CAPITOLUL
32
Şi alte lupte
Fără lupta nu-i
cunună veşnica şi bună,
Căci cununa fără
luptă este doar minciună
Şi cununa fără
luptă mâine veştejeşte.
- Numai cea cu răni
plătită veşnic străluceşte.
Decretul
de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982, era mijlocul văzut
prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută dată mai dinainte de
către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi.
Desigur, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret,
dar El aşa lucrează minunile Lui, încât ele par să fie acte normale, venite
prin voia oamenilor sau a întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu
noi să iasă cât mai mulţi, după cum la învierea Domnului Isus au mai fost mult
sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor odată cu El (Matei
27:52-53). Binecuvântat să fie Domnul, care face ca marile bucurii să le guste
cât mai mulţi, nu numai unii.
Dar eu
ieşeam din închisoarea asta - cum s-ar zice - cu un ochi râzând şi cu unul
plângând. Mă bucuram de cei ce se eliberau, dar sufeream din pricina celor ce
rămâneau acolo, şi pentru care acest decret nu ierta nimic. Celor recidivişti
şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut o
cât de mică reducere şi pentru ei. Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de
tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi faţă de societatea
asta, care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici!
Aceasta
ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul. Adevărul acesta
m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor ce vor rămâne în
închisoare veşnic după ce eliberaţii lui Cristos vor merge în Slava Veşnică. Ce
despărţiri sfâşietoare vor fi atunci! Ce plâns amar şi ce scrâşnire a dinţilor,
ce urlete ale durerilor!...
O,
Dumnezeule al îndurării veşnice, mai îngăduie o vreme de har şi mai trimite un
duh de pocăinţă peste omenirea aceasta, pentru ca nici această generaţie din
urmă să nu piară de tot, ci să vină toată şi ea la mântuirea Ta. Şi numai apoi
să vină Sfârşitul!
Cu
câteva zile înainte de eliberare, scriseseră ziarele şi spusese difuzorul
despre acest lucru. Toţi trăgeau nădejde, chiar şi cei cu condamnări mari, că
vor ajunge să beneficieze şi ei totuşi de o reducere cât de mică... Dar
speranţele celor mulţi-mulţi au fost înşelate. Judecata lumească osândeşte
uşor, dar iartă greu, pe când judecata lui Dumnezeu osândeşte greu, dar iartă
uşor. Vai de cei ce ajung la judecata oamenilor, ferice de cel care merge cu
lacrimi şi rugăciune spre Judecata lui Dumnezeu...
Printre
cei eliberaţi în ultima zi, am fost şi eu. Asupritorii mei lumeşti au căutat să
prelungească chiar până în ultima zi cât au putut chinul meu şi apăsarea lor
asupra mea. Numai când n-au mai putut să mă mai ţină deloc, s-au îndurat să mă
lase.
Pentru
îndeplinirea formalităţilor de liberare a trebuit să merg împreună cu alţi
câţiva la grefa temniţei. Acolo ni se înapoiau actele şi lucrurile oprite la
intrarea aici - sau cele sosite între timp, care nu ne fuseseră predate în
timpul cât fusesem închişi.
În timp
ce semnam într-un registru de primire a Dovezii de eliberare, cel ce-mi arăta
cu degetul unde să semnez, îmi zise:
— Acum
ai avut noroc, hoţule... Dar ai grijă dacă ieşi afară să nu mai vii iarăşi peste
câteva zile înapoi, că nu mai ieşi de aici decât în plic... Păcat că ieşi şi
acum aşa şi nu altfel...
După cei
33 de ani, parcă-l auzeam din nou pe Zoli-baci... Nu i-am răspuns nimic... Îi
va răspunde odată şi acestuia Dumnezeu. Funcţionara de la un ghişeul din
spatele meu mă strigă:
— Hei,
cum te cheamă?
— Dorz
Traian.
— Treci
pe aici să-ţi iei banii!
— Ce
bani?
— Bani
care ţi-au fost trimişi de-acasă pentru cumpărături alimentare... O mie şi
cinci sute de lei...
— Păi
mie tot timpul mi s-a spus când am vrut să-mi cumpăr alimente, că nu am bani la
grefă!
— S-a
greşit... Acum ia-i, că tot ai tăi sunt. Nu ţi-i opreşte nimeni. Semnează
ici...
Doamne,
acum aflu iarăşi o nelegiuire care se făcuse cu mine... Da, legea dădea dreptul
fiecărui deţinut căruia i se trimiteau bani de acasă, ori dacă muncea aici,
să-şi cumpere lunar alimente în valoare de o sută de lei, pentru a-şi
îmbunătăţi hrana puţină pe care o primea de la cazan.
O dată
pe lună venea cineva de la conducere cu o listă şi întreba la vizetă cine are
bani la grefă şi cine vrea să cumpere alimente în luna asta. Se înscriau toţi
cei ce ştiau că au bani acolo. Ştiam şi eu că am. Îmi spuseseră la vorbitor
copiii şi-mi scriseseră şi-n cartea poştală lunară pe care o primeam. Dar mie,
în afară de luna întâi când venisem şi-mi opriseră nişte bani la grefă, nu
mi-au mai aprobat înscrierea pentru alimente, spunându-mi-se scurt:
— Tu nu
ai bani la grefă.
— Trebuie
să mai am. Poate este o greşeală...
— Eu nu
ştiu. Aşa mi s-a spus!...
Nu era
nu ştiu ce câteva pacheţele de biscuiţi, o conservă de peşte şi două borcanele
de compot pe care le-aş fi cumpărat cu cei o sută de lei. Dar era totuşi ceva,
în foamea de-acolo, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi, care nu aveau
aproape nici unul nici un leu, după atâţia ani de când putrezeau aici.
Aşa era
cu toate "drepturile" pe care ni le dădea "legea" sub care
ajunsesem aici. Legea bunului plac al oricăruia la care ajungeai - şi care avea
dispoziţia să nu-ţi dea, ci să-ţi ia. Nimeni nu-ţi spunea adevărul, ci fiecare
te minţea fără nici o ruşine de sine însuşi şi de nelegiuirea care o făcea,
mărind, prin tot ce putea adăuga, chinul tău, pe care şi-aşa ţi-l făcuse cât
putuse de mare cruzimea judecătorului, cruzimea direcţiunii, cruzimea
paznicilor, cruzimea celor ce erau clipă de clipă cu tine şi care căutau să-ţi
răpească şi să-ţi fure şi ei, ce-ţi mai rămăsese de la răpitorii şi furii cei
pe la care trecuseşi de la primul pas şi prima poartă prin care ai trecut până
ai ajuns aici.
Acum
slăvit să fie Domnul că am scăpat şi aşa... Dar El să aibă milă când şi ei vor
ajunge la Judecata Lui, după cum este scris: "...Căci toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare
dintre noi să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care îl va fi făcut
când trăia în trup" (2 Corinteni 5:10).
Îndată
după eliberarea mea din 7 ianuarie, Domnul mi-a făcut bucuria să-i revăd şi pe
ceilalţi fraţi care fuseseră condamnaţi odată cu mine. Toţi mi-au mărturisit cu
lacrimi de bucurie cât de minunat le-a purtat de grijă şi lor Domnul şi
Ocrotitorul nostru iubit, înştiinţarea pe care mi-o făcuse Duhul Domnului în 23
noiembrie, iată ce frumos se împlinea în ziua numelui sfânt al proorocului
Ioan, Botezătorul Domnului. Fusesem îngropaţi împreună cu sfinţii Petru şi
Pavel - dar am fost izbăviţi împreună cu sfântul Ioan Botezătorul în ziua
biruinţei lui.
Slavă
veşnică Numelui Sfânt al Dumnezeului nostru, Care ne dovedeşte de fiecare dată
nu numai cât de puternic dar şi cât de credincios este El făgăduinţelor sale
faţă de noi totdeauna - dar mai ales în ziua necazului. O, câtă încredere putem
avea noi în orice vreme în Cuvântul Său şi în puterea Lui!
Fraţii
noştri iubiţi şi scumpele noastre surori, care veţi mai ajunge sau voi sau ai
voştri vreodată în astfel de stări şi veţi primi harul de a suferi pentru
Domnul, vă rog şi vă adeveresc, nu vă îngrijoraţi nicidecum şi nu vă temeţi
niciodată de nimic - ci bizuiţi-vă nemărginit pe Dulcele şi puternicul nostru
Mântuitor şi pe tot Cuvântul făgăduinţelor Lui. Nu vă temeţi nici de tirani,
nici de foame, nici de moarte, căci Domnul nu vă va lăsa în puterea acestora,
ci Mâna Lui vă va ocroti şi vă va ţine cu viaţă - în mijlocul tuturor acestora,
până la ziua când este hotărâtă izbăvirea voastră fericită. Pentru că Acela
care a hotărât data intrării noastre, a hotărât odată cu ea, şi data ieşirii.
Dar aceasta nu ne-o arată El totdeauna (deşi uneori ne-a arătat-o!), pentru ca
să ne bizuim mai dinainte pe puterea şi iubirea Lui. Dar El, Puternicul nostru
Mântuitor Isus Cristos, va fi cu noi, cu toţi ai Lui, în orice vreme. Şi veţi
ajunge şi voi eliberarea cu bucurie, fiţi siguri. Iar până atunci, prin toate
zilele şi nopţile încercării de acolo, El va fi în cuptorul de foc alături de
voi, mângâindu-vă cu înştiinţările de mai înainte despre binefacerile Lui mai
din urmă, ca rod şi ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El. Încă o dată,
deci: nu vă temeţi! Făgăduinţa Lui este dulce: "Iată Eu sunt cu voi ca să
vă scap" (Ieremia 1:8; Matei 28:20) – şi este întru totul adevărată şi
totdeauna împlinită chiar aşa cum ne este spusă!
Acasă am
aflat cu aceeaşi bucurie că Domnul le purtase şi alor noştri de grijă în chip
tot atât de minunat ca şi nouă prin dragostea Lui şi prin dragostea acelora
care din dragoste pentru Isus ne-au ajutat şi pe noi. O, voi, binefăcătorii
noştri şi alor noştri, Dumnezeul Binefacerilor să vă răsplătească tot binele pe
care ni l-aţi făcut în Numele Lui, cu toate binefacerile Sale pământeşti şi
cereşti. Vă vom fi totdeauna cu atât mai recunoscători cu cât ne-aţi fost mai
necunoscuţi înainte - şi aţi făcut aceste binefaceri mai în ascuns. Tatăl
Ceresc - care a îngrijit ca Fiul Său, în Săptămâna Patimilor Sale să aibă la
vremea de nevoie un Simon Cirineanul, pe o Mărie Magdalenă, pe o Veronică, sau
pe un Iosif din Arimatea spre a-I împlini ceea ce nimeni alţii nu puteau - a
avut grijă şi de noi şi de ai noştri în calvarul nostru, ajutându-ne prin voi.
El să facă neuitate în veşnicie numele şi faptele voastre, cum le-a făcut
neuitate pe ale acelora care L-au ajutat pe El. În Ziua Răsplătirii să vă
mărturisească înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui, după făgăduinţa Sa
(Luca 12:8).
Îndată
după acele zile a venit la mine un frate preot, care, printre alte noutăţi care
credea el că mă interesează, mi-a spus bucuros şi că s-au mai înfiinţat în ţară
vreo două episcopii noi, că s-au mai ţinut nu ştiu ce conferinţe de orientare
şi altele de felul acesta.
— O,
este frumos şi asta, i-am zis eu cu tristeţe, dar dacă Cristos Cel din
închisoare şi Cristos Cel din spitale şi Cristos Cel din orfelinate şi din
azile şi din casele de nebuni şi Cristos Cel din colibele de la periferiile
oraşelor rămâne flămând, rămâne gol, rămâne bolnav şi nemângâiat, la ce folos
sunt toate laudele, paradele şi slujbele noastre?
La
Judecata cea din Urmă Cristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte
episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am înfiinţat, câte biserici de
piatră am zidit, câte conferinţe am organizat - ci câtă suferinţă fizică şi
sufletească a semenilor noştri chinuiţi am alinat!
Iată, e
plină lumea de la marginea oraşelor şi satelor, de ţigani care trăiesc în cea
mai mare mizerie trupească şi sufletească... Sunt pline spitalele, închisorile,
azilele, orfelinatele şi casele de nebuni de oameni care trăiesc şi mor fără
Dumnezeu şi fără ajutor. Câţi patriarhi, câţi mitropoliţi, câţi episcopi, câţi
preoţi şi predicatori oficiali se duc să ia oficial legătura cu conducerea
acestor instituţii şi să organizeze acolo ceva pentru îmbunătăţirea condiţiilor
de hrană şi de viaţă ale acestor oameni? Cine se duce să ofere acolo o parte
din veniturile episcopiei sau comunităţii, făcând aceasta în Numele şi în
dragostea lui Cristos? În loc să se folosească acestea numai pentru cu totul
altceva decât pentru ceea ce cere în primul rând Cuvântul Sfânt! Să nu se spună
uşuratic: "Are grijă Statul de aceştia." Vă rog să vă duceţi personal
ca să vă convingeţi cum are grijă cineva de ei.
Dar iată
că cei căzuţi suferă - în timp ce atâţia predicatori şi preoţi şi episcopi şi
mitropoliţi şi patriarhi trec pe lângă ei legănându-se greoi în maşinile lor
elegante şi moi, nepăsători şi distraţi - spre interesele lor lumeşti sau
confesionale sau mârşave...
Şi apoi
să te mai miri de înfricoşătoarea osândă de la Matei 25 - şi în care mulţi
dintre cei care o predică nici nu mai cred? Pentru că dacă ar crede, ar face ceva
ca să nu ajungă acolo la stânga înfricoşată a lui Dumnezeu.
Iar la
întoarcerea mea, printre multe alte lucruri de mirare, am mai aflat şi despre
două fapte pe care în zilele acelea când s-au petrecut, mulţi le-au pus în
legătură una cu alta:
Când instanţa
de judecată a cerut Episcopiei şi Protopopiatului să admită ca, în caz de
condamnare a mea, să-mi execut pedeapsa la locul de muncă unde fusesem angajat
- aceştia au răspuns negativ.
Apoi
îndată au hotărât desfiinţarea postului meu, ca să nu-mi plătească nimic. Asta
era între iunie şi august 1982, în timpul când avusese loc judecata şi
arestarea mea. În zilele acelea mai întâi s-a întâmplat că, într-o duminică,
chiar la începutul slujbei, în biserica parohiei noastre s-a prăbuşit dintr-o
dată marele candelabru de cristal din mijlocul bisericii, cu toate lumânările
aprinse, sfărâmându-se pe duşumea. Abia plecase de sub el cântăreţul care
citise apostolul, când cablul gros de oţel s-a rupt dintr-o dată şi candelabrul
a căzut, îngrozind pe cei din biserică. Toţi au văzut în aceasta un semn ceresc
prevestitor de rău.
La puţin
timp după asta s-a stârnit o furtună puternică şi vântul a rupt în două turnul
bisericii noastre din zid şi din grinzi masive de stejar. Acelaşi vânt a rupt
tot atunci şi turnul bisericii din centrul Beiuşului, unde slujeau de obicei
episcopul şi protopopul. După numai câteva săptămâni de la furtună, trei zile
după arestarea mea, pe la miezul nopţii, sătenii parohiei noastre s-au trezit
cu biserica în flăcări. Nimeni nu ştie nici azi din ce a izbucnit focul care a
ars trei zile şi trei nopţi fără să mai poată fi stins nici de pompieri şi nici
de ploaia care cădea atunci. Aşa că nu s-a mai ales din toată frumuseţea
bisericii nimic. Ce rămăsese de la furtună a nimicit focul. Până şi clopotele
din turn s-au topit, aşa puternic a fost focul pustiitor. N-a mai rămas decât o
ruină afumată din biserica masivă construită în 1887 de mitropolitul Miron Românul,
care fusese originar din satul nostru.
Mulţi
dintre cei ce au aflat despre aceste două fapte le-au pus îndureraţi într-o
strânsă legătură una cu alta, socotind pustiirea celor două biserici ca o
pedeapsă de la Dumnezeu pentru judecarea şi condamnarea mea.
...Eu nu
spun nici da nici nu. Singur Domnul Dumnezeul, carele vede şi le judecă pe
toate, ştie care este adevărul. Ci le amintesc aici doar ca pe nişte întâmplări
neobişnuite care poate au în ele nişte învăţăminte de care e bine să ţină
cineva seama.
Ce dulce
mângâiere îmi dă gândul că, în timp ce noi în temniţă ne topeam în slujba
Domnului, afară toţi fraţii noştri din lumea întreagă stăteau înaintea
Dumnezeului nostru cu lacrimi şi post, rugându-se pentru noi şi pentru toţi cei
care mai sufereau în închisori pentru Cuvântul şi dragostea Domnului nostru
Isus Cristos.
Aceasta
nu este pentru noi numai un prilej de mângâiere, ci şi unul de mare bucurie
pentru Dumnezeu, Tatăl nostru Cel Ceresc. În multe privinţe sunt dezbinaţi azi
toţi copiii lui Dumnezeu din lume, dar dacă măcar în privinţa rugăciunii pentru
cei închişi ei sunt uniţi, atunci aceasta este o mare bucurie pentru Domnul şi
îngerii Lui. Iată un adevăr care ne face să binecuvântăm Numele Domnului şi
să-I mulţumim pentru asta şi să ne rugăm pentru unirea tuturor fraţilor şi în
toate celelalte privinţe în care încă nu sunt uniţi. Cine-ţi poate apropia
genunchii, îţi va putea apropia şi inima de fraţi. Calea unirii în rugăciune
este singura cale şi înspre unirea în credinţă şi în dragoste. O, dacă am
folosi mai mult rugăciunea împreună cu fraţii, ce repede şi dulce s-ar putea
ajunge şi la părtăşia armonioasă cu ei.
Scumpii
noştri fraţi şi surori din toate adunările, din toate limbile şi din toate
ţările, care ştim că aţi luat parte la rugăciunile, la ostenelile şi la
jertfele pentru noi, vă mulţumim în Numele şi în Dragostea Domnului nostru Isus
Cristos. Prin rugăciunile şi prin jertfele voastre, Dumnezeu ne-a ajutat şi
ne-a izbăvit atât de minunat. Datorită acestor rugăciuni şi jertfe am fost
salvaţi de la moartea sigură care ne era pregătită. Suntem deplin încredinţaţi
de asta, mai ales eu, cel bătrân şi bolnav, care n-aş fi putut rezista până la
împlinirea termenului ce mi-era pus.
Am
văzut-o şi mai bine asta când laţul s-a rupt şi noi am scăpat, în regretul
neputincios al celor de la care scăpasem, că planul lor nu le reuşise... şi
ameninţarea lor că data viitoare nu va mai fi aşa! O dată viitoare dacă va mai
veni, va fi şi ea tot în Mâinile puternice ale lui Dumnezeu. În aceste Mâini
sunt şi ei, cei care cred că noi suntem în mâinile lor.
Bucurându-ne
cu toţii că Dumnezeu ne-a împlinit şi de data aceasta rugăciunile noastre, ale
celor de-o parte şi de alta a zidurilor, să-i mulţumim neîncetat Lui care ne-a
ascultat. Şi să nu încetăm a ne ruga şi mai departe pentru cei ce încă n-au
ieşit la lumina libertăţii, ajutându-i cu tot ce putem, simţind cu ei, ca şi
cum noi înşine am fi acolo. Dacă suferim împreună cu Cristos şi cu ai Lui, vom
şi împăraţi cândva împreună cu El şi cu ei.
O, ce
adevăr strălucit şi minunat este acesta. Slăvit să fie Domnul, Cel care nu v-a
lăsat pe voi să fiţi nepăsători faţă de noi. El să nu ne lase să fim nici noi
nepăsători niciodată faţă de alţii.
Poate că
este ceva cam îngust şi cam firesc într-o altă bucurie pe care iarăşi o simt -
şi anume aceea că numele familiei mele duhovniceşti, numele Oastei Domnului
este acum vestit în lumea întreagă, din pricina suferinţelor noastre, a unora
din fiii ei, pentru Numele şi Cuvântul Domnului nostru iubit; fiind privită de toată
mulţimea mondială a creştinilor cu dragoste şi respect, ca o lucrare vie şi
rodnică ce poate aduce o jertfă plăcută şi bucuroasă lui Dumnezeu. Bucuria
noastră este recunoscătoare Domnului că dacă numele acestei sfinte Lucrări a
fost pe nedrept hulit din pricina faptelor nedemne ale unora dintre cei
neascultători din sânul ei - acum ea este totuşi cinstită prin alţii. Mulţumim
Domnului şi Mântuitorului nostru că El îi face astfel dreptate memoriei
părintelui nostru sufletesc, Iosif Trifa, care ne-a învăţat şi ne-a crescut în
acest duh de jertfă şi de dăruire pentru Cristos. El ne-a învăţat aceasta prin
toată pilda şi jertfa vieţii lui pentru Isus.
Te
rugăm, Doamne Isuse, răsplăteşte în Ziua Ta şi pe cei care ne-au apărat prin
radio şi ziare pe noi şi Lucrarea Oastei Tale.
Dar la
mai puţin de o lună după eliberarea noastră, alte veşti grele primeam din
diferite părţi, despre înteţirea prigoanelor şi ameninţărilor împotriva
frăţietăţii noastre. Unor fraţi li s-au făcut percheziţii, luându-li-se tot ce
se afla la ei: cărţile de cântări, casetofoane, benzi, unelte de scris. Alţii,
găsiţi la adunare, erau amendaţi la rând cu sume mari şi foarte mari. Chiar şi
cei care erau doi, patru dintr-o casă, erau amendaţi fiecare (cum a fost la
Bogdăneşti) şi tot ce s-a aflat asupra lor s-a confiscat: Biblii, cărţi de
cântări, caiete scrise de mână - tot. Alţii au fost chemaţi la autorităţi şi
puşi să dea declaraţie scrisă că nu se vor mai aduna să se roage... - cum a
fost la Rediu şi la Malu Alb. În alte locuri unii fraţi au fost luaţi şi bătuţi
- cum a fost la Ogeşti, Săucani, Cârpeşti etc.
Pe ziua
de 3 februarie ziarul central din Bucureşti, Scânteia Tineretului, unul dintre cele trei mai mari şi mai
importante ziare din ţară, publica împotriva noastră cel mai furios şi mai
neadevărat dintre toate articolele anticreştine din campania susţinută care
acum este dusă împotriva lui Dumnezeu. Redăm mai jos în întregime acest articol,
pentru a rămâne pe totdeauna o dovadă a urii cu care suntem priviţi din partea
lumii. Şi cu câtă nedreptate şi minciună se luptă împotriva noastră.
Cuvântul
acestui ziar este inspirat de conducerea centrală şi prin el se vede limpede că
noi suntem priviţi cu o ură mai mare decât oricare dintre ceilalţi credincioşi
din ţară împotriva cărora au mai scris aceste ziare. Dar faţă de nici unii nu
s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoşi.
Iată
textul articolului amintit, din ziarul Scânteia
Tineretului din 3 februarie 1983:
MERCENARII FANATISMULUI
Procesul întunericului
Nu de mult un post
de radio occidental cu pretenţii de seriozitate şi respect faţă de calitatea
informaţiei, a făcut mare tapaj pe tema persecuţiei religioase din România, la
care este supus un oarecare Traian Dorz, "cunoscut poet religios"
care vezi doamne! este maltratat de autorităţi împreună cu alţi membri ai
grupării (sic) Oastea Domnului. La rândul ei, publicaţia "Service Ortodoxe
de Presse" îţi informa în luna noiembrie 1982 cititorii că - auziţi - credincioşii
români, membri ai mişcării evanghelice ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost
arestaţi şi condamnaţi. Normal de ambele daţi nu s-a ezitat să se citeze, cu
surle şi tobe, „încălcarea drepturilor şi libertăţilor de credinţă de către
regimul de la Bucureşti". Ceea ce au fost însă silite să recunoască ambele
surse, au fost motivele pentru care Traian Dorz împreună cu alţi ciraci ai săi,
au fost chipurile "persecutaţi" - şi anume pentru " distribuirea
de literatură religioasă în scopuri diversioniste, literatură care face apologia
ideologiei fasciste înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri
ultrareacţionare capitaliste de înfiinţare şi propagare şi în ţara noastră a
unor orientări politice şi sociale antiumaniste şi antisocialiste. În fine,
sursele menţionate "uită" să facă o precizare de fond: anume că prin trecutul
ei jalnic degradant, secta autointitulată "Oastea Domnului" s-a scos
singură în afara legilor noastre şi că ea încalcă în mod flagrant principiile
fundamentale care reglementează libertatea de credinţă în România Socialistă.
Dar pentru a fi mai
bine înţeleşi, va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care
sunt obiectivele, care sunt tendinţele acestei mişcări autointitulate ca
religioasă, dar care nu are nimic comun cu pretinsa cuvioşie, cumpătare şi
cinste pe care le proclamă zgomotos.
E bine astfel de
ştiut - sau de reamintit că Oastea Domnului a fost înfiinţată în Transilvania
de preotul ortodox Viorel (alias Valerian) Iosif Trifa, unchi al insului de
trist renume care este Viorel Trifa, expulzat din SUA în 1982, deoarece a ascuns
autorităţilor de acolo trecutul său fascist infamant (de unde se vede că aşchia
nu sare niciodată departe de... unchi!). Intenţia iniţială a fost propagarea
înnoirilor religioase în această parte a ţării. Curând însă mişcarea s-a
îndepărtat de la scopurile iniţiale şi a intrat în conflict deschis cu ierarhia
ortodoxă română. Însuşi unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit
al Sibiului, Nicolae Bălan, se simte obligat să demaşte tendinţele anarhiste şi
fanatice ale "Oastei Domnului" şi astfel are loc o sciziune de pe
urma căreia Iosif Trifa şi adepţii săi se îndreaptă făţiş spre legionarism,
aspect reflectat - în primul rând prin practicile de cult tot mai evident
obscurantiste şi antiumaniste. Ulterior, după 1944, când I. Trifa era deja mort
şi Traian Dorz îi asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării,
ideologiei legionariste i se adăugă un anticomunist virulent, iar Traian Dorz
împreună cu alţi fanatici, precum Nicolae Moldoveanu, Alexandru Pop şi alţii
încearcă să dea o nouă orientare unor teze din doctrina religioasă ortodoxă,
ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă să scoată
"Oastea Domnului" în afara legilor canonice şi să interzică preoţilor
ortodocşi să oblăduiască în biserici activităţi specifice acestei grupări. În
urma acestei măsuri şi datorită faptului că Legea Cultelor nu acordase grupării
statut legal de desfiinţare, adepţii fanatici ai "Oastei Domnului" au
căutat să-şi continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în
acelaşi timp un "loc de refugiu" pentru fel de fel de elemente
declasate.
Iată deci că Traian
Dorz şi acoliţii lui sunt departe de a fi nişte victime nevinovate, aşa cum
pretind oficinele de propagandă duşmănoasă menţionate, întreaga lor activitate
recomandându-i ca pe nişte mercenari în slujba unor cauze compromise deplin şi
definitiv.
Pentru a înlătura
eventuale dubii sau observaţii că ne referim la vremuri revolute, să vedem cum
se prezintă în zilele noastre cei care cu emfază şi insolenţă se proclamă
"ostaşii Domnului".
Să notăm mai întâi
că în încercările lor făţişe, tot mai insistente în ultimul timp, de a produce
diversiune politico-ideologică în ţările socialiste, cercurile ultrareacţionare
din Occident mizează tocmai pe existenţa unor elemente cu profil moral descompus,
de teapa "ostaşilor Domnului" pe care se străduiesc să le angreneze
în activităţi îndreptate împotriva autorităţii statului şi a legilor. La rândul
lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenţia rău
intenţionată ce li se acordă în străinătate şi încearcă să urmeze întocmai
sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio,
folosindu-se de sprijinul moral şi material pe care îl primesc în acest scop.
Nutrind visuri
deşarte, Traian Dorz şi alţi fanatici din gruparea "Oastea Domnului"
s-au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune
din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate, Traian Dorz stabileşte
legături, cu un oarecare Sergiu Grosu - un fascist fanatic pripăşit prin Franţa
unde trăieşte din calomnie şi invective la adresa ţării noastre, pe care le
vinde cu toptanul celor interesaţi - legături care ulterior s-au permanentizat.
Mai mult, vizitat
fiind în ţară de finul său Gheorghe Barbu, zis Gheţi, individ fără căpătâi,
pripăşit prin RFG, ca şi de Cornel Iovlev, alt transfug, Traian Dorz a asigurat
contactul acestora cu elemente din cadrul "Oastei Domnului" cu care
prilej s-au dat directive clare de către emisarii occidentali asupra modului în
care să se intensifice acţiunile sectei, punându-li-se la dispoziţie literatura
mistică, benzi magnetice, casetofoane, care să servească îndeosebi activităţii
de prozelitism, mai ales printre tineri şi copii. La plecare emisarii din RFG
au scos în mod ilegal din ţară manuscrise care conţineau "opera"
celui care îşi arogă fără pic de jenă titlul pompos de conducător spiritual pe ţară
al Oastei Domnului.
Să fie o simplă
întâmplare faptul că în RFG a fost tipărită în două volume imunda producţie a
lui Traian Dorz, "Istoria Oastei Domnului", subintitulată pompos şi
insolent "Istoria unei Jertfe"? Sigur că nu, de vreme ce cheltuielile
de tipărire au aparţinut nici mai mult, nici mai puţin decât vechii noastre
cunoştinţe, domnul Moritz Richard Wurmbrandt. De altfel, Dorz şi-a manifestat
deschis în dese rânduri simpatia şi admiraţia faţă de acest individ fără pic de
scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenţia în numerele trecute. Ce să mai
spunem - cine se aseamănă, se adună...
Nu-i mai puţin
adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă şi cu
pseudopastorul baptist, Iosif Ţon, actualmente pripăşit şi el pe meleaguri
străine, unde s-a făcut cunoscut pentru acţiunile sale duşmănoase la adresa
patriei şi poporului nostru (vezi şi articolul "Între amvon şi un anume
microfon") apărut în "Scânteia din 6 VII 1982.
Ca să fim sinceri
până la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i acum, la anii bătrâneţii, prea senină.
Uite, nu mai departe decât "fratele" Nicolae Moldoveanu, aspiră şi
unelteşte ca să-i ia locul deşi, pătruns de un fior al adevărului şi cinstei pe
care nu le-ai putea bănui la prima vedere, "fratele" Dorz spune
răspicat că-i supărat pe N.M. pentru că se pretinde un iluminat (titlu pe care
numai Dorz şi-l poate aroga) şi că are nesăbuite pretenţii să întemeieze o... doctrină
universalistă (ceea ce iarăşi i s-ar putea întâmpla numai lui T.D.). Mă rog,
zarvă mare acum, între "oştenii" de peste graniţă, alertă, regie,
lacrimi şi ameninţări, sudălmi şi blasfemii, adică toată recuzita care nu
reuşeşte să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei - şi anume că "oastea Domnului" e pur fi simplu o adunături de
mercenari ai întunericului care nu mai au de mult nici obraz, nici caracter,
nici ruşine şi nici ţară, mercenari în slujba intereselor unor cercuri
neofasciste, ultrareacţionare care şi-au pierdut deplin şi definitiv calitatea
de om.
Pagină realizată de
Şerban Cionof
Am rămas
cu toţii adânc impresionaţi şi îndureraţi de ura cu care se minţea despre noi
atât de îndrăzneţ şi de cinic.
Fără a
se dovedi concret nimic din cele scrise - iată că suntem scoşi în afara legii,
tăgăduindu-ni-se până şi calitatea de om!
Prin
urmare nici oameni nu mai suntem consideraţi a fi. Atunci ce suntem?
Fiare,
animale - ce? Putem fi deci scoşi afară din cetate şi ucişi cu pietre de către
oricine fără să li se întâmple nimic. Ce instigaţie oficială la orice crimă
împotriva noastră - dacă într-adevăr nu mai suntem consideraţi nici oameni. Şi
aceasta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii şi al civilizaţiei
şi într-o ţară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru
omenia lui!
Dar
slăvit să fie Domnul şi pentru asta. Iată ce cutremurător se adevereşte faţă de
noi şi cuvântul Evangheliei: va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă
că aduce o slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16:2).
De fapt
de câţiva ani se scriu din ce în ce mai multe cărţi, broşuri, articole şi alte
felurite atacuri împotriva noastră, a credinţei şi a credincioşilor din ţara
noastră. Dar un ton atât de otrăvit şi de dur încă n-a mai fost folosit împotriva
nimănui. Tocmai pentru aceasta, toţi acei care l-au citit chiar şi cei străini
de Oastea Domnului şi care nu cunosc bine (fiindcă lucrarea aceasta este atât
de cunoscută şi preţuită de tot poporul nostru) au putut vedea şi judeca
limpede cât de nedrepte sunt acuzele şi cât de neadevărate sunt afirmaţiile bietului
neştiutor care le semnează şi care cred că este singurul om din ţara asta total
necunoscător al lucrărilor despre care scrie, cu atâta lipsă de respect faţă de
propriul să scris.
Dumnezeul
Dreptăţii şi al Adevărului să aibă milă de cel care scrie aceste calomnii, cât
şi de acei care l-au inspirat şi i-au poruncit să le scrie. Să le deschidă
ochii minţii şi să le lumineze întunericul inimii spre a se îngrozi şi a se
ruşina de faptele lor. Şi spre a se întoarce cu pocăinţă la Cristos ca să li se
ierte fărădelegea şi să le fie mântuit sufletul, ca să nu moară cu acest păcat
neiertat asupra conştiinţei lor.
Iar nouă
să ne ajute să-i putem înţelege, ierta şi iubi până la capăt pe toţi, cum i-a
iubit şi Mântuitorul nostru Isus. Şi să ne putem ruga cu toată sinceritatea şi
curăţia inimii pentru batjocoritorii noştri, cum a făcut şi cum ne-a învăţat
El.
Un
singur lucru ne-a bucurat din tot ce-a scris acolo şi anume acela că cineva a
tipărit undeva primele două volume din Istoria
Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul pentru această mare bucurie şi
biruinţă pe care ne-a dat-o. Deci dacă istoria aceasta a apărut, ea tot va
ajunge odată şi odată la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această
Lucrare Sfântă. Şi din cuprinsul dovedit cu acte şi documente, al acestei
Istorii, se vor putea convinge toţi despre adevărul ei, ca şi despre minciuna
celor ce ne urăsc. Inclusiv Şerban Cionof şi superiorii săi.
Eu îi
doresc din toată inima scriitorului acestui articol să ajungă să citească şi el
această istorie spre a cunoaşte măcar acum la urmă ce adevăr a batjocorit şi ce
jertfă sfântă a călcat în picioare. Sunt convins că dacă le-ar fi cunoscut mai
înainte el şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi păcătuit cu ea
scriind ce a scris.
În ce mă
priveşte pe mine, de acum pot fie să trăiesc fie să mor liniştit, oriunde şi
oricând. Lucrarea Oastei Domnului şi apărarea Cauzei ei pentru care am trăit şi
am suferit de când mă ştiu în ea - este pe deplin şi puternic cunoscută în
lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut îndeplini legământul pe care l-am
pus înaintea Domnului meu Isus Cristos în ziua naşterii mele duhovniceşti. Şi
înaintea părintelui meu Iosif Trifa, în ziua morţii lui trupeşti. Cauza şi
adevărul lucrării Oastei Domnului se găsesc temeinic încredinţate în Mâinile
Puternice şi Iubitoare ale Marelui ei Conducător şi Mântuitorul nostru dulce şi
Viu, Isus Cristos. Numele Lui Cel Sfânt îl poartă ea în numele ei - şi din
pricina acestui Nume Sfânt al Lui, care este peste ea, El o va ocroti şi o va
îndruma cu putere şi cu măreţie şi mai departe până la Biruinţa Lui totală şi
Eternă, cum a făcut-o şi până azi...
Slavă
veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care ai purtat în trecut o
atât de scumpă grijă Lucrării Oastei Tale şi Care îi vei purta la fel şi în
viitor.
Mulţumindu-Ţi
pentru Trecut şi rugându-Te pentru Prezent, noi îţi promitem pentru Viitor
toată dragostea, alipirea şi ascultarea statornică a sufletelor noastre. Pecetluieşte-le
toate acestea cu Harul Tău, cu ajutorul şi sprijinul Tău, pentru împlinirea lor
desăvârşită. Amin.
Slăvit
să fie Domnul.