Criza integrităţii > 8. Rugăciunea de mijlocire


CAPITOLUL 8
RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE

„Dumnezeu nu ne dă niciodată discernământul ca să criticăm, ci ca să mijlocim” (*)
Oswald Chambers

(*) Din My Utmost for His Highest de Oswald Chambers (New York: Dodd, Mead & Co., 1965), p. 328.

Chiar dacă toţi predicatorii noştri ar fi fost ca Ieremia şi toţi conducătorii noştri ca Neemia, tot n-am fi putut rezolva problemele create de criza integrităţii. De ce? Pentru că în spatele predicatorilor şi conducătorilor trebuie să fie mijlocitorii, cei care ţin mâinile lui Dumnezeu şi cer binecuvântările Sale pentru Biserica Lui. O nevoie dintre cele mai mari în Biserică astăzi, este rugăciunea de mijlocire. Avem nevoie de oameni care să intervină ca Moise.

În timp ce pregăteam o serie de mesaje la radio, am fost surprins să descopăr că în Biblie ne sunt relatate cel puţin 25 de momente de rugăciune în viaţa lui Moise. De obicei, ne gândim la Moise ca la un eliberator sau legis­lator, dar uităm că el a fost un mare luptător în rugăciune.

De fapt, Moise este un bun exemplu pentru noi, despre ce înseamnă să mijlocim în folosul celor care au păcătuit. Avem relatarea acestei mijlociri în Exodul 32-33.

Moise era singur cu Dumnezeu pe muntele Sinai ca să primească legile pe care urma să le dea poporului. Dar el era plecat de prea mult timp şi Israel a început să se agite, ca oile fără păstor. Întotdeauna pentru poporul lui Dumnezeu este un timp foarte dificil când trebuie să aştepte şi să umble prin credinţă. Israeliţii i-au cerut lui Aaron să facă ceva, aşa că el le-a turnat un viţel de aur, care să-L reprezinte pe Dumnezeu; şi cu mare bucurie, poporul a declarat o sărbătoare. În sfârşit, se petrecea ceva senzaţional. Era ceva vizibil şi palpabil.

Dumnezeu a văzut toate acestea şi i-a atras atenţia slujitorului Său, Moise. „Scoală şi coboară-te; căci po­porul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat" (Exod 32:7). Părea că venise sfârşitul naţiunii, dar Moise s-a rugat şi Dumnezeu S-a întors din iuţimea mâniei Sale.

Când Moise a ajuns în tabără, a văzut poporul angre­nat într-o orgie religioasă, dansând în jurul viţelului de aur, închipuindu-şi probabil că se închinau lui Iehova Domnul. Cuprins de o aprinsă şi sfântă mânie, Moise a sfărâmat cele două table de piatră, a distrus viţelul şi a judecat poporul. Apoi s-a suit pe muntele Sinai şi a intervenit din nou pentru poporul său. Deznodământul a fost că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei vinovaţi, însă n-a nimi­cit naţiunea şi a acceptat să călătorească mai departe îm­preună cu Israel, iar toate acestea fiindcă Moise s-a rugat.

A mijloci înseamnă a interveni pe lângă cineva în favoarea cuiva. În limbaj creştin, înseamnă să pledezi cu Dumnezeu în favoarea copiilor Săi. Când intervenim pentru alţii, suntem asemenea Domnului Isus Cristos, pentru că aceasta face El astăzi în ceruri (Evrei 7:24-25).

Biserica a avut nevoie întotdeauna de persoane care să mijlocească, pentru că Dumnezeu Îşi conduce lucrarea pe baza rugăciunii. “Dacă s-ar ridica voalul de pe maşi­năria lumii" a spus McCheyne, „am vedea cât de multe lucruri au fost înfăptuite ca răspuns la rugăciunile copiilor lui Dumnezeu". Dumnezeu arată clar că fără rugăciune nu realizăm nimic veşnic, n-are importanţă cât părem de încununaţi de succes. Este imposibil ca Dumnezeu să ajute lucrării care crede că poate înainta fără rugăciunea credinţei! „Fie că ne place sau nu" a spus Spurgeon, „cererea este regula Împărăţiei".

Rugăciunea este vitală nu numai fiindcă Dumnezeu a poruncit-o, dar fiindcă El a stabilit ca prin ea, poporul Său să crească în credinţă şi în atârnare de El, încât toată slava să-I revină Lui. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu depind de rugăciune şi nu sunt jenaţi să admită aceasta; celebrităţile vorbesc despre rugăciune doar atât cât să-i impresioneze pe adepţii lor. Rugăciunea nu este putere în lucrarea unei celebrităţi; mai degrabă doar o mică parte a echipamentului spiritual al unui creştin.

Unul dintre motivele pentru care am intrat în orga­nizaţia „Tinerii pentru Cristos", în 1957, a fost că m-am simţit atras de dependenţa organizaţiei faţă de rugăciune. Am fost impresionat văzând pastori binecunoscuţi şi oameni de afaceri, îngenunchind împreună spre a cere binecuvântarea lui Dumnezeu; şi am fost mişcat în mod deosebit de petrecerea unei nopţi întregi în rugăciune la congresul anual al acestei organizaţii, la Winona Lake. Peter Deyneka Sr., care conducea adunările, ne reamintea adesea: „Multă rugăciune, multă rugăciune! Fără rugă­ciune nu este putere!" Moise ar fi fost de acord cu Peter.

De ce avem nevoie de mijlocitori? Fiindcă prea mulţi oameni ai lui Dumnezeu fac astăzi ce a făcut Israel în zilele lui Moise: se închină viţelului de aur. Luaţi aminte, un viţel de aur, nu unul făcut din lemn sau piatră. Ei se închină marelui dumnezeu - Mamona.

„Au făcut un viţel de aur în Horeb, s-au închi­nat înaintea unui chip turnat, şi au schimbat Slava lor, pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt” (Psalmul 106:19-21).

Mulţi dintre noi suntem atât de obişnuiţi să avem bunăstare, încât ne simţim ofensaţi dacă cineva ne acuză că ne închinăm banilor. În comparaţie cu creştinii din alte părţi ale lumii, suntem bogaţi într-adevăr; şi, într-un fel subtil, dansăm în jurul viţelului de aur şi-i cântăm cântecele noastre de laudă. Prea adesea, banii sunt mă­sura lucrării noastre. Ca şi Israel la Sinai, noi declarăm că ne închinăm adevăratului Dumnezeu, dar imaginea noastră despre Dumnezeu este aurul.

De exemplu, ne lăudăm cu bugetele noastre. Petru a mărturisit deschis: „Argint şi aur n-am" (Faptele Apostolilor 3:6); şi Pavel a scris: „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi’ (2 Corinteni 6:10). Dacă un pastor obişnuit ar vorbi astăzi ca ei, membrii comunităţii lui probabil că ar roşi de ruşine. Un buget mare este o dovadă că Dumnezeu binecuvântează!

După ce am predicat într-o Biserică bogată, care căuta un nou pastor, un membru al comitetului mi-a spus: „Dacă vei fi pastorul nostru, nu vei avea niciodată probleme financiare". L-am asigurat că nici eu, nici soţia mea, nu ne neliniştim despre aceste lucruri, fiindcă Dum­nezeu întotdeauna ne-a purtat de grijă. Am avut însă suspiciunea că Mamona controla pe tăcute pe unii conducători, fie că ceilalţi erau sau nu conştienţi de lu­crul acesta.

De asemenea ne lăudăm cu clădirile Bisericilor noastre. Te mâhneşte să vezi acum pe multe publicaţii ecleziastice şi pe anteturile scrisorilor, fotografii cu clă­diri, ca şi când cărămizile şi mortarul ar fi cele mai impor­tante părţi ale lucrării. Din nefericire, comitetele Bisericilor găsesc mai uşor bani pentru întreţinerea şi extinderea clădirilor decât pentru lucrare şi misiune. Când a vorbit la inaugurarea noii clădiri a Parlamentului, Winston Churchill a spus: „La început noi facem clădirile noastre iar apoi clădirile ne fac pe noi". Cât de adevărată este această afirmaţie!

Nu este nimic rău în sine cu bugetele şi clădirile. Este conform Scripturii să plăteşti pastorului un salariu substanţial, din moment ce lucrătorul este vrednic de plata lui (Luca 10:7); şi este practic să ai o casă-biserică, unde familia să se întâlnească pentru închinăciune şi serviciu. Dar când aceste lucruri devin măsura lucrării şi cel mai important semn de binecuvântare spirituală, noi ne-am construit un viţel de aur. Am schimbat slava nemuritoare a lui Dumnezeu pentru gloria temporară pe care o poate cumpăra banul.

De asemenea, este foarte tulburător să vezi că lucrarea este de vânzare la fel ca orice alt serviciu. Dacă vrei anumiţi cântăreţi creştini, semnezi un contract şi eşti de acord să plăteşti un onorariu, care de obicei este mare. N-am întâlnit pastori care să urmeze acest procedeu, dar presupun că sunt unii. Mă îndoiesc că apostolii sau profeţii au pretins vreodată vreun onorariu.

Avem nevoie de mijlocitori fiindcă valorile noastre sunt confuze. Credem că suntem bogaţi şi că n-avem ne­voie de nimic, dar în realitate suntem „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi" (Apocalipsa 3:17). Suntem de acord cu Isus că este imposibil să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6:24) şi nici nu încercăm. Mai degrabă ne închinăm lui Mamona în locul lui Dumnezeu şi mul­ţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat! Felul extravagant de viaţă al unor persoane de la emisiunile TV, oricât de respingător ar putea fi acesta, este duplicat pe o scară mai mică în multe case şi biserici. Suntem aşa de obişnuiţi cu această tendinţă, încât ea trece neobservată.

Poporul lui Israel a jertfit ca să se poată bucura de vi­ţelul de aur. Oamenii au donat avuţii şi chiar s-au sculat dis-de-dimineaţă pentru ca să mănânce, să bea şi să joace (Exod 32:6). Am întâlnit membri ai unor Biserici care se plângeau când li se cerea să dăruiască pentru misiune („Iar cerşesc?"), dar niciodată nu stăteau în cumpănă ca să aloce o sumă importantă pentru „o vacanţă creştină" sau ca să cumpere o altă „jucărie adultă" de care nu aveau nevoie. Cei ce se vor scula cu greu pentru o oră de rugăciune dis-de-dimineaţă, n-au probleme să se scoale devreme pentru un timp de petrecere. Oamenii jertfesc pentru lucrurile pe care le iubesc cu adevărat.

Dacă ne dezgustă cazul idolatriei şi imoralităţii viţe­lului de aur, la fel de profund ne supără compromisul lui Aaron. El a încercat să se justifice, ca să iasă din această încurcătură, dar Moise ştia că fratele său, marele preot al lui Dumnezeu, era vinovat. Aaron îi reprezintă pe acei conducători religioşi care le dau oamenilor ceea ce doresc ei, în loc să le dea ceea ce au nevoie; care sunt preocupaţi să placă mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu. Cooperarea lui Aaron cu oamenii fireşti l-a făcut probabil cel mai popular om din tabără (Exod 32:1-6).

Cam atât despre nevoia de mijlocitori. Să ne uităm acum la Moise ca la exemplul de mijlocitor de care avem nevoie.

Să începem cu faptul că avem nevoie de un mijlocitor care să petreacă un timp singur cu Dumnezeu, să asculte Cuvântul Său şi să caute slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise. Un mijlocitor nu poate să se grăbească; locul intervenţiei nu poate fi un restaurant cu autoservire. Biserica astăzi cântă: „Fă-ţi timp să fii sfânt", dar câţi dintre noi practică în realitate ceea ce cântăm? În loc să căutăm timp ca să fim sfinţi, folosim ghiduri de devoţiune zilnică. Acestea ne iau doar câteva minute în fiecare zi, pentru un „exerciţiu spiritual". Citim un verset biblic şi câteva „gânduri spirituale" deja digerate şi probabil câteva versuri şi o rugăciune şi apoi ne vedem de drum bucurându-ne că am petrecut un timp cu Dumnezeu.

Obişnuiam să gândesc că acest fel de devotare este mai bun decât deloc, dar mi-am schimbat părerea. Orice lucru care este un înlocuitor pentru Cuvântul lui Dum­nezeu, ajunge să fie primejdios pentru creşterea spiritua­lă. Nu sugerez că folosirea ghidurilor devoţionale este greşită; am o mare colecţie în biblioteca mea şi le folo­sesc. Am şi scris câteva eu însumi. Dar gândurile devo­ţionale trebuie să fie ca un supliment la Cuvântul lui Dumnezeu, nu înlocuitori (surogate) Cuvântului lui Dum­nezeu. Caut o carte devoţională după ce am petrecut un timp citind Cuvântul şi în rugăciune, în părtăşie personală cu Dumnezeu.

„Am atât de multe de făcut" spunea John Wesley, „încât trebuie să petrec câteva ore în rugăciune înainte de a începe". Nu e de mirare că el a zguduit Marea Britanie: ştia cum să mijlocească.

Ca şi Moise, un mijlocitor trebuie să se aştepte să fie înţeles greşit şi criticat. În definitiv, nu poţi fi o persoană populară dacă laşi ca priorităţile tale să te îndepărteze de adunările de comitet, seminarile şi conferinţele la care toţi ceilalţi participă. Este greu de înţeles cum unii pastori de astăzi găsesc timp să se pregătească, pe ei şi predicile lor, când în mod constant aleargă la tot felul de „adăpători evanghelice" ca să binecuvânteze sfinţii. Probabil că nu-şi pregătesc ei înşişi predicile sau nu-şi scriu cărţile. Probabil că se complac să fie nişte fotografii nereuşite: supraexpuse şi insuficient developate.

Un adevărat mijlocitor nu trebuie să fie egoist. Dum­nezeu era gata să distrugă Israelul şi să ridice o nouă naţiune prin Moise, dar Moise a refuzat oferta (Exod 32:10). Dumnezeu a făcut aceeaşi propunere când Israel s-a răz­vrătit la Cades-Barnea şi din nou Moise a spus: „Nu!" (Numeri 14:12). Moise n-a dorit înălţarea lui, el a dorit binele poporului şi slava lui Dumnezeu.

Egoismul este vătămător în sine, dar este şi mai peri­culos când invadează cămăruţa rugăciunii. „Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre" (Iacov 4:3). Ce contrast cu rugăciunea Domnului nostru în Ghetsimani: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta" (Luca 22:42). Rugăciunile egoiste sunt periculoase, pentru că Dumnezeu poate să ne dea ceea ce cerem.

Un mijlocitor eficace se roagă bazat pe caracterul lui Dumnezeu şi pe legământul lui Dumnezeu. (Vă aduceţi aminte că Neemia s-a rugat în felul acesta.) Moise I-a reamintit lui Dumnezeu de promisiunile făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi a subliniat că slava lui Dum­nezeu era în joc, nu gloria naţiunii. Dacă Israel nu ajun­gea în Canaan, celelalte popoare ar fi putut spune: Dum­nezeul lor poate să înceapă lucrurile, dar nu poate să le termine".

Sunt convins că unii dintre noi, cei din lucrarea evanghelică, am scăpat de mânia lui Dumnezeu, numai datorită faptului că El n-a vrut să dea duşmanului mai multe muniţii pentru a se împotrivi Evangheliei. Nu ştiu dacă în mod conştient sau inconştient, ne-am închinat viţelului de aur sau am ajutat pe alţii să se închine lui, totuşi Dumnezeu a fost răbdător cu noi. Cu toate acestea, în această criză, Dumnezeu poate să ne spună şi nouă ceea ce i-a spus lui David: „Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta...” (2 Samul 12:14). Nu voi intra în detalii. Toţi aţi ascultat la radio, aţi urmărit discuţiile de la televiziune, aţi citit ziarele, aţi văzut caricaturile şi fără îndoială v-aţi plecat capetele de ruşine. Eu însumi am făcut-o.

Un mijlocitor eficace confruntă faptele cinstit şi nu este blând cu păcatul. Moise i-a mustrat deopotrivă pe Aaron şi pe copiii lui Israel şi i-a umilit înaintea lui Dumnezeu. El chiar a fost de acord cu executarea a 3.000 de idolatri; aşa ceva noi n-am face astăzi, dar putem folosi acel duh de ascultare de Dumnezeu şi de urare a păcatului. Apoi, el s-a suit din nou pe munte ca să inter­vină pe lângă Dumnezeu şi să se declare gata să moară el în locul lui Israel. „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!" (Exod 32:32). Un mijlocitor cunoaşte grozăvia păcatului şi este gata să plătească preţul ca să ajute pe alţii şi să slăvească pe Dumnezeu.

Ceea ce l-a ajutat pe Moise să înainteze a fost vizi­unea slavei lui Dumnezeu. „Arată-mi slava Ta" (Exod 33:18), I-a cerut Moise lui Dumnezeu pe munte. Scena din vale a fost deprimantă, dar glorioasa revelaţie de pe munte a fost încântătoare. Moise a văzut slava lui Dum­nezeu! Această viziune n-a micşorat păcatele lui Israel (cred că le-a făcut să apară mai hidoase), dar a vitalizat credinţa lui Moise şi i-a dat putere să meargă înapoi în vale şi să ia din nou conducerea.

Într-o zi mohorâtă în timpul recentei crize, am început să mă simt descurajat. Am citit comentariile din presă, am vorbit la telefon cu câţiva prieteni, când duşmanul a început să-mi şoptească: „Oare merită cu adevărat? În toţi aceşti ani, tu şi cei care aţi lucrat la emisiunea “Înapoi la Biblie” v-aţi păstrat mâinile curate şi aţi încercat să-L onoraţi pe Dumnezeu; şi lumea nu pare să cunoască diferenţa. Vă pune pe toţi care lucraţi la emisiuni în aceeaşi ladă de gunoi, pe care o aruncă la groapa de gunoi a primăriei. Nu merită, nu-i aşa?"

Credeţi-mă, a fost ora întunecată a sufletului meu. N-am putut găsi drumul meu înapoi spre lumină până când nu mi-am concentrat toate gândurile şi rugăciunea asupra slavei lui Dumnezeu. Când mi-am dat seama că slava lui Dumnezeu era cu mult mai importantă decât reputaţia oricui, a bugetului sau a lucrării, s-a făcut lumină şi povara a început să se ridice. Domnul mi-a rea­mintit un verset pe care El mi l-a dat într-o noapte când eram la reanimare, între viaţă şi moarte: „Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă" (Psalmul 145:3).

Eu nu înţeleg toate căile Domnului, dar cred că în cele din urmă, într-un fel oarecare, această criză va aduce slavă lui Dumnezeu. Până atunci trebuie să trăim cu ruşinea şi să stăm credincioşi în posturile noastre, slujindu-L pe Dumnezeu. Şi trebuie să ne luăm timp să fim sfinţi şi să mijlocim.



Persoane interesate