CAPITOLUL
31
O altă judecată
Mai fi-va la Sfârşit
o Judecată:
Cumplita Judecată
de Apoi,
Căci trebuie pe
drept să-şi ia răsplată
Cum a făcut,
oricare dintre noi...
De la
terminarea anchetei trecuseră aproape 3 luni fără ca noi să primim nici o
înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur,
cercetându-se cărţile noastre şi negăsindu-se în ele nici un cuvânt duşmănos pe
temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă, recunoscute
de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor
celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o
nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să
se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile
noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici
intereselor statului, nici bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane.
Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu
un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt.
Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile
ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare de ce să fie urmărite
tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa.
Dar prin
25 iunie tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint
pentru data de 29 iunie la ora 8 la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este
vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de
clasare a cauzei noastre, ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată
însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, când toată Biserica Creştină sărbătorea
amintirea martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau
clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată
tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi într-o zi ca
asta şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi credinţei creştine - apostolii
Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!
Crezusem
la început că voi fi chemat doar eu singur - nici nu mă gândeam că pe ceilalţi
nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză.
Dar iată
şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru
şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mai mulţi fraţi
din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu... Curtea
Judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea
noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi.
Pe lista
cu numele celor afişaţi cu procese la uşa Judecătoriei, din cele două penale
din frunte, primul era numele unuia învinuit chiar pentru crimă, iar al doilea
era al meu, pentru cărţi religioase. Celelalte erau procese civile, pentru
insulte, certuri, înşelăciuni. Sala şi scările erau pline de oameni.
Abia
atunci ne-am dat seama că totuşi vom fi judecaţi. Eram curioşi ce judecată va
putea avea loc fără nici o înfăţişare la Procuratură, fără nici o apărare, nici
măcar din oficiu. Totul era complet nepregătit pentru un adevărat proces.
Am luat
şi noi loc printre ceilalţi pe bănci, aşteptând să vedem ce se va întâmpla.
Nici Ghiţă de la Braşov şi nici Marta, soţia lui, care fuseseră şi ei cu noi în
6 martie, nu erau acum aici. Dacă ar fi fost ceva serios, desigur ar fi fost
chemaţi şi ei.
După
strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea
noastră, cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume
lucrat în aşa fel ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele
două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu
vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar dezinteres
pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora
Marta, care fusese citată ca martora, s-a renunţat în fugă... ("ca să nu
mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri..." aşa motiva
preşedinta.)
Am fost
chemat primul şi întrebat de preşedintă:
— Îţi
mai menţii declaraţia de la anchetă?
— Da, am
răspuns eu.
— Ai
cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase
neautorizate?
— Da!
Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici
în contra Statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este
întru totul pe linia simţirii neamului nostru şi a credinţei bisericii noastre.
— Aţi
ştiut că secta "Oastea Domnului" este interzisă, de ce nu aţi trecut
la o altă sectă autorizată de Stat?
La
întrebarea aceasta n-am scos nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi cu
toată durerea sufletului din mine jignit şi a conştiinţei mele străpunse de
totalul dispreţ pe care îl arăta ea prin aceasta nu atât faţă de noi, cât faţă
de cele mai sfinte valori ale neamului şi credinţei noastre. Am clătinat
mustrător din cap, fără să-i răspund nimic. Aceasta voiam s-o facă să înţeleagă
mai mult decât orice răspuns. Nu ştiu cât a putut ea înţelege. A privit spre
procuror.
— Tovarăşul
procuror dacă are ceva.
— Da! Să
răspundă inculpatul de ce a scris şi a difuzat aceste materiale, dacă ştia că
n-are voie?
— Pentru
că necesitatea lor nu a încetat, ci a crescut.
— De ce
nu v-aţi mulţumit cu activitatea bisericii, dacă ziceţi că faceţi parte din
biserica ortodoxă?
— Pentru
că activitatea bisericii este insuficientă.
— Ai mai
fost condamnat şi în trecut la 16 ani de muncă silnică tot pentru aşa ceva.
Statul prin graţiere şi amnistie ţi-a arătat bunăvoinţă. De ce n-ai încetat?
— Eu
activez de 50 de ani în domeniul scrisului religios şi ştiu câtă nevoie este
mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău, ci numai ceea ce este
necesar pentru popor şi credinţă... Şi...
— Destul!
Din cele declarate reiese clar vinovăţia inculpatului Dorz Traian, ca şi a
celorlalţi inculpaţi. Cer aplicarea articolului 94 din Legea 3/1974 cu articolul
75 litera a din Codul Penal, condamnarea lor confiscarea tuturor materialelor
aflate la ei, precum şi plata cheltuielilor de judecată. Şi se aşeză pe scaun.
— Ai
primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi? mă întrebă
din nou preşedinta.
— Nu,
nimic de la nimeni.
— Cine
ţi le-a tipărit şi unde?
— Nu
ştiu.
— Mai ai
ceva de adăugat?
— Da! Vă
rog să scoateţi de sub orice învinuire pe ceilalţi, fiindcă ei nu sunt vinovaţi
cu nimic. Eu i-am rugat, ei m-au servit. Nici n-au scris, nici n-au difuzat
nimic.
— Destul!
Semnează declaraţia. Următorul: Roşianu Vasile.
Fratele
Roşianu a recunoscut şi el tot ce se petrecuse şi ceea ce declarase de fapt de
la început. Era chiar mai sincer decât i se cerea. Le tot explica pe larg cu
nişte amănunte care pe ei nici nu-i prea interesau, cum într-o seară din luna
ianuarie, un cetăţean străin, venit cu o maşină la poarta lui, i-a oferit
nişte cărţi religioase. Cum eu îi spusesem lui de mai înainte că dacă va veni
cineva să-i ofere astfel de cărţi, să le primească fiindcă sunt ale mele, iar
el, amintindu-şi de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunţat pe mine să mă duc să
le iau. Eu am mers, iar el mi le-a dat. Asta fusese tot.
— Câţi
saci sau pachete cu cărţi ai primit?
— Patru
sau cinci.
— Şi
inculpatul Dorz Trăiau le-a luat pe toate?
— Da.
— Bine,
dar şi după aceea s-au mai găsit şi alte cărţi la dumneata. Pe acestea de unde
le-ai mai avut?
— Tot
fratele Dorz mi le-a dat alta dată.
— Dumneata
ai difuzat vreo astfel de carte la cineva?
— Nu,
nici una.
— Dumneata
ştii să se fi primit de la cineva ceva bani ca drepturi de autor pentru aceste
cărţi?
— Nu,
nici 50 de bani.
— Dumneata
faci parte din "Oastea Domnului’ cu Dorz Traian?
— Da,
din 1935.
— De
când îl cunoşti pe Dorz Traian?
— De
cincizeci de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
— Bine.
Semnează. Următorul: Pop Alexandru. Dumneata, Pop Alexandru din Cluj, ai fost
împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie anul acesta la Roşianu
Vasile din Sibiu, de unde aţi luat nişte cărţi?
— Da!
— Ai
fost şi dumneata în casa lui Roşianu după aceste cărţi?
— Nu.
— Dar
unde-ai fost dumneata atunci?
— Aşteptam
în maşină, pe care o parcasem în stradă, ceva mai departe, fiindcă în faţa
casei nu era loc.
— Câte
pachete aţi luat?
— Cinci.
— Şi
unde le-aţi pus, în portbagaj sau în maşină?
— În
maşină.
— Ce
trebuia să faceţi cu aceste cărţi?
— Să le
ţinem acasă, până ce va veni fratele Traian să le ia.
— Dumneata
n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărţi?
— Nu,
niciuna.
— Şi
dumneata faci parte din "Oastea Domnului"?
— Da!
— Bine.
Semnează. Următorul: Rus Lucian. Dumneata, Rus Lucian, nu ai fost cu ei, dar la
dumneata s-au găsit nişte materiale. O maşină de scris, nişte lucruri scrise cu
ea, precum şi alte cărţi religioase. De unde ai avut maşina de scris?
— Am
cumpărat-o acum vreo şapte ani, de la un vecin evreu care se muta în Israel şi
care mi-a oferit-o spre cumpărare împreună cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci
să o iau, dar el a insistat, spunând că am copii şi că le va folosi lor. Şi am
cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru ei
am luat-o.
— Ţi-a
dat şi dumitale ceva cărţi inculpatul Traian Dorz?
— Nu, ci
numai mi-a împrumutat un caiet, Cântări
Nemuritoare, volumul 8, din care copia poezii băiatul meu de 16 ani, pentru
a învăţa să scrie la maşină.
— De ce
le scria în patru exemplare?
— Ca să
aibă câte unul şi pentru ceilalţi fraţi ai lui.
— De
unde aveai cărţile care s-au găsit la dumneata?
— Le-am
primit de pe la alţii mai demult.
— Dumneata
ai mai dat cuiva astfel de cărţi?
— Nu
aveam de unde să dau. Nu am avut decât un singur exemplar pentru mine.
— De ce
nu-i înveţi pe copii altceva, nu lucruri de astea?
— Ei
merg cu toţii la şcoală, învaţă ei acolo ce trebuie să ştie.
— În
altă parte nu merg?
— Mai
merg la Biserică, fiindcă le place muzica. Toţi cântă în cor.
— Şi
dumneata faci parte din "Oastea Domnului"?
— Da.
Din copilăria mea.
— Bine.
Semnează. Următorul: martora Pop Firuţa. Dumneata, martora Pop Firuţa, trebuie
să depui jurământ că vei spune tot adevărul şi numai adevărul. Altfel vei fi
pedepsită.
— Da.
— Dumneata
ştii că soţul dumitale, Pop Augustin, împreună cu fratele lui, Pop Alexandru şi
cu inculpatul Dorz Traian, au transportat din Sibiu de la Roşianu Vasile nişte
cărţi în seara de 6 martie anul acesta?
— Da!...
— Erai
acolo în maşină când au fost găsite aceste cărţi?
— Da.
— Dumneata
ai fost împreună cu ei când au luat cărţile?
— Nu!
— Ştii
de la cine le-au luat?
— Nu.
Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos undeva în oraş.
— Şi
dumneata eşti din "Oastea Domnului"?
— Da.
— Bine.
Semnează declaraţia.
Apoi,
privindu-ne pe rând şi ridicându-se cu toţii să plece, preşedinta ne spuse:
— Rezultatul
îl veţi afla mâine după ora zece, la grefă. Şi atât a fost...
Dar noi
cu toţii, chiar atunci eram şi mai convinşi că, după felul sumar în care
judecaseră, după declaraţiile clare şi scurte, şi mai ales după nevinovăţia
totală şi evidentă, măcar a celor patru fraţi, cel puţin ei vor fi achitaţi de
orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc.
Pentru
ziua următoare ne-am hotărât cu fratele Roşianu să rămânem la Alba Iulia, ca la
ora 10 să mergem la Grefa Judecătoriei să aflăm rezultatul, după cum ni se
spusese.
— Nu se
dau astăzi nici un fel de rezultate, ne spuse femeia de la grefă în ziua
următoare, când am întrebat-o. Judecătorii sunt ocupaţi acum cu altceva...
Veniţi mâine, poimâine, ori mai târziu. Dacă nu aveţi unde să staţi aici în
oraş, mergeţi acasă şi vi se va comunica acolo sentinţa.
Am
plecat spre casă, rămânând să aşteptăm. Dacă fraţii din Alba Iulia vor afla mai
repede rezultatul, ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr,
peste câteva zile, sora Victoria, soţia fratelui Lucian, ne aducea următoarea
notă, copiată din Registrul Proceselor Penale al Judecătoriei din Alba Iulia:
HOTĂRÂRE:
Au fost
condamnaţi inculpaţii: Dorz Traian la doi ani închisoare, Pop Alexandru şi Pop
Augustin la câte un an închisoare, Rus Lucian la un an şi două luni închisoare.
Pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de Art. 94 din Legea 3/1974 cu art.
75, litera a, c, p. (Legea Presei - pentru scriere, înregistrare şi difuzare de
materiale neautorizate. De la trei luni la doi ani închisoare, ori amendă).
Am
văzut-o pe sora Victoria foarte întristată. Era bolnavă destul de grav cu
inima, iar cei patru copii ai lor erau încă mici. Se îngrijora ce vor face cu
ei fără fratele, dacă el va fi luat şi dus atâta vreme de acasă.
— Anii
sunt în Mâna lui Dumnezeu, soră Victoria, i-am zis eu, nu în mâinile oamenilor.
(O, de câte ori mai spusesem şi altora aceste adevăruri, de-a lungul atâtor ani
grei din trecut!) Nu trebuie să fim nici miraţi nici zdrobiţi de toate acestea.
Doar ştim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu care ne spune că-n lume vom avea
necazuri. Că la aceasta am fost rânduiţi. Dar suferinţele trec, iar răsplata
lor rămâne. Că alegerea noastră pentru o suferinţă împreună cu Domnul, este
dovada că am fost aleşi şi să împărăţim cu El. Că nu ne va ajunge nici o
suferinţă care să întreacă puterea pe care ne-o va da Domnul Isus Cristos
pentru a o putea răbda, fiindcă Însuşi Domnul nostru va avea grijă de noi. Să
ne încredem puternic că, dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne va lăsa pe
noi şi pe-ai noştri. Suferinţa pentru Domnul este un har care nu-i dat chiar
tuturor. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci noi să-I mulţumim Domnului pentru
aceasta şi să ne arătăm vrednici de El.
De
altfel, încă nu se ştie nimic clar, până ce vom primi comunicarea scrisă a
sentinţelor. Abia atunci vom şti sigur şi vom vedea ce avem de făcut. Cine va
vrea atunci să facă recurs împotriva sentinţei, va avea termen şi va putea să-l
facă. În ce mă priveşte pe mine, eu n-am să fac nici un recurs, oricare ar fi
sentinţa lor împotriva mea. Las totul în grija şi răsplătirea Domnului.
După
acestea am aşteptat acasă liniştit şi pregătit pentru orice îmi va veni de la
Domnul şi de la oameni. Fie voia Domnului meu, eu sunt gata să primesc orice
sentinţă. Traista mea de drum era gata şi mă aşteaptă aici lângă mine încă din
1964, de la ultima mea ieşire din închisori. De atunci ştiam că trebuie mereu
să mă aştept ca să mi-o iau. Câtă vreme Mântuitorul şi Domnul meu Isus Cristos
este tăgăduit şi batjocorit aici, eu voi avea aceeaşi soartă cu El şi nu
trebuie să mă aştept la alta mai bună. Astfel traista mea trebuie să fie mereu
gata. Când mi se va spune: "Vino", eu doar s-o iau şi să plec. Am şi
luat-o cu mine de atâtea ori până atunci şi până astăzi, cât am fost chemat sau
dus pe la anchetele nenumărate de la Beiuş, de la Oradea, de la Bucureşti....
Traista aceasta mi-a fost un tovarăş nedespărţit în toţi cei 35 de ani, din
1947, prin câte am trecut, până astăzi, prin toate pentru Numele şi Cauza Domnului
meu Isus Cristos.
Acum o
privesc întrebător, poate mai stăruitor ca oricând - şi ea-mi răspunde:
— Eu
sunt gata!
Îi
răspund şi eu cu duioşie iubitoare, privind-o ca pe o soră şi soţie de pătimiri
- de care se vede că nu mă voi despărţi până în clipa când mă va lua
Mântuitorul şi Dumnezeul meu acolo Sus la El în Împărăţia Sa. I-am răspuns:
— Şi eu
sunt gata!
Apoi
m-am aşezat lângă ea liniştit în genunchi înaintea Domnului meu Isus Cristos,
Dragul, Scumpul şi Dulcele meu Mântuitor - încredinţându-I sufletul meu şi
soarta mea şi a celor scumpi ai noştri în mâinile Lui puternice şi iubitoare,
pentru orice va veni. Ai Lui suntem şi facă-se deplin voia Lui cu noi. Amin.
A trecut
apoi toată luna iulie fără să urmeze nimic după procesul din ziua martiriului
sfinţilor Petru şi Pavel.
Între
timp mai luasem parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti unde fusesem invitat mai
stăruitor. Două au fost mai deosebite dintre aceste nunţi, una în judeţul Timiş,
iar cealaltă în judeţul Caraş-Severin, la sfârşitul lui iulie şi la începutul
lui august, una după alta. La fiecare participaseră până la două mii de fraţi
şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, care cereau să fiu
neapărat acolo. De acolo auzisem că începuseră şi arestările fraţilor, întâi a
lui Roşianu, apoi a lui Rus Lucian.
După ce
am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, în dimineaţa zilei de 3 august, când
mă aşteptam să vină şi arestarea mea, iată şi miliţianul comunal, intrând în
curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da, era adevărat, eram condamnat la
doi ani închisoare şi el venea acum să mă ridice, fără nici o comunicare mai
dinainte. Pentru a nu ne folosi de vreun drept de recurs. Trebuia deci să-mi
iau traista şi să plec... Ce sfidare a oricărei legi - totuşi.
Până ce
eu am intrat în casă să-mi iau rămas bun de la soţie şi de la Florica mea,
miliţianul a ieşit în stradă cu ochii plini de lacrimi, vădit îndurerat şi jenat
şi el de ceea ce vedea şi trebuia să facă. Omul acesta, ca şi toţi ceilalţi din
jur, mă cunoşteau de mulţi ani de zile şi vedeau cu uimire şi ei ce nedreptate
se face împotriva mea. Vecinii se uitau miraţi şi neîncrezători de după garduri
şi din curţi cum eram dus la închisoare la anii aceştia şi în starea aceasta.
Ca un făcător de rele. Bietul miliţian, mi-a luat el bagajul, să mi-l ducă până
unde trebuia să mă predea. Eu mergeam şchiopătând de piciorul bolnav, numai cu
băţul în care mă sprijineam.
Pe drum
am aflat că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu 10
zile. Dar, fiind întocmit cu o greşeală de nume, a fost înapoiat pentru
corectare Tribunalului Alba Iulia care îl emisese. Domnul Isus făcuse asta,
pentru că altfel eu n-aş fi putut lua parte la cele două nunţi. Încă o dovadă
că tot ce trebuie să se întâmple în viaţa noastră nu vine nici de la oameni,
nici când vreau ei - ci vine de la Domnul şi când hotărăşte El.
Doamne
Isuse, dacă arestarea n-ai lăsat-o când au vrut oamenii, nu lăsa nici
eliberarea mea când au hotărât-o ei. Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai
devreme, vreau s-o primesc din Mâna Ta, Isuse Doamne, şi nu din mâna lor. Să
fie tot ce-mi dai numai de la Tine şi nimic de la oameni.
După
nişte formalităţi de vreo două ceasuri la Beiuş, am fost luat şi dus mai
departe la Miliţia din Oradea. Aici mi s-a luat tot ce aveam la mine şi am fost
predat şefului de arest căruia i s-a spus:
— Du-l
şi bagă-l la 19!
— Vă rog
să-mi lăsaţi băţul, am zis eu, nu pot umbla fără el.
— Când
vei merge mai departe ţi-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te pe
pereţi.
Cel care
mă luase în primire mă împinse pe uşa din dos în coridorul îngust şi întunecat
al arestului şi trânti în urma mea cu zgomot uşa şi zăvorul greu de fier. Ce
familiar şi cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot auzit atâţia ani...
Şi aerul stătut şi acru care mă izbi ca un duh rău peste faţă... Şi oamenii cu
uniformele astea ale lui Zoli-baci şi Nehez-baci, de parcă abia ieri mă
despărţisem şi nu acum 30 sau 35 de ani...
Cel ce
mă ducea de la spate împingându-mă, mă opri în faţa unei uşi şi, deschizând-o,
îmi zise:
— Intră
aici!
Mă
înspăimântai. Din întunericul coridorului îmi apăru ca o peşteră şi mai
întunecoasă, ceva ca o intrare în iad. Un nor de fum greu şi otrăvit de ţigări
năvăli spre mine, şi vreo patru umbre de oameni negri vedeam stând şi mă
priveau foarte fioros dinăuntrul peşterii acesteia întunecate.
Mă dădui
înapoi un pas.
— Vă rog
foarte mult să nu mă băgaţi aici. Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar
un ceas şi va trebui să mă scoateţi ori la morgă ori la infirmerie. Sunt foarte
bolnav şi nu pot rezista. Duceţi-mă oriunde, numai nu în fumul acesta.
— Du-l
la 8, zise altul care se oprise lângă noi, acolo nu-i nimeni.
— Vă
mulţumesc mult, le zisei eu, şi mă grăbii să plec, sprijinindu-mă de perete şi
gândind: Doamne Isuse, numai Ţie trebuie să-Ţi mulţumesc că eşti şi aici cu
mine, ca să-mi izbăveşti viaţa.
Celula 8
era tot la fel de mică, dar era goală. Avea două paturi de fier suprapuse, pe
lângă care abia puteai să te strecori până la fereastra mică, cu gratii şi cu
plasă de sârmă, prin care venea puţină lumină şi mai puţin aer. Le-am cerut
voie să stau întins pe pat. Mă simţeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de
dureri şi de oboseală. Îndată ce am fost singur, m-am rugat Domnului şi
Dumnezeului meu, mulţumindu-I cu lacrimi pentru că din nou a vrut să am parte
de suferinţa asta pentru El şi Cuvântul Lui... Dar parcă nici nu-mi venea să
cred că totuşi s-a putut proceda în felul acesta faţă de mine. Trecuseră 23 de
ani din 1959 când fusesem judecat şi închis ultima dată. M-am aşteptat să se fi
schimbat mult spre bine totul de atunci şi până acum. Dar ce surprins văd cât
de mult s-a schimbat spre rău.
Atunci
fusesem condamnat politic, băgat cu oameni culţi, serioşi, cumpătaţi,
înţelegători şi ordonaţi - acum sunt un condamnat de drept comun, pus între cei
mai înapoiaţi oameni, mai înrăiţi şi mai dezordonaţi. Atunci nu era admis măcar
fumatul în celulă. Acum aceşti oameni sunt lăsaţi să-şi aprindă ţigară de la
ţigară, otrăvindu-se cu toţii în aceste celule strâmte şi fără aer, pentru ca
nenorocirea să le fie şi mai mare, iar pierderea să le fie cât mai grabnică şi
sigură. Fumatul, care afară este strict reglementat şi oprit oriunde este o
aglomeraţie de oameni, aici nu-i reglementat de nimeni. Lasă-i să fumeze,
lasă-i să se otrăvească, lasă-i să piară toţi!... Un om bătrân este imposibil
să reziste în astfel de condiţii. Orice condamnare pentru unul ca mine, oricât
de scurtă ar fi, înseamnă sigur o condamnare la moarte. Prin urmare la moarte
m-au condamnat. Ei au ştiut bine şi au vrut sigur asta.
Nu-mi
făceam păreri prea înalte despre importanţa pe care o am în ţara asta, însă la
cei aproape 70 de ani ai mei şi după activitatea mea îndelungată, eram totuşi
un nume cunoscut şi respectat atât în ţară, cât şi în străinătate şi era de
aşteptat să se procedeze altfel faţă de mine şi nu în acest mod josnic şi
nedrept. Cel puţin pentru vârsta şi boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta
este aşa, ca să mi se prăbuşească orice iluzie despre omenia în care mai
speram. Şi să-mi dau seama cât de adânc se prăbuşeşte lumea în care trăim.
Doamne Isuse, ajută-mi să pot suporta totul până la capăt...
A doua
zi uşa se deschise brusc şi în celulă îmi apăru un tovarăş tânăr şi infirm de
un picior, îmi spuse că vine din penitenciarul Satu Mare unde executa o
pedeapsă de trei ani pentru o faptă ruşinoasă. Era de loc din Oradea şi i se
aprobase să vină aici pentru confecţionarea unei proteze pentru piciorul
bolnav. De la el am aflat că închisoarea din Oradea fusese desfiinţată şi că
cei condamnaţi din Bihor execută închisoarea la Satu Mare. Că din cauză de
economii, din mai multe judeţe se desfiinţaseră închisorile, iar condamnaţii
erau îngrămădiţi în alte judeţe. Că din cauza asta toate închisorile sunt
supraaglomerate şi se mai tot aglomerează mereu, făcând tot mai grele
condiţiile de hrană, de cazare, de tratament. El era tare descurajat, dar eu mă
încredinţam Domnului fără nici o teamă. Fie ce va fi.
— Dacă
eşti condamnat, adăugă el, nu vei sta aici decât cel mult trei zile. Se fac
curse de două - trei ori pe săptămână spre Satu Mare. Te vor duce acolo.
Într-adevăr,
a doua zi mi s-au luat datele pe un dosar, apoi amprentele şi în urmă am fost
fotografiat din faţă şi din profil, cu un număr penal agăţat pe umăr. Astfel
intram în numărul celor fărădelege unde voi fi tratat ca ei, fără nici o
deosebire formală, dar şi mai rău decât cei ce săvârşiseră cele mai grele fapte
contra semenilor lor.
A treia
zi de dimineaţă eram scos cu bagajul în curte, unde aştepta, trasă în faţa
arestului, o dubă mică. Un plutonier gras aşeza, după dosare, pe două rânduri
înaintea mea, alţi vreo 12 arestaţi cărora le punea cătuşe la mâini, legându-i
împreună doi câte doi. Toţi erau tineri, pletoşi, foarte bruneţi şi vorbind
între ei şi râzând zgomotos, ţigăneşte, ungureşte, româneşte... Mulţi glumeau
familiar chiar şi cu miliţienii. Erau deci foarte cunoscuţi pe aici şi nici nu
le prea păsa lor de starea în care se aflau. Cu cătuşele la mâini, au fost apoi
urcaţi şi împinşi, cu ţigările aprinse, în duba care se umplu cu ei. Rămăsesem
numai eu singur la urmă.
— Pe
bătrânul ăsta nu-l înghesui cu ei, că moare acolo, zise unuia plutonierul gras
care făcuse apelul dosarelor. Lasă-l lângă tine în boxa de la uşă.
— Ăsta
cred că acolo îşi dă obştescul sfârşit, răspunse celălalt, râzând şi
împingându-mă în dubă.
— Acesta
ni-l vom da toţi, domnule plutonier, zisei eu privindu-l în ochi. Numai că nici
unul nu ştim când şi cui ne vine rândul să ni-l dăm.
Din nou
am mulţumit Domnului Dumnezeului meu în inima mea pentru izbăvirea care mi-o
dădea. E uşor de bănuit cum aş fi ajuns eu la Satu Mare după trei ore de
călătorie înghesuit şi călcat în picioare de cei doisprezece din duba plină de
fum şi înjurături.
Plutonierul
de lângă mine, care păzea duba din boxa de la spate, mă aşezase pe scaunul din
faţa lui şi mă privea puţin indiferent, ca un om obişnuit cu drumurile astea.
Era şi el destul de bătrân şi făcea cursa asta de atâţia ani, de câte două sau
trei ori pe săptămână. Am încercat pe drum câteva cuvinte cu el. Poate că n-am
să-l mai văd niciodată - gândeam - trebuie să-i spun măcar ceva despre moarte,
despre judecată, despre răsplata veşnică a fiecăruia pentru faptele sale.
Despre nevoia de a ne gândi fiecare la asta, mai ales noi, care nu suntem
tineri nici unul.
Omul nu
se împotrivea. Văzuse şi el destule în viaţa lui şi simţea că am dreptate. De
fapt astfel de cuvinte mai spusesem şi ieri şi alaltăieri la toţi ceilalţi cu
care mai fusesem. Poate vreunuia îi vor folosi. Ascultaseră toţi, ca şi acesta,
fără să mai spună nimic, nici da nici ba. De la acest plutonier am aflat prima
dată că bătrânii cei trecuţi peste 60 de ani nu fac decât un sfert din pedeapsa
la care sunt condamnaţi.
— Dumneata,
îmi zise el, n-ai să faci decât şase luni din cei doi ani. Există scris în
regulament acest lucru. Statul s-a gândit cu omenie, ca să vedeţi ce drepte
sunt legile noastre şi cum s-au făcut ele cu gândul la om...
Din
starea în care eram şi după câte văzusem şi auzisem, ştiam cât să cred din
toate aceste cuvinte. Dar eu, care eram plin de încredere în Mâna şi grija
Domnului meu, părea că nici nu-l aud. Nici nu mă interesa asta.
Câtă
dreptate am avut să nu-l cred atunci, am aflat îndată mai târziu. Când a venit
vremea să se împlinească faţă de noi această condiţie umană, fratele Roşianu a
constatat-o întâi. El, care era tot aşa de bătrân şi de bolnav ca mine, trebuia
să se elibereze după regula asta în luna noiembrie. Dar când a fost în faţa comisiei
de eliberare condiţionată, i s-a spus:
— E
adevărat că dumneata ai avut tot timpul o comportare ordonată, respectuoasă şi
supusă. Dar dumneata nu poţi fi eliberat încă, fiindcă nu eşti de-ajuns
reeducat. Mai stai trei luni.
Şi după
aceste trei luni ar mai fi fost amânat încă alte trei luni şi pe urmă tot aşa
până la sfârşitul pedepsei sau vieţii. Şi desigur tot aşa s-ar fi procedat şi
faţă de mine. Ba cu atât mai mult - dacă Domnul ne-ar fi lăsat în mâinile lor.
Dar slăvit să fie Domnul, care nu ne-a lăsat nici o clipă din Mâinile Lui. El
însuşi să le răsplătească cu o răsplată veşnică tuturor acelora care au lucrat
şi s-au rugat pentru izbăvirea noastră, fie într-un fel, fie într-altul.
La Satu
Mare am fost imediat luaţi în primire, înscrişi în registre şi apoi băgaţi în
sala de baie, tunşi la zero şi îmbrăcaţi în haina de ocară a penitenciarului,
având peste tot înscrise, cu litere mari şi murdare de tuş, noua noastră
denumire: DEŢINUT.
Eram
gata să fim împrăştiaţi prin celulele de carantină, când intră în sala de baie
un plutonier, strigând aspru:
— Drepţi,
vine Cetăţeanul Comandant!
Intră un
civil gras şi dur, însoţit de altul în uniformă, care stătea înapoia lui. Venea
să ne vadă pe noii sosiţi şi să-şi facă o părere despre noi. La început am crezut
că aşa este regula de fiecare dată. Dar pe urmă am aflat că cinstea asta li se
făcea foarte rar. De fapt nici nu putea în fiecare zi să se ocupe comandantul
însuşi de cei ce erau vărsaţi aici de atâtea guri de canale colectoare!
Comandantul s-a uitat mândru şi autoritar peste toţi până la mine, cel mai din
urmă şi a început să întrebe pe cei mai de aproape:
— Cum te
cheamă, de unde eşti, pentru ce eşti condamnat?
Când a
ajuns la mine, (se pare că asta şi voia, fiindcă nu-l interesau răspunsurile celorlalţi)
îmi zise, privindu-mă foarte atent:
— Dumneata
cum te numeşti? Pentru ce ai fost condamnat?
— Mă
numesc Dorz Traian, sunt condamnat la 2 ani pentru scriere şi difuzare de cărţi
religioase.
— Ieşti
iehovist?
— Sunt
ortodox din Oastea Domnului.
— Aha;
şi ce ai scris?
— Poezii,
meditaţii, proverbe.
— De ce
n-ai scris amintiri din copilărie, ca Ion Creangă?
— Am
scris şi amintiri din copilărie, dar nu ca Ion Creangă...
— Bine!
Apoi,
privind peste toţi, întrebă, grăbindu-se spre ieşire:
— Aveţi
cineva ceva de raportat?
— Am eu,
domnule Comandant, i-am zis, îndemnat deodată de un gând. Vă rog foarte mult să
dispuneţi să fiu repartizat la o cameră cu mai puţini fumători. Aici se fumează
foarte mult, iar eu sunt bolnav şi cu inima. Nu pot suporta fumul de ţigară.
— Asta
depinde de cei care sunteţi în cameră - zise el nepăsător şi ieşind,
înţelegeţi-vă acolo ca să se fumeze mai puţin.
Am
înţeles atunci că şi răspunsul acesta era, ca şi celelalte, o bătaie de joc. El
ştia bine ce puţin îi interesează acolo pe nişte fumători înrăiţi şi pătimaşi,
de unul care moare lângă ei din cauza fumului lor. Dar tot atâta îl interesa şi
pe el de rugămintea mea. De fapt aici parcă nimeni n-are voie să facă bine
nimănui... Dar îi poate face orice râu...
Am fost
repartizaţi fiecare pe unde s-a nimerit. La câte o cameră de carantină. Va
trebui să stăm în aceste camere 21 de zile sub observaţie medicală şi
educativă. Mai mult educativă - deoarece penitenciarul nici nu are în realitate
un medic. Are doar un oficiant sanitar subofiţer, care vine destul de rar la
cabinetul medical. Şi un amărât de sanitar dintre deţinuţi, destul de bolnav şi
el - şi care face ce poate între cei o mie şi câteva sute de nefericiţi închişi
aici.
Despre
medicină se vorbea mai rar, dar despre educaţie se vorbea întruna. Aveam în
camere broşuri cu regulile obligatorii pentru deţinuţi, pe care trebuia să le
învăţăm pe de rost. Eram scoşi de câteva ori pe săptămână la clubul
penitenciarului, unde ni se arătau diafilme, programe de televiziune,
conferinţe şi altele - toate cu conţinut de propagandă şi educaţie. E bine
totuşi că se fac aceste lucruri şi aici - dar cred că ar fi mult mai bine dacă
s-ar face înainte, când aceşti oameni sunt afară, pentru a nu mai face faptele
pentru care ajung aici. Acum, pentru cei mai mulţi, acestea nu mai folosesc la
nimic, nu numai pentru că majoritatea sunt ţigani, total inculţi - şi unguri,
total neştiutori ai limbii române, ci şi pentru că felul de viaţă pe care ei
l-au dus înainte de a ajunge aici şi de care absolut nimeni nu s-a preocupat,
i-a înrăit atât de mult, că dispreţuiesc totul. Singură educaţia lui Cristos
i-ar mai putea ajuta cu ceva. Dar cine să le-o facă? Aşa, aceştia vor pieri şi
trupeşte şi sufleteşte.
La cea
dintâi înfăţişare în sala clubului eram prezenţi vreo 40 de deţinuţi. Căpitanul
educator care se ocupa de noi voia să ne cunoască pe fiecare în parte. După ce
ne văzuse dosarele, voia acum să ne vadă şi feţele, ca şi comandantul. Stătea
la o masă şi ne fixa pe rând cu ochii, apoi ne făcea semn să ne ridicăm în
picioare şi să-i raportăm:
— Să
trăiţi, cetăţene căpitan! Sunt deţinutul..., condamnat la..., pentru... După ce
a ascultat vreo 14-15 inşi, cu toţii tineri şi cu pedepse mari pentru crime,
tâlhării, spargeri, bătăi şi altele asemenea fapte, se fixă asupra mea şi îmi
zise:
— Dumneata,
bătrâne, pentru ce ai venit aici?
Am spus
formula de prezentare şi i-am arătat motivul şi condamnarea, cum raportasem
comandantului. Toţi ceilalţi se uitau miraţi şi neîncrezători la mine. Eram nu
numai singurul bătrân cu părul alb dintre toţi, dar nici nu-şi puteau închipui
nici unii că pentru scriere de cărţi religioase mai putea fi condamnat cineva
în ţara noastră. Ei nici unii nu mai auziseră de aşa ceva.
— Legea
este lege, răspunse căpitanul, vădit încurcat de situaţia asta şi neştiind cum
să iasă altfel din ea. Oricine o calcă trebuie să îi suporte pedeapsa.
Apoi,
reluând şirul întrebărilor pentru alţii, trebui să audă alte nume, alte crime,
alte tâlhării, alte spargeri.
— Ei,
părinte, ce ziceţi de toate astea, îmi zise din nou mie, după ce le auzise din
nou toate astea? Vezi că are dreptate legea să fie aspră? Auzi ce au săvârşit
aceştia?
Mă
ridicai îngrozit şi îndurerat şi răspunsei:
— Sunt
foarte întristat de tot ce aud, cetăţene căpitan. Într-adevăr faptele acestea
trebuie condamnate... Aş fi vrut să adaug: dar oamenii aceştia ar trebui
salvaţi.
Ca şi
cum mi-ar fi citit gândul, căpitanul zise:
— Nu
numai faptele, ci şi făptaşii trebuiesc condamnaţi. Fiindcă fapta nu poate fi
separată de făptaş...
Am
tăcut, nu era cazul să mai spun nimic acum, diferenţa dintre mine şi el nu-mi
mai permitea discuţie, dar altădată i-aş fi răspuns: da, numai Dumnezeu Cel Bun
şi Legea Lui cea blândă osândeşte fapta, dar iartă pe făptaşul care se
pocăieşte, pentru că Sângele Fiului Său a ispăşit pentru el... Legile omeneşti
nu pot ierta şi salva pe nimeni.
Dar
faptul că mi-a spus în faţa tuturor "părinte", m-a aruncat dintr-o
dată în afara tuturor. S-au uitat cu toţii şi mai miraţi la mine - şi din
ceasul acela au început să-mi zică "părinte", crezându-mă preot. Mai
ales după vârsta care mă deosebea de toţi. Le-am explicat la mulţi că nu sunt
preot. Că există o mare diferenţă între teologia mea de scriitor religios şi
între a unui preot de altar. Dar pentru ei diferenţa aceasta nu exista. Iar eu
am rămas să suport numele acesta până la capăt, cu tot binele şi răul care îl
însoţea în mintea şi în inima fiecăruia. Unii mă batjocoreau obraznici, iar
alţii mă priveau cu respect, ascultând cuvintele mele despre Dumnezeu şi
mântuire, socotind că este ceva normal ca un preot să vorbească oriunde şi
oricui despre Dumnezeu şi despre mântuire.
Îndată
după aceea am fost mutat într-o cameră mare în care mai erau alţi 40 de
deţinuţi, total străini pentru mine. Iată încă unul dintre marile necazuri pe
care le am. De data asta nu mai suntem nici doi fraţi împreună. Pe fiecare
dintre noi ne-a aruncat în altă închisoare. Să nu fim nici doi măcar la un loc.
Dacă am fi fost împreună, ar fi fost mult mai uşor. Dar nici uşurarea aceasta
nu ne-a îngăduit-o legea care ne condamnase. Trebuia să suferim fiecare singur.
La nivelul stării noastre sufleteşti, noi suportam închisoarea de o sută de ori
mai greu decât ceilalţi, chiar în aceleaşi condiţii. Pentru că fiecare suferă
potrivit sensibilităţii sale sufleteşti. Unuia nu-i pasă dacă îl loveşti cu
parul. Altul suferă de moarte şi pentru un cuvânt jignitor. Unii băteau în uşă
de o sută de ori să ceară şi să reclame. Noi nici nu ne-am apropiat să cerem
ceva niciodată. Pentru noi închisoarea aceasta este de o suferinţă cumplită şi
permanentă. Pentru ceilalţi este ceva obişnuit. Bandi, ţiganul, spunea:
— Închisoarea
este casa mea. Eu am făcut 21 de ani de puşcărie. Primăvara ies, iar toamna fac
câte ceva ca să fiu închis pentru iarnă. Aici am mâncare, am pat, am
îmbrăcăminte. Eu fur de la toţi: vara de la particulari, iarna de la Stat.
Niciodată nu voi munci. Şi nu vreau o altfel de viaţă decât asta!...
Şi aşa
ca el erau aproape toţi. Doar 3-4% dacă erau altfel.
Când
eşti mutat într-o cameră nouă, trebuie imediat să te prezinţi la şeful de
cameră, fiindcă fiecare cameră are un şef dintre deţinuţi. Acest şef este numit
de către cadrele închisorii. De obicei cel mai slugarnic şi mai linguşitor
dintre toţi. Şeful acesta este omul stăpânirii în cameră. De el trebuie să
asculte fiecare - şi fără ştirea lui nu se întâmplă nimic. El repartizează
paturile, el numeşte plantonul, el are grijă să fie ordine şi disciplină.... El
raportează pe oricine nu se supune dispoziţiilor lui, iar conducerea ia imediat
măsuri împotriva celor pârâţi de el.
M-am
prezentat deci şi eu în faţa noului meu şef de cameră. Şeful acesta este un om
foarte brunet cu o faţă de piatră, cu nişte ochi de oţel şi cu o gură de fiară.
— Cum te
cheamă, bătrâne? mă străpunse el cu ochii şi cu cuvintele, ca şi cu nişte
săgeţi veninoase. Am simţit dintr-o dată duhoarea ameninţătoare a vrăjmaşului
duh, cu care, iată, iarăşi mă întâlnesc aici. Diavolul are nu numai înfăţişare
sau cuvinte, ci are şi un miros grozav de greu... La mine, zise el poruncitor,
trebuie să te prezinţi regulamentar!
— Sunt
deţinutul Dorz Traian de 68 de ani, condamnat la 2 ani închisoare pentru
scriere şi difuzare de cărţi religioase, răspunsei eu, ca şi comandantului, ca
şi educatorului, ca şi majorului de pe secţie, hotărât fiind să-mi duc umilirea
până la capăt şi convins că am în faţa mea pe un vrăjmaş şi răufăcător de la
care mă pot aştepta la orice. Dar şi voind să sufăr totul fără să provoc pe
nimeni cu nimic.
— Eşti
popă, ori iehovist?
— Sunt
creştin.
— Vom vedea
noi asta! Unde ai făcut serviciu?
— În
cadrul episcopiei ortodoxe din Oradea.
— Aha,
adică eşti popă. Bandit de popă care înşeli lumea cu poveşti despre Dumnezeu,
furând bănuţul săracilor ca tu să bei şi să mănânci ca un trântor! Lasă că am
să te învăţ eu regulamentul popiei. Aici ţi s-a înfundat cu Dumnezeul tău. Acum
eu ţi-s popă şi dumnezeu, să ştii. Eu sunt ţigan, măi, popo, dar sunt un ţigan
deştept, nu prost, mă! Ştii proverbul că vai de ţara unde ajunge ţiganul
împărat. În camera asta eu sunt împăratul şi o să te învăţ eu şi pe tine ca şi
pe ceilalţi cum se face închisoarea după regulament. Vai de cine mişcă în front
când strig eu "drepţi", ai înţeles? Acum te vei duce colo la patul
cel din fund, că văd că eşti bolnav, ori numai te prefaci - vom vedea noi şi
asta. Îţi pui sarsanaua acolo... (sarsanaua se chemă în limbajul ţigănesc
bagajul, traista deţinutului), apoi vii iarăşi aici în faţa mea, ca să facem cunoştinţă
mai îndeaproape, în faţa tuturor.
Vorbea
şuierător, trufaş, sadic şi crud - ca să vadă ceilalţi cu toţii
"nivelul" lui politic şi felul cum ştie el să-şi bată joc de popi şi
de Dumnezeu.
— Dar
mai stai, nu pleca încă. Ştii să cânţi, popo? Trebuie să ştii, toţi popii
trebuie să ştie cânta. Şi dacă ştii să cânţi, trebuie să ştii şi să joci. Toţi
popii joacă. La noi popii când se îmbătau la nunţi jucau mai grozav decât noi
ţiganii. Aici vei cânta tu popeşte şi vom juca noi ţigăneşte. Ori dacă nu vrei,
vom cânta noi ţigăneşte şi vei juca tu popeşte... Şi râdea larg şi răutăcios,
însoţit de cei trei care se ţineau slugarnici în preajma lui, complici spre el
şi neruşinaţi spre mine.
M-am
simţit deodată ca şi cum aş fi ajuns în faţa diavolului şi între ai lui. Dar
aveam în mine o uriaşă putere de a suferi orice rău. Primeam liniştit lupta cu
el şi îmi făcea parcă o plăcere să mă umilească oricât îi va fi îngăduit.
M-am
întors liniştit şi tăcut din faţa lui şi m-am dus să-mi pun traista în patul pe
care mi-l arătase. Toţi cei din cameră stăteau nemişcaţi şi priveau înmărmuriţi
cum eu eram bătaia lui de joc. Nu înţelegeau de ce se poartă el aşa de urât cu
mine. Eram totuşi un om bătrân şi nu mă cunoştea ca pe un făcător de rele. Dar
nici unul nu avu curajul să mă apere în primul moment. Toţi se temeau de şef şi
nu le convenea nici unuia să şi-l scoale pe cap de dragul meu. Poate că în
sufletul lor se distrau puţin şi ei pe socoteala mea. Era ceva nou pentru toţi.
Şeful mă
chemă iarăşi la patul lui din mijlocul camerei, de unde îi supraveghea pe toţi.
Acum stătea ca un tiran pe tron şi se pregătea cu toată neruşinarea să-şi bată
joc de mine şi mai sadic. Cred că făcuse şi afară cele mai mari ticăloşii. Avea
toate însuşirile pentru asta.
Am mers
în faţa lui pregătit să îndur orice. Voiam şi să văd până unde va merge
diavolul în înjosirea mea, dar voiam şi să fac unele experienţe în privinţa
asta, pe care încă nu le făcusem nicăieri prin toate închisorile până astăzi.
Stătea
cu mâinile pe genunchi şi mă aştepta. Când am ajuns în faţa lui îşi dezgolea
amândouă mâinile, suflecându-şi mânecile până la umeri. Apoi făcu palmele pumni
şi le îndoi spre piept. Credeam că va începe să mă lovească. Eram pregătit şi
pentru aşa. Dar nu lovi, ci îmi zise:
— Vezi,
tu, popă, mâinile astea? Uită-te bine la ele, câte cicatrice şi vânătăi am. Pe
mâinile astea au fost obezi, mă, nituite cu ciocanul pe nicovală. Nouă luni am
stat odată aşa. Habar n-ai tu câte biserici am spart eu, câte potire şi cruci
şi cădelniţe de aur am furat. Câte evanghelii aurite, câte icoane făcătoare de
minuni, câte lucruri şi picturi sfinte am dus fără să mă prindă nimeni, în câte
familii de popi m-am amestecat şi câte legături ascunse am avut. Vezi tu
mâinile astea, habar n-ai tu câte isprăvi am făcut cu ele, că n-am avut nici
frică nici respect prostesc faţă de nimic. Cine s-a pus contra cu mine ori m-a
supărat cu ceva, gata a fost cu el. Ehe, la câţi bărbaţi le-am răsucit eu gâtul
şi la câte femei le-am sucit capul! Când m-am supărat pe cea cu care trăiam, am
împuns-o peste tot corpul cu o sulă şaptesprezece lovituri de cuţit. Aşa am numărat:
una, două, trei... şi aşa până la atâtea că nu mai aveam loc. Apoi am băgat-o
în vana de baie şi i-am pus în apă sare şi oţet, să se înveţe minte. Dar să
vezi de acum dacă aş ieşi afară! Atunci să auzi iarăşi despre Reismuveş Aurel
din Inand...
Mi se încrâncenase
pielea pe spinare de scârbă şi mă înfioram de cele ce auzeam. Se lăuda oare
acest nenorocit, cum aveau toţi hoţii obicei, ori chiar aşa şi era? Îl puteam
crede în stare de orice. N-am mai putut asculta... Orice clipă de stare a mea
în faţa lui i-ar fi dat prilej să-şi mai reverse şi alte mârşăvii prin gură.
I-am întors spatele şi am pornit spre patul meu, urmat de râsul lui.
— Ce-i,
popă, te-ai îngrozit? Hă, hă, încă stai să vezi şi să mai auzi şi altele. Vino
înapoi să mai stăm de vorbă şi despre ce n-ai auzit tu niciodată în viaţa ta.
Într-adevăr
aşa ceva nici nu mai auzisem, dar nici nu doream să mai aud. Nu i-am răspuns
nimic, înspăimântat de starea lui de îndrăcire, mă aşezasem în picioare cu faţa
la peretele dintre paturile din rundul camerei şi stăteam îndurerat aşa
înaintea lui Dumnezeu. Doamne, în ce iad m-ai aruncat şi în ce stare pot fi
aceste suflete pierdute. Mă aşteptam să vină după mine să mă smucească de
acolo, să mă trântească pe jos, să mă târască, să mă lovească, să-mi facă orice
- din starea în care era. Dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai văzusem între timp
pălmuindu-l şi pe un altul înaintea mea, pentru un fleac. Dar n-a venit. Cineva
din alt colţ se ridicase spunând ceva în apărarea mea. Apoi încă unul. Şi
lucrurile s-au oprit aici, fiindcă pe sală a început să sune clopoţelul vestind
pregătirea pentru apelul de seara.
Am fost
lăsat în pace în seara aceea, ca şi cum aş fi fost uitat. Dar încă câteva zile
până când el a fost mutat pe neaşteptate în altă cameră, am mai avut multe de
suferit din cauza lui. Deşi cabinetul medical îmi aprobase să stau la pat, el
nu-mi permitea, ci mă obliga cu tot felul de vorbe rele şi ocări murdare să
stau toată ziua pe banca de scândură din mijlocul camerei. De la deşteptare
până la stingere, 17 ore. Mai ales duminica făcea cel mai rău.
Dar când
totul ajunsese cel mai greu de suportat, Dumnezeu m-a izbăvit de el. Pe neaşteptate
a fost scos şi mutat nu ştiu unde şi astfel am scăpat pentru totdeauna de el.
Încă o dată: ce bine este să-ţi încredinţezi soarta în mâinile Domnului,
suferind cu răbdare orice moment greu. Pentru că totul îţi este dat de Sus ca
să-ţi folosească până la urmă numai spre bine. Iar când lucrarea pentru care
ţi-a fost dat sau ţi-a fost îngăduit răul acesta se împlineşte - momentul
încercării trece, vrăjmaşul pleacă, starea se schimbă. Domnul Însuşi veghează
ca nimic să nu dureze nici o clipă mai mult. Şi să nu fie nici cu un strop mai
greu decât a hotărât El mai înainte de a veni. Şi de cât este puterea care ţi
s-a dat ca să poţi suferi.
În
lucrarea cea tainică şi sfântă a lui Dumnezeu noi nu suntem singuratici, ci
uniţi cu alţii, ca nişte mădulare în trup, după cum este scris... "Sunteţi
mădulare unii altora..." Şi după cum în trup există un echilibru fără de
care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în Tainicul Trup al lui Cristos, care
este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie şi să se păstreze mereu un
echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari.
Dacă unele sunt bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele
sunt mai uşurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea
să poarte nici o povară, trebuie ca celălalt umăr să poarte două. Dacă unii
păcătuiesc, trebuie alţii care să ispăşească. Spune sfântul Pavel: "Cine
cade şi eu să nu ard?”
— Dar de
ce să arzi tu, sfinte Pavele, şi să nu ardă acela care cade?
— Pentru
că lui nu-i pasă, el nu simte. Dar Duhul Sfânt, care veghează asupra întregului
Trup al lui Cristos, trebuie să restabilească echilibrul, spre a nu se prăbuşi
totul...
Mai zice
sfântul Pavel: "...şi în trupul meu împlinesc (prin suferinţa mea) ceea ce
mai lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul Său, care este
Biserica..." Dacă n-ar fi aşa, organismul bolnav, rămas fără anticorpii
care să lupte cu microbul pătruns în el, ar fi cuprins total de moartea şi
putrefacţia păcatului.
Când nu
mai este un Avraam care să mijlocească în rugăciune, atunci Sodoma arde şi
Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage şi să sufere pentru
iertarea celorlalţi, atunci pierzarea se prăbuşeşte peste toţi.
De aceea
trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii. Când pe o
parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să
se pună contrariul ei, care s-o ridice. De aceea când unii prea râd, trebuie ca
alţii să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alţii să postească. Dacă
unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alţii să se roage şi noaptea. Când unii
nu fac nimic pentru Domnul, alţii trebuie să facă totul. Când unii nu se
înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se înfrâneze de la toate...
O, dacă
fiecare mădular din Biserică şi-ar face datoria lui, cu cât le-ar fi mai uşor
acelora care trebuie să facă şi partea altora, purtând prea greu şi plângând prea
mult. Şi până când va fi o speranţă pentru toţi - acesta va fi mereu felul de
lucru al Harului lui Dumnezeu. Doar atunci când Harul va renunţa la organismul
decăzut, atunci cei nevinovaţi vor fi luaţi spre a nu mai suferi pentru cei
nepăsători şi cei neprihăniţi ca să nu se mai chinuiască pentru cei lepădaţi.
Cred că ceasul acela va fi ultimul din viaţa lumii şi din a Bisericii. După
aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru nimeni. Ca pentru
Sodoma, după plecarea lui Lot. Ca pentru fecioarele nebune după luarea celor
înţelepte.
O, la ce
fenomen înfricoşător asistăm noi astăzi văzând împuţinarea celor neprihăniţi
din adunările şi bisericile creştine şi înmulţirea păcatului în ele... Cum să
nu te temi, gândindu-te că în curând aceşti puţini - care se tot jertfesc
pentru ceilalţi ce tot păcătuiesc - vor fi luaţi dintr-o dată. Iar trupul
infectat prea adânc de păcat, să fie lăsat total pradă morţii şi pierzării? Cum
să nu te temi de clipa când Dumnezeul Cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepţi să
mai sufere pentru cei nedrepţi. Şi pe cei nevinovaţi pentru cei ticăloşi?!
Are şi
bunătatea o măsură şi are şi neascultarea de Dumnezeu o limită.
Când
acestea vor fi atinse, atunci cântarul se va prăbuşi, harul se va lua,
sfârşitul se va produce. Poate să nu se ia atunci Biblia, dacă a fost luată
înţelegerea ei curată, nimeni nu va mai afla în ea unitatea, ci numai
dezbinarea. Nu va mai afla pacea, ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea,
ci numai osânda.
Poate să
nu se ia atunci adunarea sau biserica, dar dacă s-a luat viaţa Duhului, vor
rămâne cojile fără miez, formele fără viaţă, candelele fără lumină, omenirea
fără Cristos. Ca să bâjbâie apoi veşnic după Harul pe care L-au batjocorit când
L-au avut. După aceea au să se roage de munţi ca să cadă peste ei, ori de
morminte să li se deschidă, ori de moarte ca să poată muri, dar nu vor putea.
...După
câteva zile am fost strânşi din toată secţia de pe etajul nostru toţi bătrânii
şi inapţii. Şi băgaţi într-o singură cameră. Eram vreo 25 de oameni la 18
paturi suprapuse pe trei rânduri şi înghesuite că abia aveai loc să te strecori
printre ele. În mijloc era o masă îngustă şi o singură bancă de scândură, pe
care abia puteau sta înghesuiţi vreo cinci sau şase şezând. Era o înghesuială
de aproape doi oameni pe metru pătrat. Adevăratul calvar pentru mine abia acum
începea. Eram înghesuit în această îngrozitoare cuşcă cu cei mai nenorociţi
oameni. Unii erau epileptici, alţii nebuni, alţii schilozi. Unii ucigaşi, alţii
spărgători, alţii tâlhari dintre cei mai periculoşi. Aproape toţi ţigani şi
unguri. Doar trei sau patru erau români şi vinovaţi de păcate mai mici...
Ţiganii
cred că sunt neamul cel mai nenorocit dintre toate neamurile pământului. Trăind
ca nişte sălbatici între celelalte neamuri, ei nu se pot integra nicăieri.
Nimeni nu se ocupă organizat de ei şi astfel sunt lăsaţi să trăiască pe
spinarea tuturor (fără o muncă cinstită, pentru care nu au nici educaţie şi
nici plăcere). Trăiesc dezordonat numai din înşelăciuni şi furturi. Înmulţindu-se
fără nici un control, fără nici o morală, fără nici o educaţie - şi fiind în
stare de orice fărădelege - ţiganii au şi început să devină o problemă
naţională şi pentru ţara noastră prin crimele, tâlhăriile şi răutăţile pe care
le fac. Şi care se vor înmulţi tot mai tare din an în an, proporţional cu
creşterea numărului lor. Iar problema lor va fi cu atât mai greu de rezolvat cu
cât întârzie mai mult cine ar trebui să se ocupe cu tot simţul de răspundere
faţă de ea. Este îngrozitor să îi auzi ce spun, ce fac şi cum trăiesc între ei,
ca vitele, ca fiarele, ca viermii în haznale...
Din
primul moment al ajungerii în această cameră, au început certurile,
înjurăturile şi încăierările. Întâi pentru şefia camerei, apoi pentru paturi,
pentru mâncare, pentru ţigări şi pentru orice. Loviturile, înjurăturile,
ţipetele, atacurile cu pumnii, cu bocancii, cu călcâiele, cu capul...
muşcăturile cu dinţii, sfâşierea cu ghearele, ameninţările cu moartea se
învălmăşeau cu o cruzime şi cu o sălbăticie de fiare turbate. Şi se ţineau lanţ,
izbucnind când ici, când colo. Paznicul de pe sală nu auzea - sau se făcea că
nu aude, fiindcă ştia că şi aşa nu poate rezolva nimic. Condiţiile erau de aşa
natură, schimbarea lor nu depindea de el, şi apoi cui îi mai păsa că aceste
făpturi fără nici o valoare pentru ţară se băteau între ei şi se mâncau ca
fiarele! Cu atât mai bine. Scapă lumea de ei. Nu-i nici o pagubă de nici unul.
Prin urmare lasă-i să se bată, să se omoare, dacă nu le pasă lor de viaţa lor
şi nu se înţeleg ei ca să trăiască în pace.
Eu
stăteam îngrozit într-un colţ sub geam, făcându-mă cât mai mic şi
înghesuindu-mă în perete ca să nu mă calce în picioare şi să nu se prăbuşească
patru-cinci încăieraţi grămadă peste mine. Am păţit-o şi asta de câteva ori.
Tremuram din tot corpul sfârşit de foame, căci de multe ori îmi luau şi
mâncarea mea din mână. Tremuram de boala care se agrava din lipsa
medicamentelor. Tremuram de frig din lipsa de haine. Tremuram de durere şi de
scârbă pentru tot ceea ce vedeam şi auzeam neîntrerupt. Acum aveam şi mai
deplin simţământul că am ajuns aievea în iad. Vedeam pe Satan nu numai în duh,
ci şi real, fizic, întrupat în făpturile acestea, pe feţele lor, în expresiile
lor... Era ceva fioros şi îngrozitor.
Ce
constatare teribilă şi ce adevăr cumplit aflam acum! Niciodată în cei 17 ani de
închisoare de până acum nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva. Nici nu-mi
puteam închipui să existe undeva pe lume nişte fiinţe omeneşti decăzute până în
halul acesta. Şi nici nişte condiţii de viaţă ca acestea de aici. Aceşti bieţi
oameni bolnavi şi nebuni care sunt acum înghesuiţi cu toţii în bârlogul acesta,
fuseseră înainte în altă cameră. Acolo, printre alţii mai sănătoşi trupeşte, se
pierdeau, nu erau aşa de periculoşi, fiindcă ceilalţi îi suportau, îi
înţelegeau şi chiar îi înfricau. Dar aici, strânşi la un loc, nici unul nu
putea suporta nimic. Nu putea înţelege pe nimeni, nu putea răbda nimic. Din
orice fleac îi vezi într-o clipă sărind ca fiarele unii asupra altora,
strângându-se de gât sau călcându-se în picioare. Iată condiţiile care mi s-au
creat aici.
Pe cât
de adevărat este că sufletele care se unesc cu Cristos prin curăţie înaintează
şi cresc frumos din bine în mai bine până când ajung părtaşi firii
dumnezeieşti, tot pe atâta este de adevărat şi că oricine se uneşte prin păcat
cu diavolul, cade mereu din jos în mai jos, până când ajunge părtaş firii
diavoleşti. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc. Pe cel bun,
faptele lui bune de ieri îl fac să fie şi mai bun astăzi. Iar pe cel rău,
păcatele lui de astăzi îl vor face şi mai rău mâine. Astfel omul credincios
unit cu Dumnezeu ajunge să aibă chipul lui Cristos chiar şi pe înfăţişarea lui
trupească. Iar omul păcatului ajunge să aibă chiar şi fizic pe făptura trupului
său chipul hidos al diavolului.
Te înspăimânţi
privind aici unde sunt adunaţi la un loc toţi aceşti oameni, vinovaţi de cele
mai mari păcate, ce ochi sticloşi au, ce feţe crispate, ce mâini hrăpăreţe, ce
cuvinte răcnite, ce rânjete sălbatice. După ce crizele dezlănţuite în boală sau
în bătăi li se domolesc, îi vezi retrăgându-se gâfâind şi aşezându-se pe pândă,
gata să sară din nou.
Priveam
cu spaimă la uşa dubla de fier, zăvorâtă pe dinafară, apoi la geamul mic şi
zăbrelit. Între acestea - cei patru pereţi grei şi groşi, dintre tavanul negru
de deasupra şi cimentul negru de dedesubt. Toate acestea mi se părea că se
strângeau din ce în ce tot mai mult şi se îngustau peste mine, strivindu-mă
până la sufocarea întregii mele fiinţe.
Lipsa
totală de aer, zgomotul infernal pe care îl făceau strigătele lor necontenite,
mai ales ungureşte şi ţigăneşte, pe care nu le înţelegeam, otrava fumului de
tutun murdar - îmi deveniseră trupeşte de nesuportat. Un val cald mi se urca
tot mai des din stomac spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beţie învârtea
dintr-o dată toată casa cu mine - şi totul se prăbuşea într-o ameţeală ca
într-o noapte veşnică.
În
ultimul timp mi se părea că aşa voi muri. Capul îmi vuia continuu şi în urechi
îmi creştea din ce în ce mai puternic un ţiuit metalic, ca o sută de sirene de
fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Chiar şi după ora 10 seara,
când înceta în afară zgomotul groaznic al zilei, acest zgomot îmi continua,
prelungindu-se în creier, îmi strângeam capul în mâini, îmi înfundam cât puteam
urechile cu vată, îmi apăsam degetele în ochi şi în tâmple, încercam să mă
retrag în mine, interiorizându-mă ca altădată, pentru a mă sustrage acestui
mediu nimicitor - dar în zadar. Simţeam că încă puţin şi ceva trebuie să-mi
plesnească: creierul, nervii, inima - ori toate deodată. Sufletul îmi era tare,
dar trupul nu mai putea.
Într-o
zi s-a anunţat la uşă că se ţine raportul comandantului şi cine are ceva de
raportat să se înscrie. M-am înscris şi eu. O făcusem pentru prima dată în toţi
anii închisorii mele. Dintotdeauna am căutat - chiar şi afară - dar cu atât mai
mult aici, să nu cer nimic nimănui. Să mă mulţumesc totdeauna cu ceea ce am şi
să mă învăţ a răbda când nu am al meu, până ce voi avea. Să renunţ la tot ce nu
am dreptul sau nu am puterea să mi-l procur singur. Să primesc numai ceea ce mi
se dă în mod normal. Să nu primesc să-mi facă altul ceea ce-mi pot face singur
şi să cer cât mai puţin. Pentru a fi cruţat de ruşinea refuzului ori a
jignirii. Aceasta cu atât mai mult aici, unde nimeni nu-i pus ca să-ţi dea ce
ai dreptul, dar fiecare căuta să-ţi ia cât mai mult. Nu ca să ţi se cruţe
viaţa, ci ca să ţi se chinuiască sau să se piardă mai repede. Acum însă totul
ajunsese la capătul puterii de rezistenţă. Simţind că nu voi mai putea s-o mai
duc aşa nici câteva zile, mi-am zis: hai, totuşi să încerc, pentru a nu păcătui
cumva nici împotriva mea însumi. Am întrebat în inima mea pe Domnul, iar din
partea Lui mi s-a părut că primesc un răspuns mustrător: "Încearcă!
Roagă-te omului, dacă nu te rogi mai mult lui Dumnezeu. Dacă nu eşti mulţumit
cu ceea ce ai primit până acum de la Dumnezeu, caută acum să primeşti de la
oameni ceva mai uşor. Ai să vezi ce vei primi."
Doream
neapărat să ies din camera asta şi dintre oamenii aceştia, unde ziceam că nu
mai pot trăi, sperând că în altă cameră şi cu alţi oameni îmi va fi mai uşor să
supravieţuiesc. Ştiam că mai sunt multe camere mai mici şi mai liniştite şi
doream să cer să fiu mutat în una dintre acestea. Nu ştiam că Domnul hotărâse
deja să stau acolo până la sfârşit. Nu ştiam că anume fusesem pus aici şi
anume se aranjase aşa.
În ziua
raportului am ajuns ultimul în faţa mesei dincolo de care stăteau alături
tânărul căpitan, ajutorul comandantului şi grefierul civil al penitenciarului.
Amândoi m-au privit cu trufie şi cu dispreţ. Am rostit din poziţia de drepţi
umilitoarea formulă de prezentare. Apoi le-am înfăţişat în modul cel mai
respectuos şi mai supus neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră mai
liniştită, mai cu mult aer, mai cu puţin fum şi mai suportabilă pentru boala şi
bătrâneţea mea.
— Dumneata
ai mai fost închis mai mulţi ani în trecut, zise căpitanul.
— Da,
înainte de 1964!
— Acum
vei executa doar 6 luni din cei 2 ani... Da?
— Aşa
ştiu că scrie regulamentul!
— Dânsul
este un caz special, zise grefierul, aplecându-se spre urechea căpitanului şi
arătându-i ceva scris.
— Da,
zise căpitanul, privind scrisul grefierului. Şi apoi, din nou, privind spre
mine nervos: ţi-am notat cererea. Când vom avea o cameră pentru dumneata te vom
muta acolo. Până atunci stai unde eşti. Poţi să pleci!...
Asta se
întâmpla la începutul lunii noiembrie 1982...
În
ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am şi eliberat. Câtă dreptate avea Cel ce
mă îndemnase să nu le cer nimic!
Poate că
a fost totuşi bine că le-am cerut ceva. Pentru ca să mă încredinţez încă o dată
de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem de mult să-i fiu credincios. Şi
apoi pentru ca atunci când ne vom revedea încă o dată în faţa lui Cristos, să
n-aibă nici o dezvinovăţire spunând că n-au ştiut condiţiile în care eram. Doar
atât am cerut oamenilor în suferinţa nedreaptă pe care mi-o provocaseră. Şi
nici atât nu mi-au dat. Mi-am adus atunci aminte de strigătul de pe cruce al
Mântuitorului meu: "Mi-e sete!". Şi El le cerea atunci doar ceea ce
nu-i costa nimic: un strop de apă! Dar nici atâta nu I-au dat nici Lui. Se vede
că drumul e acelaşi.
În
noaptea de 23 noiembrie, în unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a
înştiinţat printr-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-am
mângâiat şi întărit nespus de mult cu această înştiinţare tainică, dar îmi
închipuiam că această casă îmi va fi cea de Sus. Şi mă pregăteam cu linişte şi
lacrimi pentru aceasta.
Zi şi
noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cât mai bine în acest timp scurt datoria
pe care mi-o simţeam, de trimis al Domnului în mijlocul acestor nenorociţi.
Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă, dar cu groază constatam că sufletele
vinovate de păcate mari sunt căzute atât de adânc în stăpânirea diavolului
încât nu numai că nu simt nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele
lor şi nici o dorinţă după iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, dar simt chiar o
ură violentă şi nebunească faţă de Dumnezeu. Izbucneau în blesteme şi ocări
fioroase îndată ce mă apropiam cu aceste îndemnuri faţă de vreunul din ei.
Nu
puteau nici înţelege şi nici suferi să le pomeneşti despre Cristos. Înjurau
atât de urât la orice cuvânt Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungureşte
cât şi româneşte, cât şi ţigăneşte - încât nici nu îndrăzneam să mă apropiu de
ei cu El...
O, cât
de îngrozitoare este lucrarea păcatului în om. În suferinţă, starea celui
vinovat devine şi mai rea. După cum în suferinţă starea celui nevinovat devine
şi mai bună.
Într-o
sâmbătă din acelaşi noiembrie, bătrânul meu tovarăş de pat, cam de aceeaşi
vârstă cu mine, a murit. Ce uşor se moare aici unde se trăieşte atât de greu.
Dimineaţa şi-a mâncat şi el ciricul de pâine neagră şi uscată (cam 100 de
grame, cât era porţia noastră zilnică). Apoi a fost cu noi la baie. Sâmbătă dimineaţa
făceam totdeauna baie la duşuri.
Apoi,
mai târziu, a fost cu noi la cele 10 minute de plimbare. Dar la urcarea pe
scări i s-a făcut mai rău, iar în cameră a fost aşezat pe pat. A spus doar o
dată că-l doare tare capul, iar după aceea nu l-a mai durut nimic. După alte
vreo două ceasuri era scos pe targa şi dus la spital, mort, pentru a i se face
actul de deces de la spital şi nu de la închisoare.
Chinurile
şi lipsurile de aici îţi storc clipă de clipă toată puterea şi viaţa din
fiecare celulă a fiinţei, în aşa fel încât moartea vine atât de normal, ca
stingerea unui fitil când uleiul i s-a terminat. Ce uşoară este moartea celui
cu viaţă grea! Şi ce grea va fi moartea celui cu viaţă uşoară!...
Foamea
este totuşi cel mai greu de suportat aici, unde mâncarea nu-i ajunge nimănui
niciodată. Hrana este puţină, slabă şi totdeauna aceeaşi. E cu neputinţă ca un
om să poată trăi câţiva ani doar cu raţia care se dă regulamentar. Pentru cei
care muncesc, se mai acordă dreptul de pachete cu alimente de acasă - dacă
bineînţeles, are cine să le trimită. Câte 5 kilograme alimente la o lună sau
două luni, depinde de mărimea condamnării. Celor care nu muncesc, aceste
drepturi le sunt mai rare, chiar la 3 sau 4 luni. Dar chiar şi acordate lunar,
aceste 5 kilograme alimente sunt, cum s-ar zice, ca un strop de sare într-o
mare. Un om înfometat îşi mănâncă acest pachet, sau i se fură, într-o zi sau
două. Apoi iarăşi se fomeşte crunt. Cei mai mulţi dintre cei de aici nu au pe
nimeni să le trimită de acasă nimic. De aceea este bătaie la uşă aproape
totdeauna când se dă vreun supliment de arpacaş ori mămăligă, fiecare
înghesuindu-se să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge să ia toţi. Este o
privelişte sfâşietoare să-i vezi totdeauna pe aceşti nefericiţi îndobitociţi de
foame, cum, după ce-şi înfulecă hămesiţi porţia lor, se aşează trei-patru în
faţa ta, privind lacomi la castronul tău în care încă mai este ceva, urmărindu-ţi
lingura ta din castron până la gură, înghiţind în sec şi salivând să le-o dai
lor.
Ce mai
pot să fac? Şi aşa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor, la unul, la doi, la trei
- cât se ajunge, câte două, trei linguri.
Astfel
zilnic îmi înjumătăţeam porţia de zeamă şi mămăligă, cum îmi împărţeam cu ei
de fiecare dată cele 5 kg. alimente, pe care le primeam de acasă.
Când vin
cu pachetul în cameră, mă aşteaptă douăzeci de guri înfometate şi douăzeci de
perechi de ochi lacomi. Ce fericit sunt când am ce le împărţi, măcar câte puţin
fiecăruia!
Am
înţeles astfel şi mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi
în faţa lor credinţa mea - este acesta. Nu pot să-mi fac un dram spre inimile
lor decât dacă le dau lor şi puţinul pe care îl am: îmbrăcămintea mea, hrana
mea, medicamentul meu. Numai după ce au văzut la mine zilnic această purtare
atât de neobişnuită acolo, timp de luni de zile între ei - abia apoi au început
să se apropie unul câte unul şi puţin câte puţin să asculte ceva de la mine,
despre Dumnezeu. Dar numai vreo patru dintre toţi s-au hotărât pentru Domnul.
Şi aceştia nu dintre acei cu păcatele cele mari - dintre aceia nu s-au apropiat
de Dumnezeu chiar nici unul. Aceia sunt ca nişte fiare care vin numai să le dai
mâncare, iar după aceea se depărtează imediat, devenind tot aşa de
împotrivitori ca şi înainte. Văd bine aceasta, dar acum nu mai pot face altfel.
Trebuie să fiu aşa până la capăt. Şi aşa nu mai pare să fie mult până la capăt.
Poate că
totuşi se va mântui vreunul dintre ei. Iar dacă nu, cel puţin voi şti că mi-am
făcut deplin datoria faţă de cugetul meu şi faţă de sufletele lor, înaintea
Domnului Isus.
Simţeam
tot mai mult că puterea mi se scurge din toate mădularele şi din fiecare
părticică a trupului ca apa dintr-un vas crăpat. Toţi dinţii mi se clătinau în
gură. Mi-am şi scos doi din faţă cu mâna. Sufletul mi-l simţeam tare, dar
trupul se sfârşea grăbit. Unii, văzându-mă în starea asta, ziceau compătimitor:
— Noi
suntem vinovaţi, părinte, şi merităm să fim închişi. Dar pe dumneata de ce te-a
lăsat Dumnezeu, dacă eşti credincios, ca să fii închis nevinovat? Şi îi
blestemau pe cei care m-au trimis aici.
— Nu
blestemaţi, le-am răspuns. Dumnezeu a vrut ca eu să ajung aici. Nu se întâmplă
nimic fără voia Lui.
— Pentru
ce-a vrut Dumnezeu să vii dumneata la închisoare?
— Uite,
chiar şi pentru dumneata, i-am zis odată unuia, la care tocmai îi dădeam cămaşa
mea groasă, fiindcă tremura de frig. Şi mâncarea mea, pentru că eu poate
posteam, iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna...
— Da,
zise el, plecându-şi ochii înlăcrimaţi. Pentru mine da. Fiindcă de mine până
acum n-a fost nimeni să mai aibă milă decât dumneata. Eu sunt singur pe lume.
— Acum să-L
primeşti pe Domnul Isus în inima dumneatale ca să nu mai fii singur niciodată.
Numai El rămâne totdeauna cu noi şi poate ajuta oricând. El îţi va mântui întâi
sufletul din păcate, apoi îţi va scăpa şi trupul din închisoarea asta.
— Să
ştii că începe să se facă lumină şi în viaţa mea.
Într-adevăr,
încă o dată, nu există un alt fel mai bun de a te apropia de oameni pentru a-i
apropia de Dumnezeu, decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieţi. Dacă
poţi să te laşi tu flămând pe tine, ca să le dai lor porţia ta de mâncare. Dacă
poţi să te laşi să tremuri tu de frig, pentru ca să le dai lor îmbrăcămintea
ta. Dacă poţi să suferi tu durerea ca să le dai lor medicamentul tău. Dacă poţi
să umbli tu nespălat, ca să le dai lor săpunul tău. Numai dacă poţi...
Eu pot
să postesc, pot să tremur, pot să sufăr - dar ei nu pot. Eu am Cine să-mi
ajute, eu am pentru ce să mă jertfesc, eu am Cine să mă despăgubească - dar ei
nu au, ei nu ştiu, ei nu pot.
Atâta
avut am, acum şi aici - şi atâta le dau liniştit. Pentru dragostea Cristosului
meu şi pentru mila de sufletele lor.
Primesc
eu moartea, pe care mi-o văd venind grăbită către mine, dar numai aşa pot fi
liniştit şi voi putea privi odată în pace atât Faţa Domnului meu Isus Cristos,
cât şi acum feţele lor.
În
mijlocul suferinţelor, oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre,
ci de pâinea, de cămaşa şi de mângâierea noastră. Cele sufleteşti vin numai în
urma celor trupeşti. Ce puţin credincioşi ştiu bine acest adevăr mai înainte de
a ajunge aici.
Doamne
şi Dumnezeul meu, dă-mi puterea şi ajutorul Tău, de care mai am încă atât de
multă nevoie în acest puţin timp, până în 11 ianuarie, când voi fi acasă...
Amin.
Slăvit
să fie Domnul!