Criza integrităţii > 6. Reproşurile


CAPITOLUL 6
REPROŞURILE

„Predica îi este indispensabilă creştinismului. Fără predică, o parte necesară a autenticităţii lui este pierdută. Deoarece creştinismul este, în chiar esenţa lui, o religie a Cuvântului lui Dumnezeu” (*)
John R. W. Stott
(*) Din Between Two Worlds de John R. W. Stott (Grand Rapids: Eerdmans, 1982), p. 15.

Concluzia mea este că aceşti predicatori falşi au creat creştini falşi, predicând un mesaj fals, determinaţi de motive false. Cam atât despre diagnostic; să vedem acum remediul. Ce fel de predicatori ne trebuie astăzi în Biserică? Şi ce fel de conducători?

Să începem cu predicatorii. Biserica astăzi are nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul.

Este interesant cât de mult se aseamănă aceşti doi oameni şi cât de mult putem învăţa de la ei. Amândoi au fost născuţi pentru a fi preoţi, dar au fost chemaţi să fie profeţi. Dacă ar trebui să aleg, aş prefera să fiu preot decât profet. În definitiv, slujba unui preot evreu era o rutină. Tot ce avea acesta de făcut, era să studieze cărţile lui Moise şi să urmărească regulile şi datele poruncite de Dumnezeu. Erau puţine surprize la altar şi rareori se întâmpla să ai necazuri cu oamenii. Pur şi simplu preotul îşi făcea slujba care îi era repartizată şi se întorcea la cărţile sale.

Nu tot aşa era cu profetul. De la o zi la alta profetul nu ştia niciodată care va fi misiunea sa. Nu numai că trebuia să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuia să înţeleagă oamenii şi timpul în care trăia; trebuia să ştie cum să aplice Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, la timpul lui schimbător. Preotul putea să-şi facă slujba fără să ţină seama de evenimentele zilei, dar profetul nu. El trebuia să ştie ce se întâmplă. Preotul era în siguranţă; profetul era vulnerabil. Preotul putea să-şi ţină gura în­chisă, profetul trebuia să spună mesajul lui Dumnezeu, fie că oamenii doreau sau nu să asculte.

Îţi trebuia curaj ca să fii profet. Atât Ieremia cât şi Ioan Botezătorul au confruntat oameni puternici şi mul­ţimi vrăjmaşe în timp ce vesteau adevărul lui Dumnezeu; amândoi au fost ucişi fiindcă au fost credincioşi acelui adevăr. Din punct de vedere uman, amândoi au falimentat.

Slujba preoţească nu era în principal o slujbă a Cu­vântului, chiar dacă preoţii trebuiau să înveţe pe popor legile lui Dumnezeu. Preoţii dirijau o slujbă „prescrisă". Tot ce aveau de făcut era să urmărească regulile scrise în cărţile lor şi să fie atenţi ca ceremonia să nu devină ritual. Vai, deseori tocmai aceasta se întâmpla!

Preoţii Vechiului Testament aveau de-a face cu exteriorul religiei lor, sacrificiile şi spălatul, dietele şi zilele speciale. Profeţii aveau de-a face cu interiorul. Ei trebuiau să încerce să schimbe inimile omeneşti păcătoase; şi aceasta nu era uşor de realizat. Era multă religie populară în zilele lui Ieremia şi ale lui Ioan Botezătorul, dar ea nu ajungea la inimile oamenilor.

Un profet trebuia să fie radical şi să ajungă la rădă­cina fiecărei probleme. (Cuvântul radical vine din latines­cul radix, care înseamnă „rădăcină"). De aceea Ioan Bote­zătorul a strigat: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor" (Matei 3:10); şi de aceea Ieremia a denunţat profeţii falşi, care aplicau alifie când, de fapt, ar fi trebuit să opereze (Ieremia 6:13-14). Dacă Ieremia şi Ioan ar fi venit ca preoţi şi nu ca profeţi, conducătorii poate că i-ar fi acceptat; dar fiindcă lucrarea lor era profetică, con­ducătorii li s-au împotrivit şi, în cele din urmă, i-au eliminat.

Sarcina principală a preotului era să păstreze trecutul şi să apere starea prezentă. Sarcina profetului era să interpreteze prezentul în lumina trecutului şi apoi să dea o orientare care să ajute la garantarea viitorului. Ioan şi Ieremia au sfidat starea de lucruri existentă pe vremea lor şi au îndrăznit să anunţe că Dumnezeu era gata să clatine şi să schimbe lucrurile. Oamenii care doresc o religie confortabilă nu răspund bucuroşi unui astfel de mesaj.

Fiindcă Ieremia era un profet al inimii, el a privit dincolo de exteriorul religiei evreieşti şi a văzut mai adânc adevărurile spirituale care erau implicate. Evreii îşi venerau Templul dar curând acesta avea să fie distrus (Ieremia 7:4-11). Dumnezeu va construi într-o zi un templu care nu va mai putea fi distrus. Ei slăveau Legea şi legământul, dar Dumnezeu va face un legământ nou, care va fi scris pe inimi şi nu pe pietre (Ieremia 31:31-34). De fapt, va veni ziua când preţiosul chivot al legământului va fi dus departe şi nu i se va simţi lipsa (Ieremia 3:16-17), fiindcă Dumnezeu va locui în poporul Său într-un fel nou şi viu. Chiar circumcizia (Ieremia 4:4) şi jertfele (Ieremia 7:21) vor fi înlocuite cu ceva mult mai minunat, spiritual şi veşnic.

Desigur, toate aceste lucruri erau binecuvântări pentru naţiune; dar ele luau locul credinţei în Dumnezeu. Ieremia vedea ceea ce falşii profeţi refuzau să vadă, că bine­cuvântările lor deveneau blesteme şi îi duceau spre robie: „Voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare care nu slu­jesc la nimic" (Ieremia 7:8).

Dacă vrei să afli ce greu este pentru unii oameni să renunţe la mobila credinţei lor şi să facă loc la ceva nou, doar implică-te într-un program de construcţie sau în­cearcă să muţi o clasă de studiu biblic pentru adulţi în altă cameră.

În primii ani ai pastoralului, Dumnezeu ne-a condus la demolarea clădirii bisericii şi la construirea unui nou edificiu. Fiind tânăr şi zelos, am crezut că oamenii se vor bucura; dar nu s-au bucurat toţi. Faptul că vechea clădire era construită din tablă ondulată (Doamne, Te rugăm, să nu plouă!), făcea ca ea să fie total inadecvată şi e foarte curios că autorităţile în materie de construcţie n-au influ­enţat acea minoritate. Până în ziua când a sosit echipa de demolare, i-am auzit rugându-se: „Îţi mulţumim, Doam­ne, pentru bisericuţa noastră!"

Când privesc înapoi, îmi dau seama că multe momente preţioase erau legate de micuţa clădire: căsătorii, înmormântări, oameni care s-au predat, etc., dar eu doream ca această minoritate să privească înainte, nu înapoi. Această experienţă mi-a dat prima idee despre diferenţa dintre a fi preot şi a fi profet.

Acum câţiva ani, în timp ce citeam profeţiile lui Iere­mia, am făcut o listă cu unele imagini folosite de el, care m-au ajutat să înţeleg mai bine felul de slujire de care ar avea nevoie Biserica, slujire pe care nu întotdeauna o doreşte.

Un distrugător, un constructor, un plantator

„Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împă­raţi ca să smulgi, şi să tai, să dărâmi şi să nimi­ceşti, să zideşti şi să sădeşti" (1:10).

O cetate, un stâlp, un zid

„Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă" (1:18).

Un păzitor şi o cetăţuie

„Te pusesem de pază peste poporul Meu, ca o cetăţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea" (6:27).

Un doctor

„Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza. Nu este nici un leac alinător, în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face vindecarea fiicei poporului meu?" (8:21-22).

O jertfă

“Dar eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie...” (11:19).

Un alergător

„Dacă alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai?" (12:5).

Un păstor

„Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în as­cuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului va fi dusă în robie" (13:17).

Om de ceartă

„Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, un om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara" (15:10).

Ultima imagine îmi dă de gândit: un om de ceartă. Cine vrea să fie certăreţ? După ce am devenit pastor senior la Biserica Moody, am descoperit că amvoanele marcante transformă predicatorii în ţinte. În toată slujirea mea, am fost obişnuit să am o presă bună şi să colaborez bine cu fraţii, dar atunci lucrurile s-au schimbat.

Îmi aduc aminte că am citit într-o revistă religioasă un articol despre mine şi despre lucrarea mea şi mă aud spunând cu voce tare: “De unde au scos aceasta? Nimic nu este adevărat!"

I-am telefonat unui prieten care ştia câte ceva despre luptele dintre fraţi şi el mi-a spus: „Nu te îngrijora! Dumnezeu a interzis ca ei să-ţi aprobe lucrarea. Aş fi fost în­grijorat dacă ei ar fi aprobat-o. Toate acestea sunt noi pentru tine, dar cu timpul vei înţelege. În câţiva ani vei fi unde sunt eu, şi nu te va răni aşa de mult. Vor împuşca prin găuri vechi".

A fost o lecţie dură: dacă eşti credincios în slujba ta, nici chiar unor colegi predicatori poate nu le va plăcea. Dar prietenul meu a avut dreptate: ei ţintesc acum prin „găuri vechi" şi eu abia dacă observ. Ioan Botezătorul putea să spună tare: „Amin!" la fie­care din aceste imagini, dar mă întreb dacă şi eu pot? Mă întreb câţi predicatori ai Cuvântului pot în mod cinstit să spună că ei au o astfel de slujire? Dacă aceste tablouri descriu un adevărat lucrător profetic, se pare că nu sunt mulţi profeţi în aceste zile. Biserica este într-adevăr o or­ganizaţie nonprofetică.

Cei mai mulţi oameni nu vor un profet în apropiere, fiindcă profetul îi face să nu se simtă bine. Un profet plânge când alţii râd, un profet poartă un jug care stă în calea oamenilor şi sparge bibelourile ieftine de pe rafturi. În timp ce mulţumirea de sine controlează conformarea religioasă, profetul este ocupat cu dărâmarea ca să poată construi, cu dezrădăcinarea ca să poată planta. În timp ce conducătorii populari se apleacă după cum bate vântul, profetul stă tare ca un zid, ca să poată conduce naţiunea înainte.

Falsul profet este un negustoraş de aliaje ieftine, dar profetul adevărat este un verificator care aprinde focul şi încinge cuptorul astfel încât să poată testa metalul şi să cureţe zgura. El este un doctor care deschide rănile înainte de a aplica medicamentul. Pe scurt, el este o persoană care creează probleme, descoperind problemele ca să poată rezolva problemele.

Dar, în timp ce slujeşte, el este fără apărare, ca un mieluşel, epuizat ca un alergător de cursă lungă, cu inima frântă ca un păstor plin de dragoste, care îşi vede turma risipită şi exploatată. El plânge ca ei să se poată bucura; el poartă jugul ca ei să poată fi liberi. Ioan Botezătorul ştia ce înseamnă să fii descurajat în lucrare. Când era în închisoarea lui Irod, a trimis câţiva din ucenicii săi ca să-L întrebe pe Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?" (Matei 11:3). Isus i-a transmis lui Ioan un cuvânt delicat de încurajare şi când ucenicii lui Ioan erau departe, El a spus despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.

Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun şi mai mult decât un prooroc” (Matei 11:7-9). Ioan nu era un conciliator, „o trestie clătinată de vânt". Ca şi Ieremia, era un zid de bronz, un stâlp de fier. El nu lăsa ca atacurile oamenilor să-l tulbure sau ca apla­uzele lor să-l influenţeze. Dacă Ioan ar fi cântat pe aceeaşi strună cu religia oficială, poate că mai-marii norodului ar fi vorbit cu Irod să-l elibereze; dar Ioan era prizonierul conştiinţei, nu al lui Irod, şi libertatea în asemenea condiţii ar fi însemnat sfârşitul misiunii lui.

Când religia ta este populară, popularitatea este cea mai importantă parte a religiei tale; şi tu vei fi obligat la compromis pentru a menţine această popularitate. Domnul Isus avea acest adevăr în minte, când a spus: „Cu cine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tova­răşii lor: “V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit”. Căci a venit Ioan, aici mâncând, nici bând şi ei zic: “Are drac!” A venit Fiul omului mâncând şi bând şi ei zic: “Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al va­meşilor şi al păcătoşilor!”" (Matei 11:16-19). Ioan nu era nici un conciliator, nici o celebritate, care să se bucure de haine bogate şi de o elegantă prezentare în palatele regilor. Una din slăbiciunile Bisericii din ulti­mul timp, a fost abundenţa celebrităţilor şi lipsa slujitorilor. Felul în care unii predicatori de la televiziune s-au fălit în mod deschis cu felul lor extravagant de viaţă este o diz­graţie la adresa lor şi a Bisericii. Totuşi puţini conducători religioşi au îndrăznit să-i critice sau să rupă părtăşia cu ei. În definitiv, când ei participau la aceleaşi congrese, împărtăşeau aceleaşi vederi, făceau parte din aceleaşi comitete, era uşor să ignori păcatul şi să numeşti laşitatea toleranţă.

Biserica nu-şi va rezolva criza integrităţii până când conducătorii şi membrii ei nu vor începe să trăiască mesajul Evangheliei aşa după cum îl predică. Predicatorii succesului afirmă că un stil de viaţă îmbelşugată este o confirmare a Evangheliei, dar eu cred că este o contra­zicere a Evangheliei. Nu înseamnă că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii Săi să trăiască în sărăcie, pentru că El „ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele" (1 Timotei 6:17). Dar în lumina naşterii, vieţii şi morţii lui Cristos, şi în lumina suferinţelor şi a nevoilor din lumea noastră de astăzi, cum poate o Biserică să justifice susţi­nerea oamenilor şi lucrărilor care risipesc resursele ei?

Cred că unele din celebrităţile noastre creştine au intrat în probleme morale şi financiare, fiindcă au început să creadă ce spuneau oamenii despre ei. Trebuie să fie greu pentru o celebritate să vină acasă după o adunare sau după un concert triumfător şi să i se spună să schimbe scutecele sau să ducă gunoiul afară. Ioan n-a fost un împăciuitor, o celebritate sau unul care să placă mulţimii. Un profet fals întreabă: „Este me­sajul meu popular?", în timp ce un profet al lui Dumnezeu întreabă: „Este mesajul meu adevărat?" În nici un chip nu poţi să placi mulţimii, aşa că de ce mai încerci? Într-o zi ei vor să le cânţi de nuntă, în cealaltă să le cânţi de în­mormântare. Într-o săptămână se plâng că predicatorul stă prea mult în biroul său şi săptămâna următoare îl dăscălesc că a făcut prea multe vizite! Predicatorul care hrăneşte mulţimea a uitat cuvintele lui Thomas a Kempis: ”Lauda oamenilor buni stă în conştiinţa lor, nu în gurile oamenilor". Cam atât despre aprecierea mulţimii.

Multe acţiuni astăzi sunt guvernate de popularitate şi nu de integritate, de statistici şi nu de Scripturi. O dată ce entuziasmul iniţial s-a răcit, este îndoielnic că misiunea lui Ioan Botezătorul putea să reţină interesul audienţei religioase moderne. Doar un exemplu: el era prea perso­nal; şi nici nu-l interesau comentariile sau gradul de popu­laritate. Singura lui preocupare era aceasta: „El (Cristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3:30).

Creştinul obişnuit probabil că nu realizează cât de importantă este popularitatea în lucrare, în zilele acestea. Când am ajuns pastor senior la Biserica Moody, publiciştii şi directorii de conferinţe au început să mă caute şi să mă curteze ca să scriu cărţi pentru ei şi să vorbesc la adu­nările lor. N-am fost ameţit de atenţia lor. Ştiam că numele şi capacitatea mea erau de o importanţă secundară; fap­tul că slujeam la Biserica Moody era cel mai impor­tant aspect. Numele Bisericii Moody îi va ajuta - credeau ei - să atragă mulţimile şi să-şi vândă cărţile.

Un pastor mi-a telefonat şi m-a întrebat dacă pot să merg la Biserica lui să ţin o serie de predici despre închinăciune. N-am putut să accept invitaţia lui fiindcă pro­gramul meu era foarte încărcat, dar i-am dat numele unui talentat prieten, care conducea seminarii interesante cu privire la închinăciune şi care putea să-i facă un bun serviciu.

“N-am auzit niciodată de el", a spus pastorul.

„Şi ce dacă?" am răspuns. „Până în seara aceasta nici eu n-am auzit de dumneavoastră! Căutaţi o celebritate sau un vorbitor?"

Prietenul meu n-a primit niciodată invitaţia şi, sincer, nici nu i-a păsat. Într-un fel, este paradoxal ca un pastor să dorească pe cineva cu un nume mare care să înveţe oamenii din biserică cum să se închine lui Dumnezeu. Bisericile noastre au nevoie de predicatori ca Ieremia şi ca Ioan Botezătorul, slujitori ai lui Dumnezeu care să stea curajoşi pentru adevăr şi să nu fie intimidaţi de mulţime. Avem nevoie de predicatori de felul celor des­crişi de John Wesley când a spus: ”Daţi-mi o sută de predicatori care nu se tem de nimic în afară de păcat, care nu doresc nimic decât pe Dumnezeu şi nu-mi pasă cât un fir de pai dacă sunt cu seminar sau laici, ei vor clătina porţile iadului şi vor aşeza Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ".

De asemenea, Bisericile noastre au nevoie de condu­cători curajoşi ca Neemia, care să fie gata să trudească din greu la înlăturarea molozului şi să pornească lucrările de reconstrucţie, luând astfel ocara de pe poporul lui Dumnezeu. Predicatorii şi conducătorii trebuie să lucreze împreună, dacă vor ca această criză de integritate să fie rezolvată.

Astfel, să ne întoarcem la Neemia şi să-l considerăm un exemplu ideal de conducător integru.



Persoane interesate