Criza integrităţii > 9. Realitatea


CAPITOLUL 9
REALITATEA

„Televiziunea este cel mai puternic drog. Încetez să-mi mai trăiesc viaţa în faţa obiectului care mă elimină” (*)
Jacques Ellul

(*) Din The Humiliation of the Word de Jacques Ellul (Grand Raapids: Eerdmans, 1985), p. 120

În timpul acestei crize de integritate, în centrul atenţiei au fost morala, banii şi mesajul, chiar în această ordine, dar nu s-a spus prea mult despre mijlocul implicat, şi anume televiziunea. Se poate să fiu greşit, dar eu cred că televiziunea a ajutat la crearea scandalului. Dacă oamenii implicaţi ar fi fost în oricare alte medii, unele lucruri ar fi fost diferite. Nu încerc să scuz; încerc să explic. Tre­buie să înţelegem rolul pe care l-a jucat televiziunea în producerea crizei integrităţii, deoarece televiziunea con­tinuă să exercite şi astăzi aceeaşi influenţă asupra Bisericii.

Să încep cu câteva amintiri. Am fost privilegiat să cresc în perioada zilelor mari ale radioului, când oamenii îşi planificau activităţile în funcţie de programele de la radio, aşa încât să poată asculta melodiile sau cântăreţii preferaţi. De asemenea, îmi aduc aminte de primii ani ai radioului creştin şi de emisiunile pe care le-am auzit transmise de WMBI, Chicago. Acelea erau zilele marilor Wendell P. Loveless, Ralph Stewart, Robert Parsons, George Beverly Shea şi o întreagă listă de oameni talen­taţi a căror lucrare Dumnezeu a binecuvântat-o în chip minunat. În acele zile, radioul era o parte vitală a vieţii noastre. Ne aducea muzica şi cuvântul vorbit de pretutindeni în lume.

Când au apărut pe ecrane filmele creştine am fost încântaţi. Văzusem noi „filme misionare", dar acest gen de filme era nou. Unele din primele filme nu erau decât lecţii cu obiecte sau o predică în acţiune pusă pe peliculă, sau poate o predică a unui mare predicator. Predica lui Haarry Ironside, „Pune aceasta în contul meu" îmi vine acum în minte. O discuţie aprinsă s-a iscat în presa creş­tină, referitor la faptul dacă Dumnezeu poate binecuvânta filmele creştine, deoarece personajele lor interpretau un rol. A. W. Tozer s-a opus cu pasiune filmelor creştine, dar ele au mers înainte. Acum sunt acceptate în viaţa Bisericii.

Apoi a venit televiziunea cu o nouă distribuţie de personaje, ca Howdy Doody, Kukla, Fran şi Ollie, Captain Video şi Ed Sullivan, plus o serie de reluări ale unor filme vechi, pe care învăţătorii noştri de la Şcoala Duminicală ne avertizaseră să nu le vizionăm la cinematografe. Multe personalităţi de la radio s-au mutat la televiziune, dar au descoperit că televiziunea nu era „radio plus ima­gine". Era un mediu cu totul nou, cu o putere a lui pro­prie, o putere care trebuia ascultată, altfel programele n-ar fi avut succes. Analistul Marshall McLuhan a încercat să explice acest fenomen în cărţile sale, în special în „Să înţelegem sistemul: Extensiunile Omului”, dar era mai uşor să te uiţi la televizor decât să citeşti cărţi despre tele­viziune. Nu toţi au fost de acord cu McLuhan, dar nici n-au putut să-l ignore. După toţi aceşti ani, el ne-a con­vins prea bine că sistemul este mesajul.

Primul program religios pe care mi-l aduc aminte este cel realizat de Percy Crawford: „Tinerii în marş". Era o adaptare după o emisiune de la radio, foarte populară, transmisă duminica după masa: „Biserica pe unde, o emisiune pentru tineri". De asemenea, îmi aduc aminte că l-am urmărit pe Charles Fuller, testând televiziunea în 1950, timp de 6 luni, cu emisiunea „Ora de trezire de modă veche", dar, în cele din urmă, a renunţat. Dintre toţi predicatorii de la televiziune din acea perioadă, poate că Fulton J. Sheen a înţeles cel mai bine cum să folosească noul sistem. Nu sunt de acord cu toată teologia lui, dar cu siguranţă că el a ştiut cum să transmită mesajul. Cu robele sale, cu expunerea sa dramatică, tabla şi creta, el părea că a înţeles mecanismul televiziunii.

Acelea erau zile paşnice, când noi visam să se înfăp­tuiască lucruri mari. Undele radio nu erau aglomerate cu predicatori care să concureze pentru timpul nostru şi mulţi creştini erau convinşi că acest nou mijloc era darul lui Dumnezeu, pentru ca Biserica să atingă lumea cu Evanghelia. Doar dacă am avea bani şi timp, lucrurile s-ar face. O mare perioadă de perfecţiune în domeniul comu­nicaţiilor, anticipând împărăţia milenială, era pe cale să se declanşeze.

Acum, după mai bine de 40 de ani, reflectând la aceste lucruri am tras câteva concluzii, strict personale şi fără baze statistice. Iată-le:

Radioul creştin le-a făcut servicii semnificative atât Bisericii locale cât şi misiunii mondiale, şi ar trebui să continue aşa. Cât despre filme, ele au fost o unealtă folo­sitoare, dar cred că vor fi înlocuite de video. Când vine vorba însă despre televiziunea religioasă, cred că noi, evanghelicii, am pierdut complet barca, pentru că nu ne-am rezervat timp suficient să înţelegem sistemul şi modul său de funcţionare. La fel ca şi comedianţii fără succes, care au încercat să dubleze radioul la televizor, am încercat şi noi să punem Biserica la televizor, dar n-am avut prea mare succes.

Acum, am descoperit două aspecte cu privire la tele­viziune, aspecte care s-au eschivat ani de zile atenţiei noastre. Primul aspect: televiziunea este un mijloc de prezentare, aşa că indiferent ce comunică este transformat în spectacol. Al doilea aspect: televiziunea este o industrie comercială şi numele jocului este banul. Chiar binecunos­cutul director executiv de la televiziune, Fred Friendly, a admis aceasta. El a spus: „Fiindcă televiziunea face aşa de mulţi bani producând ce este mai rău, adeseori nu-şi permite să producă ce este mai bun".

Poate vă întrebaţi unde duce această discuţie, dar vă rog să citiţi în continuare. Nu ne-am gândit la aceste aspecte în anii trecuţi şi acum avem necazuri. Nu putem schimba trecutul, dar poate vom fi capabili să facem ceva pentru viitor.

Prin însăşi natura sa, televiziunea este un mijloc de prezentare. Aceasta nu înseamnă că nu putem învăţa nimic urmărind micul ecran, fiindcă putem (unii chiar învaţă lucruri pe care n-ar trebui să le înveţe). În orice caz, indiferent ce învăţăm de la televizor, aflăm în primul rând din privire şi nu din auzire. Această distincţie este importantă pentru că Biblia subliniază auzirea, nu privirea. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos" (Romani 10:17). Tele­viziunea a ajutat la crearea unei societăţi de privitori, nu de ascultători, oameni fascinaţi de ceea ce văd, nu educaţi de cuvinte.

Primul pas spre căderea omului a fost făcut când Eva a înlocuit ceea ce a auzit de la Dumnezeu („să nu mănânci din el..." - Geneza 2:17), cu ceea ce a văzut (po­mul era „plăcut la vedere" - Geneza 2:9). După cădere Adam şi Eva au fugit şi s-au ascuns când au auzit glasul lui Dumnezeu. În loc de comunicare, cuvântul a fost excomunicare; dar era greşeala omului nu a lui Dumnezeu. De atunci încoace, Dumnezeu, în mod delicat, dar clar, le-a vorbit oamenilor păcătoşi, încercând să constru­iască un pod peste această prăpastie intervenită prin anu­larea tragică a comunicării; dar mulţi oameni nu vor să audă.

Când Fiul omului a fost pe pământ, lucrarea Lui cea mai importantă a fost proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, nu săvârşirea unor minuni. „Dacă are cineva urechi de auzit să audă" (Marcu 7:16). Desigur, minunile Sale erau importante, ca o evidenţă a mesianităţii Sale şi ca o dovadă a marii Sale compătimiri faţă de cei în nevoi; dar vestirea Cuvântului era prima prioritate. Din nefericire, mulţimile doreau să vadă, ele nu doreau să audă. Una din temele principale din Evanghelia după Ioan este con­flictul dintre credinţă şi vedere. Mulţimile de oameni „credeau" în Isus doar fiindcă vedeau minunile Sale, dar Isus nu Se încredea în ei (Ioan 2:23-25). El a încurajat auzirea nu privirea.

Este semnificativ că cel mai mare profet al lui Dum­nezeu, Ioan Botezătorul, a venit ca un glas şi nu ca un făcător de minuni (Ioan 1:12; 10:40-42). El a pus accentul pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În prezentarea lui Isus Cristos către naţiune, Ioan a dat poporului ceva să audă, aşa ca să înţeleagă ce vedeau: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29). Dumnezeu a stabilit ca ceea ce vedem să fie înţeles prin ceea ce auzim, legătura dintre cuvânt şi adevăr este de aşa natură" a spus filozoful Jacques Ellul, „că nimic nu poate fi cunoscut despre adevăr despărţit de vorbire".

În cea mai mare parte, televiziunea separă auzirea de vedere şi creează o lume ademenitoare, ireală, dar care pare foarte reală. Ellul o numeşte „substituirea realităţii". Dacă stingi imaginea şi asculţi numai sonorul, nu ştii ce se întâmplă. Aceasta nu se aplică programelor, care se concentrează în special pe auzirea cuvintelor, ca: „Întâl­nire cu presa", sau „Linia de tragere", şi nici programelor religioase obişnuite. Cu excepţia urmăririi gesturilor şi fizionomiei predicatorului şi a felului în care îşi ţine ultima carte, nu pierzi nimic esenţial din programul reli­gios TV dacă stai cu ochii închişi. De fapt, stând cu ochii închişi, evitând orice altă distracţie, poate că eşti mult mai atent şi te bucuri mai mult de acel program.

Am ajuns la miezul problemei. Dacă cea mai impor­tantă lucrare a Bisericii este predicarea Cuvântului şi cea mai mare nevoie a lumii pierdute este auzirea Cuvântului, atunci de ce trebuie să lăudăm un mijloc ca televiziunea, care se axează pe vedere mai mult decât pe auzire? Ce adaugă televiziunea la lucrarea noastră? Eu spun că nu adaugă nimic, din contră răpeşte foarte mult. Televiziunea pune oamenii lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu într-un context care poate face să dispară realitatea mesajului.

Teoreticianul în materie de comunicaţii, Neil Postman, explică: „Nu numai că televiziunea este spectacol, dar a făcut din acest spectacol, cadrul natural pentru reprezen­tarea experienţei". Indiferent ce program urmărim la televizor, inclusiv un serviciu religios, noi îl urmărim în­tr-un context de distracţie. Nu are importanţă ce program este, chiar un documentar zguduitor, noi nu-l luăm prea în serios. De ce? Pentru că lumea televiziunii nu este „autentică".

Malcolm Muggeridge, fost director la BBC (Com­pania engleză de radiodifuziune), susţine că „acest mijloc, prin însăşi natura lui, nu se pretează pentru scopuri constructive". Educatorii descoperă acum că video-ul nu este unealta magică de învăţat, aşa cum au crezut ei odată. Postman spune: „Ştim acum că emisiunea pentru copii “Sesame Street” încurajează copiii să iubească şcoala, dar numai dacă şcoala este ca “Sesame Street”.

Acum putem să înţelegem de ce televiziunea este o ameninţare pentru lucrarea creştină; lucrarea creştină nu este amuzament şi predicatorul nu este un artist. Adevărata slujire înseamnă implicare; noi ne închinăm în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu şi suntem datori să auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l ascultăm. Când punem religia la televizor, lucrează o forţă subtilă, care transformă totul. Cel care priveşte nu participă la acelaşi serviciu cu oamenii din sanctuar sau din studioul TV. Oamenii din adunare pot fi participanţi; privitorul de acasă este spec­tator. Adunarea este un organism viu, strâns la părtăşie; privitorul este unul care urmăreşte în mod solitar, chiar dacă nu este singur. Religia la televizor nu este aceeaşi ca religia propriu-zisă. Este în întregime un nou fel de religie.

Dar aceasta nu este totul. În timp ce pregăteam acest capitol, ultimul număr al publicaţiei „The Reid Report" a sosit pe biroul meu. Am fost fericit să descopăr că vechiul meu prieten Russ Reid era de acord cu mine. În articolul său de fond (Afacerea Bakker - Ce ne poate învăţa?"), Russ explică concis de ce televiziunea nu este cel mai bun mijloc pentru lucrarea noastră creştină.

„Cred că mulţi oameni implicaţi în biserica electronică sunt cinstiţi şi îşi fac lucrarea dintr-un adânc sentiment de încredinţare. Dar cred, de asemenea, că ei greşesc din patru motive:

1. Biserica electronică foloseşte greşit mijloa­cele. Toate mijloacele de informare, luate ca un întreg, nu sunt mijlocul potrivit pentru a determina oamenii să ia decizii cu privire la Biserică sau orice alt fel de predare personală...

2. Biserica electronică este o denaturare a Biseri­cii. Mesajul bisericii electronice este extrem de sedu­cător. Oamenii sunt mai drăguţi, programele sunt mai atractive. Posibilităţile sunt mai convingătoare. Parcă ar spune: „Vă voi arăta o cale mai uşoară, unde totul este muzică, dans şi minuni...”.

3. Biserica electronică trâmbiţează ceva care rătă­ceşte. Datorită naturii mijloacelor, predicatorul elec­tronic este forţat să reducă predica la lozinci, la o supra-simplificare a adevărului care promite prea mult şi reali­zează prea puţin...

4. Biserica electronică este un evanghelism gre­şit. Predicatorii de la televiziune justifică cererea de fon­duri pe bază că ei ajung la cei care nu merg la biserica. Faptele nu susţin cele afirmate. Într-un studiu făcut de Consiliul Naţional al Bisericilor şi de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, în 1984, s-a estimat că 13 milioane de oameni urmăresc predicatorii de la televiziune, cel puţin o dată în timpul săptămânii. Din aceştia numai un milion erau oameni care nu mergeau la biserică. Dar biserica electronică cheltuieşte cel puţin un miliard de dolari ca să ajungă la aceşti un milion de oameni care nu merg la biserică".

Un alt aspect este tendinţa periculoasă a televiziunii de a fabrica celebrităţi. „Cel mai puternic punct al televiziunii", spune Postman, „este că aduce personalităţi în inimile noastre, nu noţiuni abstracte în minţile noastre". Ceea ce se dezvoltă este o „mentalitate de clubul microbiştilor", în oameni aşa de loiali cauzei, că nici măcar nu vor să ştie adevărul despre idolii lor.

Orice predicator de la televiziune, care vrea, poate să-şi ridice o împărăţie pe cheltuiala altora: pe integritatea conducerii şi pe cinstea şi generozitatea celor care îi ur­măresc programele. Natura umană doreşte cu ardoare după eroii săi şi înfloreşte pe succesul altuia. Apostolii au combătut acest păcat de la început. Când Corneliu a căzut la picioarele lui Petru, apostolul i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om!" (Faptele Apostolilor 10:26). Pavel şi Barnaba au refuzat să fie trataţi ca zei (Faptele Apostolilor 14:8-18). Când regele Irod a acceptat închinăciunea oamenilor, Dumnezeu l-a omorât (Faptele Apostolilor 12:20-23).

Biblia nu încurajează cultul personalităţii. „Găsim că Scriptura dă puţine informaţii cu privire la oameni, dar abundă în informaţiile despre Dumnezeu", scrie Eugene Peterson. „Sfânta Scriptură refuză să hrănească dorinţa noas­tră de a ne închina unui erou. Nu va încuraja dorinţa noastră adolescentă de a ne alătura unui club de micro­bişti. Cred că motivul este clar. Clubul microbiştilor în­curajează o trăire de mâna a doua".

Când combini trăirea de mâna a doua a clubului mi­crobiştilor cu irealitatea televiziunii, sfârşeşti cu un creştinism care este înfricoşător la vedere şi totuşi este sin­gura „religie" pe care o practică unii! Trăiesc din suro­gate şi nu ştiu. Dacă ar fi confruntaţi cu articolul original nu l-ar recunoaşte sau n-ar dori să plătească preţul pentru a-l avea.

“Dar n-au fost oameni salvaţi prin intermediul emi­siunilor de la televiziune?" vor întreba unii. Probabil că au fost câţiva, dar excepţia nu poate fi luată ca regulă. „Nu sunt în favoarea unei născociri ca să scap toată lumea de iad", a scris George MacDonald. “Dacă spune cineva că o minciună ar putea scăpa pe oricine de iad, atunci iadul este fără îndoială cel mai bun loc pentru el. Adevărul este cel ce salvează omenirea".

Când oamenii mă întreabă de ce nu predic la tele­viziune, de obicei zâmbesc şi răspund că am o faţă per­fectă pentru radio. Dar deja am explicat motivul adevărat: nu cred că televiziunea şi lucrarea Evangheliei merg bine împreună. Nu spun că nu poţi învăţa adevărul la televiziune, sau că nu poţi să-l predici, sau că nu poţi să-l cânţi, fiindcă se poate. Sunt oameni deosebiţi care caută să folosească televiziunea în slujire în aceste zile - unii sunt chiar prietenii mei - şi mă rog pentru ei. Totuşi mă întreb dacă n-ar culege mai multe roade folosind aceleaşi sume de bani în alte lucrări misionare.

Raportul NCC/NRB pe care l-a menţionat Russ Reid, descoperă unele aspecte interesante ale lumii religioase de la televiziune. În primul rând, nu sunt aşa de mulţi tele­spectatori cum ar vrea unii să ne facă să credem. Predi­catorii de la TV care afirmă că au o audienţă de 10 sau 20 de milioane de telespectatori fluieră a pagubă. Tele­viziunea religioasă face o slujbă bună întărind ceea ce oamenii cred deja, dar nu are rezultate bune când este vorba de schimbarea sau de consolidarea credinţei. Cei mai mulţi oameni care urmăresc programele religioase sunt membrii unei Biserici, sau cel puţin aparţinători, din care aproape jumătate merg la biserică cel puţin o dată pe săptămână. Numai 6% dintre toţi telespectatorii le trimit o contribuţie regulată predicatorilor de la televiziune, cu o medie de cea 35 $ pentru un contribuabil. Numai 7% au declarat că urmărind programul religios au fost deter­minaţi să se implice mai mult în activitatea Bisericilor, în timp ce 3% au declarat că televiziunea a slăbit implicarea lor.

Cercetările au stabilit că cei mai mulţi oameni urmă­resc programele religioase la televizor, din două motive: (1) să întărească ceea ce cred şi (2) în semn de protest contra lucrurilor urâte prezentate în reclame (homosexualitate, avorturi, pornografie, etc.). În domeniul închină­ciunii, al evanghelizării şi al educaţiei, programele reli­gioase de la televizor n-au avut succes.

Există totuşi un domeniu unde televiziunea religioasă pare să aibă succes: la fabricarea celebrităţilor religioase. Nici un alt mediu nu oferă posibilităţi mai mari pentru afaceristul religios, a cărui principală preocupare este cu totul altceva decât lucrarea Evangheliei.

Mike Yaconelli a descris aceasta de o manieră con­vingătoare, într-un articol intitulat: „Uşa din spate" apărut în publicaţia „The Wittenberg Door":

„Biserica a fost hipnotizată de putere. Stăm cu reve­renţă în faţa reginei frumuseţii, a jucătorului de fotbal, a omului de afaceri bogat şi plătim, nesiliţi de nimeni, milioane, oricui vrea să ne ia banii şi să demonstreze că noi suntem majoritatea: că suntem demni de respect, că suntem câştigători. Permitem cu bucurie acestor personaje ale puterii să călătorească în avioanele lor particulare, cu trupa credincioasă de executivi şi secretare de presă. De bună voie, dăm din bunurile noastre ca să împărtăşim cu bucurie cu ei când beau şi mănâncă cu preşedinţii, când aleargă de la un studiou la altul, când vin şi pleacă de la aeroporturi în limuzine lungi şi negre. Aceste persona­lităţi ale puterii au devenit paraziţii noştri evanghelici. Cu bucurie risipim banii noştri, timpul nostru şi tot ce avem, ca să ne putem făli cu ei în faţa celor care nu cred că noi suntem de fapt învingători. Şi nu este vina lor. Este vina noastră".

Dar mă opresc aici.



Persoane interesate