CAPITOLUL 7
RECONSTRUCŢIA
„Înainte de a urma
pe cineva ar trebui să căutăm untdelemnul ungerii sfinte pe fruntea lui. Nu
putem fi siliţi spiritualiceşte să ajutam nici un om, în nici o activitate care
nu are pe ea amprenta crucii”
(*)
A. W. Tozer
(*) Din The Root of the Righteous de A. W.
Tozer, p. 19 (Această sursă a fost citată anterior).
Orice
lucrare se ridică sau cade o dată cu conducerea şi acest fenomen include şi
lucrarea Domnului. Când citim Biblia, întâlnim bărbaţi şi femei chemaţi să fie
conducători în momente critice. Unii au avut un succes magnific pentru slava
lui Dumnezeu. Alţii au falimentat mizerabil şi mai mult au înrăutăţit criza.
Istoria
demonstrează că o criză poate produce cel puţin trei categorii de conducători
şi criza integrităţii din zilele noastre nu este o excepţie.
De
obicei, primul tip de conducător care apare este optimistul. El nu simte
durerea şi abordează cosmetic situaţia. Se ocupă numai de suprafaţa pătată şi
convinge repede publicul că, în definitiv, lucrurile nu stau chiar aşa de rău.
„Situaţia nu este chiar atât de serioasă", spune conducătorul nostru
zâmbind. „Doar relatarea lor în presă este mai puţin favorabilă, însă dacă avem
răbdare să aşteptăm, toate se vor termina cu bine şi întreaga situaţie va fi
uitată curând”.
Vă
reamintiţi că Ieremia a avut de-a face cu conducători ca aceştia? „Leagă în
chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace! Şi totuşi nu
este pace”" (Ieremia 8:11). Desigur, unii oameni doresc acest fel de
conducători, fiindcă îi fac fericiţi şi nu le cer sacrificii. Machiavelli a
scris în Prinţul: „Oamenii sunt aşa
de simpli şi aşa de înclinaţi să asculte de nevoile imediate, că unui înşelător
nu-i vor lipsi niciodată victimele pentru înşelăciunile sale".
Conducătorul
din a doua categorie, este ceva mai realist; el admite că sunt probleme
serioase şi promite să îndrepte situaţia, devenind foarte ocupat. Daţi-i un
buget nou şi autoritate şi el va înfiinţa organizaţii noi, va stabili scopuri
noi, va angaja oameni noi, va introduce standarde noi. În timp ce aceste
remedii de scurtă durată sunt fără îndoială mai bune decât inerţia
optimistului, ele sunt totuşi nişte înlocuitori pentru schimbările drastice
care ar fi într-adevăr necesare. Angajarea unui echipaj nou şi alegerea unei
rute noi nu vor salva vasul de la naufragiu. Pericolul este că atât pasagerii
cât şi echipajul pot fi aşa de încântaţi de echipamentul nou, încât să uite că
vasul are nevoie să fie salvat.
Când
scandalul de la PTL a început să ameninţe susţinerea materială din partea
publicului care urmărea programele, un conducător a spus: „Problema serioasă
care stă în faţa emisiunilor, nu este ce s-a întâmplat, dar ce trebuie să facem
în continuare". Apoi el a sugerat că soluţia constă într-o nouă
organizaţie care să stabilească standarde financiare mai înalte. Nimeni nu va
zice că standardele financiare nu sunt importante, dar nu acesta era cel mai
potrivit răspuns. Nu este înţelept să pui un diagnostic şi să scrii o reţetă, fără
ca mai întâi să examinezi pacientul. Personal am o mai mare teamă de o
Evanghelie falsă decât de o revizie contabilă falsificată.
Conducătorul
din a treia categorie este acela de care avem nevoie cu adevărat. El evită
situaţia cosmetică pentru că ştie că este superficială, şi reparaţia rapidă
fiindcă ştie că este temporară. El are curajul să confrunte cinstit problemele,
are înţelepciunea să le înţeleagă, are puterea să întreprindă ceva cu privire
la ele şi are credinţa că Dumnezeu va face restul. Nu-i este teamă că îşi va
pierde prietenii sau că îşi va face duşmani. Nu poate fi intimidat prin
ameninţări, nici nu poate fi cumpărat cu favoruri. El este omul lui Dumnezeu şi
nu este de vânzare. Un asemenea conducător a fost Neemia, un om care ne arată
cum să reconstruim în ziua ruşinii. Neemia era un deportat, un evreu care trăia
în palatul lui Artaxerxes I, regele Persiei. În calitate de paharnic al
regelui, se bucura de prestigiu şi bogăţie, autoritate şi confort. Nu avea
nici un motiv să fie îngrijorat cu privire la cei rămaşi în Ierusalim; şi
totuşi era preocupat de starea lor. De fapt, era atât de îngrijorat încât a
căutat să afle care era situaţia în Cetatea Sfântă. Pentru mine această
preocupare este semnificativă: el a vrut să înfrunte lucrurile cinstit; nu i-a
fost frică de adevăr.
O
problemă actuală este că mulţi creştini nu vor să privească realitatea în faţă.
Ei trăiesc ca într-un vis de devotare, cu ochii închişi pentru adevăr şi cu
urechile ciulite numai la mesajele liniştitoare, care îi asigură că totul este
bine. Faptul că unii străjeri de pe ziduri s-au dus la culcare nu numai că nu-i
deranjează pe unii membri ai Bisericii, dar le sporeşte liniştea. Lipsa de
veşti e semn bun. Dar nu este totul în ordine cu Bisericile, în ciuda
cuvântărilor şi a statisticilor. Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Neemia,
care să fie atât de îngrijoraţi încât să facă cercetări, să pună întrebări,
chiar dacă ştirile nu sunt prea încurajatoare. „Ei mi-au răspuns: “Cei ce au mai
rămas în robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară;
zidurile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile sunt arse de foc”"
(Neemia 1:3).
De ce
trebuia ca Neemia, mâna dreaptă a regelui, să fie îngrijorat de starea a 50.000
de evrei care trăiau la o distanţă de peste 2.000 km? Bănuia că ei erau în
desperare şi ocară? Erau o mulţime de motive pentru ca să nu se implice.
În
definitiv, ce putea face un singur om într-o situaţie aşa de grea? Mai mult, era
vina lui că oraşul fusese distrus cu 150 de ani înaintea lui? Nu, strămoşii lui
au păcătuit şi au adus judecata lui Dumnezeu peste Ierusalim. Ei erau cei ce
respinseseră apelul lui Ieremia şi al altor profeţi şi au persistat în
idolatria lor. Ei erau cei ce au păcătuit, nu Neemia şi generaţia lui. Ce uşor
ar fi fost pentru Neemia să se scuze!
Am văzut
această atitudine de scuză exprimată la mulţi creştini când s-a declanşat
scandalul PTL. Cele mai des folosite pronume erau „ei” şi „lor” în ciuda
faptului că Isus ne-a învăţat să folosim „noi” şi „nouă”. Nu, nu spun că toţi
suntem de vină pentru ce s-a întâmplat; dar vreau să spun că nu putem nega
unitatea noastră în Trupul lui Cristos şi responsabilităţile unora faţă de
ceilalţi. N-are importanţă cât de vinovaţi sunt alţii, ar fi fără inimă din
partea noastră să stăm surzi şi să arătăm cu degetul.
Neemia
era destul de îngrijorat încât să cerceteze lucrurile şi să se identifice cu
poporul său. El a stat şi a plâns. Will Rogers a devenit cunoscut pentru umorul
său, dar el a ştiut de asemenea să şi plângă. Într-o zi dădea un spectacol la
Institutul Milton H. Berry din Los Angeles, un spital specializat în recuperarea
bolnavilor de poliomielită, a oamenilor cu şira spinării ruptă şi cu alte
handicapuri extreme. Desigur Rogers i-a făcut pe pacienţi să râdă, chiar şi pe
cei aflaţi în condiţii grave; dar la un moment dat, a părăsit scena şi s-a dus
la baie. Milton Berry a mers după el ca să-i dea un prosop; când a deschis uşa
l-a văzut pe Will Rogers sprijinit de perete şi plângând ca un copil. A închis
binişor uşa şi după câteva minute Rogers a apărut din nou pe scenă, la fel de
vesel ca mai înainte.
Dacă
vrei să ştii ce este o persoană cu adevărat, pune trei întrebări: Ce-l face să
râdă? Ce-l face să se înfurie? Ce-l face să plângă? Acestea sunt teste bune ale
caracterului şi se potrivesc în special conducătorilor religioşi. Am auzit
oameni spunând: „Avem nevoie astăzi de conducători plini de mânie" sau: „A
venit timpul să practicăm un creştinism militant!" Probabil, dar „mânia
omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu" (Iacov 1:20).
Astăzi
nu avem nevoie de mânie ci de suferinţă, de felul aceleia pe care a arătat-o
Moise când a spart tablele Legii şi apoi s-a urcat pe munte ca să mijlocească
pentru poporul său, ori ca aceea pe care a arătat-o Domnul Isus când a curăţat
Templul şi a plâns pentru oraş. Diferenţa dintre mânie şi suferinţă este o
inimă zdrobită. Este uşor să fii mânios, în special cu privire la păcatele
altuia, dar nu este uşor să te uiţi la păcate, inclusiv la ale tale, şi să plângi
pentru ele.
De ce a
plâns Neemia? Nu din cauză că oraşul părinţilor săi se afla în ruine, ci
pentru că Dumnezeul părinţilor lui era dispreţuit de duşmani. Neemia era
preocupat mai mult de slava lui Dumnezeu, decât de bunăstarea poporului. El s-a
tânguit şi a plâns: a postit şi s-a rugat. Identificarea lui cu situaţia
tragică din Ierusalim, a fost atât de profundă, încât s-a putut citi pe faţa
lui, şi regele a remarcat-o. Mă întreb: câţi dintre noi stăm şi plângem când
auzim că un conducător creştin a păcătuit sau că o lucrare a dat faliment? Mă
întreb câţi dintre noi ne tânguim când urmărim emisiunile şi vedem că
buletinele de ştiri au o zi deosebită pe contul bisericii? Când cineva cade,
mulţi dintre noi, cei aflaţi în posturi de conducere, fugim ca să ne protejăm
propriile noastre nume şi lucrări, dar uităm că Numele lui Dumnezeu trebuie
slăvit. În loc să ne identificăm cu situaţia dureroasă, prea adesea ne
îndepărtăm cât putem mai mult.
Neemia
s-a identificat nu numai cu ruşinea şi suferinţa, dar şi cu păcatele
strămoşilor săi: „Păcatele făcute de noi împotriva Ta", Îi spune el
Domnului (Neemia 1:6-7). Notaţi pronumele „noi” nu „ei”. Dacă, fără îndoială,
nu putem aproba faptele de care sunt acuzaţi unii conducători de la PTL, totuşi
nu putem fi de acord cu atitudinea de neprihănire pe care au adoptat-o mulţi
credincioşi când au auzit vestea tristă. Este orice Biserică sau misiune
creştină fără pată? Şi chiar dacă acţiunile noastre sunt curate, spre gloria
lui Dumnezeu, trebuie să ne împietrim inimile în loc să şedem şi să plângem cu
cei ce plâng?
Neemia a
fost destul de îngrijorat ca să se intereseze, să se identifice şi să
intervină. După ce a stat şi a plâns, a îngenuncheat şi s-a rugat. Ne gândim
uneori la Neemia ca la un model de om de acţiune, dar el a fost şi un om al
rugăciunii. De cel puţin 11 ori ne este relatat în cartea sa că s-a rugat.
Conducătorul care ştie cum să se roage, va şti şi ce vrea Dumnezeu ca el să
facă.
În
Neemia 1:5-11, este redată o rugăciune cu adevărat magistrală. Este o rugăciune
pe care poţi să ţi-o însuşeşti, pentru că atinge nevoile tale de bază. Avem o
mijlocire bazată pe caracterul lui Dumnezeu (Dumnezeule mare şi înfricoşat), şi
pe legământul lui Dumnezeu (Tu care ţii legământul Tău şi eşti plin de
îndurare). Pe baza caracterului şi legământului lui Dumnezeu, Neemia îşi
mărturiseşte păcatele sale şi ale poporului şi îi cere iertare lui Dumnezeu.
Dacă va
izbucni un nou scandal evanghelic, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă noi,
conducătorii de emisiuni, ne-am pleca împreună genunchii la rugăciune, nu numai
pentru lucrările noastre ameninţate, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu? N-am
putea anunţa un mare concert de rugăciuni şi să invităm şi pe alţi lucrători,
pastori şi Biserici să ni se alăture în mărturisirea păcatelor şi căutarea
Feţei lui Dumnezeu? Ca să fiu sincer, mulţi s-au rugat personal şi încă se
roagă; dar probabil ar fi un impact mai mare dacă ne-am ruga şi ne-am
mărturisi păcatele împreună.
Rugăciunea
lui Neemia a fost mai mult decât o rugăciune de mărturisire; a fost şi o
rugăciune de consacrare, fiindcă s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru ca
să îndeplinească tot ce trebuia să fie făcut. Nu ne rugăm cu adevărat în
credinţă dacă nu suntem gata să fim parte din răspuns. „Iar a Celui ce, prin puterea
care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi...”
(Efeseni 3:20, subl. autorului N. Ed.). Nu a fost o situaţie de felul: „Iată-mă,
trimite-l pe fratele meu!" ci „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!"
Aceasta
ne conduce la ultimul aspect al experienţei lui Neemia; el s-a preocupat destul
ca să se implice. El a întrebat şi a cercetat, a stat şi a plâns, a
îngenuncheat şi s-a rugat, apoi s-a sculat şi a lucrat. Era un om cu o inimă
zdrobită, un om cu rugăciuni ale credinţei, cu mâinile ocupate, exact ceea ce
ne este necesar pentru a reconstrui în ziua ruşinii şi ocării.
Uneori
uităm că Neemia a plătit un preţ extraordinar ca să se implice. El a renunţat
la luxul şi siguranţa palatului pentru ruinele şi pericolele Ierusalimului. El
a sacrificat onoarea şi confortul pentru ridicol şi muncă grea. În 52 de zile
el a curăţat dărâmăturile, a reconstruit zidurile şi a reinstalat porţile
Ierusalimului, sarcini despre care duşmanii spuneau că nu le poate îndeplini.
Alexander Whyte a descris perfect modelul de conducător pe care-l reprezintă
Neemia: „Nu începe până când nu calculează costul. Apoi nu se opreşte până nu
termină lucrul". Şi noi putem adăuga că face totul pentru slava lui
Dumnezeu.
Cea mai
impresionantă calitate a lui Neemia este integritatea sa; avea o singură
privire în dedicarea sa pentru sarcina asumată şi „o singură inimă" în
devoţiunea lui faţă de Dumnezeu. Un lucrător destoinic, el n-a fost o
celebritate care să încerce să construiască o împărăţie pentru ei. Când a fost
ridiculizat, el s-a rugat. Când a fost invitat să facă un compromis, el a
răspuns: „Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să cobor" (Neemia 6:3). El
a văzut măreţia lui Dumnezeu, măreţia lucrării şi a refuzat să se ducă.
Neemia a
fost foarte atent cu finanţele. Când oamenii au început să se exploateze unii
pe alţii, el i-a certat şi le-a reamintit felul lui de viaţă (Neemia 5). În
calitate de guvernator, Neemia putea să se bucure de mari privilegii
financiare; dar el a renunţat la ele de bunăvoie şi de dragul lucrării. Şi-a
plătit propriile cheltuieli şi a împărţit bucuros din ce avea cu alte 150 de
persoane care erau la el la masă în fiecare zi. „N-am cerut veniturile cuvenite
dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului" (Neemia
5:18).
Pe
vremea când Neemia era guvernator la Ierusalim, negustori din afară îşi aduceau
mărfurile şi făceau un comerţ profitabil în ziua sabatului (Neemia 13:15-22).
Erau implicaţi şi unii dintre iudei. Guvernatorul putea să se alăture lor şi să
obţină câştiguri frumoase. În schimb el a interzis acest comerţ din ziua
sabatului, făcându-şi numeroşi duşmani. Este bine să ai un conducător care
cunoaşte diferenţa dintre preţuri şi valori şi a cărui conştiinţă nu este de
vânzare.
El ştia
cum să împace atât responsabilităţile cât şi privilegiile slujbei sale:
responsabilităţile să nu doboare spiritul său şi privilegiile să nu-i înalţe
eul său. La fel ca toţi conducătorii buni, el a purtat mai mult decât partea sa
de poveri şi a luat mai puţin decât partea sa de credit. Pentru el munca nu era
un serviciu, era o lucrare; pentru acest motiv, el s-a aşteptat la sacrificii:
privilegiile nu dau niciodată siguranţă" a spus John Henry Jowett. „Mai
degrabă pregătesc condiţiile celei mai teribile bătălii".
Neemia
ştia cum să lucreze cu oamenii şi cum să-i determine să lucreze pentru Domnul.
Orice conducător adevărat creează alţi conducători. El nu-i foloseşte pe
ceilalţi ca să-şi clădească autoritatea; el foloseşte autoritatea sa ca să-i
ridice pe alţii. Neemia (omul tânăr) n-a avut probleme să lucreze împreună cu
Ezra (omul bătrân); administratorul şi învăţatul erau una, fiindcă amândoi era
dedicaţi marii lucrări a lui Dumnezeu.
Când
privim la lucrarea care a fost terminată în 52 de zile şi ştim că lucrătorii,
atât bărbaţi cât şi femei, nu erau de meserie, trebuie să dăm slavă lui
Dumnezeu. Dar să aduci slavă Numelui lui Dumnezeu este tocmai ceea ce trebuie
făcut. Dacă Neemia ar fi adoptat caracterul unor organizaţii religioase
contemporane, ar fi petrecut primele luni fabricându-şi o imagine, aşa ca
oamenii să-l cunoască şi să răspundă directivelor lui. Companiile care se ocupă
de relaţia cu publicul, ne spun că ele pot să transforme un „nimeni" în
„cineva" într-un timp scurt, dacă au un buget corespunzător şi cooperarea
presei. Din fericire, Neemia n-a folosit această cale.
Ce au
realizat acest om şi tovarăşii lui prin harul lui Dumnezeu? Ei au îndeplinit
trei sarcini dificile, pe care, spiritualiceşte vorbind, astăzi Biserica ar
trebui să le realizeze.
În
primul rând, au reconstruit zidurile. Noi, cei de astăzi, care locuim în oraşe
moderne şi suburbii, poate nu apreciem cât de importante erau zidurile pentru
oamenii din zilele lui Neemia. Un oraş cu ziduri era un oraş distinct, un oraş
care se apăra contra duşmanilor. Zidurile stăteau atât pentru apărare cât şi
pentru siguranţă. Unul din cele mai importante lucruri pe care îl făcea un
conducător în zilele acelea, era să întărească şi să extindă zidurile, iar
primul lucru pe care încerca un duşman să-l facă, era să dărâme zidurile. Nu e
de mirare că David s-a rugat: „Zideşte zidurile Ierusalimului" (Psalmul
51:18). Charles H. Spurgeon a spus: „Noul Ierusalim trebuie, în acelaşi fel, să
fie înconjurat şi păstrat de un zid larg de nonconformism cu lumea şi separare
de obiceiurile şi de spiritul ei. Tendinţa acestor zile este de a dărâma
barierele sfinte şi de a face distincţia dintre Biserică şi lume ca şi
inexistentă".
Ceea ce
numesc unii oameni separarea de lume este o adevărată izolare faţă de lume, şi
ceea ce alţii numesc penetrare în lume, poate să nu fie nimic mai mult decât
vechiul compromis, mascat sub un nume nou. Când Biserica, încercând să ajungă
la lume, devine ca lumea şi-a pierdut impactul cu lumea. Ce tragic că noi am
cooperat cu duşmanul la dărâmarea propriilor noastre ziduri! Am pierdut
distincţia noastră şi am distrus propria noastră apărare.
Faptul
că unii credincioşi au practicat o formă extremă de separare nu este o scuză
pentru noi să aruncăm copilul o dată cu apa în care a făcut baie. „Noi nu
trebuie să fim separaţi ci izolaţi", a spus Vance Havner, „mutaţi în mijlocul
răului, dar neatinşi de el". Izolarea este contact fără contaminare. Isus
a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26)
şi totuşi El era „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor" (Luca 7:34).
În
dorinţa noastră de a scăpa de litera legii, mi-e teamă că am îmbrăţişat o
formă subtilă de antinomie (ideea că mântuirea prin har neagă obligaţia noastră
faţă de legea morală) cu rezultate care i-ar fi dus pe genunchi, la rugăciune
pe părinţii noştri: tratarea uşuratică a legământului căsătoriei, adoptarea
stilului de viaţă al „celor bogaţi şi faimoşi", folosirea mijloacelor
lumeşti în comercializarea Evangheliei, ignorarea zilei Domnului, refuzul de a
impune standarde şi chiar diluarea predicilor noastre aşa ca să nu ofensăm
poporul.
G. K.
Chesterton a atras atenţia: “Nu daţi jos gardul până nu ştiţi motivul pentru
care a fost pus". Gardurile şi zidurile nu numai că ţin lucrurile afară;
ele de asemenea ţin lucrurile înăuntru. Biserica întotdeauna îşi pierde
valorile, inclusiv oameni valoroşi, când zidurile despărţitoare sunt dărâmate.
În afară
de reconstruirea zidurilor, Neemia şi lucrătorii săi au refăcut porţile. O
poartă a unui oraş răsăritean era mai mult decât un loc de intrat şi de ieşit;
era de asemenea locul autorităţii, unde oficialităţile oraşului se întâlneau să
discute afaceri. Când Isus a vrut să ilustreze autoritatea Bisericii Sale, El a
spus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui" (Matei 16:18).
Este posibil
să avem porţi fără ziduri, dar porţile nu vor face lucrarea pe care ar trebui
s-o facă. În timpul celui de al doilea război mondial, gardul de fier din jurul
parcului Londrei a fost luat pentru a ajuta eforturilor de război, dar au
rămas porţile ornamentale. În fiecare seară garda îşi făcea datoria să le
închidă ca să nu mai intre oamenii. Zâmbim acum, dar mă întreb dacă Biserica nu
face astăzi acelaşi lucru.
Cele mai
puternice ziduri sunt fără folos dacă porţile sunt slabe, sau dacă portarii
sunt fără grijă şi neloiali. Marele zid chinezesc a fost străpuns de duşmani de
cel puţin trei ori şi de fiecare dată gărzile au fost cumpărate. Biserica are
nevoie disperată de porţi puternice şi de gărzi credincioase.
Aici
este un loc potrivit să spun ceva despre importanţa membrilor dedicaţi din
comitet. În diferitele noastre forme de activităţi, comitetul este cel care
ajută la păzirea porţilor şi are grijă ca tot se face să fie corect din punct
de vedere teologic, organizatoric şi financiar. Multe lucrări au fost ruinate
din cauză că membrii oficiali din comitet nu şi-au făcut datoria.
Nu este
important ca membrii din comitet să fie bogaţi şi renumiţi, ci este important
ca ei să fie cinstiţi şi credincioşi. Ei sunt portarii aleşi de Dumnezeu şi
trebuie să fie atenţi şi curajoşi. Când membrii comitetului sunt intimidaţi de
conducători sau de cei care susţin lucrarea, nu durează mult până când acea
lucrare se destramă. Odată m-am retras dintr-un comitet al unei misiuni (acum
desfiinţată), fiindcă fondatorul a schimbat statutul astfel încât el să poată
conduce după plăcerea lui. Am pierdut un prieten, dar mi-am salvat conştiinţa.
Desigur,
în timpul acestei lucrări Neemia şi colaboratorii săi au trebuit să înlăture
dărâmăturile care îi împiedicau să construiască zidul. Nu aveau nevoie de o
temelie nouă. Tot ce aveau de făcut era să dea la o parte molozul, să cureţe
temelia veche şi să zidească pe ea. Nu era uşor. „Puterile celor ce duc
poverile slăbesc", se plângeau oamenii din Iuda, „şi dărâmăturile sunt multe;
nu vom putea să zidim zidul" (Neemia 4:10).
Importanţa
temeliei nu poate fi subliniată îndeajuns. Ea determină mărimea şi puterea
structurii. Să construieşti un zid fără temelie sau pe o temelie proastă este o
greşeală şi este periculos. Ca să găsească temelia originală, oamenii lui
Neemia trebuiau întâi să cureţe molozul.
Este
foarte uşor să adunăm gunoaie, să ne obişnuim aşa de mult cu ele, încât să
credem că sunt o comoară. Mama face curăţenie în pivniţă în timp ce tata este
la lucru, dar imediat ce soseşte acasă, aduce din nou gunoaiele în pivniţă. În
ciuda existenţei pieţelor de vechituri, sfârşim cu mai multe lucruri decât cu
câte am început.
Înţelept
este conducătorul care recunoaşte gunoiul când îl vede şi are curajul să-l
arunce. Ca şi Israel la Paşte, fiecare lucrare are nevoie de o curăţenie
generală care să o lase mai curată şi mai bună. Probabil că am colecţionat mult
gunoi organizaţional care stă în calea progresului; poate că este gunoi
doctrinal, care întristează pe Duhul Sfânt şi înfrânează puterea Sa. Poate că
întreaga activitate trebuie curăţită de uscături, fiindcă avem prea multe
comitete, prea mulţi oameni, prea multe acţiuni şi nu mai putem găsi temelia.
Să dai gunoiul la o parte nu este o muncă uşoară sau populară, dar este o slujbă
importantă.
Da, tot
ce se ridică, şi cade în acelaşi timp cu conducerea, pur şi simplu, fiindcă
discipolii devin asemenea celor care conduc. O generaţie de conducători
însetaţi de putere, poate păgubi Biserica pentru anii viitori. Ştim de ce avem
nevoie: predicatori ca Ieremia şi Ioan Botezătorul, conducători ca Neemia.
Dar, mai
avem nevoie de ceva, şi anume de mijlocitori, oameni care să intervină ca
Moise. Dacă nu mergem înapoi la rugăciune, nu este speranţă de trezire în
Biserică.