CAPITOLUL
33
Adevărurile mormântului nemuritor
Oriunde-aş fi,
de-orice Rusalii,
Să vin în trup, în
duh sau vis,
Să-mbrăţişez cu
nori şi lacrimi
Mormântul sfânt -
cum i-am promis;
Şi-aici, un suflet
cu-nfrăţirea,
Să-mi reînnoiesc cu
foc şi dor
Un legământ până la
moarte
Lâng-un mormânt
nemuritor.
De trei
ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici când
colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili
să reîncep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în
care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să-l consemnez
aici. Că nu am a mai aştepta decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi
pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape 70 de ani şi mai că nu-mi
dau seama cum au trecut aceşti din urmă 40 de ani ai mei...
Dar
evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi şi împing tot mai puternic înainte
desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai
Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce
întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost
atât de conştient şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată
atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră, ca acum. Dar parcă nici
Domnul n-a lucrat atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri.
Fraţii
sunt ţinuţi peste tot foarte îndeaproape sub supravegherea autorităţilor.
Convorbirile telefonice, corespondenţa poştală, deplasările fraţilor le simţim
sever şi îndeaproape controlate. Au loc din timp în timp şi de la caz la caz
controale acasă, percheziţii, amenzi, anchete şi ameninţări. Au fost confiscate
Biblii, cărţi şi caiete cu cântări, casete şi benzi cu meditaţii, vorbiri,
rugăciuni şi cântări frăţeşti, corespondenţă - şi orice alt material religios,
mai ales cele în legătură cu mine. Sunt căutate manuscrisele mele, iar cei la
care se află ceva sunt întrebaţi îndeaproape despre relaţiile lor cu mine.
Dar în
acelaşi timp, în mare, Lucrarea Domnului merge înainte. Nunţile nu se mai fac
cu chemări şi vestiri largi ca mai înainte, tocmai pentru a nu se mai aduna
mulţimi mari de fraţi şi surori, ca să nu le dăm prilej să ne acuze de
provocări.
Toate
prilejurile de adunări - botezuri, nunţi, aniversări şi chiar înmormântări şi
parastase care înainte erau folosite din plin pentru adunări mari, acum am
început să la folosim mai restrânse, mai locale, pe regiuni mici, pentru a
evita marile aglomerări. Fraţii s-au înmulţit. Chiar şi în mod restrâns dacă se
adună sunt îngrijorător de mulţi. Mai ales tineret. Lucrul acesta cu cât este mai
îmbucurător pentru Domnul, cu atât este mai îngrijorător pentru potrivnicul
Lui.
Din
cauză că se vede clar o tot mai puternică participare a tineretului în
adunările Oastei Domnului, atacurile împotriva noastră se înmulţesc în număr şi
cresc în vrăjmăşie. Sunt inventate împotriva noastră tot felul de învinuiri
mincinoase şi grave, fără ca nimeni să fie silit să dovedească în vreun fel
acuzele care ni le aduc. Ori să ni se dea nouă vreo posibilitate să ne apărăm
acolo unde suntem învinuiţi. Se iau tot felul de măsuri atât împotriva unor
fraţi şi a unor adunări pe plan local, cât şi împotriva Oastei Domnului şi a
mea, în special, prin unele ziare locale şi mai ales prin ziarul central
"Scânteia Tineretului" din Bucureşti. E de la sine înţeles că aceste
măsuri se iau împotriva noastră tocmai din pricina marelui număr de tineri care
vin la adunările Oastei, pentru a-i îndepărta pe aceştia de Dumnezeu - şi
pentru a-i împiedeca pe alţii să vină la El.
Deşi în
adunările noastre nu s-a spus niciodată nici un cuvânt vătămător pentru
stăpânirea lumească, ci dimpotrivă numai îndemnurile evanghelice de supunere,
de ascultare, de conştiinciozitate, de respect sfânt atât faţă de mai-marii
poporului sau bisericii, cât şi faţă de muncă ori faţă de toate obligaţiile
cetăţeneşti, totuşi suntem învinuiţi de apartenenţe şi activităţi politice şi
antisociale pe care niciodată nu le-am avut. (Din copilărie fiind credincioşi
şi total străini de toate acestea.) Apoi în toate rugăciunile noastre - chiar
şi de acasă şi din singurătate - noi mijlocim cu sinceritate înaintea lui
Dumnezeu pentru mai-marii ţării noastre şi ai bisericii noastre, pentru că aşa
ne învaţă pe noi Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 13:1-4).
Şi
totuşi, iată, suntem socotiţi ca nişte răufăcători, ca "o grupare anarhistă
de indivizi fără căpătâi şi conştiinţă, care şi-au pierdut până şi calitatea de
om" - scornindu-se împotriva noastră cele mai grave şi mai neadevărate
învinuiri şi batjocuri, total inventate şi imposibil de dovedit.
De pildă
o serie de alte articole cu referiri directe şi insultătoare atât la adresa
Oastei Domnului cât şi a mea personală - ziarul Scânteia Tineretului din sâmbătă 25 iunie (Sâmbăta Rusaliilor) a
publicat iarăşi pe o pagină aproape întreagă alte articole pline de alte grave
calomnii şi răstălmăciri.
În
ultimul dintre acestea se făcea o răutăcioasă recenzie asupra cărţii mele Osana, Osana... Şi cel care se pretindea
un mare cunoscător mistifica pasaje întregi - citate ca fiind din carte -
denaturând şi batjocorind întregul ei conţinut. Cine cunoaşte cartea îşi poate
închipui ce nivel moral sau ce competenţă de specialitate avea acel cadru
universitar, Gh. Biltz (tot un nume străin...) care semna acel articol.
Dar el
mai spunea acolo că o anume Asociaţie Culturală dintr-o ţară apuseană a premiat
această lucrare a mea - şi mi-a trimis un frumos premiu în valută pentru ea...
Cred că
şi asta era tot o minciună - sau nu ştiu ce să mai zic - fiindcă de fapt eu
n-am primit absolut nimic de felul acesta...
Eu nu
pot să ştiu ce este adevărat şi ce nu din cele scrise cu privire la premiile
care mi s-ar fi acordat de către o fundaţie particulară din străinătate! Eu
personal, repet, nu am primit nici o înştiinţare de nicăieri despre aceasta.
Poate este un adevăr, poate este o scornire, nu ştiu.
Dar chiar
dacă ar fi un adevărat premiu, eu cred că faptul că cineva dintr-o ţară
civilizată străină apreciază atât de mult pe unul din neamul tău, ar trebui să-l
bucure pe orice fiu al acestui neam. Fiindcă cinstea aceasta se răsfrânge
asupra tuturor. Numai că ura unilaterală şi oarbă îl împiedică pe nenorocitul
care o are, de la orice bucurie. O, dacă ar vedea nenorocitul care face (şi cel
care îl inspiră) acest adevăr!
Chiar pe
cealaltă pagină a aceleiaşi foi se făcea o altă apreciere pentru a altă
distincţie dată de o altă ţară unui alt fiu al Patriei noastre. Dar despre
această apreciere era scris în modul cel mai elogios. De ce oare? Ne întrebăm
şi noi cui foloseşte? De ce poate omul fi atât de nedrept şi de orbit? Dar ce
îngust şi ce necinstit poate judeca omul fără Dumnezeu chiar şi în cele mai
evidente şi clare lucruri! Cum respinge ura chiar şi cele mai frumoase
adevăruri, măcinându-şi singură vasul în care s-a adăpostit...
Domnul
să aibă milă şi de acest amărât scriitoraş şi să-l ajute să mănânce şi el o
pâine câştigată cu o altă muncă mai cinstită - şi el şi urmaşii lui primejduiţi
de el...
Mulţi
fraţi mi-au cerut voie să le răspundă ei în locul meu, celor de la acest ziar
şi de la altele care au mai scris astfel. Unora le-am dat voie, altora le-am spus:
mai bine vă rugaţi lui Dumnezeu pentru iertarea şi mântuirea lor, cum fac eu
însumi... Cred însă că nu mulţi le-au scris, dar că toţi s-au rugat. Şi
Dumnezeu desigur le va răsplăti, după faptele lor. Dar să aibă milă măcar de
urmaşii lor, poate nevinovaţi, căci de multe ori tocmai aceştia ajung să
plătească ei faptele părinţilor lor, după cum scrie Cartea Sfântă:
"Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li se strepezesc dinţii (Ieremia
31:29)".
Dar
chiar a doua zi după apariţia acestui articol din ziarul despre care am scris,
Dumnezeul nostru Puternic şi Fericit ne arăta prin mormântul nemuritor al
părintelui nostru şi profetul Său de la Sibiu, un adevăr de neuitat: că tot ce
ne fac oamenii nouă rău, El întoarce îndată spre cel mai mare bine al nostru. Şi
din orice întristare care ni se face nouă din pricina Numelui Său Sfânt, El
face să iasă pentru noi chiar îndată după aceea cea mai mare binecuvântare.
Iată despre ce este vorba.
După cum
se ştie, la mormântul părintelui Iosif de la Sibiu se fac anual două mari
strângeri frăţeşti aniversare. Una în ziua de 12 februarie, ziua trecerii sale
la Domnul şi a doua în Ziua de Rusalii, ziua Pogorârii Duhului Sfânt, care a
fost declarată de el însuşi Sărbătoarea Oastei Domnului şi lăsată de el prin
testament ca o zi în care fraţii să vină la mormântul său pentru reculegere şi
mângâiere. De data acestor Rusalii, care în acest an se sărbătoreau la 26
iunie, hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori mai apropiaţi şi în mod tainic să
facem un parastas, o rugăciune cu daruri la mormântul celor iubiţi - după bunul
şi străbunul obicei al credinţei noastre. Era şi o datorie creştinească a
noastră faţă de memoria părintelui nostru, dar şi de respectarea unui procedeu
frumos şi evanghelic (Matei 10:42; Marcu 9:41).
Am
hotărât deci împreună cu aceşti fraţi şi cu familia trupească a urmaşilor
părintelui Iosif din Sibiu să ne pregătim cu ceva daruri în Numele Domnului şi
a părintelui pentru fraţii care vor participa, chemând şi pe preotul locului
care împreună şi cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului să facă slujba
obişnuită de rugăciune la mormânt. Iar noi toţi cei prezenţi să-i însoţim cu
glasurile şi cu lacrimile noastre...
Se
obişnuieşte cu aceste ocazii să se dea celor prezenţi în numele neprihănitului
pentru care se face pomenirea aceasta, câte o pâinişoară, o lumânare care se
aprinde în timpul rugăciunii, o batistă ori un ştergar, spre amintire din
partea celui pentru care se face rugăciunea şi reculegerea aceasta. Toate
acestea le-am pregătit din timp. Dar, socotind după toţi anii de până acum,
când participaserăm un număr cam până la cel mult două sute de fraţi - ne-am
sfătuit ca de data aceasta să ne pregătim pentru trei sute de participanţi. Mai
bine să rămână ceva, decât să nu ajungă. Şi aşa s-a făcut.
Dar
când, în dimineaţa Sfintei Sărbători de Rusalii, noi am mers la mormânt după
cum ne pregătisem, acolo încă din zorii zilei, erau sosiţi o mare mulţime de
fraţi şi surori... Eram cel puţin o mie de suflete. Şi încă mai soseau. Mai
veneau grupuri - grupuri, pe jos, cu maşini, cu autobuze... Era şi un timp
frumos, cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc şi unic. Extraordinar ce
minune face Dumnezeu pentru Lucrarea Sa şi pentru alesul Său. Ni s-au umplut
sufletele de lumină şi de putere, cum trebuie să fi fost ale sfinţilor apostoli
în ziua celei dintâi Cincizecimi creştine. Era un vuiet ca atunci. Şi mormântul
acesta nemuritor care este viu şi vorbeşte atât de puternic era acoperit de
flori şi de lacrimi. Florile şi lacrimile nu se usucă niciodată aici.
Ce
deosebire între mormântul părintelui Iosif şi ale marilor săi prigonitori! Ale
acestora sunt acoperite de uitare şi praf şi nu le mai cercetează nimeni
niciodată, pe când mormântul lui, iată... O mare de feţe strălucitoare, de ochi
înlăcrimaţi, de mâini ţinând fiecare câte un mănunchi de flori pentru cel ce
făcuse în Domnul fiecăruia un bine de neuitat! Ce minunate sunt adevărurile şi
învăţămintele acestui mormânt nemuritor!...
Şi peste
80% dintre cei prezenţi sunt tineri în jur de 20 de ani. Tineret frumos, sănătos,
entuziast şi fericit pentru Cristos care umple inimile lor. Ce viitor fericit
pregăteşte Cristos prin Evanghelia Sa acestui neam şi acestei Lucrări a Lui!...
Tinerii
noştri fraţi au pregătit îndată şi o staţie de amplificare fără de care
vorbirile n-ar fi putut fi auzite până la marginile mulţimii de suflete. Şi
astfel de la ora 7 dimineaţa a început programul adunării, transmis prin staţie
pentru a fi auzit de mulţimea care umpluse totul. Erau aici fraţi şi surori
veniţi din toate judeţele ţării. Niciodată - de la 16 februarie 1938 - nu mai
veniseră aici deodată atât de multe suflete. Şi nu mai văzusem o aşa mare
mulţime de fraţi în jurul acestui mormânt. Cum oare i-a înştiinţat deodată
Duhul Sfânt pe toţi?
M-am
uitat peste cei prezenţi până unde i-am putut vedea şi recunoaşte: în afară de
cei patru sau cinci care fusesem aici în 1938 - părintele Vladimir, fratele
Leon Andronic, Ion Opriş... - toţi ceilalţi, dar absolut toţi, erau noi şi
tineri. Alte feţe, dar aceeaşi lumină. Alte inimi, dar acelaşi foc. Alţi ochi,
dar aceleaşi lacrimi. Alte trupuri, dar acelaşi duh. Alte voci, dar aceeaşi
cântare. Alte glasuri, dar acelaşi Cuvânt. Slavă veşnică Ţie, Marele nostru
Dumnezeu şi Mângâietor, cum ştii Tu să lucrezi, cum, faci Tu dreptate! Cum ştii
Tu să dovedeşti în faţa tuturor celor ce au ochi de văzut şi văd, care este
adevărul cel ales şi iubit de Tine. Care este alegerea şi care sunt aleşii Tăi.
S-au
perindat la cuvânt zeci de vorbitori şi de declamatoare tinere şi tineri,
înflăcăraţi, înlăcrimaţi, cutremuraţi, înaripaţi şi puternic inspiraţi şi
însufleţiţi de revărsarea Duhului Sfânt şi de dragostea recunoscătoare.
La urmă
o rugăciune mişcătoare a încheiat totul cu înnoirea acelui legământ pus aici
(acum 45 de ani), lângă mormântul acesta. Între cei de acum şi cei de atunci
parcă nu trecuseră aproape o jumătate de veac de ani. Totul părea atât de viu
şi de proaspăt şi acum ca şi atunci.
Cât de
adevărat este că dragostea adevărată este nemuritoare. Şi că adevăratul
legământ rămâne acelaşi pe vecii vecilor! Sunt alte suflete, dar este acelaşi
ideal divin. Sunt alte vremuri, dar este acelaşi adevăr. Sunt alţi fraţi, dar
aceeaşi Lucrare mântuitoare şi vie spre mântuirea neamului acestuia şi poate a
multor altora. Spre renaşterea bisericii noastre şi poate a multor altora. Spre
mântuirea sufletelor noastre şi poate şi a multora...
Este
limpede că dacă vreodată va veni mântuirea acestui popor şi renaşterea acestei
biserici, acestea nu vor putea veni decât de la Dumnezeu, dar prin Lucrarea
Oastei Domnului. Dacă nu vor veni de la El şi prin ea, nu vor mai veni - poate
- niciodată. Că tocmai aşa a rânduit El. Ce bine se vede şi acum aici!
Preotul
chemat, venit la încheierea adunării frăţeşti pentru îndeplinirea slujbei de
pomenire era unul dintr-o generaţie mai nouă de preoţi, ai Sibiului. Acesta
nu-l cunoscuse pe părintele Iosif, dar căruia desigur i se spusese cu totul
altceva decât adevărul despre acest om şi despre Oastea Domnului. El vedea
pentru prima dată acum adevărul şi realitatea acestei Lucrări uriaşe. A rămas
de-a dreptul uluit văzând şi auzind aici ceva nemaivăzut şi nemaiauzit de el.
Înflăcărat şi el de Duhul Sfânt care se pogorâse atât de puternic peste toţi
cei ce erau aici, a rostit fiecare cuvânt al său neobişnuit de puternic şi de
mişcat, înălţând el însuşi în numele bisericii pe care o reprezenta şi care
cândva îl osândise - înălţând el însuşi numele şi meritele părintelui nostru,
neobişnuit de sus. Pomenind în rugăciunile sale împreună cu numele părintelui
nostru şi numele mitropolitului care l-a prigonit în viaţa sa pământească, a
fost o dovadă evanghelică despre adevăratele noastre simţăminte ascultătoare de
Cuvântul Sfânt: "Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă asupresc pe
voi!..."
La
desfăşurarea slujbei religioase răspunsurile au fost date de către toată
mulţimea fraţilor prezenţi cu lumânările aprinse în mâini. Ce privelişte unică
şi înălţătoare! Ce adevăr unic şi minunat ne grăieşte nouă şi tuturor, astăzi,
Duhul Sfânt şi mormântul acestui profet al Său mereu viu şi mereu proaspăt, în
toţi ochii străluceşte lumina înţelegerii Sale. Şi în toate inimile arde
puternic voinţa împlinirii Lui.
La
încheierea de la ora 3 după-masa, fraţii s-au despărţit îmbrăţişându-se
fericiţi şi sărutându-se pe lacrimile dragostei nemuritoare. Mulţumind lui
Dumnezeu pentru minunea neobişnuită a sărbătorii şi a adevărului pe care îl
trăiseră.
O,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos, slavă veşnică Numelui Tău
Biruitor şi strălucit!
Eu
închei - deocamdată - aici aceste rânduri proşternute la picioarele Tale în cel
mai cutremurător şi mai smerit fel, mulţumindu-Ţi cu toată recunoştinţa de care
este în stare sufletul meu scăldat în lacrimi fierbinţi - pentru tot ce ai
făcut Tu cu noi şi pentru noi. Şi pentru ajutorul pe care mi l-ai dat să ajung
şi eu până aici.
Pentru
aceasta numai Ţie Ţi se cuvine toată slava şi toată mulţumirea, căci numai
datorită Harului Tău s-a făcut tot ce s-a putut face.
Pe tot
drumul pe care îl mai avem de parcurs până la intrarea pe Porţi în Cetate, Te
rugăm, Isuse Doamne, întăreşte-i pe toţi fraţii şi surorile noastre, pe toţi
tinerii şi urmaşii noştri, pentru ca nici unii să nu se poată despărţi şi nici
lepăda de Tine şi de Oastea Ta, în nici un fel şi niciodată. Ci, mărturisind cu
un curaj demn şi sfânt de fiecare dată şi în faţa oricui credinţa şi dragostea
lor fierbinte faţă de Tine - să se întoarcă din faţa tuturor în faţa Ta cu
nevinovăţie şi cu biruinţă.
Ai Tăi
suntem, Dulce Isus, Drag Isus, Scump Isus şi Bun Isus, pe viaţa şi pe moartea
noastră, fiindcă Tu ne-ai răscumpărat prin viaţa şi prin moartea Ta. Ţie dorim
să-Ţi slujim în aşa fel încât la orice oră din zi sau noapte ne-ai chema Tu pe
noi, ori ai veni Tu - noi să-Ţi putem vedea cu bucurie Faţa Ta şi să putem auzi
dulcea Ta primire în Slava Ta:"Veniţi, binecuvântaţii Părintelui
Meu!..."
Ajută-ne
atunci să intrăm fericiţi în moştenirea Împărăţiei Tale, împreună cu înaintaşii
şi urmaşii noştri, în Împărăţia Ta dorită şi scumpă, pentru care împreună cu
Tine şi cu ai Tăi am luptat şi am suferit, am cântat şi am plâns, am trăit şi
am murit, totdeauna crezând în ea şi aşteptând-o.
Cu tot
sufletul nostru îţi aduceam Ţie cele mai nemuritoare cântări şi adoraţii, încă
de pe acest pământ, până când va deveni şi el Cer.
În
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Slavă
veşnică Ţie, Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu Isus Cristos
Amin.
Închei aceste istorisiri aici, încredinţând mai departe tot ce va urma în
Mâinile, în grija şi în Judecata Domnului şi Dumnezeului nostru al tuturor.
Tot ce a
urmat din anul 1984 este scris în Istoria
Oastei Domnului, volumul 4.
Slăvit
să fie Domnul.
Ce
greu a fost în noaptea asta
Ce greu a fost în noaptea asta,
Ce lupte crâncene-am trăit,
Ce-nverşunat a fost vrăjmaşul
Şi ce sălbatic a lovit...
- Acum când se ridică fumul
Şi când putem privi-napoi,
Abia acum vedem ce pierderi:
Câţi sunt căzuţi şi morţi din noi...
...Ne binecuvântăm martirii
De moartea sfântă-nvredniciţi,
Cinstim eroii luptei sfinte
Şi mângâiem pe cei răniţi,
Dar înfierăm pe totdeauna
Spre Judecata de Apoi
Pe toţi cei deveniţi iscoade
Şi slugi străine printre noi!
- Sfânt înger al Recunoştinţei,
Înalţ-o cruce pân’ la cer
Cu numele şi jertfa celor
Biruitori, ce-n veci nu pier,
Să fie-n veci la toţi urmaşii
Îndemn înalt şi luminos
Cum se trăieşte şi se moare
În slujba cauzei lui Cristos!
O, fii şi strănepoţi, urmaţi-i
Pe cei biruitori mereu –
Eroic să vă pomenească
Istoria şi Dumnezeu.
Dar scârbă să vă fie veşnic
De trădători şi de mişei:
Mai bine morţi, decât s-ajungeţi
Vreunii dintre voi ca ei.
Amin.