Criza integrităţii > 4. Reexaminarea


CAPITOLUL 4
REEXAMINAREA

„Primul pas spre cădere al oricărei Biserici începe când Biserica renunţă la înalta opinie despre Dumnezeu” (*)
A. W. Tozer

* Din The Knowledge of the Holy de A.W.Tozer (New York: Harper and Row, 1961), p. 18

Rafael picta faimoasele sale fresce la Vatican, când doi cardinali s-au oprit să se uite şi să-şi spună părerea:

„Faţa apostolului Pavel este prea roşie", a spus unul.

Rafael i-a răspuns: „S-a înroşit când a văzut în mâi­nile cui a căzut Biserica”.

Ieremia s-ar fi identificat cu acest răspuns. „Sunt ei ruşinaţi când săvârşesc urâciuni?" - întreabă el. Apoi tot el răspunde: „Nu roşesc şi nu ştiu de ruşine!" (Ieremia 6:15; 8:12).

De ce au acceptat copiii lui Iuda, fără să roşească, un sistem religios care L-a detronat pe Dumnezeul cel adevărat, care îi făcuse mari? Ieremia explică ce s-a întâmplat: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). Cu alte cuvinte, inima problemei este problema inimii; şi tu şi eu avem acelaşi fel de inimă. Scena şi textul pot fi diferite, dar actorii nu s-au schimbat din zilele lui Ieremia. Oamenii din Iuda şi-au urmat calea inimii lor şi s-au aruncat cu capul în jos într-o religie falsă, care le promitea exact ceea ce doreau ei. Conducătorii lor şi-au urmat pornirile inimilor lor şi au cedat la acele pofte nesăţioase, interioare, care stau la pândă în fiecare dintre noi: dorinţa după putere, bogăţie şi popularitate. Poate că aceşti oameni nu s-au văzut ca profeţi falşi, dar de fapt aceasta erau. Poate că ei erau sinceri când îşi împărtăşeau vi­surile şi răspândeau viziunile lor, şi totuşi ei conduceau poporul pe calea pierzării. Când ei îl persecutau pe Iere­mia, credeau că fără îndoială slujesc Domnului.

Văzând că inimile lor erau aplecate spre păcat, Dum­nezeu le-a trimis „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună" (2 Tesaloniceni 2:11), deoarece plata pentru res­pingerea adevărului este acceptarea minciunii. Cea mai mare judecată pe care Dumnezeu poate s-o reverse peste poporul Său este să-i lase pe oameni în voia lor „El le-a dat ce cereau, dar a trimis o molimă printre ei" (Psalmul 106:15). Succesul reformei lui Iosia a lăsat în urmă o atmosferă prielnică pentru ca aluatul ipocriziei să dos­pească, şi el a crescut repede.

Cred că, în parte, criza de integritate a Bisericii din zilele noastre este rezultatul falsului succes al mişcării evanghelistice din ultimii ani. Este o declaraţie radicală, ştiu, dar cred că poate fi susţinută. Într-o carte scrisă cu un deosebit spirit de observaţie, care este mai relevantă acum decât în 1980 când a fost publicată, Jon Johnston scrie: „Popularitatea evanghelistică curentă reprezintă o puternică presiune pentru compromiterea valorilor biblice de dragul acceptării sociale". Apoi adaugă: „Gradul nos­tru de compromis a atins proporţii epidemice".

Ceea ce unii oameni ai Bisericii consideră „succes", pentru alţii este judecata lui Dumnezeu. El ne lasă să avem propria noastră cale şi noi începem să descoperim că bunurile noastre sunt de fapt obligaţiile noastre. George MacDonald a spus: „În orice întreprinde fără Dumnezeu, omul trebuie ori să falimenteze în mod mizerabil, ori SĂ AIBĂ UN SUCCES ŞI MAI MIZE­RABIL" (sublinierea îmi aparţine). Cântăriţi această afir­maţie şi luaţi apoi în consideraţie ce le-a spus Domnul, prin Maleahi, conducătorilor religioşi de pe vremea sa: „Acum, către voi se îndreaptă porunca aceasta, preoţilor! Dacă nu veţi asculta, dacă nu vă veţi pune inima ca să daţi slavă Numelui Meu, zice Domnul oştirilor, voi arunca în voi blestemul, şi voi blestema binecuvântările voastre; da le-am şi blestemat, pentru că n-aveţi pe inimă porunca Mea" (Maleahi 2:1-2).

Să retragă binecuvântările ar fi o judecată suficientă; dar este o judecată teribilă când Dumnezeu ia în considerare schimbarea binecuvântărilor în blestem. Închipuiţi-vă, oamenii sunt atât de orbi faţă de voia lui Dumnezeu, încât se bucură de lucrurile care, eventual, îi vor distruge! Dar când poporul Domnului a încetat să-L mai glorifice, El trebuie să judece păcatul lor. „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului" (Romani 2:11). “Domnul va judeca poporul Său" (Evrei 10:30). Când cineva preţuieşte mai mult darul decât pe Dăruitor, darul devine un idol şi el începe să se închine şi să ser­vească „creatura în locul Creatorului" (Romani 1:25). Idolatrie înseamnă să trăieşti cu înlocuitori şi Dumnezeu al Cărui Nume este Gelos (Exod 34:14), pur şi simplu nu-i tolerează. Să luăm în considerare câţiva „înlocuitori evanghelici" care au jefuit Biserica de integritatea ei. Trebuie să vă avertizez: câteva din lucrurile pe care le voi menţiona reprezintă un procent atât de ridicat în viaţa creştină modernă, încât s-ar putea să fiţi şocaţi şi ofensaţi de această listă. Vă rog să fiţi răbdători; face parte din diagnostic.

În fruntea listei, cred că este dorinţa Bisericii de a fi acceptată şi aprobată de lume în general şi de „oameni importanţi" în special. În ultimii ani, am căutat aplauzele oamenilor nu aprobarea lui Dumnezeu, şi multe activităţi au depins de „celebrităţi creştine" ca să primească atenţia şi sprijinul poporului lui Dumnezeu. Altădată, trei lucruri erau importante pentru succesul serviciilor noastre: oameni umpluţi de Duhul Sfânt, iubitori de oameni şi gata să dea slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a crezut că ar fi nevoie de includerea în program a unor personalităţi faimoase ca stele de cinema, atleţi de renume, prezen­tatori binecunoscuţi, de la care se aştepta să pună o vorbă bună pentru Dumnezeu. Este îndoielnic că toţi aceşti oameni faimoşi erau cu adevărat mântuiţi. Probabil că ei foloseau organizaţiile noastre ca să-şi facă lor înşişi re­clamă, iar acum putem să ne uităm în urmă şi să vedem consecinţele.

A. W. Tozer a numit aceasta: „concepţia cerealelor" pentru evanghelizare; aşa după cum mănânci cereale pentru că John Jones mănâncă cereale aşa ar trebui să fii creştin pentru că John Jones este creştin. Această concepţie este ideală pentru o societate ca a noastră, care se închină succesului şi are încredere în mărturisirile per­sonale. Totuşi, când accentul este pus pe faima martorului, nu pe credinţa lui sau a ei în Cristos, ceva trebuia să fie greşit; şi a fost. Am descoperit că aceşti oameni erau numai celebrităţi de admirat nu eroi de urmat, că felul în care trăiau, prea adesea contrazicea ceea ce spuneau. Da, suntem jenaţi, dar nu putem arunca blamul decât pe noi.

La bază a stat o problemă de integritate; reputaţia era mai mare decât caracterul, iar popularitatea şi capacitatea de a atrage mulţimile erau mai importante decât stilul de viaţă creştin. Şi această concepţie a făcut ca lucrurile să meargă pe alături de brazdă. Era o formă subtilă de prag­matism religios: sunt rezultate, deci, Dumnezeu trebuie să-Şi dea binecuvântarea. Atâta timp cât prindem peşte, ce importanţă are ce fel de undiţă sau ce fel de momeală folosim?

Câtva timp au fost prezentate stele de cinema şi atleţi; apoi au început să apară politicienii. Ce încântată a fost Biserica atunci când predicatori binecunoscuţi au fost invitaţi la Casa Albă! Cât de extraordinar a fost că băr­baţi şi femei, puşi în funcţii înalte, citau din Biblie sau de­clarau în presă că erau născuţi din nou! Pentru unii dintre ei, mărturisirea lor era adevărată şi mulţumim Domnului pentru ei; dar pentru mulţi alţii a fost doar o altă metodă de a atrage atenţia publicului creştin şi de a culege mai multe voturi. „Dreptul religios" a fost o forţă de care po­liticienii au trebuit să ţină seama. „Şi dacă nu poţi să-i înfrângi, alătură-te lor!" a devenit o metodă ca şi o banalitate.

Când a apărut televiziunea, „concepţia cerealelor" a. primit un nou avânt. Televiziunea este un mijloc de prezentare, şi exact aceasta este „concepţia cerealelor" - prezentare. Conducătorul religios, cu aureola potrivită, a avut succes, pentru că asistenţa care privea era deja pregătită pentru el. Publicul creştin devenise atât de obişnuit cu spectacolul religios, cu celebrităţile şi cu mesajul „folk", încât tranziţia a fost foarte uşoară. Am creat un monstru puternic, cu o poftă nesăţioasă, pe care trebuia să-l hrănim. Biserica îşi avea propriul ei cult al personalităţii, care rivaliza cu tot ce putea oferi Hollywood-ul, şi milioane de oameni erau doritori să-l susţină şi să-l numească „binecuvântarea lui Dumnezeu".

Acum se pare că Dumnezeu a transformat binecu­vântarea într-un blestem.

Din moment ce faci din „obţinerea de rezultate" ţelul tău principal, greşelile pe care le vei face nu vor avea sfârşit; credeţi-mă, noi le-am făcut. La început te îngrijorezi de număr. Apoi începi să înlocuieşti realitatea spirituală cu statistici, ceea ce este echivalent cu a încerca să citeşti o reţetă în loc să mănânci o mâncare. Câţi oameni au participat? Câţi s-au decis? Câţi s-au adăugat? Cât s-a strâns la colectă? Toate acestea au devenit mai importante decât dacă Dumnezeu a fost glorificat la adunare. Nu după mult timp, Biserica a încetat să mai fie văzută ca oameni într-o adunare; au devenit nume şi numere în dosare şi recent, în computere. Oamenii nu mai sunt un scop în sine, ci au devenit mijloace către un final: cu cât o adunare este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai multe.

Mă grăbesc să spun că nu consider un procedeu ne­biblic faptul de a ţine statistici corecte. Spurgeon spunea că cei ce critică statisticile, de obicei n-au nimic de raportat; şi cred că avea dreptate. Odată, la o întâlnire a pastorilor, am criticat respectuos statisticile Bisericii, dar Dr. Walter L. Wilson m-a apostrofat: „Tinere, în Biblie este o carte care se numeşte Numeri!" Avea dreptate, dar ar fi trebuit să fie primul care să-mi dea şi mie dreptate, fiindcă este o mare diferenţă între a şti numărul de oi şi a cunoaşte starea turmei. Bunul păstor este preocupat chiar şi numai de o singură oaie care se rătăcise.

Importanţa care s-a acordat statisticii a creat curând o atmosferă de competiţie. Cine are cea mai mare biserică? Cine are cea mai mare şcoală duminicală? Din nefericire, competiţia a dus uneori la decepţie, iar în final întrecerile au fost anulate din cauza ploii: statisticile erau toate ude.

Editurile au folosit ocazia şi ne-au oferit cărţi care să ne spună cum poate orice pastor să-şi mărească Biserica şi participarea la şcoala duminicală, procedând cum pro­cedau experţii din mega-biserici. (Acesta este un cuvânt nou pe care a trebuit să-l creăm ca să ţinem pasul cu suc­cesul nostru.) Putem de asemenea să-i ascultăm pe aceşti oameni personal, participând la şcolile şi seminarile lor.

Desigur, n-am nimic de obiectat să învăţ de la alţi colegi. În definitiv de ce să reinventez roata? Dar sunt împotriva oricărei filozofii care transformă slujirea într-un mecanism şi-mi dă o carte cu formule, care garantat vor avea succes. De asemenea am o problemă cu editurile care semnează contracte cu persoane faimoase, care să scrie aceste cărţi, dar nu verifică întâi dacă aceste super-metode sunt sau nu bazate pe o bună teologie. Dacă me­dicii ar folosi acest concept, de mult am fi fost cu toţii morţi.

Uneori, când răsfoiesc o publicaţie creştină şi mă uit la ştiri şi anunţuri, simt că mi se face greaţă. Evanghelia a devenit o mare afacere şi tot felul de păsări ciudate sunt aciuite pe ramuri. Cultul personalităţii noastre a făcut un cerc complet şi acum facem reclamă serviciilor noastre religioase aşa cum lumea face reclamă la pasta de dinţi şi la maşinile uzate. Un lucru şi mai dezgustător decât citirea acestor reviste, este vizitarea holului expoziţiei la o convenţie creştină oarecare: să vezi oamenii şi mărfurile în culori vii şi să urmăreşti cum se concurează!

Unde am greşit? Din nou este o problemă de inte­gritate; am înlocuit purtarea roadelor pentru slava lui Dumnezeu cu „obţinerea de rezultate". Aproape ori­cine poate fabrica rezultate, dar fructele trebuie să apară din viaţă. „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5). Noi am înlocuit un întreg cu o fracţiune când am separat slujirea de Sursa de putere - Atotputernicul Dumnezeu. În felul acesta, oamenii puteau uşor să aibă succes pe ogorul Evangheliei, atât timp cât aveau talent şi puteau să atragă mulţimile. Nu era important să fie sfinţi. Era important să aibă o bună publicitate.

Robert Murray McCheyne în mod spiritual a spus: „Dumnezeu nu binecuvântează aşa de mult un mare talent cât binecuvântează o mare asemănare cu Isus Cristos". Era de dorit să fi cunoscut acest lucru mai de mult; acum, că-l ştiu, trebuie să-i acord o şi mai mare atenţie.

O schimbare subtilă a avut loc; multe biserici au încetat să mai fie adunări unde oamenii să se închine lui Dumnezeu şi au devenit un public care se adună pentru a urmări alţi oameni. Credincioşii, care erau participanţi la un serviciu sfânt, au devenit spectatori la o performanţă religioasă. „Sanctuarele" dedicate închinării la Dumne­zeu, au devenit „auditorii" unde caprele râd şi oile lânce­zesc. Am început să adorăm ceea ce A. W. Tozer numea „reprezentaţia Marelui Dumnezeu”.

Desigur acest concept accentuează slăbiciunea pe care noi am creat-o: cultul personalităţii, pofta de statistici şi comercializarea credinţei. Cu apariţia televiziunii, pre­zentatorii religioşi au găsit ambianţa potrivită pentru răspândirea evangheliei lor, aceea de a te simţi bine. Aceasta nu sugerează că toţi cei care folosesc televiziunea pentru slujire ar fi frauduloşi sau rataţi. Câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei lucrează la emisiunile religioase, dar nu pot să spun că oricine lucrează în acest mediu, a evitat „reprezentaţia Marelui Dumnezeu". Voi explica de ce fac această afirmaţie, într-un capitol viitor.

Sunt convins că orice lucrare pe care o Biserică se presupune că trebuie să o facă în această lume, este un produs derivat din închinarea spirituală şi aceasta include evanghelizarea, misiunea, dărnicia, actele de binefacere, educaţia, sfinţenia personală, slujirea. În primul rând Dumnezeu ne cheamă la închinăciune şi apoi ne trimite să mărturisim şi să lucrăm. Dumnezeu vrea ca pe primul loc să fie închinăciunea, pentru că numai atunci puterea Sa ne va da energia necesară să aducem slavă Numelui Său. Închinăciunea Îl pune pe Dumnezeu acolo unde merită să fie şi îl aşează pe om unde trebuie să fie. Dar în închinăciunea de felul „reprezentaţiei Marelui Dumne­zeu", omul primeşte gloria şi Dumnezeu este pierdut pe parcurs.

Dacă această analiză este corectă, este evident că Biserica şi-a pierdut de multă vreme integritatea sa. Am trăit din surogate şi nu am ştiut, sau probabil n-am vrut să admitem. Am separat slujirea de închinăciune, mărturia de caracter şi datoria de doctrină; am făcut toate acestea pentru a fi populari, şi am obţinut rezultate, în loc să purtăm roade pentru slava lui Dumnezeu. Scandalurile din mass-media cu siguranţă au cauzat probleme, dar şi mai mult ele au descoperit problemele, probleme care de mulţi ani s-au răspândit în Biserică, asemenea unei infecţii mortale. Acum infecţia poate fi văzută de oricine.

Cu mult timp înainte de a izbucni scandalurile, alte simptome ne spuneau că ceva nu este în ordine în trupul Bisericii. Să luăm un singur caz: Biserica era prea populară şi începuse să depindă mai mult de influenţa politică decât de predicare şi rugăciune. De mult timp nu mai confruntam lumea aşa cum l-a confruntat Moise pe faraon sau Ioan Botezătorul pe Irod. Am încetat să mai fim ambasadori şi am devenit diplomaţi, ca apoi să pă­lăvrăgim că am fost acceptaţi de oameni faimoşi.

Creşterea bugetului şi a mulţimii din Biserică au avut o influenţă redusă asupra societăţii (luate în ansamblu sau pe segmente), precum şi în familiile creştine. Rata divorţurilor a crescut şi chiar a invadat Biserica şi lucra­rea. Personalităţi creştine populare au putut fi implicate în afaceri extramaritale; fără să dea dovadă de pocăinţă, încă au adepţi care aplaudă isprăvile lor şi le cumpără cărţile şi înregistrările. Cu toate impresionantele noastre statistici, abia am făcut un pas de copil spre a ajuta socie­tatea în ce priveşte abuzul de droguri, criminalitate, pro­bleme familiale şi imoralitate sexuală. Frica de SIDA probabil schimbă mai mult felul de viaţă al unora, decât temerea de Dumnezeu.

Acest capitol este foarte negativ, aşa că lăsaţi-mă să cumpănesc lucrurile, făcând clar că totuşi nu consider perioada de după cel de al doilea război mondial, una de totală înfrângere şi de faliment pentru Biserică. Din contră, a fost un timp de extindere şi stimulare şi Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că mi-a permis să trăiesc şi să-I slu­jesc în timpul acestor ani plini de evenimente. Ce tablou încântător vor prezenta viitorii istorici, când vor pune la sfârşit toate piesele împreună şi vor spune ce s-a întâmplat cu adevărat!

Dar s-au întâmplat atât de multe lucruri, încât n-am observat cum au evoluat problemele, şi acum plătim această nebăgare de seamă. Ca răspuns la atâtea idei noi, multe organizaţii şi lucrări au crescut atât de repede că n-am avut timp să le examinăm cu atenţie. Ori de câte ori Duhul Sfânt seamănă seminţele adevărate, duşmanul le plantează pe cele false, neghina, şi abia târziu observăm diferenţa. Nici nu sugerez că toţi câţi am slujit în această perioadă ar trebui să fim blamaţi pentru scandalurile care i-a produs ruşine Bisericii. Totuşi simt că mulţi dintre noi am ajutat probabil la crearea atmosferei care a permis ca aceste fapte să aibă loc. Poate că am făcut-o din neştiinţă, fiindcă n-am ştiut mai bine, sau dacă am ştiut, nu ne-am îngrijorat că ceva se clatină. Era mult mai uşor să urmezi oamenii care credeau în „noua filozofie" a slujirii, oameni care ne conduceau din victorie în victorie. Este adevărat, din timp în timp, puteam auzi voci care ne avertizau de nesăbuinţa noastră; dar cine ia aminte la sirenă când nu miroase fumul? Înţelepciune venită prea târziu!

Dar acum, fiindcă ştim, ar trebui să recunoaştem cinstit şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte.

„Ultima poruncă a Domnului nostru către Biserică nu este „marea însărcinare", a spus Vance Havner. „Marea însărcinare este într-adevăr programul nostru la vremea sfârşitului, dar ultimul cuvânt al Domnului către Biserică este: “Pocăieşte-te”".

Ar trebui să roşim.

Ar trebui să ne pocăim.

Probabil că rugăciunea lui Ezra ne va ajuta să începem: „Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumne­zeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (Ezra 9:6).



Persoane interesate