CAPITOLUL 5
RESPONSABILITATEA
„Nu este nimic
atrăgător în Evanghelie pentru omul firesc; singurul om care găseşte Evanghelia
atrăgătoare este omul care este convins de păcat” (*)
Oswald Chambers
(*) Din The Best From All His Books de Oswald
Chambers comp. Harry Verploegh (Nashville: Oliver-Nelson, 1987), p. 141.
Toţi cei
implicaţi în publicistică au ceva de comentat cu privire la predicatori şi
bani, la predicatori şi morală, dar nu spun multe despre adevărata problemă:
predicatorii şi mesajul. Singura persoană pe care am auzit-o menţionând această
problemă teologică, a fost Chuck Colson într-un cuvânt pe care l-a adresat la
Congresul Editorilor de Cărţi Creştine din anul 1987. A mai făcut o declaraţie
asemănătoare şi în cartea sa Împărăţii în
conflict. Iată ce a scris el: „Efectul predicaţii unei teologii false poate
fi dezastruos. Mulţi atribuie căderea lui Jim şi Tammy Bakker lăcomiei,
indiscreţiilor sexuale sau corupţiei puterii. Desigur, aceştia au fost factori
serioşi, care au contribuit la cădere. Dar cauza căderii lor este faptul că de
ani de zile, soţii Bakker au predicat o evanghelie falsă a bunăstării materiale.
În mod tragic s-au autoînşelat ajungând să creadă ei înşişi propriul lor mesaj
fals".
În timp
ce Chuck vorbea în seara aceea, am deschis Biblia la 1 Tesaloniceni 2:3-5 şi am
citit: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe
necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne
încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui
Dumnezeu, care ne cercetează inima. În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am
întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu”.
Slujitorii
Domnului sunt administratori, desemnaţi în mod divin, cărora li s-a încredinţat
Evanghelia". Această numire este un mare privilegiu, dar şi o deosebită
responsabilitate. „Încolo ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie
găsit credincios…” (1 Corinteni 4:2). Această credincioşie implică cel puţin
trei elemente, care trebuie să fie corecte: mesajul („căci propovăduirea
noastră nu se întemeiază pe rătăcire"), motivul („sau pe necurăţie") şi
metoda („nici pe viclenie"). Să analizăm aceste elemente şi să vedem care
este legătura lor cu criza integrităţii.
Mesajul
trebuie să fie corect, şi acest mesaj este Evanghelia lui Isus Cristos,
Evanghelia harului lui Dumnezeu. Există doar o singură Evanghelie, şi ea este
axată pe moartea, înmormântarea şi învierea Domnului Isus Cristos. Evanghelia
(Vestea Bună) este „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi,
...a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni
15:3-4). Păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Isus Cristos sunt iertaţi şi
primesc de la Dumnezeu darul vieţii veşnice (1 Ioan 5:10-13).
Dumnezeu
este atât de gelos cu privire la acest mesaj, încât spune: „Să fie anatema
oricine propovăduieşte altă Evanghelie" (Galateni 1:6-9). Toţi cei ce
schimbă acest mesaj adăugând ceva la el, scoţând ceva din el, sau modificându-l,
sunt învăţători falşi, care sunt necredincioşi faţă de Dumnezeu şi în pericol
de a fi judecaţi de El. Mesajul lor este „rătăcire". Moderna „evanghelie
a succesului" se potriveşte perfect unei societăţi ca a noastră, care se
închină la sănătate, bogăţie şi fericire. Cei care propovăduiesc această
evanghelie, scormonesc ici şi colo în Vechiul Testament ca să scoată la iveală
textele lor justificative şi, în mod intenţionat, resping „tot planul lui
Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 20:27). Evanghelia succesului este un mesaj
ieftin pentru oamenii care caută o reparaţie rapidă a vieţii lor, dar nu o
schimbare permanentă a caracterului lor. A. W. Tozer spunea, pe bună dreptate:
„Se pare că prea mulţi creştini doresc să se bucure de emoţia sentimentului de
a se simţi drepţi, dar nu doresc să sufere consecinţele de a fi drepţi".
De ce
este Dumnezeu atât de preocupat ca noi să predicăm adevăratul mesaj? Fiindcă
Dumnezeu pretinde integritate, şi o evanghelie falsă distruge integritatea. Să
începem prin a arăta că mesajul Evangheliei este în mod vital legat de însăşi
natura lui Dumnezeu. Domnul Isus nu salvează pur şi simplu, El este Salvatorul.
Când schimbăm mesajul lui Dumnezeu, schimbăm şi Dumnezeul mesajului. Dumnezeul
predicatorilor „succesului" nu este Dumnezeul Bibliei şi nici al Bisericii
istorice. Este un dumnezeu fabricat, un idol. A. W. Tozer ne reaminteşte: „Esenţa
idolatriei este reprezentarea gândurilor despre Dumnezeu, gânduri care nu sunt
vrednice de El". Populara „evanghelie a succesului" încearcă să ne
facă să credem că cea mai mare preocupare a lui Dumnezeu este să ne facă
fericiţi, nu să ne facă sfinţi, şi că El este preocupat mai mult de fizic şi
materie, decât de moral şi spiritual. „Dumnezeul succesului" este un comisionar
ceresc, a cărui singură responsabilitate este să răspundă la orice chemare a
noastră şi să se asigure că noi ne bucurăm de viaţă.
Când îi
ascult pe aceşti predicatori, îmi vin în minte câteva întrebări: „Unde este, în
teologia lor, Dumnezeul lui Avraam căruia i s-a cerut să-şi sacrifice singurul
lui fiu? Unde este Dumnezeul lui Isaac, care a acceptat de bună voie să se pună
el însuşi pe altar? Unde este Dumnezeul lui Iacov, ai cărui fii i-au produs
durere şi ruşine? Unde este Dumnezeul lui Moise, care n-a intrat în ţara
promisă fiindcă nu I-a acordat lui Dumnezeu slava cuvenită? Unde este Dumnezeul
apostolilor, care erau arestaţi, bătuţi, şi în final omorâţi, fiindcă nu puteau
să nu vorbească despre Isus? Unde este Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos,
Care a suferit ca nimeni altul “pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit?” (Isaia
53:4). Nu-L găsesc pe acest Dumnezeu în predicile lor. De ce? Din cauză că nu
se potriveşte mesajului lor. Ei au o Evanghelie fără integritate, total
diferită de Dumnezeul pe care ei susţin că Îl reprezintă. O Evanghelie parţială
nu mai este Evanghelie, pentru că nu poate fi o veste bună când Dumnezeu este
lăsat afară.
Ultimul
meu „şef”, Theodore H. Epp, a participat la un congres, la care era programat
să vorbească unul dintre predicatorii populari. Fratele Epp dorea să-l asculte
personal pe acest om renumit, aşa că s-a dus la adunare cu Biblia în mână.
Imaginaţi-vă surpriza sa când l-a auzit pe vorbitor spunând (aici parafrazez):
„Observaţi că n-am Biblia. Am încetat să mai folosesc Biblia la amvon. Oamenii
nu vor predici; ei vor să audă ce înseamnă Dumnezeu pentru noi, în propriile
noastre vieţi”.
Fratele
Epp a fost atât de îndurerat, încât a părăsit sala, a mers în camera lui, a
căzut în genunchi şi I-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru că a participat la
acea întâlnire şi chiar la acel congres. Şi-a împachetat lucrurile, a anunţat
la recepţie şi a plecat acasă.
„Sarcina
noastră nu este să le dăm oamenilor ce vor", obişnuia el să spună.
„Sarcina noastră este să le dăm ceea ce le este necesar şi să încercăm să-i
facem să dorească aceasta". Pentru el, lucrul cel mai important era să vorbească
despre „cuvântul adevărului".
Evanghelia
succesului nu numai că prezintă o imagine deformată a lui Dumnezeu, dar
perverteşte doctrina biblică despre Persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos.
Dumnezeu are tot dreptul să judece pe cei care predică o evanghelie falsă,
fiindcă mesajul Evangheliei L-a costat enorm. Preţul plătit a fost însăşi
viaţa Fiului Său. Domnul Isus Şi-a vărsat sângele pentru ca să satisfacă legea
sfântă a lui Dumnezeu, aşa ca păcătoşii pierduţi să poată fi iertaţi şi
împăcaţi cu Dumnezeu. Domnul Isus n-a murit ca să ne facă sănătoşi, bogaţi şi
fericiţi; El a murit ca să ne facă sfinţi. Să transformi Calvarul într-o carte
de credit sfinţită, care să ne dea ocazia să risipim în plăceri, înseamnă să ieftineşti
cel mai costisitor lucru pe care L-a făcut Dumnezeu vreodată.
Am
menţionat că ultimul ţel al lui Dumnezeu în istorie, este de „a-Şj uni iarăşi
într-unul, în Cristos, toate lucrurile" (Efeseni 1:10). Atunci şi numai
atunci, trupurile noastre vor fi deplin transformate şi eliberate de poverile
acestei vieţi. Ţelul lui Dumnezeu cu privire la fiecare dintre noi, în mod
personal, este ca „noi să fim asemenea chipului Fiului Său" (Romani 8:29).
El doreşte să fim făcuţi asemenea Domnului Isus şi începe acest proces imediat
ce ne-am născut în familia Sa. Pe măsură ce creştem în viaţa creştină,
„...suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul
Domnului" (2 Corinteni 3:18).
Dar
predicatorii succesului nu văd în asemănarea cu Cristos scopul vieţii creştine.
Desigur trebuie să-i stingherească atunci când sunt puşi faţă în faţă cu faptul
că, potrivit mesajului lor, Domnul Isus n-a fost un succes. El n-a fost bogat şi
Şi-a petrecut viaţa identificându-Se cu săracii şi cu proscrişii. El a fost un
„Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa" (Isaia 53:3), nu o celebritate
care să se bucure de o viaţă extravagantă. Poate greşesc, dar cred că dacă
Domnul Isus ar fi astăzi pe pământ, ar condamna stilul de viaţă extravagant şi
împopoţonat al acestor pastori ai succesului şi ai adepţilor lor. În viaţa şi
lucrarea Sa, în învăţăturile Sale şi în special în moartea Sa, Isus Cristos a
respins evanghelia succesului.
Predicatorii
succesului ne dau o imagine deformată a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, a vieţii
creştine şi de asemenea a Bisericii. După ei, Biserica lui Isus Cristos este o
adunare de oameni fericiţi, care se bucură de viaţă. Conform Bibliei mele,
Biserica este o adunare de oameni răniţi, care urmăresc sfinţirea înaintea lui
Dumnezeu şi caută să fie de ajutor unei lumi aflate în nevoi. Da, trebuie să
fie sărbătoare şi bucurie când Biserica se strânge la închinăciune, dar de
asemenea se cer a fi împărtăşite poverile şi spălate rănile, trebuie să fie
vindecate inimile zdrobite. Conform evangheliei succesului însă, creştinii n-ar
trebui să aibă deloc răni.
Biserica
este o familie care se adună împreună pentru încurajare, hrană spirituală şi
disciplină. Este o armată care se adună pentru a fi echipată de luptă şi care
să asculte ordinele de înaintare ale lui Dumnezeu. Este o turmă care caută
protecţia lui Dumnezeu într-o lume periculoasă, o mireasă care îşi exprimă
devotamentul faţă de Mirele ceresc, un grup de sclavi care caută să
îndeplinească voia Stăpânului lor. Ne strângem nu ca să scăpăm de viaţă, ci
pentru a fi echipaţi şi încurajaţi să mergem înapoi în viaţă, cu sarcinile şi
bătăliile ei. Da, avem bucuriile noastre, dar nu acestea sunt scopul principal.
Scopurile noastre sunt sfinţirea şi ajutorarea; fericirea este doar un rezultat
adiţional.
Când
Biserica predică un mesaj greşit, sfâşie lucrurile şi slujirea îşi pierde integritatea.
Nu putem despărţi mesajul nostru de esenţa lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut El
la Calvar, de ceea ce face El astăzi şi de ceea ce va face El în viitor. Dar
tocmai aceasta au făcut vânzătorii de succes. Odată ce îţi fabrici propria ta
Evanghelie, nu mai este mult până începi să o practici şi atunci îţi pierzi
integritatea.
Amintiţi-vă
de procesul descris în 1 Ioan 1:5-10. Mai întâi, îi minţi pe alţii şi încetezi
practicarea adevărului (v. 6); apoi începi să te minţi pe tine însuţi şi pierzi
adevărul (v. 8). În sfârşit, începi să-L minţi pe Dumnezeu şi Îl faci pe El
mincinos, iar drept rezultat pierzi Cuvântul Său (v. 10). Apostolul Ioan a arătat
clar că lucrarea implică integritate şi că nu trebuie să separi mesagerul de
mesaj. Când le separi, atât mesagerul cât şi mesajul îşi pierd integritatea.
Nu este
suficient să predicăm mesajul cel adevărat; trebuie şi să-l predicăm din motive
curate, pentru că propovăduirea noastră nu se întemeiază pe... necurăţie" (1
Tesaloniceni 2:3). New International Version (noua versiune internaţională a
Bibliei) traduce: „din motive necurate". Pavel n-a căutat să le placă
oamenilor, aşa ca să poată deveni un predicator popular, nici n-a exploatat
oamenii ca să devină un predicator bogat. Motivul de bază al lucrării sale a
fost să placă lui Dumnezeu, şi acest motiv l-a împins înainte. El ştia că Dumnezeu
îi încearcă încontinuu inima ca să vadă dacă motivele sale sunt curate.
În Walden,
Henry David Thoreau a scris: „Nu este nici un miros atât de greu ca acela care
emană dintr-o bunătate stricată". Şi puţine lucruri strică bunătatea
noastră atât de mult ca lăcomia, dorinţa de a fi populari şi simţământul
fermecător pe care-l trăim când ne exercităm puterea asupra oamenilor, a celor
ce ne acordă admiraţia lor idolatră. Când motivele sunt necurate, lucrarea este
necurată şi consecinţele sunt tragice, pentru noi, pentru cei ce ne urmează şi
pentru întreaga Biserică.
Probabil
că este imposibil pentru oricine în această lume să lucreze absolut din motive
pure, dar prin harul lui Dumnezeu putem încerca. Când constatăm că rezistăm la
critică şi cultivăm lauda, ştim că ceva este greşit. Când începem să credem cu
adevărat toate cuvintele bune pe care le spun oamenii despre noi, suntem în
pericol. Dacă inimile noastre stau drept înaintea lui Dumnezeu, lauda ar trebui
să ne umilească, nu să ne flateze.
În
ultimii ani, Biserica a avut prea multe celebrităţi şi prea puţini slujitori,
prea mulţi oameni cu multe medalii, dar fără cicatrice. Dacă te uiţi la viaţa
lor şi asculţi mesajele lor, nu vei şti niciodată că Evanghelia este despre un
evreu umil, sărac, respins şi crucificat; nici nu vei bănui că El a spus: „Ferice
de voi care sunteţi săraci pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a
voastră" (Luca 6:20), sau: „...vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi
primit aici mângâierea” (Luca 6:24). O celebritate religioasă îşi fabrică
mesajul care îi va mări popularitatea şi probabil îi va înmulţi venitul. Un
slujitor adevărat este preocupat de integritate, atât de integritatea sa
personală cât şi de integritatea mesajului.
Într-un
capitol viitor voi avea mai multe de spus despre pericolul banilor şi al
puterii pentru un slujitor al lui Dumnezeu. Să vedem acum, a treia preocupare a
lui Pavel: metodele trebuie să fie corecte.
Nu este
loc pentru „viclenie" în slujirea Evangheliei. Înşelăciunea nu-şi are
locul în propovăduirea Evangheliei. Frauda şi credinţa nu merg împreună. Am
auzit creştini sinceri spunând: „Nu-mi pasă care sunt metodele voastre atâta
timp cât mesajul este curat!" Ei ar trebui să ia în considerare faptul
fundamental că mesajul ajută la determinarea metodei. Unele metode în slujirea
Evangheliei nu sunt demne de Evanghelie. Cuvântul grecesc viclean, tradus,
înseamnă momeală de prins. În toată activitatea lui cu oamenii, Pavel a fost
deschis şi cinstit. El nu a încercat să-i prindă cu o momeală aşa ca să-i agaţe
de Evanghelie. Un prieten de-al meu făcea parte din comitetul de conducere al
unei Biserici păstorite de un pastor popular şi de succes. L-am întrebat de ce
pastorul său nu predică niciodată despre păcat, pocăinţă sau judecată.
„Pentru
că ştie că cei mai mulţi oameni n-ar asculta astfel de predici", a răspuns
prietenul meu. „El îi “momeşte” cu predicile sale despre prosperitate şi apoi
membrii comitetului lucrează în spatele scenei să fie siguri că oamenii înţeleg
Evanghelia".
Nu
găsesc acest fel de slujire nicăieri în activitatea Domnului Isus, a ucenicilor
Săi, a Bisericii primare. Domnul Isus folosea uneori imagini interesante ca să
atragă atenţia oamenilor, dar întotdeauna i-a confruntat cu păcatele lor. A
câştigat atenţia femeii de la fântână discutând despre „apa vie", dar a
pus-o faţă în faţă cu păcatele ei. „Du-te şi cheamă pe bărbatul tău să vină
aici" (Ioan 4:16). Domnul Isus era departe de a fi un pastor al
succesului. De fapt unele din mesajele Sale au fost aşa de acuzatoare, încât
ascultătorii Săi au vrut să-L omoare. Predici care măgulesc păcătoşii nu vor
avea niciodată ca rezultat mântuirea lor. Am auzit odată un evanghelist care îi
felicita pe oamenii ce veneau în faţa amvonului spre a discuta cu consilierii
pregătiţi să dea îndrumări; în timp ce el îi felicita, de fapt contrazicea
chiar Evanghelia pe care o predicase. Predicarea adevărată a Evangheliei Îl
slăveşte pe Dumnezeu şi îl condamnă pe păcătosul pierdut; nu încurajează
mândria păcătosului. Mai presus de orice, eul păcătos al omului trebuie să fie
zdrobit înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu; şi mesajul Evangheliei tocmai
aceasta învaţă. Înainte ca să credem vestea bună despre Domnul Isus, trebuie să
acceptăm vestea rea despre noi înşine.
Măgulirea
a fost denumită ca „manipulare, nu comunicare". Când începem să manipulăm
oamenii în loc să-i slujim, încetăm să mai fim ispravnicii credincioşi ai
Evangheliei şi le răpim oamenilor ocazia de a lua decizii responsabile pentru
Isus Cristos. Domnul Isus şi apostolul Pavel au convins oamenii; ei nu i-au
sedus, nu i-au constrâns, nu i-au exploatat. Evanghelia neagă capacitatea
păcătosului de a se salva el însuşi, dar nu îi ia responsabilitatea de a
asculta poruncile lui Dumnezeu.
Măgulirea
este numai un mijloc pe care acei pastori îl folosesc ca momeală în undiţa cu
care prind peştii imprudenţi. Un alt şiretlic este să oferi răspunsuri simple
la întrebări foarte complexe. Predicatorul care strigă: „Isus este
răspunsul!" face, fără îndoială, o declaraţie adevărată. Dar el procedează
la fel ca doctorul care le spune pacienţilor din sala de aşteptare: „Operaţia
este răspunsul". Este pură demagogie, chiar dacă este susţinută cu un
verset biblic.
Cineva,
cred că Mark Twain, a spus că minciuna aleargă în jurul pământului în timp ce
adevărul abia îşi trage cizmele. Şi avea dreptate. Natura umană căzută doreşte
să creadă minciuni, în special „minciuni religioase", care fac drum uşor
demagogului. James Fenimore Cooper a definit demagogul ca „unul care îşi vede
de propriile sale interese în timp ce afectează un devotament mare faţă de
interesele oamenilor". Dintre toţi demagogii, cei religioşi sunt cei mai
vrednici de dispreţ. Ei ştiu cum să pună momeala în undiţă.
Abia
intrasem cu soţia mea într-un hotel unde aveam rezervată camera, în Orlando,
Florida, când o tânără prietenoasă s-a apropiat de noi şi ne-a oferit un
transport gratis la Disney Park. „Radarul" meu a intrat imediat în
funcţiune şi am întrebat-o: „Ce trebuie să facem în schimb pentru această
favoare?" Atunci adevărul a ieşit la iveală: tot ce aveam de făcut era să
acordăm câteva ore din vacanţa noastră ca să vizionăm un film şi să vizităm un
teren unde urma să se construiască un nou cartier de locuinţe. Aceşti
beneficiari de pe urma construcţiilor ştiau cum să pună momeala în undiţă, dar
cel puţin erau cinstiţi. Aceasta este mai mult decât pot spune despre unii predicatori.
Din
nefericire, mulţi creştini, puşi faţă în faţă cu o lucrare, nu ştiu să
gândească teologic şi să pună întrebări exacte. Le lipseşte discernământul
spiritual, iar pe de altă parte n-au încredere în cei care au acest
discernământ. Pastorul credincios care îşi avertizează turma cu privire la un
predicator de succes, mai mult ca sigur că va auzi comentarii de genul: „Oh,
eşti gelos pe succesul lui! Ţi-e teamă că vom începe să-i trimitem bani!"
Când
eram în primele săptămâni, în calitate de pastor senior la Biserica Moody din
Chicago, am fost surprins când unul din vechii membri m-a întrebat: „Când îl
veţi invita pe…….. să vorbească aici?" şi mi-a spus numele unui cunoscut
vorbitor la televiziune a cărui teologie şi etică le consider deplorabile.
„Niciodată",
am răspuns. „Nu vreau ca oamenii să creadă că această Biserică este de acord cu
mesajul sau cu stilul lui de viaţă".
“Dar el
va atrage o mare mulţime”.
“Noi nu
suntem aici să atragem o mare mulţime", am spus. “Noi suntem aici ca să
construim o Biserică. El nu ne poate ajuta”.
Nu l-am
mai văzut prea des pe acel membru în anii care au urmat. Ce tragic că i-a
lipsit capacitatea de a detecta frauda religioasă când a întâlnit-o, chiar
dacă în viaţa sa a avut parte să asculte pe unii dintre cei mai buni
predicatori şi învăţători ai Bibliei. Şi nici nu a vrut să accepte evaluarea
pastorului său. Din fericire, a fost o excepţie.
Ceea ce
credem, determină felul de a ne comporta, şi amândouă determină ce vom deveni.
Dacă credem adevărul, adevărul ne va sfinţi (Ioan 17:17) şi ne va face liberi (Ioan
8:31-32). Dacă credem minciuni, treptat vom deveni o minciună, deoarece ne
pierdem integritatea şi începem să practicăm duplicitatea. Este un principiu
fundamental că vom deveni asemenea dumnezeului căruia ne închinăm. Dacă este un
dumnezeu fals, vom deveni falşi. „Ca ei (idolii falşi) sunt toţi cei ce-i fac,
toţi cei ce se încred în ei" (Psalmul 115:8).
„Copilaşilor,
păziţi-vă de idoli" (1 Ioan 5:21).