CAPITOLUL 4
REEXAMINAREA
„Primul pas spre
cădere al oricărei Biserici începe când Biserica renunţă la înalta opinie
despre Dumnezeu”
(*)
A. W. Tozer
* Din The Knowledge of the Holy de A.W.Tozer
(New York: Harper and Row, 1961), p. 18
Rafael
picta faimoasele sale fresce la Vatican, când doi cardinali s-au oprit să se
uite şi să-şi spună părerea:
„Faţa
apostolului Pavel este prea roşie", a spus unul.
Rafael
i-a răspuns: „S-a înroşit când a văzut în mâinile cui a căzut Biserica”.
Ieremia
s-ar fi identificat cu acest răspuns. „Sunt ei ruşinaţi când săvârşesc
urâciuni?" - întreabă el. Apoi tot el răspunde: „Nu roşesc şi nu ştiu de
ruşine!" (Ieremia 6:15; 8:12).
De ce au
acceptat copiii lui Iuda, fără să roşească, un sistem religios care L-a
detronat pe Dumnezeul cel adevărat, care îi făcuse mari? Ieremia explică ce s-a
întâmplat: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cine
poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). Cu alte cuvinte, inima problemei este
problema inimii; şi tu şi eu avem acelaşi fel de inimă. Scena şi textul pot fi
diferite, dar actorii nu s-au schimbat din zilele lui Ieremia. Oamenii din Iuda
şi-au urmat calea inimii lor şi s-au aruncat cu capul în jos într-o religie
falsă, care le promitea exact ceea ce doreau ei. Conducătorii lor şi-au urmat
pornirile inimilor lor şi au cedat la acele pofte nesăţioase, interioare, care
stau la pândă în fiecare dintre noi: dorinţa după putere, bogăţie şi
popularitate. Poate că aceşti oameni nu s-au văzut ca profeţi falşi, dar de
fapt aceasta erau. Poate că ei erau sinceri când îşi împărtăşeau visurile şi
răspândeau viziunile lor, şi totuşi ei conduceau poporul pe calea pierzării.
Când ei îl persecutau pe Ieremia, credeau că fără îndoială slujesc Domnului.
Văzând
că inimile lor erau aplecate spre păcat, Dumnezeu le-a trimis „o lucrare de
rătăcire, ca să creadă o minciună" (2 Tesaloniceni 2:11), deoarece plata
pentru respingerea adevărului este acceptarea minciunii. Cea mai mare judecată
pe care Dumnezeu poate s-o reverse peste poporul Său este să-i lase pe oameni
în voia lor „El le-a dat ce cereau, dar a trimis o molimă printre ei" (Psalmul
106:15). Succesul reformei lui Iosia a lăsat în urmă o atmosferă prielnică
pentru ca aluatul ipocriziei să dospească, şi el a crescut repede.
Cred că,
în parte, criza de integritate a Bisericii din zilele noastre este rezultatul
falsului succes al mişcării evanghelistice din ultimii ani. Este o declaraţie
radicală, ştiu, dar cred că poate fi susţinută. Într-o carte scrisă cu un
deosebit spirit de observaţie, care este mai relevantă acum decât în 1980 când a
fost publicată, Jon Johnston scrie: „Popularitatea evanghelistică curentă
reprezintă o puternică presiune pentru compromiterea valorilor biblice de
dragul acceptării sociale". Apoi adaugă: „Gradul nostru de compromis a
atins proporţii epidemice".
Ceea ce
unii oameni ai Bisericii consideră „succes", pentru alţii este judecata
lui Dumnezeu. El ne lasă să avem propria noastră cale şi noi începem să
descoperim că bunurile noastre sunt de fapt obligaţiile noastre. George
MacDonald a spus: „În orice întreprinde fără Dumnezeu, omul trebuie ori să falimenteze
în mod mizerabil, ori SĂ AIBĂ UN SUCCES ŞI MAI MIZERABIL" (sublinierea
îmi aparţine). Cântăriţi această afirmaţie şi luaţi apoi în consideraţie ce
le-a spus Domnul, prin Maleahi, conducătorilor religioşi de pe vremea sa:
„Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! Dacă nu veţi asculta,
dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor,
voi arunca în voi blestemul, şi voi blestema binecuvântările voastre; da le-am şi
blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea" (Maleahi 2:1-2).
Să
retragă binecuvântările ar fi o judecată suficientă; dar este o judecată teribilă
când Dumnezeu ia în considerare schimbarea binecuvântărilor în blestem. Închipuiţi-vă,
oamenii sunt atât de orbi faţă de voia lui Dumnezeu, încât se bucură de
lucrurile care, eventual, îi vor distruge! Dar când poporul Domnului a încetat
să-L mai glorifice, El trebuie să judece păcatul lor. „Căci înaintea lui
Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului" (Romani 2:11). “Domnul va judeca
poporul Său" (Evrei 10:30). Când cineva preţuieşte mai mult darul decât pe
Dăruitor, darul devine un idol şi el începe să se închine şi să servească
„creatura în locul Creatorului" (Romani 1:25). Idolatrie înseamnă să
trăieşti cu înlocuitori şi Dumnezeu al Cărui Nume este Gelos (Exod 34:14), pur
şi simplu nu-i tolerează. Să luăm în considerare câţiva „înlocuitori evanghelici"
care au jefuit Biserica de integritatea ei. Trebuie să vă avertizez: câteva din
lucrurile pe care le voi menţiona reprezintă un procent atât de ridicat în
viaţa creştină modernă, încât s-ar putea să fiţi şocaţi şi ofensaţi de această
listă. Vă rog să fiţi răbdători; face parte din diagnostic.
În
fruntea listei, cred că este dorinţa Bisericii de a fi acceptată şi aprobată de
lume în general şi de „oameni importanţi" în special. În ultimii ani, am
căutat aplauzele oamenilor nu aprobarea lui Dumnezeu, şi multe activităţi au
depins de „celebrităţi creştine" ca să primească atenţia şi sprijinul
poporului lui Dumnezeu. Altădată, trei lucruri erau importante pentru succesul
serviciilor noastre: oameni umpluţi de Duhul Sfânt, iubitori de oameni şi gata
să dea slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a crezut că ar fi nevoie de includerea în
program a unor personalităţi faimoase ca stele de cinema, atleţi de renume,
prezentatori binecunoscuţi, de la care se aştepta să pună o vorbă bună pentru
Dumnezeu. Este îndoielnic că toţi aceşti oameni faimoşi erau cu adevărat
mântuiţi. Probabil că ei foloseau organizaţiile noastre ca să-şi facă lor
înşişi reclamă, iar acum putem să ne uităm în urmă şi să vedem consecinţele.
A. W.
Tozer a numit aceasta: „concepţia cerealelor" pentru evanghelizare; aşa
după cum mănânci cereale pentru că John Jones mănâncă cereale aşa ar trebui să
fii creştin pentru că John Jones este creştin. Această concepţie este ideală
pentru o societate ca a noastră, care se închină succesului şi are încredere în
mărturisirile personale. Totuşi, când accentul este pus pe faima martorului,
nu pe credinţa lui sau a ei în Cristos, ceva trebuia să fie greşit; şi a fost.
Am descoperit că aceşti oameni erau numai celebrităţi de admirat nu eroi de
urmat, că felul în care trăiau, prea adesea contrazicea ceea ce spuneau. Da,
suntem jenaţi, dar nu putem arunca blamul decât pe noi.
La bază
a stat o problemă de integritate; reputaţia era mai mare decât caracterul, iar
popularitatea şi capacitatea de a atrage mulţimile erau mai importante decât
stilul de viaţă creştin. Şi această concepţie a făcut ca lucrurile să meargă pe
alături de brazdă. Era o formă subtilă de pragmatism religios: sunt rezultate,
deci, Dumnezeu trebuie să-Şi dea binecuvântarea. Atâta timp cât prindem peşte,
ce importanţă are ce fel de undiţă sau ce fel de momeală folosim?
Câtva
timp au fost prezentate stele de cinema şi atleţi; apoi au început să apară
politicienii. Ce încântată a fost Biserica atunci când predicatori
binecunoscuţi au fost invitaţi la Casa Albă! Cât de extraordinar a fost că bărbaţi
şi femei, puşi în funcţii înalte, citau din Biblie sau declarau în presă că
erau născuţi din nou! Pentru unii dintre ei, mărturisirea lor era adevărată şi
mulţumim Domnului pentru ei; dar pentru mulţi alţii a fost doar o altă metodă
de a atrage atenţia publicului creştin şi de a culege mai multe voturi.
„Dreptul religios" a fost o forţă de care politicienii au trebuit să ţină
seama. „Şi dacă nu poţi să-i înfrângi, alătură-te lor!" a devenit o metodă
ca şi o banalitate.
Când a
apărut televiziunea, „concepţia cerealelor" a. primit un nou avânt.
Televiziunea este un mijloc de prezentare, şi exact aceasta este „concepţia
cerealelor" - prezentare. Conducătorul religios, cu aureola potrivită, a
avut succes, pentru că asistenţa care privea era deja pregătită pentru el.
Publicul creştin devenise atât de obişnuit cu spectacolul religios, cu
celebrităţile şi cu mesajul „folk", încât tranziţia a fost foarte uşoară.
Am creat un monstru puternic, cu o poftă nesăţioasă, pe care trebuia să-l
hrănim. Biserica îşi avea propriul ei cult al personalităţii, care rivaliza cu
tot ce putea oferi Hollywood-ul, şi milioane de oameni erau doritori să-l
susţină şi să-l numească „binecuvântarea lui Dumnezeu".
Acum se
pare că Dumnezeu a transformat binecuvântarea într-un blestem.
Din
moment ce faci din „obţinerea de rezultate" ţelul tău principal, greşelile
pe care le vei face nu vor avea sfârşit; credeţi-mă, noi le-am făcut. La început
te îngrijorezi de număr. Apoi începi să înlocuieşti realitatea spirituală cu
statistici, ceea ce este echivalent cu a încerca să citeşti o reţetă în loc să
mănânci o mâncare. Câţi oameni au participat? Câţi s-au decis? Câţi s-au
adăugat? Cât s-a strâns la colectă? Toate acestea au devenit mai importante
decât dacă Dumnezeu a fost glorificat la adunare. Nu după mult timp, Biserica a
încetat să mai fie văzută ca oameni într-o adunare; au devenit nume şi numere
în dosare şi recent, în computere. Oamenii nu mai sunt un scop în sine, ci au
devenit mijloace către un final: cu cât o adunare este mai mare, cu atât
rezultatele sunt mai multe.
Mă
grăbesc să spun că nu consider un procedeu nebiblic faptul de a ţine
statistici corecte. Spurgeon spunea că cei ce critică statisticile, de obicei
n-au nimic de raportat; şi cred că avea dreptate. Odată, la o întâlnire a
pastorilor, am criticat respectuos statisticile Bisericii, dar Dr. Walter L.
Wilson m-a apostrofat: „Tinere, în Biblie este o carte care se numeşte
Numeri!" Avea dreptate, dar ar fi trebuit să fie primul care să-mi dea şi
mie dreptate, fiindcă este o mare diferenţă între a şti numărul de oi şi a
cunoaşte starea turmei. Bunul păstor este preocupat chiar şi numai de o singură
oaie care se rătăcise.
Importanţa
care s-a acordat statisticii a creat curând o atmosferă de competiţie. Cine are
cea mai mare biserică? Cine are cea mai mare şcoală duminicală? Din nefericire,
competiţia a dus uneori la decepţie, iar în final întrecerile au fost anulate
din cauza ploii: statisticile erau toate ude.
Editurile
au folosit ocazia şi ne-au oferit cărţi care să ne spună cum poate orice pastor
să-şi mărească Biserica şi participarea la şcoala duminicală, procedând cum procedau
experţii din mega-biserici. (Acesta este un cuvânt nou pe care a trebuit să-l
creăm ca să ţinem pasul cu succesul nostru.) Putem de asemenea să-i ascultăm
pe aceşti oameni personal, participând la şcolile şi seminarile lor.
Desigur,
n-am nimic de obiectat să învăţ de la alţi colegi. În definitiv de ce să
reinventez roata? Dar sunt împotriva oricărei filozofii care transformă
slujirea într-un mecanism şi-mi dă o carte cu formule, care garantat vor avea
succes. De asemenea am o problemă cu editurile care semnează contracte cu
persoane faimoase, care să scrie aceste cărţi, dar nu verifică întâi dacă
aceste super-metode sunt sau nu bazate pe o bună teologie. Dacă medicii ar
folosi acest concept, de mult am fi fost cu toţii morţi.
Uneori,
când răsfoiesc o publicaţie creştină şi mă uit la ştiri şi anunţuri, simt că mi
se face greaţă. Evanghelia a devenit o mare afacere şi tot felul de păsări
ciudate sunt aciuite pe ramuri. Cultul personalităţii noastre a făcut un cerc complet
şi acum facem reclamă serviciilor noastre religioase aşa cum lumea face reclamă
la pasta de dinţi şi la maşinile uzate. Un lucru şi mai dezgustător decât
citirea acestor reviste, este vizitarea holului expoziţiei la o convenţie
creştină oarecare: să vezi oamenii şi mărfurile în culori vii şi să urmăreşti
cum se concurează!
Unde am
greşit? Din nou este o problemă de integritate; am înlocuit purtarea roadelor
pentru slava lui Dumnezeu cu „obţinerea de rezultate". Aproape oricine
poate fabrica rezultate, dar fructele trebuie să apară din viaţă. „Fără Mine nu
puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Noi am înlocuit un întreg cu o fracţiune
când am separat slujirea de Sursa de putere - Atotputernicul Dumnezeu. În felul
acesta, oamenii puteau uşor să aibă succes pe ogorul Evangheliei, atât timp cât
aveau talent şi puteau să atragă mulţimile. Nu era important să fie sfinţi. Era
important să aibă o bună publicitate.
Robert
Murray McCheyne în mod spiritual a spus: „Dumnezeu nu binecuvântează aşa de
mult un mare talent cât binecuvântează o mare asemănare cu Isus Cristos".
Era de dorit să fi cunoscut acest lucru mai de mult; acum, că-l ştiu, trebuie
să-i acord o şi mai mare atenţie.
O
schimbare subtilă a avut loc; multe biserici au încetat să mai fie adunări unde
oamenii să se închine lui Dumnezeu şi au devenit un public care se adună pentru
a urmări alţi oameni. Credincioşii, care erau participanţi la un serviciu
sfânt, au devenit spectatori la o performanţă religioasă. „Sanctuarele"
dedicate închinării la Dumnezeu, au devenit „auditorii" unde caprele râd
şi oile lâncezesc. Am început să adorăm ceea ce A. W. Tozer numea „reprezentaţia
Marelui Dumnezeu”.
Desigur
acest concept accentuează slăbiciunea pe care noi am creat-o: cultul
personalităţii, pofta de statistici şi comercializarea credinţei. Cu apariţia
televiziunii, prezentatorii religioşi au găsit ambianţa potrivită pentru
răspândirea evangheliei lor, aceea de a te simţi bine. Aceasta nu sugerează că
toţi cei care folosesc televiziunea pentru slujire ar fi frauduloşi sau rataţi.
Câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei lucrează la emisiunile religioase,
dar nu pot să spun că oricine lucrează în acest mediu, a evitat „reprezentaţia
Marelui Dumnezeu". Voi explica de ce fac această afirmaţie, într-un
capitol viitor.
Sunt
convins că orice lucrare pe care o Biserică se presupune că trebuie să o facă
în această lume, este un produs derivat din închinarea spirituală şi aceasta
include evanghelizarea, misiunea, dărnicia, actele de binefacere, educaţia,
sfinţenia personală, slujirea. În primul rând Dumnezeu ne cheamă la
închinăciune şi apoi ne trimite să mărturisim şi să lucrăm. Dumnezeu vrea ca pe
primul loc să fie închinăciunea, pentru că numai atunci puterea Sa ne va da
energia necesară să aducem slavă Numelui Său. Închinăciunea Îl pune pe Dumnezeu
acolo unde merită să fie şi îl aşează pe om unde trebuie să fie. Dar în
închinăciunea de felul „reprezentaţiei Marelui Dumnezeu", omul primeşte
gloria şi Dumnezeu este pierdut pe parcurs.
Dacă
această analiză este corectă, este evident că Biserica şi-a pierdut de multă
vreme integritatea sa. Am trăit din surogate şi nu am ştiut, sau probabil n-am
vrut să admitem. Am separat slujirea de închinăciune, mărturia de caracter şi
datoria de doctrină; am făcut toate acestea pentru a fi populari, şi am obţinut
rezultate, în loc să purtăm roade pentru slava lui Dumnezeu. Scandalurile din
mass-media cu siguranţă au cauzat probleme, dar şi mai mult ele au descoperit
problemele, probleme care de mulţi ani s-au răspândit în Biserică, asemenea
unei infecţii mortale. Acum infecţia poate fi văzută de oricine.
Cu mult
timp înainte de a izbucni scandalurile, alte simptome ne spuneau că ceva nu
este în ordine în trupul Bisericii. Să luăm un singur caz: Biserica era prea
populară şi începuse să depindă mai mult de influenţa politică decât de
predicare şi rugăciune. De mult timp nu mai confruntam lumea aşa cum l-a
confruntat Moise pe faraon sau Ioan Botezătorul pe Irod. Am încetat să mai fim
ambasadori şi am devenit diplomaţi, ca apoi să pălăvrăgim că am fost acceptaţi
de oameni faimoşi.
Creşterea
bugetului şi a mulţimii din Biserică au avut o influenţă redusă asupra
societăţii (luate în ansamblu sau pe segmente), precum şi în familiile
creştine. Rata divorţurilor a crescut şi chiar a invadat Biserica şi lucrarea.
Personalităţi creştine populare au putut fi implicate în afaceri extramaritale;
fără să dea dovadă de pocăinţă, încă au adepţi care aplaudă isprăvile lor şi le
cumpără cărţile şi înregistrările. Cu toate impresionantele noastre statistici,
abia am făcut un pas de copil spre a ajuta societatea în ce priveşte abuzul de
droguri, criminalitate, probleme familiale şi imoralitate sexuală. Frica de
SIDA probabil schimbă mai mult felul de viaţă al unora, decât temerea de
Dumnezeu.
Acest
capitol este foarte negativ, aşa că lăsaţi-mă să cumpănesc lucrurile, făcând
clar că totuşi nu consider perioada de după cel de al doilea război mondial,
una de totală înfrângere şi de faliment pentru Biserică. Din contră, a fost un
timp de extindere şi stimulare şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să
trăiesc şi să-I slujesc în timpul acestor ani plini de evenimente. Ce tablou
încântător vor prezenta viitorii istorici, când vor pune la sfârşit toate
piesele împreună şi vor spune ce s-a întâmplat cu adevărat!
Dar s-au
întâmplat atât de multe lucruri, încât n-am observat cum au evoluat problemele,
şi acum plătim această nebăgare de seamă. Ca răspuns la atâtea idei noi, multe
organizaţii şi lucrări au crescut atât de repede că n-am avut timp să le examinăm
cu atenţie. Ori de câte ori Duhul Sfânt seamănă seminţele adevărate, duşmanul
le plantează pe cele false, neghina, şi abia târziu observăm diferenţa. Nici nu
sugerez că toţi câţi am slujit în această perioadă ar trebui să fim blamaţi
pentru scandalurile care i-a produs ruşine Bisericii. Totuşi simt că mulţi
dintre noi am ajutat probabil la crearea atmosferei care a permis ca aceste
fapte să aibă loc. Poate că am făcut-o din neştiinţă, fiindcă n-am ştiut mai
bine, sau dacă am ştiut, nu ne-am îngrijorat că ceva se clatină. Era mult mai
uşor să urmezi oamenii care credeau în „noua filozofie" a slujirii, oameni
care ne conduceau din victorie în victorie. Este adevărat, din timp în timp,
puteam auzi voci care ne avertizau de nesăbuinţa noastră; dar cine ia aminte la
sirenă când nu miroase fumul? Înţelepciune venită prea târziu!
Dar
acum, fiindcă ştim, ar trebui să recunoaştem cinstit şi să-I cerem lui Dumnezeu
să ne ierte.
„Ultima
poruncă a Domnului nostru către Biserică nu este „marea însărcinare", a
spus Vance Havner. „Marea însărcinare este într-adevăr programul nostru la
vremea sfârşitului, dar ultimul cuvânt al Domnului către Biserică este: “Pocăieşte-te”".
Ar
trebui să roşim.
Ar
trebui să ne pocăim.
Probabil
că rugăciunea lui Ezra ne va ajuta să începem: „Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e
ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au
înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la
ceruri" (Ezra 9:6).