CAPITOLUL 3
RĂZVRĂTIREA
„Dovada absolută că
un om este păcătos este că nu-şi cunoaşte propriul său păcat” (*)
Martin Luther
(*) Din The New Book of Christian Quotations,
comp. Tony Castle (New York: Crossroad, 1984), p. 226.
Criza pe
care o întâmpină Biserica în zilele noastre este asemănătoare cu criza pe care
au întâmpinat-o Ieremia şi poporul său în zilele dinaintea robiei babiloniene.
De asemenea, este similară cu criza pe care a întâmpinat-o Neemia când şi-a
riscat viaţa ca să reconstruiască ceea ce distruseseră duşmanii. Patruzeci de
ani a petrecut Ieremia încercând să prevină criza, iar Neemia, un secol mai
târziu, a încercat să spele ruşinea pe care o lăsase în urmă criza. Amândoi au
trăit în zile de ocară şi ruşine.
„Ne
culcăm în ruşinea noastră", scria Ieremia, „ne învelim cu ocara
noastră" (Ieremia 3:25). Dumnezeu spunea naţiunii prin profetul Său: „Voi
pune peste voi o veşnică ocară şi o veşnică necinste, care nu se va uita”
(Ieremia 23:40). După ce a fost martor la distrugerea oraşului şi a Templului,
Ieremia se roagă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi
vezi-ne ocara!" (Plângerile ui Ieremia 5:1).
Situaţia
era aceeaşi când a sosit Neemia la faţa locului. „Cei ce au mai rămas din robie
sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile
Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile arse de foc" (Neemia 1:3).
Ierusalimul nu mai era „frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ...
cetatea Marelui Împărat" (Psalmul 48:2).
Iată ce
declară Neemia după ce a cercetat el însuşi cetatea: „Vedeţi starea nenorocită
în care suntem! Ierusalimul este dărâmat şi porţile sunt arse. Veniţi să zidim
iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară" (Neemia 2:17).
Asaf,
psalmistul, a scris: “Dumnezeule, au năvălit Neamurile în moştenirea Ta, au
pângărit Templul Tău cel sfânt, şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de
pietre... Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce
ne înconjoară...” (Psalmul 79:1, 4).
Ce s-a
întâmplat că oraşul bucuriei a devenit un loc de ocară? Trebuie să răspundem
cinstit la această întrebare, fiindcă astăzi Biserica este într-un pericol
asemănător şi judecata lui Dumnezeu ameninţă. Ca să găsim răspunsul, trebuie să-l
ascultăm pe profetul Ieremia. El a văzut venind distrugerea Ierusalimului, a
trăit-o şi poate explica mai bine decât oricine, de ce şi cum s-au petrecut
lucrurile. Apoi ne vom întoarce la Neemia să învăţăm cum vrea Dumnezeu să
reconstruim în zile de ruşine şi de ocară.
În al
18-lea an al lui Iosia, ultimul rege bun al lui Iuda, în timp ce Templul era în
reparaţie, Hilchia, marele preot, a găsit o copie a cărţii Legii (probabil
Deuteronomul). Şafan i-a citit această carte regelui; când a auzit Iosia cuvintele
lui Dumnezeu, s-a umilit şi a chemat naţiunea la pocăinţă. El a condus poporul
la distrugerea idolatriei şi a reintrodus cultul Domnului, cel puţin în
aparenţă. Acest eveniment este relatat în 2
Împăraţi 22; 23 şi de obicei este numit: „Marea trezire sub Iosia".
Reformatorii au făcut acelaşi lucru, dar mă îndoiesc că ce s-a petrecut atunci
se poate numi în mod cinstit renaştere. Cel puţin Ieremia nu gândea în acest
fel.
Ieremia
începuse să profeţească cu aproape 5 ani înainte de reforma religioasă a lui Iosia
şi la început a cooperat cu ea. Apoi a început să vadă că, de fapt, nimic nu
se schimbase în viaţa spirituală a naţiunii. Printr-un decret, Iosia putea să
distrugă toţi idolii din ţară, dar nu putea să-i distrugă din inimile
oamenilor. Da, exista o rămăşiţă de închinători sinceri în ţară, dar pentru
marea majoritate a populaţiei, trezirea a fost numai la suprafaţă şi doar
temporară. Religia străbună era la modă şi fiecare dorea să fie în pas cu
vremea.
Ştim că
această trezire a fost o mişcare populară, temporară, fiindcă vedem ce s-a
întâmplat după ce regele Iosia a murit şi Ioahaz, fiul lui, i-a luat locul.
Noul rege a condus poporul exact la vechile lor păcate şi ei l-au urmat
bucuroşi. Gândiţi-vă numai: propriul fiu al lui Iosia nu şi-a plecat genunchii
în faţa lui Iehova! „Imediat ce influenţa curţii a fost retrasă," scria
Joseph Parker, „s-a văzut că poporul nu a trecut prin procesul convingerii
spirituale".
Acum
putem înţelege mai bine de ce atât de mulţi ani Ieremia a fost privit cu ochi
răi şi maltratat şi de ce mesajul său a fost respins: el a privit la falsa
religie din zilele sale şi a îndrăznit să spună adevărul despre ea, chiar dacă
procedând aşa era condamnat la singurătate, persecuţie, martiraj. Pentru
profeţi şi preoţi era un eretic, pentru politicieni şi oamenii de rând era un
trădător. Majoritatea oamenilor din Iuda se uneau la o paradă religioasă, dar
Ieremia mergea după alt toboşar.
Se poate
ca Ieremia să fi tăcut în timpul reformei religioase a lui Iosia, dar când a
fost încoronat Ioahaz, profetul n-a mai tăcut. A ţinut o predică curajoasă, pe
când stătea la una din porţile Templului. Este scrisă în Ieremia 7:1-8:3 şi vă
sfătuiesc s-o citiţi cât mai curând. Imaginaţi-vă cum ar răspunde membrii unei
adunări evanghelice obişnuite, de astăzi, dacă ar auzi acest fel de predică
duminică-dimineaţa.
„Îndreptaţi-vă
căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.
Nu vă
hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul
Domnului, Templul Domnului!”
Iată că
voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic.
Cum?
Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi
după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!...
Şi apoi
veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat
Numele Meu, şi ziceţi: “Suntem izbăviţi”... ca iarăşi să faceţi toate aceste
urâciuni!
Este
Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea
voastră?"... (Ieremia 7:3-4, 8-11).
Binecunoscutul
comentator biblic G. Campbell Morgan ne reaminteşte că „peştera de
tâlhari" este locul unde hoţii fugeau să se ascundă după ce înfăptuiau
hoţiile lor. Una dintre cele mai bune metode de a ne acoperi păcatele este să
mergem la un serviciu religios şi să participăm la închinare, evitând cu grijă
orice sentiment de pocăinţă. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Mica 15:8 citând
Isaia 29:13).
Religia
din zilele lui Ieremia seamănă incredibil de mult cu ceea ce este creştinismul
în zilele noastre. În ce priveşte credinţa pe care o profesau oamenii, aceasta
influenţa puţin, dacă nu chiar deloc felul lor de viaţă. Aveau o formă populară
de evlavie (reputaţia), dar nu exista nici o putere (caracter) morală sau
spirituală în ea. Religia prospera în timp ce păcatul se adâncea şi judecata
lui Dumnezeu era tot mai aproape. Atâta timp cât israeliţii susţineau material
activitatea la Templu şi serveau cu buzele credinţa părinţilor lor, nimic
altceva nu li se cerea; numai Ieremia striga pentru ceva mai profund.
Directorul
unui post creştin de radio mi-a telefonat pentru ca să-şi exprime nemulţumirea
cu privire la ceea ce am spus într-una din predicile transmise la acea staţie
de radio. „Dacă înţeleg bine, "a spus el, „dumneavoastră susţineţi că dacă
oamenii sunt salvaţi, există o schimbare în vieţile lor şi veţi fi capabil să
vedeţi evidenţa salvării". „Da", am răspuns, „exact aceasta
predic". Apoi am citat din 2 Corinteni 5:17: „Căci dacă este cineva în
Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au
făcut noi".
„Oh, dacă
o ţineţi tot aşa, vom anula programul dumneavoastră".
„De ce
veţi face aceasta?", am întrebat. „Nu credeţi că oamenii lui Dumnezeu ar
trebui să fie diferiţi de mulţimea care nu este salvată?"
“Dar un
creştin poate fi firesc" a argumentat el, „şi un creştin firesc poate să
arate şi să acţioneze exact la fel ca o persoană nemântuită. Ce spuneţi despre
Lot? Şi cum explicaţi “lemnul, fânul, trestia” din 1 Corinteni 3:12?"
Am
încercat să-i explic că acei creştini, care în mod conştient nu-L ascultă pe Dumnezeu,
sunt pedepsiţi de Dumnezeu şi că Biblia, în prima epistolă a apostolului Ioan,
învaţă că oamenii salvaţi nu practică păcatul în mod obişnuit; dar era o cauză
pierdută. Am închis telefonul simţindu-mă dezamăgit că cineva se poate opune
mesajelor care îndeamnă pe credincioşi să trăiască o viaţă sfântă, o viaţă
creştină deosebită.
Vance
Havner a descris Biserica foarte precis: „Noi suntem chemaţi în zilele acestea,
dar nu schimbaţi; convinşi, dar nu convertiţi. Auzim, dar nu ascultăm; de aceea
ne înşelăm singuri".
Există o
altă paralelă între vremea noastră şi timpul lui Ieremia: era o perioadă când
religia era o „mare afacere" şi activitatea Templului prospera. Preoţii
şi falşii profeţi vindeau o formă populară de religie, care dădea poporului destulă
experienţă ca să-i facă fericiţi, dar nu suficient adevăr ca să-i facă sfinţi.
Puteau să se închine lui Baal într-o zi şi apoi să meargă ziua următoare la
Templu, să se închine lui Dumnezeu şi nimeni nu era în stare să-i critice,
chiar dacă închinătorilor lui Baal li se permitea să-şi ucidă proprii lor
copii. Dacă aceasta vi se pare păgânesc, amintiţi-vă că în Statele Unite, anual
1,5 milioane de copii sunt omorâţi prin avort şi că mulţi oameni religioşi sunt
de acord cu aceasta.
Ce
gândea Iehova despre israeliţi? Ieremia striga: „Grozave lucruri, urâcioase
lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu
ajutorul lor şi poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5:30-31).
Naţiunea
era distrusă din cauza „păcatelor proorocilor săi, a nelegiuirilor preoţilor
săi" (Plângerile lui Ieremia 4:13). Ieremia a înregistrat pentru noi
câţiva dintre „conducătorii spirituali" din acele zile. În fruntea lor
era Paşhur (Ieremia 20:1), un preot care supraveghea bunul mers al serviciilor
la Templu şi care a făcut tot ce a putut ca să-l reducă la tăcere pe Ieremia. Într-o
zi l-a lovit pe Ieremia şi l-a aruncat în închisoarea cu butuci. Alt conducător
era Hanania, care spunea poporului că toate predicile lui Ieremia sunt minciuni
(Ieremia 28:1). Al treilea era Şemaia, care a trimis scrisori defăimătoare
despre Ieremia (Ieremia 29:24). Ahab şi Zedechia erau doi profeţi exilaţi în
Babilon, care propovăduiau o speranţă falsă prizonierilor din Babilon (Ieremia
29:21).
Aceşti
cinci oameni, plus mulţi alţi falşi profeţi şi preoţi ipocriţi, erau foarte
populari. De ce? Deoarece ei tratau problemele numai la suprafaţă şi niciodată
n-au îndrăznit să meargă la rădăcina lor - nevoia desperată de pocăinţă.
„Leagă,
în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu
este pace" (Ieremia 6:14).
Când
diagnosticul este greşit, cum poate fi remediul bun? Sunt de acord cu Eugene
Peterson: „Sarcina profetului nu era să liniştească problemele la suprafaţă, ci
să le îndrepte".
Vă rog
să nu vă închipuiţi că aceşti slujitori ai Templului denunţau în mod deschis
credinţa. Nu, ei foloseau cuvintele exacte şi apelau la Numele Domnului; dar totul
era fals. Domnul a spus: „Am auzit ce spun proorocii, care proorocesc minciuni
în Numele Meu, zicând: “Am avut un vis! Am visat un vis!” Până când vor
proorocii aceştia să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile
inimii lor?" (Ieremia 23:25-26). Mesajul lor nu venea de la Domnul, şi
totuşi ei susţineau că visurile şi viziunile lor erau autentice; şi poporul îi
credea.
După
căderea Ierusalimului, Ieremia a scris: „Proorocii tăi ţi-au proorocit vedenii
deşarte şi amăgitoare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel
robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii mincinoase şi înşelătoare” (Plângerile
lui Ieremia 2:14) Aceşti oameni se credeau plini de Duhul Sfânt, dar în
realitate ei erau înşelaţi de alte duhuri. În duplicitatea lor, au transformat
lumina în întuneric.
Ei
foloseau un limbaj teologic bine cunoscut, care făcea mesajele lor şi mai
periculoase. Ei asigurau poporul că judecata n-ar veni niciodată peste Iuda,
fiindcă Dumnezeu era de partea lor. Să încep cu: Templul Domnului era acolo şi
Dumnezeu n-ar putea să permită vreodată ca locaşul Lui să fie distrus de păgânii
fără Dumnezeu. Apoi, naţiunea avea Legea lui Dumnezeu, ritualul circumciziei şi
siguranţa legământului sfânt; toate aceste lucruri îi făceau deosebiţi pentru
Dumnezeu. Preoţimea lor, ordinată conform ritualului, era ocupată cu
activitatea din Templu, oferind zilnic jertfele şi rugăciunile stabilite;
chivotul era păstrat cu mare grijă în Sfânta Sfintelor. Închinătorii aduceau
zeciuielile şi darurile lor şi bugetul era acoperit. Ce le-ar fi trebuit mai
mult?
Numai un
singur lucru: pocăinţa. Dar cuvântul pocăinţă nu era în vocabularul
predicatorilor populari. Cuvântul lor cheie era pace şi mesajul lor era că Iehova
stătea la dispoziţia şi chemarea poporului Său ales. Citez din nou pe Eugen
Peterson: „Religia era un ajutor supranatural, care să îndeplinească tot ce
doreau: să le dea bani, să le asigure o recoltă bună, să le dea sănătate, să
ucidă persoana pe care o urau, să prospere înaintea vechiului". Sună
familiar, nu-i aşa?
Ca şi
astăzi, în zilele lui Ieremia poporul era gata să se lase rătăcit, să susţină
şi să apere pe cei care îl înşelau şi-l distrugeau. „Poporului Meu îi plac
aceste lucruri" (Ieremia 5:31). De ce? Deoarece natura umană doreşte calea
uşoară, care evită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, evită să se pocăiască şi să
asculte de voia lui Dumnezeu. De aceea mulţimea merge mai degrabă după Paşhur
decât după Ieremia, îl alege pe Baraba în loc de Isus, aruncă cu pietre în
adevăraţii profeţi şi biciuieşte pe slujitorii lui Dumnezeu. Mulţimea vrea o
cale largă; este mai uşoară, mai rapidă şi sunt mai mulţi cei ce merg pe ea.
Vorbind despre oamenii cărora „le plac aceste lucruri", Joseph Parker a
spus: „Ei nu preţuiesc învăţătura Bibliei. Ei vor să audă ceva nou, anecdotic,
picant, senzaţional. Ei nu stau cu Biblia în mână, să verifice vorbitorul prin
ceea ce spune; ce pretind, aceea primesc. Cer pleavă, pleavă primesc". Cel
puţin de 66 de ori în profeţia sa, Ieremia scrie despre inimă: „Inima este
nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?"
(Ieremia 17:9). Unei naţiuni cuprinsă de superficialitate, religie exterioară,
Dumnezeu îi spune prin profetul Său:
„Mă veţi
căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta ca toată inima" (Ieremia 29:13).
Cel puţin de 9 ori a scris Ieremia despre imaginea unei inimi rele. Paşhur şi
tovarăşii lui n-au predicat asemenea predici tăioase. Ei promiteau pace,
protecţie şi prosperitate; şi poporul îi aplauda şi îi susţinea. Iehova urmărea
cum se rătăceşte poporul şi zicea: „Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit
păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri
crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).
Mesajul
acesta n-a fost prea popular şi în cele din urmă Ieremia a avut necazuri cu
turma care practica religia de stat. Dar el era păstor, nu era om cu plată şi
n-a părăsit turma, chiar dacă poporul a respins mesajul său.
O ultimă
paralelă între zilele noastre şi zilele lui Ieremia; profeţii falşi erau
lacomi, oameni care foloseau religia pentru câştiguri personale. Se lăudau cu
propria lor prosperitate şi cu prosperitatea Templului şi a naţiunii. În
definitiv, nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu şi nu era bunăstarea lor o
dovadă a credincioşiei lor şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu? (Este interesant
de remarcat faptul că Paşhur înseamnă înconjurat cu prosperitate).
Ieremia
îndrăznea să predice porunca a zecea: „Căci de la cel mai mic până la cel mai
mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia
6:13, 8:10).
“Dar tu
n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie..” (Ieremia 22:17).
Când
cineva este lacom, riscă să încalce toate poruncile: „Căci iubirea de bani
este rădăcina tuturor relelor" (1 Timotei 6:10). Din momentul în care o
persoană începe să devină lacomă, ea va începe să mintă, să fure, şi chiar să
ucidă, pentru a obţine ceea ce doreşte.
Banii şi
slujirea au fost în conflict în Biserică încă de când Anania şi Safira au
minţit cu privire la preţul cu care şi-au vândut proprietatea (Faptele
Apostolilor 5), şi Simon magul a încercat să cumpere de la Petru puterea de a
împărţi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 8:14, 24). „Să nu fie iubitor
de bani" este o cerinţă atât pentru bătrânii cât şi pentru diaconii
Bisericii (1 Timotei 3:3,8, Tit 1:7). În cuvântul său de rămas-bun către
bătrânii din Efes, Pavel le reaminteşte că a trebuit să muncească din greu ca
să-şi acopere cheltuielile şi nu s-a lăcomit la bunăstarea cuiva (Faptele
Apostolilor 20:30-35).
Dintre
toţi scriitorii Noului Testament, Petru şi Iuda au fost cei care au avut cele
mai tari cuvinte împotriva afaceriştilor care folosesc religia în scopul de a
face bani. „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un
câştig de la voi. ...au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi"
(2 Petru 2:3,14). Petru îi compară cu Balaam „care a iubit plata
fărădelegii" (2:15) şi Iuda adaugă avertizarea sa: „Ei s-au aruncat în
rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig" (v. 11). De asemenea Iuda a
avertizat că „...gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni
pentru câştig" (v. 16).
În
perioada care a urmat după izbucnirea scandalului Pearlygate, a fost interesant
de urmărit cum diferite organizaţii au căutat să convingă lumea despre
integritatea lor financiară. Desigur nu este nimic greşit cu privire la existenţa
acestor organizaţii care funcţionează legal (misiunea la care lucrez a ajutat
la fondarea uneia), dar aici este ceva mai mult decât integritatea financiară,
un comitet de bună-credinţă şi un certificat de revizie contabilă. Metodele de
strângere a fondurilor sunt importante, precum şi motivele. Unele proiecte
pentru susţinerea Evangheliei sunt nedemne de Evanghelie. Apostolul Pavel
mărturisea: „...cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare,
nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:5). Dumnezeu
este martor atât al necinstei, cât şi al cinstei; şi când o găseşte, El o
judecă.
Dacă
zilele noastre sunt ca şi zilele lui Ieremia (şi eu sunt convins că aşa este),
noi trăim într-un timp de ocară. De asemenea, trăim într-o zi când Dumnezeu stă
gata să judece pe poporul Său. „Căci suntem în clipa când judecata stă să
înceapă de la Casa lui Dumnezeu" (1 Petru 4:17). Este un adevăr trist că
Dumnezeu mai degrabă va distruge templul Său şi va mânia Cetatea Sa sfântă,
decât să le îngăduie conducătorilor Săi spirituali să încurajeze duplicitatea
şi poporului Său să o sprijinească. El a aşteptat zeci de ani înainte de a
trimite judecata Sa şi în mod repetat Şi-a trimis mesagerii Săi pentru a-Şi
avertiza poporul, dar acest popor al Său n-a ascultat. Cel puţin de 11 ori în
profeţia lui Ieremia Domnul i-a spus naţiunii: „...v-am vorbit
dis-de-dimineaţă" (Ieremia 7:13,25; 11:7; 25:3-4; 26:5; 29:19; 32:33;
35:14-15; 44:4). Cuvântul evreiesc dis-de-dimineaţă tradus înseamnă în mod
continuu, perseverent, cu stăruinţă. Dumnezeu îl căuta. Dar poporul Său a
preferat cisterne sparte în locul izvorului apelor vii.
Influenţa
orbitoare a falşilor profeţi s-a răspândit pretutindeni, până când aproape
fiecare a fost afectat de ea. Să ascultăm iarăşi cuvintele lui Dumnezeu
transmise prin Ieremia: „În proorocii Ierusalimului am văzut lucruri grozave.
Sunt preacurvari, trăiesc în minciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici
unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma
şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora. ...căci prin proorocii Ierusalimului s-a
răspândit nelegiuirea în toată ţara" (Ieremia 23:14-15).
Cuvântul
evreiesc nelegiuire înseamnă să acţionezi în mod fals, să acţionezi cu
ipocrizie. Puteţi să-l traduceţi şi prin: fărădelege, pângărire, depravare
morală, corupţie, poluare. Nu e nici o mirare că sunt aşa de multe scandaluri
pe pământul nostru astăzi, când pământul este aşa de infectat cu poluare
morală şi spirituală.
În
memorabila sa predică intitulată „Metoda Harului" bazată pe Ieremia 6:14
(„Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace!” Şi
totuşi nu este pace!"), George Whitefield a spus: „După cum nu este o mai
mare binecuvântare pentru o naţiune sau un popor decât să le dea Dumnezeu
conducători credincioşi, sinceri şi drepţi, tot aşa nu este un blestem mai mare
pe care Dumnezeu să-l trimită peste un popor în lumea aceasta decât să le dea
îndrumători orbi, degeneraţi, fireşti, lipsiţi de entuziasm şi nepregătiţi. Şi
totuşi, în toate timpurile, găsim că au fost mulţi lupi îmbrăcaţi în haine de
oaie... care au profeţit lucruri mult mai liniştitoare decât le permitea
Dumnezeu".
Şi -
lucru foarte trist - poporului Său i-a plăcut starea aceasta.