Evanghelia conţine adevăruri atât
de impresionante, atât de perfect inimitabile, încât inventatorul ar fi mai
uimitor decât eroul".
- Este evidenţa constatată
de un critic literar din secolul trecut, A. Théry, care, într-un discurs
premiat de Academia Franceză despre "Ceea ce constituie geniul
poetic" (1821), declara:
"Există un monument
care nu poate fi comparat cu operele omului, dar în care este realizată, înainte
de toate, perfecţiunea ideală a geniului poetic; la voi mă refer, Sfinte
Scripturi, scrise de muritori aleşi, prin dictarea personală a lui Dumnezeu.
Aici se arată inspiraţia în puritatea ei cea mai sublimă... O măreţie
incomparabilă! Câte frumuseţi nobile şi emoţionante în această carte sfântă! Cât
pitoresc, câtă strălucire şi câtă simplitate împreună!... Lângă poezia
Sfintelor Scripturi, poezia profană este ca
stelele luminoase ce dispar înaintea strălucirii soarelui. Poezia sfântă curge neîncetat,
fără zgomot, fără efort, dintr-un izvor nesecat; geniul poeţilor profani este
mult mai puţin independent şi mai puţin uşor, chiar în creaţiile lui cele mai
admirabile"...
Iată mărturii care ne
arată că există în Evanghelii, şi în Biblia întreagă, un accent, "o dovadă
de adevăr care constrânge convingerea. Bunul simţ omenesc, intuiţia spirituală,
simţul psihologic vor refuza să vadă aici doar o invenţie" [1], o creaţie
omenească, o operă de imaginaţie.
Această evidenţă
interioară este numită de Biblia însăşi inspiraţie divină:
"Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu"... spune apostolul Pavel (2 Timotei 3:16), iar
teologii, fideli Scripturii, vorbesc despre teopneustică. Tocmai acest caracter
teopneustic al Bibliei explică celelalte două semne sau evidenţe pe care le
prezintă.
B. Evidenţa adevărului
Când vorbeşti despre
Biblie, despre evidenţa adevărului, te gândeşti imediat la istorie şi la
arheologie care, în lumina descoperirilor recente, apar cu siguranţă nişte
aliaţi foarte siguri ai credinţei biblice, justificând din plin titlul unei
cărţi ca cea a lui Sir Charles Marston: "Biblia este adevărată".
1) Biblia este într-adevăr
un document incomparabil al istoriei, căruia arheologia şi istoria îi aduc neîncetat
mărturie, pe măsură ce descoperirile lor înaintează. Sunt nenumărate cazurile
în care arheologia şi istoria au ajuns să confirme relatările atât ale Noului cât
şi ale Vechiului Testament, în cele mai mici amănunte, cu privire tocmai asupra
unor puncte despre care, ca urmare a unor concluzii pripite, întemeiate pe
informaţii incomplete, se credea că Biblia greşeşte. Să ne amintim, de exemplu [2]:
a) În ceea
ce priveşte Vechiul Testament, marele imperiu al hitiţilor era complet
necunoscut de istoria oficială până în anul 1871. Belhazar, fiul lui Nabonide,
regele Babilonului, necunoscut de istorie până în anii 1920- 1925, când
"Manuscrisele de la Marea Moartă", găsite în grotele aşezării din
Qumran, începând cu anul 1947, considerate ca fiind "una din
descoperirile cele mai senzaţionale ale zilelor noastre" au confirmat
exactitatea textului biblic aşa cum ne-a fost păstrat, aducând dovada integrităţii
şi unităţii de ansamblu a cărţii profetului Isaia cu cele 66 de capitole ale
ei... etc..., fără a mai vorbi de săpăturile făcute la Ur în Caldeea, ţara de
unde a plecat Avraam, de cele făcute la Ninive, la Petra, vechea Sela, oraşul
troglodit, capitala edomiţilor, de cele de la Samaria, Megguiddo, Ierihon, şi
chiar de la Ierusalim după reunificarea oraşului în 1967...;
b) În ceea
ce priveşte Noul Testament, referinţele precise date de Luca, atât cele din
Evanghelie privind împrejurările naşterii lui Isus Cristos, cât şi cele din
cartea Faptele Apostolilor (primul recensământ atunci când Quirinius era
guvernatorul Siriei, realitatea istorică a lui Lysania, tetrarhul din Abyssia,
cei patru împăraţi romani indicaţi de Luca pentru a situa cu exactitate
evenimentele despre care vorbeşte...), legate de acestea o mulţime de alte
confirmări cum ar fi cea adusă de piatra ce a fost găsită la Cezareea maritimă
în anul 1961 şi pe care o inscripţie menţionează numele lui Pontius Pilat,
prefectul Iudeii, nume care până la aceea dată nu a fost cunoscut decât din Biblie
şi din cartea istoricului evreu Flavius Josef; sau apoi persoana lui Erast,
prietenul apostolului Pavel, procuristul şi edilul oraşului Corint, numit de
trei ori în Noul Testament, a cărui inscripţie ce figurează pe o placă de
marmură, descoperită în Corint în anul 1929 aduce mărturia existenţei istorice
reale...
Şi câte alte exemple nu
ne-am putea aminti! Într-adevăr, Biblia n-are a se teme de descoperirile istoriei
şi ale arheologiei. Se înţelege de la sine însufleţirea manifestată de
arheologi care, au pornit cu îndoială şi cu anumite suspiciuni la verificarea
exactitudini relatărilor biblice, şi care aflându-se pe teren în faţa unor
fapte şi documente de netăgăduit, au revenit pe deplin convinşi de veracitatea
Bibliei: lucrurile s-au petrecut exact aşa cum spune Biblia, exact în împrejurările pe care Biblia le indică. Sunt
fapte; este ştiinţă autentică!
2) Dar mai este şi
mărturia, după cum s-a arătat mai sus, a celorlalte ştiinţe, fără ca pentru
aceasta Biblia să poată fi considerată ca
o carte de ştiinţă, ori un tratat ştiinţific, departe de asta! Pentru mine
este simbolul acestei veridicităţi un cuvânt anume, a acestei exactităţi
ştiinţifice: cuvântul ebraic "rachia" (Geneza 1), tradus adesea prin firmament
de către Sfântul Ieronim (347- 420) în traducerea Bibliei numită
"Vulgata" precum şi de urmaşii lui mai moderni; or, firmamentul
desemnează o boltă solidă, după o concepţie nebiblică ci de origine
aristotelică; în Evul Mediu, autoritatea lui Aristotel domina şi întuneca
chiar pe cea a Bibliei. Cuvântul ebraic însemnează însă pur şi simplu “întindere",
"expansiune" şi este, cu multe secole înainte, în acord cu noţiunea
de "expansiune" cu care ne-a obişnuit astronomia modernă [3].
Faptul că desfăşurarea
istoriei geologice şi biologice aşa cum a descris-o Moise la începutul cărţii
Genezei (Geneza 1) poate să se exprime în limbaj ştiinţific modern este şi el
foarte semnificativ. Aceasta ne-a permis să stabilim, sub formă de tabel, o
corespondenţă între zilele Genezei şi erele şi perioadele geologice; acest
tabel nu are decât o valoare orientativă lăsând să se întrevadă cum se aseamănă
descrierea creaţiei din povestirea biblică cu lunga desfăşurare a mileniilor,
aşa cum o concep geologii moderni.
Această inerentă, această
desăvârşire a Bibliei, de a nu comite greşeli şi lacune, chiar pe plan
ştiinţific, nu implică omniştiinţa scriitorilor sfinţi. Atotştiinţa aparţine
lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu descopere autorilor biblici decât ceea ce vrea
El. Dar în ceea ce relatează unul şi altul, nu există umbra vreunei
contradicţii, ci dimpotrivă, confirmare şi complementaritate. Este ca un
diamant cu multiple faţete.
3) Trebuie, de asemenea, să
menţionăm mărturiile aduse Bibliei prin împlinirea numeroaselor profeţii. Profeţia
a devenit istorie, şi ea continuă să se transforme în istorie sub ochii noştri. Nu este vorba aici numai de profeţiile
mesianice, care l-au făcut pe Blaise Pascal să spună: "Cea mai mare din
dovezile despre Isus Cristos sunt profeţiile". Profeţia este istorie în
devenire; istoria este profeţia realizată. Este continuitate în această
privinţă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament (Deuteronom 18:15-22; Habacuc
2:1-3; Ioan 5:45-47; 1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:19-21 şi 3:1-10). "Corpus
profetic" pe care ni-l prezintă Biblia, începând cu Geneza până la Apocalipsa,
constituie un tot atât de dens, de coerent, având elementele atât de strâns
unite, atât de solidare, legate de desfăşurarea ulterioară a istoriei, încât
este absolut de neconceput că evenimentul ar fi putut fi aranjat în aşa fel încât
să fie pus de acord cu profeţia, sau că profeţia să fi fost aranjată pe măsura
evenimentului, compusă mult după cele întâmplate. Nenumăratele profeţii deja împlinite
sunt un gaj, o garanţie sigură că toate cele încă nerealizate se vor împlini, în
deosebi, profeţiile escatologice.
Dar, poate zice cineva:
Depăşiţi prin aceasta limitele ştiinţei, aşa cum este ea concepută la ora
actuală! Sunt totuşi fapte, de care nu putem face abstracţie din punct de
vedere ştiinţific, pentru că ele ating unul din caracterele specifice şi
obiective ale Bibliei. Cu Biblia şi prin ea, suntem antrenaţi într-o mişcare.
Pentru că Biblia este un sistem al lumii, este sistemul lumii prin excelenţă. Câţi
oameni, poeţi, filozofi, savanţi au încercat de-a lungul secolelor să scrie un
sistem al lumii, de exemplu, după grecii Democrit şi Epicur, latinul Lucreţiu
cu a lui "De Natura rerum", şi mai târziu, mai aproape de timpurile
noastre, în secolul al XVIII-lea suedezul Charles Linné cu a lui "Sistema
Naturae" şi francezul Laplace care a scris "Exposition du Systeme du
Monde"! În realitate, o asemenea încercare depăşeşte capacităţile,
perspectivele şi dimensiunile omului. Singur Dumnezeu poate vorbi în mod
valabil despre Dumnezeu şi despre opera Lui. Iată de ce Biblia ne prezintă
Sistemul Lumii aşa cum omului nu-i este cu putinţă să-l descrie, nici ştiinţei
omeneşti să-l stabilească, un sistem legat de realitatea vie. aşa cum Dumnezeu
a conceput-o, cum El a voit-o şi a executat-o, un sistem logic, coerent, care înglobează
trecutul, prezentul şi viitorul, întregul ansamblu fiind iluminat de viziunea
veşniciei.
"Cuvântul Tău este
adevărul" (Ioan 8:40 şi 17:17), spunea Cristos. "Temelia Cuvântului
Tău este adevărul" (Psalmul 119:160), constata psalmistul.
Nimic nu poate să şteargă,
să infirme, să strice, să mărginească, să micşoreze, să restrângă însemnătatea,
valoarea, absolutul acestor afirmaţii.
C. Evidenţa eficacităţii
Am ajuns la capătul
subiectului nostru. Nu s-ar putea spune, nici măsura influenţa considerabilă,
intelectuală, morală, socială, spirituală..., pe care a exercitat-o Biblia în
toate domeniile, luminând, întărind, curăţind, mângâind, descoperind.
Unii Îl judecă pe Dumnezeu
după ceea ce se vede în lume şi ceea ce se citeşte în Biblie, şi acuză
dreptatea lui Dumnezeu, ca şi cum dreptatea lui Dumnezeu nu ar avea alte
dimensiuni decât dreptatea oamenilor: "Omule, cine eşti tu ca să te cerţi
cu Dumnezeu? Vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: De ce m-ai făcut?"
(Romani 9:20). Nu trebuie să inversăm rolurile şi să învinuim pe Dumnezeu, când
omul, numai el este vinovatul.
Biblia nu este o carte de ştiinţă,
dar nu este nici o carte de morală; istoria lui Iacov, cea a prostituatei Rahav,
istoria lui David, vinovat de adulter şi de omor, şi multe altele, trebuie să
fie înţelese ca fiind cuprinse în cadrul planului lui Dumnezeu pentru mântuirea
omului, al modului în care Dumnezeu Şi-a ales un popor şi Şi-a ales oameni,
oameni la fel ca şi noi.
Atunci Biblia ni se
dezvăluie ca o oglindă care arată omului adevărata înfăţişare a chipului său
(Iacov 1:23); ea ne prezintă omul aşa cum este, fără bunăvoinţă, fără înflorituri,
în toată grozăvia păcatului lui; ea îi analizează sentimentele şi gândurile,
mult mai bine şi mult mai precis decât cel mai subtil dintre psihanaliştii
care ar folosi cele mai bune teste:
"Căci Cuvântul lui
Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva,
judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci
totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face"
(Evrei 4:12-13).
Biblia pune degetul pe
rană, spunând fără înconjur:
"Inima este nespus de
înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9).
"Nu este nici un om
neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este
nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu" (Romani 3:10-11).
Când, împotriva lui
Dumnezeu se aduc acuzaţii dezordinile de toate felurile, războaiele,
revoluţiile, se inversează rolurile. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii,
Dumnezeul căruia Îi este groază de rău.
Biblia denunţă păcatul ca
o revoltă a creaturii împotriva creatorului ei, ca o jignire la adresa lui
Dumnezeu; ea ne arată originea răului. Atunci, de ce este omul aşa cum îl
vedem? Oare Dumnezeu nu ar fi putut să-l facă altfel? Însă Dumnezeu nu a făcut
din om un mecanism, ci o persoană, cu o trăsătură unică în ansamblul creaţiei,
libertatea, apanaj exclusiv al omului, cu toate riscurile pe care aceasta le
implica: animalul nu este liber: numai omul este liber.
Trebuie însă să adăugăm
că, dacă Biblia nu este o carte de morală, ea este izvorul moralităţii, citirea
ei, mai degrabă decât să ne împingă să facem răul, prin imitarea exemplelor
despre care ne vorbeşte cu singurul scop de a ne avertiza, trebuie să ne îndepărteze
de rău. Există cele zece porunci concentrate de Isus în numai două; şi acelaşi
rol îl au şi anumite pasaje din Deuteronom, din Levitic, din cartea
Proverbelor, din Predica de pe Munte, precum şi din epistolele lui Pavel către
creştinii din Bisericile Galatiei sau din Biserica din Efes cu privire la roada
Duhului, la roada luminii, a "acestor fapte bune pe care le-a pregătit
Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele" (Efeseni 2:10), prin contrast
cu lucrările firii pământeşti (Galateni 5:19).
"Cele zece porunci,
s-a scris recent, rămân nucleul oricărei civilizaţii ce se numeşte
civilizaţie" [4].
Iar un autor, Dr.
Saint-Paul, în căutarea unei morale ştiinţifice scria:
"Orice morală fără
Dumnezeu nu este decât imitaţie sau slăbiciune. Toată morala concepută de
scriitori, de politicieni, de filozofi nu este decât un decalog mai mult sau
mai puţin fidel moralei religioase... Şi noi spunem despre cele zece porunci că
sunt morala ştiinţifică a lumii. Legea lui Moise este cartea civilizaţiei
noastre. Ea îi constituie temelia de nezguduit" [5].
Ar trebui să mai reamintim
lucrarea de eliberare, de descătuşare, de dezrobire făcută de Biblie, şi ar fi
desigur multe de reţinut din ceea ce ne spune Biblia în elaborarea unei carte
sociale pentru asigurarea respectului omului faţă de om şi garantarea
libertăţii, demnităţii omului, a drepturilor omului, exercitarea dreptăţii...
(Levitic 11 şi 25; Amos 4:1-3; 3:9-15; 6:1-14; Mica 6:8; Iacov 5:1-6).
D. Evidenţa istoriei
Să mai adăugăm la toate
aceste dovezi ale actualităţii, eternităţii şi autorităţii Bibliei, dovada
biruitoare a timpului, evidenţa istoriei? O vorbă veche spune despre Biblie:
"Cu cât se încearcă
să mă lovească,
Cu atât se uzează, mai multe ciocane".
1) Proba victorioasă a
timpului, pe care a făcut-o Biblia, a fost în primul rând miraculoasa ei
conservare şi transmiterea fidelă a textului ei de-a lungul persecuţiilor, a
arderii pe rug, a încercărilor multiple de distrugere şi de aducere la tăcere,
a interpretărilor şi a tradiţiilor omeneşti, a uitării şi a indiferenţei în
care ea ar fi putut să sfârşească.
2) A fost, de asemenea, împlinirea
unui mare număr de profeţii, de avertismente, de făgăduinţe pe care ea le conţine: “împlinire" este unul din cuvintele centrale ale
Bibliei (Isaia 45:21 şi 46:10-11; Ieremia 1:12; Numeri 23:19; Matei 5:17;
Galateni 4:14).
3) Proba timpului pentru
Biblie îşi găseşte exprimarea şi în faptul că ea este permanent de actualitate;
Biblia poate fi citită, studiată cu interes crescând de generaţiile care se
succed. Aceasta se traduce prin reapariţia, în secolul în care trăim, a unora
din indicaţiile ei, asemenea unui curs de apă care, după un lung traseu
subteran, revine brusc la suprafaţă pentru a uda şi fecunda pământul. Aşa este
cu diferite învăţături scrise în Biblie care au fost aplicate în zilele noastre
chiar în Israel pe tărâm agricol şi economic.
Biblia furnizează
indicaţii preţioase, aşa cum s-a constatat, privind culturile care să se
dezvolte şi esenţele care să se planteze pentru reîmpădurirea regiunilor din
ţara lui Israel: copaci din familia tamarisc au fost plantaţi şi au prosperat în
deşertul Negev, pregătind terenul pentru o vegetaţie mai bogată care să corespundă
actualelor cerinţe ecologice (Geneza 21:33). Puţuri au fost săpate, s-a găsit
apă conform indicaţiilor Bibliei, în regiunea Beer-Şeba, acolo unde Avraam îşi
stabilise corturile (Geneza 26:12-19 şi 32-33). Am putut vedea cu ochii noştri
din înălţimile de la Tell d’Avdat, o adevărată pată verde în mijlocul
deşertului, ferma experimentală de la Avdat. Acolo, cercetători ai secţiei de
botanică de la Universitatea din Ierusalim au reluat o practică agricolă din
antichitate, amintită într-un pasaj al Bibliei, rămas până atunci enigmatic,
şi care constă în a condensa aburi de apă care există în cantitate redusă în
atmosfera din pustiu, pe suprafaţa unor pietre de stâncă, aşezate într-o
anumită poziţie (Deuteronom 32:13). Am văzut şi puţurile din care se extrage
minereul malachit pentru fabricarea aramei, la Timna, chiar pe locul unde au
fost săpate pe vremuri, minele lui Solomon (1 Cronici 22:16; Deuteronom 8:9).
De asemenea, exploatarea bogăţiilor din întreaga regiune a Mării Moarte, în
jurul locului ocupat cândva de Sodoma şi Gomora, acolo unde Avraam a văzut
ridicându-se din pământ un fum ca fumul unui cuptor (Geneza 19:28): foraje de
puţuri de petrol, "uleiul" din Deuteronom 33:24; extracţia de săruri
de.potasiu şi de magneziu, extracţia bromurilor din apele Mării
Moarte, şi valorificarea a ceea ce face ca această apă să fie complet azoică,
prin cultura unei alge care s-a acomodat cu apa suprasaturată şi cu temperatura
ei ridicată, culturi care constituie surse de petrol numit Dunialella. Aşadar
Biblia este o comoară inepuizabilă. Pentru a-i descoperi bogăţiile, pe plan
spiritual şi pe plan material, omul trebuie s-o creadă [6].
Dar am spus destul pentru
ca dumneavoastră toţi, cititori ai acestor rânduri, oricine aţi fi, să acordaţi
o deplină încredere Bibliei care şi-a meritat pe deplin numele de "Cartea
cărţilor": emis de autoritate.
Luaţi-o, deschideţi-o,
cercetaţi-o, fără prejudecăţi, fără apriorisme, fără nici o părere
preconcepută! Atunci, vă asigur, nu veţi fi dezamăgiţi, veţi vedea vechile-i pagini
însufleţite de o viaţă deosebită, intensivă, istoria pe care ne-o relatează, o
istorie care ne interesează în mod direct, va reînvia şi ea pentru a explica
prezentul, prezentul nostru şi pentru a lumina viitorul, nu numai viitorul
universului, cel al planetei noastre, cel al omenirii în ansamblu, ci mai ales
viitorul nostru al fiecăruia, viitorul nostru personal.
Cuvântul lui Dumnezeu nu
este legat; este şi acum şi totdeauna în stare ca, prin Cel care îi este
centrul, Domnul contemporan, Cel viu, să facă pe cineva să se hotărască şi să
declanşeze în el cea mai necesară dintre revoluţii, cea despre care Isus
vorbea într-o seară lui Nicodim, teolog şi doctor al legii (Ioan 3). Biblia
este la originea tuturor reînnoirilor, a tuturor reconstrucţiilor individuale
şi sociale şi care, mai importantă decât mărturiile pe care le-am evocat aici,
este ilustrarea cea mai uimitoare a adevărului, conţinând comentariul cel mai
pătrunzător: "Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru
adevăr" (2 Corinteni 13:8). "Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi
în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face
slobozi" (Ioan 8:31-32) căci, Isus mai spune: "Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi
cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu (Ioan 14:6-7)