CAPITOLUL 17
GEORGE MÜLLER
Nici
prin gând nu le putea trece soţilor Müller în anul 1805 când se născu copilaşul
George, că el va deveni un instrument deosebit de valoros în mâna lui Dumnezeu
şi că prin el vor fi revărsate binecuvântări ce aveau să pună în uimire chiar
şi pe cei mai necredincioşi oameni. Copilaşul plăpând avea să devină “Părintele
orfanilor”, omul care fără bani în buzunar, fără o societate de binefacere în
spatele său şi fără să ceară vreodată cuiva ceva, ci doar numai prin credinţă în
Dumnezeu, singurul la care apela, a întreţinut şi crescut mii de orfani şi a
zidit cinci corpuri de clădiri pentru orfelinate.
El s-a
născut în Germania la 27 septembrie, 1805 din părinţi protestanţi, dar a apucat
cărările păcatului până la vârsta de 21 de ani. Viaţa de decădere şi
stricăciune i-a ruinat nu numai sufletul, ci şi trupul. Cu sănătatea rău
zdruncinată - scuipa chiar sânge - în timp ce era student la Universitatea din
Halle, el intenţiona să devină teolog, dar nu avea nici măcar o Biblie. În anul
1825 a fost zdrobit în inima sa şi s-a întors la Dumnezeu printr-o predică şi rugăciune
a unui negustor în casa căruia se predica Evanghelia.
După
pocăinţă, el a făcut cunoştinţă cu o tânără care îi fură sentimentul. Sub
influenţa ei, el slăbi în credinţă. Cercetarea Bibliei şi frecventarea
bisericii le lăsă la o parte. Şi poate ar fi ajuns rău de tot, dacă conştiinţa
lui nu ar fi fost trezită de exemplul unui tânăr bogat care renunţase la toate
bunurile sale şi plecase ca misionar în Persia. Puterea acestui exemplu îl
mustră pe el, care, din pricina unei fete, era gata să-L părăsească chiar şi
pe Dumnezeu şi lucrul său. Numaidecât rupse prietenia cu aceea tânără şi se
predase fără rezerve Domnului.
Din
clipa aceea o mare schimbare s-a făcut în viaţa lui. În râvna sa înflăcărată,
el era gata să-şi părăsească studiile spre a deveni vestitor al Evangheliei şi
misionar. Stăpânit de aceste gânduri, după ce îşi termină studiile teologice, în
1828, el plecă în Anglia, unde intră în relaţii cu o societate misionară pentru
vestirea Evangheliei printre evrei şi se hotărî să plece la Bucureşti. Mai întâi
se apucă însă de studiul limbii ebraice. Dar fiindcă nu se putea împăca cu
anumite principii ale lor, George Müller părăsi aceasta societate şi astfel nu
mai veni la Bucureşti. Dar dorul de a deveni misionar îl nutrea mereu. Ar fi
vrut să meargă în depărtări şi să spună paginilor despre dragostea mare a lui
Dumnezeu. Ca să fie mai sigur de aceasta, el trage la sorţi şi sortul îi iese
să meargă. Mai încearcă încă o altă cale. Pune la loterie şi îşi spune că dacă
câştiga e semn că trebuie să plece. Şi câştigă, dar nu poate pleca, căci
Dumnezeu îl împiedică prin tatăl său
care nu-şi dă consimţământul, iar fără acest consimţământ Societatea Misionară
nu-l primeşte. Mai târziu, el îşi dă seama şi se căieşte că a folosit asemenea
mijloace spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Viaţa lui de mai târziu e o dovadă
clară că Dumnezeu a avut un alt plan măreţ pentru el. Pripeala noastră ne face
uneori să o luăm înaintea planului divin. El dorea să devină folositor într-un
fel, dar Dumnezeu, care Îşi are căile Sale ascunse, a vrut altfel, şi când omul
a consimţit, şi-a împlinit cu putere vrerea Sa.
De acum
încolo, el se dedică propovăduirii Evangheliei şi îngrijirii copiilor orfani.
Timp de 8 ani a predicat în capela Eben-Ezer din Bristol. Apoi pe data de 6
iulie 1832, George Müller, ajutat de Henry Craik, început lucrarea în capela “Betesda”
din Bristol. Erau de tot şapte persoane. Cei doi posedau o înaltă cultură şi
erau adânciţi în studiul Scripturilor, mai ales Craik cunoştea ebraica şi
greaca, deci studia Scriptura în original. Müller nu a fost mare în oratorie,
dar a fost mare în rugăciune. În urma lucrării lor, numărul credincioşilor
crescu mereu, încât după 41 de ani - în anul 1873 - erau peste o mie de membri.
Până aici, clădirea în care se întruneau pentru închinăciune era închiriată,
dar în acest an ei cumpărară clădirea cu suma de 1500 lire sterline. La
prăznuirea centenarului care s-a ţinut la Bristol în aceeaşi capelă “Betesda”
pe data de 6 iulie 1932, la serviciul de dimineaţă, printre alte mărturii a
fost şi aceea a unui misionar din India care se pocăise cu cincizeci de ani înainte
în capela “Betesda”. El îl cunoştea bine pe George Müller. După ce istorisi
cum fraţii bătrâni l-au primit şi înconjurat cu o dragoste părintească, el
adăugă: “Nu-mi aduc aminte să fi avut pe vremea aceea mari predicatori, dar
aveam nişte adevăraţi păstori!”
George Müller
era un sincer cercetător al Evangheliei, cu dorul de a trăi adevărul ei, oricât
de mare ar fi fost riscul unei aşa trăiri. Iată un exemplu foarte grăitor în
privinţa aceasta, mărturisit de el însuşi:
“În
aprilie 1830, aflându-mă la Sidmouth (aproape de Bristol) ca să predic
Evanghelia, trei surori în Cristos - dintre care una era botezată - vorbeau în
apropierea mea despre acest lucru”. Pe vremea aceea, el încă nu a fost botezat
pe baza mărturisirii credinţei sale personale.
“Domnul
a binevoit ca să-mi descopere însemnătatea acestei observaţii - spune George Müller
- astfel că îndată ce mi-am făcut timp, am început să cercetez temeinic, recitind
Noul Testament în întregime, rugându-mă stăruitor lui Dumnezeu ca să mă
lumineze. De abia am început cercetările, şi o mulţime de pricini împotrivitoare
mi se ridicară în minte:
1.
Faptul ca oameni sfinţi şi luminaţi ai lui Dumnezeu, din pricina acestei chestiuni
- a botezului în apă - s-au despărţit între ei, oare nu dovedeşte aceasta că
este cu neputinţă de a ajunge la un rezultat mulţumitor acum, în starea de
nedesăvârşire a Bisericii? - La aceasta am răspuns: “Pentru că Duhul Sfânt este
călăuza credincioşilor, astăzi ca şi altădată, cum nu aş ajunge eu oare să
cunosc gândul Domnului (1 Corinteni 2.11-16) asupra acestui punct, aşa cum este
descoperit în Cuvântul Său?”
2.
Foarte mulţi din prietenii mei se împotrivesc botezului credincioşilor (a
oamenilor mari) şi doar puţini sunt botezaţi, aşa că dacă eu mă voi hotărî pentru
botez, ei îmi vor întoarce spatele! - La aceasta am răspuns: “Chiar dacă toţi
oamenii ar trebui să mă părăsească, ce-mi pasă, când eu ştiu că Domnul Isus mă
primeşte!”
3. Dacă
tu te botezi, cu siguranţă vei pierde jumătate din ajutorul material pe care
credincioşii ţi-l dau pentru nevoile tale! - La acest gând mi-am zis că “atât
timp cât voi rămâne credincios Domnului, El nu va îngădui să fiu lipsit de
nimic”.
4. Au să
te numească baptist! Au să te socotească ca pe unul din ei, cu toate că tu nu
aprobi tot felul lor de a fi”. La aceasta am răspuns: “Dacă mă botez, nu însemnează
că eu trebuie să urmez toate
punctele acelora care botează şi ei pe credincioşi.
5. Iată sunt
mai mulţi ani de când tu predici Evanghelia. A te boteza acum, însemnează a
mărturisi în public că până acum ai fost în rătăcire”. - “Răspunsul meu asupra
acestui punct a fost că este mai de preţ a mărturisi o rătăcire decât a rămâne
în ea”.
6. Chiar
dacă botezul în apă al credincioşilor este după Sfânta Scriptură, întrucât el
trebuie să urmeze imediat după întoarcerea omului la Dumnezeu, acum este prea târziu
ca să te mai botezi!” - La aceasta mi-am răspuns că mai bine este să asculţi
mai târziu poruncile Domnului Isus decât niciodată”.
Apoi el
continuă: “Domnul a binevoit în marea Sa milă, a-mi da voinţa de a asculta învăţăturile
Cuvântului Său îndată ce le înţelegeam. Am urmat deci cu cercetările mele
asupra botezului în apă, în condiţiile voite, adică cu acest gând bine hotărât:
“Voi face voia Ta!” De aceea n-am zăbovit să înţeleg care este învăţătura lui
Dumnezeu. Voi spune aici în treacăt că Cuvântul Domnului din Evanghelia după
Ioan 7:17 “Dacă cineva voieşte să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte...”. a
fost pentru mine desluşirea minunată a mai multor învăţături şi sfaturi privind
prea sfântă noastră credinţă.
Şi încă
odată, făgăduinţa “Cine caută, află” s-a împlinit întocmai şi cu George Müller
care în chip sincer căută adevărul cu privire la botez. Iată ce spune el în
aceasta privinţă: “Luând hotărârea de a fi ascultător, de îndată ce voi avea
lumina în mine, nu mi-a trebuit mult ca să înţeleg că botezul în apă este rânduit
numai pentru cei ce vin la credinţă, iar după Sfânta Scriptură, el trebuie să
fie făcut prin scufundare. Citatul care în chip mai deosebit m-a încredinţat de
primul punct este Faptele Apostolilor 8:36,38, iar acela care m-a ajutat mai
mult să înţeleg pe al doilea este Romani 6:3-5. Deci, curând fui botezat, lucru
care mi-a pricinuit o mare pace.
De atunci, niciodată nu mi-a părut rău de hotărârea luată”.
După
botez a scris o carte “Despre botezul în apă”, în care spune: “Dacă în Cuvântul
lui Dumnezeu poate fi un adevăr mai bine şi mai lămurit arătat, apoi acela este
adevărul cu privire la botezul în apă, care este rânduit numai pentru cei ce
mai întâi cred în Evanghelie şi se întorc la Dumnezeu”.
În anul 1830, la 7 octombrie, el se căsători cu sora tânărului
care, prin exemplul de renunţare la bogăţii şi plecarea sa ca misionar în Persia,
l-a trezit din starea lui. Pe ea o chema Maria Groves. Acum nu a mai procedat
la alegerea tinerei cu uşurătatea de altă dată. El spune: “Dumnezeu mi-a îngăduit
să nu fac pasul acesta decât după ce m-am rugat şi m-am gândit bine, şi am fost
deplin încredinţat că era mai bine să mă căsătoresc. N-am avut niciodată ocazia
să-mi pare rău de pasul acesta şi de alegerea pe care am făcut-o, dimpotrivă
doresc să fiu cu adevărat recunoscător faţă de Dumnezeu că mi-a dat o astfel
de soţie”. Cu ea a convieţuit în deplină armonie timp de 40 de ani. După
moartea ei, el scrie: “Dumnezeu îmi dăduse nevasta cea mai de preţ, cea mai
plăcută şi cea mai sfântă. Ce binecuvântare a fost ea pentru mine, nici un cuvânt
n-ar putea-o spune”. Ea a fost un ajutor potrivit pentru el şi o adevărată mamă
a copiilor orfani.
Spre a-l
îndruma pe George Müller la lucrarea de îngrijire a orfanilor, Dumnezeu s-a
slujit de o carte. Ce rol binecuvântat poate avea o carte bună! Ea a trezit în
el dorul de a deveni părinte al copiilor rămaşi fără părinţi. Cartea conţinea
biografia germanului A. H. Francke, care cu vreo 128 ani înainte întemeiase în
Germania câteva azile ce au fost întreţinute din ajutoarele primite ca răspuns
la rugăciunile sale. Această idee a fost ca o scânteie ce i-a aprins viaţa.
Numaidecât s-a dus în Germania şi a petrecut două luni la un aşezământ întemeiat
de Francke. Acolo a văzut pe de o
parte nevoile mari ale celor fără ajutor şi pe de altă parte, cum oamenii
credinţei pot deveni adevăraţi administratori ai lui Dumnezeu spre satisfacerea
acestor nevoi. Şi el dorea să devină un astfel de administrator.
Din
jurnalul său zilnic, constatăm că acum nu mai e pripit. El se cercetează
serios înaintea Domnului. El scrie: 28 noiembrie 1835. “M-am rugat mult în
toate zilele din săptămâna aceasta cu privire la casa de orfani, cerând mai
ales Domnului să-mi ia cu totul gândul acesta, dacă nu-l încuviinţează. Mi-am
cercetat iarăşi cu grijă inima cu privire la pricinile care mă călăuzesc în
lucrarea aceasta şi sunt din ce în ce mai încredinţat că planul meu vine de la
Dumnezeu”.
Numai
după multă cercetare de sine, ca nu cumva să fie pornită din duh de mândrie sau
dorinţa după slavă deşartă, el e gata să ia hotărârea. În însemnarea din 2 decembrie,
1835, el scria: “Azi dimineaţă, m-am dus la fr. Cardecott, cerând în chip
deosebit Domnului să binevoiască să se slujească de el ca să-mi cerceteze
inima: căci, fiindcă nu doresc decât slava lui Dumnezeu, aş fi foarte mulţumit
să se slujească de fratele ca să-mi facă cunoscut dacă nu-mi încuviinţează
planul. Fratele şi sora Cardecott, dimpotrivă, m-au îmbărbătat mult. Ca urmare,
am făcut azi cel dintâi pas, punând să se tipărească nişte cartoane ca să dau
de ştire că la 9 decembrie va fi o adunare de obşte ca să arăt fraţilor gândurile
mele cu privire la Casa orfanilor, cu dorinţa de a cunoaşte mai lămurit voia
lui Dumnezeu în această privinţă”. Iar la 5 decembrie scria: “Astă seară,
citind Scripturile, m-au izbit cuvintele următoare: “Deschide-ţi gura larg şi
ţi-o voi umplea” (Psalmul 81:10). Până azi nu mă rugasem niciodată cu privire
la banii şi oamenii care ne-ar trebui pentru aşezământul nostru. Din clipa
aceasta, mi-a fost dat să pun în legătură cuvintele acestea cu Casa Orfanilor;
am cerut Domnului: un local, 25.000 lei şi oameni bine înzestraţi ca să îngrijească
de copii”. În ziua de 7 decembrie a primit cel dintâi ban pentru casa
orfanilor.
Primul
orfelinat îl deschide la 6 aprilie 1836, într-o casă mobilată luată cu chirie,
unde primeşte 30 orfane. Şi aceasta, fără să aibă fonduri, fără un comitet sau
organizaţie care să-l susţină. El a păşit la acţiune, s-a bazat în totul pe
făgăduinţele divine ale Cuvântului Sfânt şi Dumnezeu a onorat credinţa sa cu
binecuvântări din plin. La toate cererile sale, Domnul îi răspundea în chip
minunat.
După 8
luni, închiriază pe aceeaşi stradă o altă casă şi deschide al doilea orfelinat
cu 36 copilaşi orfani. Şi cum cererile erau multe şi el nu le putea satisface,
după alte 9 luni deschide şi al treilea orfelinat cu alţi 36 orfani.
Acţiunea
de binefacere a lui George Müller, care a îngrămădit atâţia orfani pe o stradă,
a produs supărarea vecinilor. Cineva îi semnalează aceasta printr-o scrisoare
trimisă la 30 octombrie 1845. După ce cugetă şi se roagă pentru această
chestiune, îşi dă seama că vecinii sunt îndreptăţiţi, ba chiar şi starea
orfanilor pleda pentru mutarea lor de aici. Ei aveau nevoie de aer şi de un loc
mai larg unde să poată fugi, să se poată juca. Aici nu aveau. De aceea se
hotărăşte să zidească nişte clădiri noi afară din oraş. Se roagă pentru aceasta
şi are o experienţă frumoasă în legătură cu obţinerea unui teren pe un preţ
mai redus. Aici construieşte clădirea Nr.1 în valoare de 400.000 lei şi a fost
terminată în iunie 1849, având loc pentru 140 fete, 80 băieţi şi 80 copilaşi.
Cum
cererile pentru a primi orfani veneau prea multe şi el cu durere nu le putea
satisface, se hotărî să înceapă a doua clădire. Din mai 1851 începu adunarea
darurilor. La 12 noiembrie 1857 deschide Casa Orfanilor Nr. 2 pentru 400
orfani. Clădirea a costat vreo 500.000 lei. Apoi clădeşte casa Nr. 3 pentru 450
orfani cu peste 600.000 lei, care e deschisă la 12 martie 1862. Şi fiindcă nici
aceasta clădire nu a putut satisface cererile atâtor orfani care soseau, el începu
strângerea sumei de 1.200.000 lei pentru clădirile Nr. 4 şi 5. Fiecare pentru
450 orfani care sunt terminate la 5 noiembrie 1868 şi 6 ianuarie 1870.
Cine ar
putea pricepe responsabilitatea mare care apăsa umerii acestui bărbat? Familia
lui numeroasă nu se compunea din 10 copii, ci în anul 1870 numărul lor a ajuns
la 2250 orfani plus 112 slujbaşi. Şi nu trebuie să ne închipuim că întotdeauna
treburile au mers bine. Au trecut de multe ori prin crize care au durat uneori
nu numai câteva zile, ci chiar luni. Iată câteva notări: “Chiria de 49.320 lei,
trebuia plătită la 29 septembrie 1838, dar n-am avut bani. A doua zi, 30
septembrie a fost duminică. Luni au sosit mai multe daruri care au îngăduit să
se dea câte 1250 lei fiecărei case de orfani. Suma de 1250 lei era tocmai cât
trebuia pentru nevoile pe o zi, iar în casă au mai rămas 49320 lei, exact cât
trebuia pentru chirie, nimic în plus, nimic în minus”.
“13
septembrie, 1838. Ajutorul n-a sosit încă. Am găsit azi dimineaţă că trebuie
numaidecât să fac cunoscut tovarăşilor de lucru, fraţi şi surori, starea
fondurilor şi să le dau îndrumări ca să nu facă datorii. Ne-am rugat împreună
şi adunarea noastră a fost din cele mai fericite. Păreau toţi îmbărbătaţi”.
“Am voi
să putem pomeni toate aceste izbăviri când ajutorul, uneori foarte mic şi întârziat,
nu era totuşi niciodată cu un ban mai puţin decât ne trebuia nici cu un minut
mai târziu de ceasul cerut de buna rânduială a casei”.
“La 8
februarie, seara (1842). Casele de adăpost erau mai sărace ca oricând; nu era
nici măcar cu ce să se cumpere laptele a doua zi. La 9 februarie, deci,
ajutorul trebuia să vină înainte de ceasul 8 dimineaţa, altfel Domnul nu era
proslăvit. Însă a doua zi la ceasurile 7, un negustor din Bristol se ducea la
biroul lui; era foarte zorit şi făcuse chiar un km, când simte nevoia să dea
ceva pentru orfani.
“Nu pot
acum - îşi zicea el - mă voi duce deseară”. Îşi urmă deci drumul spre banca lui.
Însă neliniştea îi creştea; ea îl sileşte să se oprească şi să ia drumul spre
azile. N-a făcut însă 100 de metri pe calea aceasta că se gândeşte la treburile
grabnice care îl aşteaptă la birou. “Cu neputinţă - îşi zice el - trebuie să mă
duc la treburi”. Şi iată-l că apucă din nou drumul spre birou. Însă chemarea
lui Dumnezeu răsună mai tare ca oricând în inima lui: “Nu aştepta până deseară,
du-te îndată!” Şi iată-l că schimbă drumul pentru a doua oară şi se grăbeşte,
bate la poarta orfelinatului, întinde 75 lei slujbaşului şi o şterge”.
“Cititorul
- zice Müller - să-şi închipuiască sarcinile noastre. Mai mult de 2000 inşi de
hrănit în fiecare zi! Cheltuiala în privinţa aceasta e mare. Dar orfanii nu trebuiesc
numai hrăniţi, trebuie să-i îmbraci, să le speli şi să le dregi hainele, ceea
ce costă multe zeci de mii de lei pe fiecare an. Încălţămintele! Gândiţi-vă
numai la încălţăminte! Ne trebuiesc 6000 de perechi de încălţăminte pe an. În
fiecare an ne sosesc sute de orfani noi şi trebuie să-i înzestrăm cu tot ce le
e necesar. Sute pleacă ca ucenici, slugi, elevi, pedagogi, etc, şi trebuie să
le facem rost de zestrea întreagă. Pentru fiecare ucenic avem de plătit 330 lei
stăpânului; şi băieţii care ne părăsesc ca să se facă ucenici sunt foarte
mulţi. Pe lângă aceasta toate cheltuielile pentru drum. Mai avem apoi
cheltuielile pentru întreţinerea a cinci clădiri - dar ele erau mai de grabă
cinci şiruri de clădiri - foarte mari în care sunt mai mult de 1700 ferestre
mari şi 500 săli. Vă puteţi gândi la cât se ridică în fiecare an numai
cheltuielile de tencuit, văruit, zugrăvit, felurite întrebuinţări. Apoi câte
mii de lucruri: pentru albituri, pentru masă, pentru spălat, paturi, etc., şi
toate acestea de ţinut în bună stare. Apoi curăţitul, dresul, înnoirea
mobilelor din 500 de săli! Unii copii sunt bolnavi; unii mor: alte cheltuieli”.
“Gândiţi-vă
iarăşi la acel numeros stat major: inspectori, gospodari, gospodine,
institutori, institutoare, personal medical, ajutoare de tot felul, cu o leafă
care trebuia căpătată de la Dumnezeu pentru fiecare”.
“Afară
de astea, dări grele de plătit; apoi pe fiecare an cheltuieli mari aduse de împrejurări
neobişnuite. Însă e de ajuns atât ca să vă dea o slabă idee de îndatoririle
faţă numai de lucrarea orfelinatelor. Totuşi, totul se face uşor, căci în toate
lucrurile privim spre Acela care este nespus de bogat”.
Aceste
crize însă nu l-au slăbit în credinţă, ci l-au întărit mai mult. E adevărat că
avea strângeri de inimă, gândindu-se la miile de guri care aşteaptă hrana şi la
sărăcia din cămara de alimente, dar toate acestea l-au învăţat şi mai mult să
atârne de Domnul. “Niciodată - zice el - n-am simţit starea de faţă a Domnului
mai bine ca în clipele când, după gustarea de dimineaţă, n-aveam nimic pentru
masa de la amiază, sau după masa de amiază, n-aveam nimic seara pentru ceai.
Domnul dădea tot ce trebuia, fără ca vreun om să fi ştiut ceva din nevoia
noastră. Totul vine de la Domnul, fără să cer cuiva ceva, nici direct nici
indirect. Prin harul lui Dumnezeu aş vrea mai bine să trec prin cele mai mari
greutăţi şi prin cele mai mari lipsuri, de cât să fac o cerere cuiva, în afara
Dumnezeului cel viu... căci n-aş vrea să slăbesc cu nimic dovada pe care
trebuie s-o dăm, anume că ajunge să ne încredem în Dumnezeul cel viu.
În însemnările
lui din 26 mai 1874 scria: “În aceste vremuri din urmă, îmi vine mereu în gând
faptul următor: o lucrare care cere 1.000.000 lei pe an şi nici un mijloc de a
avea bani în mână! 2200 inşi nu numai de hrănit, ci şi de întreţinut în totul:
de îmbrăcăminte, de încălţat, de încălzit, de luminat, de îngrijit de tot ce
le trebuie în viaţă şi tu să n-ai nimic; 189 misionari de ajutat şi nimic în
casă! 100 de şcoli (cu 9000 elevi) de întreţinut în totul şi să n-ai nimic
pentru ele! Aproape patru milioane tractate şi zece mii exemplare din Sfânta
Scriptură de trimis pe an şi tu să nu ai un ban! Însă Dumnezeu m-a călăuzit să
întind lucrarea aceasta şi care a întreţinut-o timp de 40 ani, Dumnezeul pe care mă bizui, va purta de grijă şi nu va îngădui
să fiu dat de ruşine”.
Cine ar
putea înţelege starea acestui bărbat când scria: “…şi să n-ai nimic”? Angrenat
într-o lucrare aşa de mare, uriaşă, iar la un moment dat să nu ai nici un ban în
casă! Lucrarea mare ne arată curajul credinţei lui, iar faptul că nici în cele
mai mari nevoi nu recurgea la ajutorul omenesc ne arată atârnarea lui deplină
de Domnul. El avea un Dumnezeu viu şi atotputernic care, e adevărat, îl proba
uneori, dar nu l-a lăsat niciodată de ruşine. Pe seama cărei întâmplări oarbe
ar putea pune cei ce nu cred în Dumnezeu realizările lui George Müller? Cum pot
ei explica o aşa viaţă? Nici cea mai sclipitoare raţiune nu poate soluţiona aşa
probleme cum le-a avut George Müller decât numai Dumnezeu. În el se încredea
copilăreşte şi Lui îi cerea totul. Ba chiar a mers mai departe. El îşi verifica
îndeaproape că rugăciunile îi sunt ascultate. De mai multe ori primise din partea
unui negustor din Londra, pe care nu-l cunoştea, suma de 2500 lei. Odată, aflându-se
în mare nevoie de bani, Müller cere lui Dumnezeu bani, şi cere în mod deosebit
să pună pe inima negustorului gândul să-l ajute. A doua sau a treia zi
negustorul trimite un nou cec de 2500 lei cu următoarele cuvinte: “Scumpul meu
domn, cred că într-o înrâurire din partea lui Dumnezeu asupra mea, vă trimit
cecul acesta”... “Cred - îşi zice Müller - şi acum sunt ascultat de două ori.
Dumnezeu îmi trimite bani şi mi-i trimite prin omul pe care I-am cerut să-l întrebuinţeze”.
Se mai putea îndoi el de existenţa Dumnezeului celui viu care răspunde prompt
rugăciunilor?
Bizuirea
lui pe Dumnezeu a determinat şi pe alţii la acest lucru. Într-o scrisoare
primită la 5 iulie 1880 din Noua Zeelandă cu 125 lei se spunea: “Anul trecut am
locuit la Bristol în faţa ferestrelor caselor dumneavoastră a căror vedere ne înnoia
mereu credinţa. Am fost atunci opt luni fără lucru, neprimind decât 8 lei şi 75
bani pe săptămână pentru familia mea şi pentru
mine. Dar Dumnezeu nu a îngăduit niciodată să fim în nevoie. Când lucrurile
păreau mai negre, cele o mie de ferestre ale dumneavoastră luminate seara erau
“o mie de făgăduinţe” cum zicea soţia mea, şi pot să adaug: ele au adus o mie
de ascultări”.
Iată câteva
caracteristici de seamă ale acestui mare bărbat:
El a fost un adânc cercetător al Cuvântului lui
Dumnezeu. Chiar de a două zi după convertire, el a avut
o dorinţă mare după citirea Bibliei, dorinţă care nu l-a părăsit până la moarte.
În fiecare zi se scula dis de dimineaţă să cerceteze Cuvântul. Mai întâi de
toate la el era Biblia. Într-o scrisoare trimisă Societăţii Biblice pentru
Britania şi Străinătate în 1897, el spunea că a citit Biblia mai mult de 200
ori, de 4 ori pe an timp de 69 ani.
El a dat ascultare deplină voii lui Dumnezeu. Dorea în chip sincer să cunoască în toate voia Lui. Era
gata să lepede orice prejudecăţi, să se despartă de orice dorinţe personale şi
să accepte în totul voia Lui. Nu voia să facă un pas fără El. Căuta să-I împlinească
voia până în cele mai mici amănunte. Iată regulile lui în căutarea voii lui
Dumnezeu:
1. “Dacă
vreau să aflu care este voia Domnului trebuie să mă încredinţez mai întâi că
voia mea a fost adusă la supunere deplină, adică nu păstrez nici urmă de
voinţă proprie în ascunzişurile inimii... Voia Domnului nu ni se descoperă decât
când suntem pe deplin hotărâţi să o facem.
2. Caut
apoi să nu mă las furat de simţiri care m-ar putea amăgi. Pentru aceasta caut serios
în Scriptură îndemnul care îmi trebuie. Nu mă mulţumesc cu un îndemn care mi
s-ar părea mie “al duhului”, până nu cercetez amănunţit Cuvântul, ştiind bine
că între Cuvântul scris şi între îndemnurile Duhului e întotdeauna potrivire.
3. Abia
după aceea pun în cântar împrejurările ca să le cercetez în lumina Cuvântului şi
sub înrâurirea Duhului Sfânt.
4. În sfârşit,
mă rog lui Dumnezeu cu toată căldura să-mi arate voia Lui. În felul acesta,
prin rugăciune, prin cercetarea Cuvântului, prin întrebuinţarea dreptei
judecăţi, ajung la înţelegerea lucrurilor potrivite cunoştinţei şi staturii
mele duhovniceşti şi în deplină linişte, pornesc la lucru într-un duh de
rugăciune”.
El a fost puternic în credinţă. Îl lua pe Dumnezeu pe cuvânt şi se bizuia în totul pe
făgăduinţele Lui. Păşea cu îndrăzneală pe cărarea minunată a credinţei şi
niciodată nu a fost dat de ruşine. Viaţa şi lucrările lui constituie o dovadă
că Dumnezeu Îşi ţine cuvântul dat.
El a fost stăruitor în rugăciune. Cu toate lucrurile, el venea înaintea lui Dumnezeu ca un
copil înainte tatălui şi îi cerea până primea. Andrew Murray în cartea sa “Viaţa
de rugăciune” spune: “După cum Dumnezeu a dat pe apostolul Pavel ca exemplu în
viaţa de rugăciune pentru creştinii din toate timpurile, tot aşa a dat pe
George Müller în aceste zile din urmă ca o dovadă pentru biserica Sa, cum în
mod minunat şi chiar literal, El ascultă totdeauna rugăciunile”. Când a fost
odată întrebat cu privire la ascultarea rugăciunilor, el a răspuns: “Există
cinci condiţii pe care totdeauna mă angajez să le îndeplinesc şi îndeplinindu-le
am asigurarea răspunsului la rugăciunea mea:
1. Nu am
nici o umbră de îndoială, fiindcă sunt asigurat că Domnul vrea să-i mântuiască “căci
El vrea toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei
2:4) şi noi avem asigurarea că “dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1 Ioan
5:14).
2. Eu nu
am pledat niciodată pentru mântuirea lor în numele meu, ci în numele binecuvântat
al scumpului meu Domn Isus şi numai bazat pe meritele Lui (Ioan 14:14).
3. Eu
totdeauna cred cu tărie că Dumnezeu vrea şi e gata să asculte rugăciunile mele.
4. Eu nu
ştiu în mod conştient să mă fi dedat la vreun păcat, căci “dacă aş fi cugetat
lucruri nelegiuite în inima mea,
nu m-ar asculta Domnul” când Îl chem (Psalm 66:18).
5. Am
stăruit cu credinţă în rugăciune mai mult de 52 de ani pentru câţiva şi voi
stărui până voi primi răspuns (Luca 18:7).
În 1880,
el scria: “În noiembrie 1844, am început să mă rog pentru cinci tineri”. El îşi
avea lista lui de rugăciune. După 18 luni, trei s-au convertit, doi însă nici în
1897, după 53 ani nu erau întorşi la Dumnezeu, dar el stăruia încă să se roage.
Unul s-a întors în anul 1898 după moartea lui George Müller.
EI trăia într-o pace adâncă. Din fire era iritabil. La început, chiar faptul că o soră l-a ţinut mai
mult de vorbă, l-a enervat rău, dar pe măsură ce a înaintat în experienţa cu
Dumnezeu, a ajuns calm şi plin de pace în toate încercările grele prin care a
trebuit să treacă. Era o adeverire că harul şi pacea se înmulţesc prin cunoaşterea
Domnului Isus (2 Petru 1:2).
El a fost un harnic câştigător de suflete. Era însetat după mântuirea păcătoşilor. Uneori mergea din
casă în casă să spună oamenilor vestea bună. Apoi trimitea în cartierele sărace
anumite persoane spre a le citi Biblia. Această pasiune după sufletele
pierdute l-a mistuit până şi la bătrâneţe. Între 70 şi 87 ani, adică între anii
1875 şi 1892 el face 17 călătorii misionare. Astfel cutreieră Anglia, Franţa,
Elveţia, Germania, Olanda, Canada, Statele Unite, Spania, Italia, Austria,
Boemia, Polonia, Egipt, Palestina, Turcia, Grecia, Rusia, India. Acest jar care
îl purta în piept, l-a făcut să câştige peste 30.000 de suflete pentru Domnul.
El a fost un rob smerit. Niciodată nu a căutat să se scoată pe el în evidenţă. Nu-şi asuma niciodată
un merit personal, ci era dornic de proslăvirea Stăpânului său.
În
chemarea sa a fost neobosit până în seara zilei de 9 martie 1898, când a ţinut
ora de rugăciune din casa de orfani Nr. 3, cerând să se cânte una din cântările
sale preferate:
“Acolo
sus o nenumărată mulţime
În cântările
ei de laude, cântă Numele lui Isus
Ea
respinge orice merite personale,
“Dar vesteşte
numai lucrarea lui Isus”
iar a
doua zi dimineaţă la ora 7 a plecat fără dureri şi suferinţe la Domnul şi Mântuitorul
său pe care L-a slujit cu atâta elan şi a cărui glorificare a urmărit-o mereu.