Criza integrităţii > 3. Răzvrătirea


CAPITOLUL 3
RĂZVRĂTIREA

„Dovada absolută că un om este păcătos este că nu-şi cunoaşte propriul său păcat” (*)
Martin Luther

(*) Din The New Book of Christian Quotations, comp. Tony Castle (New York: Crossroad, 1984), p. 226.

Criza pe care o întâmpină Biserica în zilele noastre este asemănătoare cu criza pe care au întâmpinat-o Ieremia şi poporul său în zilele dinaintea robiei babiloniene. De asemenea, este similară cu criza pe care a întâmpinat-o Neemia când şi-a riscat viaţa ca să reconstruiască ceea ce distruseseră duşmanii. Patruzeci de ani a petrecut Ieremia încercând să prevină criza, iar Neemia, un secol mai târziu, a încercat să spele ruşinea pe care o lăsase în urmă criza. Amândoi au trăit în zile de ocară şi ruşine.

„Ne culcăm în ruşinea noastră", scria Ieremia, „ne învelim cu ocara noastră" (Ieremia 3:25). Dumnezeu spunea naţiunii prin profetul Său: „Voi pune peste voi o veşnică ocară şi o veşnică necinste, care nu se va uita” (Ieremia 23:40). După ce a fost martor la distrugerea oraşului şi a Templului, Ieremia se roagă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara!" (Plângerile ui Ieremia 5:1).

Situaţia era aceeaşi când a sosit Neemia la faţa locului. „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidu­rile Ierusalimului sunt dărâmate şi porţile arse de foc" (Neemia 1:3). Ierusalimul nu mai era „frumoasă înăl­ţime, bucuria întregului pământ... cetatea Marelui Împărat" (Psalmul 48:2).

Iată ce declară Neemia după ce a cercetat el însuşi cetatea: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat şi porţile sunt arse. Ve­niţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară" (Neemia 2:17).

Asaf, psalmistul, a scris: “Dumnezeule, au năvălit Neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt, şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre... Am ajuns de ocara vecinilor noştri, de batjocura şi de râsul celor ce ne încon­joară...” (Psalmul 79:1, 4).

Ce s-a întâmplat că oraşul bucuriei a devenit un loc de ocară? Trebuie să răspundem cinstit la această între­bare, fiindcă astăzi Biserica este într-un pericol asemă­nător şi judecata lui Dumnezeu ameninţă. Ca să găsim răspunsul, trebuie să-l ascultăm pe profetul Ieremia. El a văzut venind distrugerea Ierusalimului, a trăit-o şi poate explica mai bine decât oricine, de ce şi cum s-au petrecut lucrurile. Apoi ne vom întoarce la Neemia să învăţăm cum vrea Dumnezeu să reconstruim în zile de ruşine şi de ocară.

În al 18-lea an al lui Iosia, ultimul rege bun al lui Iuda, în timp ce Templul era în reparaţie, Hilchia, marele preot, a găsit o copie a cărţii Legii (probabil Deuteronomul). Şafan i-a citit această carte regelui; când a auzit Iosia cu­vintele lui Dumnezeu, s-a umilit şi a chemat naţiunea la pocăinţă. El a condus poporul la distrugerea idolatriei şi a reintrodus cultul Domnului, cel puţin în aparenţă. Acest eveniment este relatat în 2  Împăraţi 22; 23 şi de obicei este numit: „Marea trezire sub Iosia". Reformatorii au făcut acelaşi lucru, dar mă îndoiesc că ce s-a petrecut atunci se poate numi în mod cinstit renaştere. Cel puţin Ieremia nu gândea în acest fel.

Ieremia începuse să profeţească cu aproape 5 ani înainte de reforma religioasă a lui Iosia şi la început a co­operat cu ea. Apoi a început să vadă că, de fapt, nimic nu se schimbase în viaţa spirituală a naţiunii. Printr-un de­cret, Iosia putea să distrugă toţi idolii din ţară, dar nu putea să-i distrugă din inimile oamenilor. Da, exista o rămăşiţă de închinători sinceri în ţară, dar pentru marea majoritate a populaţiei, trezirea a fost numai la suprafaţă şi doar temporară. Religia străbună era la modă şi fiecare dorea să fie în pas cu vremea.

Ştim că această trezire a fost o mişcare populară, tem­porară, fiindcă vedem ce s-a întâmplat după ce regele Iosia a murit şi Ioahaz, fiul lui, i-a luat locul. Noul rege a condus poporul exact la vechile lor păcate şi ei l-au ur­mat bucuroşi. Gândiţi-vă numai: propriul fiu al lui Iosia nu şi-a plecat genunchii în faţa lui Iehova! „Imediat ce influenţa curţii a fost retrasă," scria Joseph Parker, „s-a văzut că poporul nu a trecut prin procesul convingerii spirituale".

Acum putem înţelege mai bine de ce atât de mulţi ani Ieremia a fost privit cu ochi răi şi maltratat şi de ce mesajul său a fost respins: el a privit la falsa religie din zilele sale şi a îndrăznit să spună adevărul despre ea, chiar dacă procedând aşa era condamnat la singurătate, persecuţie, martiraj. Pentru profeţi şi preoţi era un eretic, pentru politicieni şi oamenii de rând era un trădător. Majoritatea oamenilor din Iuda se uneau la o paradă religioasă, dar Ieremia mergea după alt toboşar.

Se poate ca Ieremia să fi tăcut în timpul reformei religioase a lui Iosia, dar când a fost încoronat Ioahaz, profetul n-a mai tăcut. A ţinut o predică curajoasă, pe când stătea la una din porţile Templului. Este scrisă în Ieremia 7:1-8:3 şi vă sfătuiesc s-o citiţi cât mai curând. Imaginaţi-vă cum ar răspunde membrii unei adunări evan­ghelice obişnuite, de astăzi, dacă ar auzi acest fel de pre­dică duminică-dimineaţa.

„Îndreptaţi-vă căile şi faptele, şi vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta.

Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Dom­nului, Templul Domnului!”

Iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic.

Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!...

Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, şi ziceţi: “Suntem izbăviţi”... ca iarăşi să faceţi toate aceste urâciuni!

Este Casa aceasta peste care este chemat Nu­mele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?"... (Ieremia 7:3-4, 8-11).

Binecunoscutul comentator biblic G. Campbell Mor­gan ne reaminteşte că „peştera de tâlhari" este locul unde hoţii fugeau să se ascundă după ce înfăptuiau hoţiile lor. Una dintre cele mai bune metode de a ne acoperi păcatele este să mergem la un serviciu religios şi să participăm la închinare, evitând cu grijă orice sentiment de pocăinţă. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Mica 15:8 citând Isaia 29:13).

Religia din zilele lui Ieremia seamănă incredibil de mult cu ceea ce este creştinismul în zilele noastre. În ce priveşte credinţa pe care o profesau oamenii, aceasta influenţa puţin, dacă nu chiar deloc felul lor de viaţă. Aveau o formă populară de evlavie (reputaţia), dar nu exista nici o putere (caracter) morală sau spirituală în ea. Religia prospera în timp ce păcatul se adâncea şi judecata lui Dumnezeu era tot mai aproape. Atâta timp cât israeliţii susţineau material activitatea la Templu şi serveau cu buzele credinţa părinţilor lor, nimic altceva nu li se cerea; numai Ieremia striga pentru ceva mai profund.

Directorul unui post creştin de radio mi-a telefonat pentru ca să-şi exprime nemulţumirea cu privire la ceea ce am spus într-una din predicile transmise la acea staţie de radio. „Dacă înţeleg bine, "a spus el, „dumneavoastră susţineţi că dacă oamenii sunt salvaţi, există o schimbare în vieţile lor şi veţi fi capabil să vedeţi evidenţa salvării". „Da", am răspuns, „exact aceasta predic". Apoi am citat din 2 Corinteni 5:17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi".

„Oh, dacă o ţineţi tot aşa, vom anula programul dum­neavoastră".

„De ce veţi face aceasta?", am întrebat. „Nu credeţi că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să fie diferiţi de mulţimea care nu este salvată?"

“Dar un creştin poate fi firesc" a argumentat el, „şi un creştin firesc poate să arate şi să acţioneze exact la fel ca o persoană nemântuită. Ce spuneţi despre Lot? Şi cum explicaţi “lemnul, fânul, trestia” din 1 Corinteni 3:12?"

Am încercat să-i explic că acei creştini, care în mod conştient nu-L ascultă pe Dumnezeu, sunt pedepsiţi de Dumnezeu şi că Biblia, în prima epistolă a apostolului Ioan, învaţă că oamenii salvaţi nu practică păcatul în mod obişnuit; dar era o cauză pierdută. Am închis tele­fonul simţindu-mă dezamăgit că cineva se poate opune mesajelor care îndeamnă pe credincioşi să trăiască o viaţă sfântă, o viaţă creştină deosebită.

Vance Havner a descris Biserica foarte precis: „Noi suntem chemaţi în zilele acestea, dar nu schimbaţi; convinşi, dar nu convertiţi. Auzim, dar nu ascultăm; de aceea ne înşelăm singuri".

Există o altă paralelă între vremea noastră şi timpul lui Ieremia: era o perioadă când religia era o „mare afa­cere" şi activitatea Templului prospera. Preoţii şi falşii profeţi vindeau o formă populară de religie, care dădea poporului destulă experienţă ca să-i facă fericiţi, dar nu suficient adevăr ca să-i facă sfinţi. Puteau să se închine lui Baal într-o zi şi apoi să meargă ziua următoare la Templu, să se închine lui Dumnezeu şi nimeni nu era în stare să-i critice, chiar dacă închinătorilor lui Baal li se permitea să-şi ucidă proprii lor copii. Dacă aceasta vi se pare păgânesc, amintiţi-vă că în Statele Unite, anual 1,5 milioane de copii sunt omorâţi prin avort şi că mulţi oameni religioşi sunt de acord cu aceasta.

Ce gândea Iehova despre israeliţi? Ieremia striga: „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpâ­nesc cu ajutorul lor şi poporului Meu îi plac aceste lucruri” (Ieremia 5:30-31).

Naţiunea era distrusă din cauza „păcatelor prooro­cilor săi, a nelegiuirilor preoţilor săi" (Plângerile lui Ieremia 4:13). Ieremia a înregistrat pentru noi câţiva dintre „con­ducătorii spirituali" din acele zile. În fruntea lor era Paşhur (Ieremia 20:1), un preot care supraveghea bunul mers al serviciilor la Templu şi care a făcut tot ce a putut ca să-l reducă la tăcere pe Ieremia. Într-o zi l-a lovit pe Ieremia şi l-a aruncat în închisoarea cu butuci. Alt conducător era Hanania, care spunea poporului că toate predicile lui Ieremia sunt minciuni (Ieremia 28:1). Al treilea era Şemaia, care a trimis scrisori defăimătoare despre Ieremia (Ieremia 29:24). Ahab şi Zedechia erau doi profeţi exilaţi în Babilon, care propovăduiau o speranţă falsă prizonierilor din Babilon (Ieremia 29:21).

Aceşti cinci oameni, plus mulţi alţi falşi profeţi şi preoţi ipocriţi, erau foarte populari. De ce? Deoarece ei tratau problemele numai la suprafaţă şi niciodată n-au îndrăznit să meargă la rădăcina lor - nevoia desperată de pocăinţă.

„Leagă, în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace" (Ieremia 6:14).

Când diagnosticul este greşit, cum poate fi remediul bun? Sunt de acord cu Eugene Peterson: „Sarcina profetului nu era să liniştească problemele la suprafaţă, ci să le îndrepte".

Vă rog să nu vă închipuiţi că aceşti slujitori ai Templului denunţau în mod deschis credinţa. Nu, ei foloseau cuvintele exacte şi apelau la Numele Domnului; dar totul era fals. Domnul a spus: „Am auzit ce spun proorocii, care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: “Am avut un vis! Am visat un vis!” Până când vor proorocii aceştia să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimii lor?" (Ieremia 23:25-26). Mesajul lor nu venea de la Domnul, şi totuşi ei sus­ţineau că visurile şi viziunile lor erau autentice; şi poporul îi credea.

După căderea Ierusalimului, Ieremia a scris: „Pro­orocii tăi ţi-au proorocit vedenii deşarte şi amăgi­toare, nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să abată astfel robia de la tine, ci ţi-au făcut proorocii min­cinoase şi înşelătoare” (Plângerile lui Ieremia 2:14) Aceşti oameni se credeau plini de Duhul Sfânt, dar în realitate ei erau înşelaţi de alte duhuri. În duplicitatea lor, au transformat lumina în întuneric.

Ei foloseau un limbaj teologic bine cunoscut, care făcea mesajele lor şi mai periculoase. Ei asigurau poporul că judecata n-ar veni niciodată peste Iuda, fiindcă Dum­nezeu era de partea lor. Să încep cu: Templul Domnului era acolo şi Dumnezeu n-ar putea să permită vreodată ca locaşul Lui să fie distrus de păgânii fără Dumnezeu. Apoi, naţiunea avea Legea lui Dumnezeu, ritualul circumciziei şi siguranţa legământului sfânt; toate aceste lucruri îi făceau deosebiţi pentru Dumnezeu. Preoţimea lor, ordinată conform ritualului, era ocupată cu activitatea din Templu, oferind zilnic jertfele şi rugăciunile stabilite; chivotul era păstrat cu mare grijă în Sfânta Sfintelor. Închinătorii aduceau zeciuielile şi darurile lor şi bugetul era acoperit. Ce le-ar fi trebuit mai mult?

Numai un singur lucru: pocăinţa. Dar cuvântul pocăin­ţă nu era în vocabularul predicatorilor populari. Cuvântul lor cheie era pace şi mesajul lor era că Iehova stătea la dispoziţia şi chemarea poporului Său ales. Citez din nou pe Eugen Peterson: „Religia era un ajutor supranatural, care să îndeplinească tot ce doreau: să le dea bani, să le asigure o recoltă bună, să le dea sănătate, să ucidă per­soana pe care o urau, să prospere înaintea vechiului". Sună familiar, nu-i aşa?

Ca şi astăzi, în zilele lui Ieremia poporul era gata să se lase rătăcit, să susţină şi să apere pe cei care îl înşelau şi-l distrugeau. „Poporului Meu îi plac aceste lucruri" (Ieremia 5:31). De ce? Deoarece natura umană doreşte calea uşoară, care evită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, evită să se pocăiască şi să asculte de voia lui Dumnezeu. De aceea mulţimea merge mai degrabă după Paşhur decât după Ieremia, îl alege pe Baraba în loc de Isus, aruncă cu pietre în adevăraţii profeţi şi biciuieşte pe slujitorii lui Dumnezeu. Mulţimea vrea o cale largă; este mai uşoară, mai rapidă şi sunt mai mulţi cei ce merg pe ea. Vorbind despre oamenii cărora „le plac aceste lucruri", Joseph Parker a spus: „Ei nu preţuiesc învăţătura Bibliei. Ei vor să audă ceva nou, anecdotic, picant, senzaţional. Ei nu stau cu Biblia în mână, să verifice vorbitorul prin ceea ce spune; ce pretind, aceea primesc. Cer pleavă, pleavă primesc". Cel puţin de 66 de ori în profeţia sa, Ieremia scrie de­spre inimă: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). Unei naţiuni cuprinsă de superficialitate, religie exterioară, Dumnezeu îi spune prin profetul Său:

„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta ca toată inima" (Ieremia 29:13). Cel puţin de 9 ori a scris Ieremia despre imaginea unei inimi rele. Paşhur şi tovarăşii lui n-au predicat asemenea predici tăioase. Ei promiteau pace, protecţie şi prosperitate; şi poporul îi aplauda şi îi susţinea. Iehova urmărea cum se rătăceşte poporul şi zicea: „Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).

Mesajul acesta n-a fost prea popular şi în cele din urmă Ieremia a avut necazuri cu turma care practica religia de stat. Dar el era păstor, nu era om cu plată şi n-a părăsit turma, chiar dacă poporul a respins mesajul său.

O ultimă paralelă între zilele noastre şi zilele lui Ieremia; profeţii falşi erau lacomi, oameni care foloseau religia pentru câştiguri personale. Se lăudau cu propria lor prosperitate şi cu prosperitatea Templului şi a naţiunii. În definitiv, nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu şi nu era bunăstarea lor o dovadă a credincioşiei lor şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu? (Este interesant de re­marcat faptul că Paşhur înseamnă înconjurat cu prosperitate).

Ieremia îndrăznea să predice porunca a zecea: „Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13, 8:10).

“Dar tu n-ai ochi şi inimă decât ca să te dedai la lăcomie..” (Ieremia 22:17).

Când cineva este lacom, riscă să încalce toate po­runcile: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor" (1 Timotei 6:10). Din momentul în care o persoană începe să devină lacomă, ea va începe să mintă, să fure, şi chiar să ucidă, pentru a obţine ceea ce doreşte.

Banii şi slujirea au fost în conflict în Biserică încă de când Anania şi Safira au minţit cu privire la preţul cu care şi-au vândut proprietatea (Faptele Apostolilor 5), şi Simon magul a încercat să cumpere de la Petru puterea de a împărţi darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 8:14, 24). „Să nu fie iubitor de bani" este o cerinţă atât pentru bătrânii cât şi pentru diaconii Bisericii (1 Timotei 3:3,8, Tit 1:7). În cuvântul său de rămas-bun către bătrânii din Efes, Pavel le reaminteşte că a trebuit să muncească din greu ca să-şi acopere cheltuielile şi nu s-a lăcomit la bunăstarea cuiva (Faptele Apostolilor 20:30-35).

Dintre toţi scriitorii Noului Testament, Petru şi Iuda au fost cei care au avut cele mai tari cuvinte împotriva afaceriştilor care folosesc religia în scopul de a face bani. „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. ...au inima de­prinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi" (2 Petru 2:3,14). Petru îi compară cu Balaam „care a iubit plata fărădelegii" (2:15) şi Iuda adaugă avertizarea sa: „Ei s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig" (v. 11). De asemenea Iuda a avertizat că „...gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig" (v. 16).

În perioada care a urmat după izbucnirea scandalului Pearlygate, a fost interesant de urmărit cum diferite organizaţii au căutat să convingă lumea despre integritatea lor financiară. Desigur nu este nimic greşit cu privire la existenţa acestor organizaţii care funcţionează legal (misiunea la care lucrez a ajutat la fondarea uneia), dar aici este ceva mai mult decât integritatea financiară, un comitet de bună-credinţă şi un certificat de revizie conta­bilă. Metodele de strângere a fondurilor sunt importante, precum şi motivele. Unele proiecte pentru susţinerea Evangheliei sunt nedemne de Evanghelie. Apostolul Pavel mărturisea: „...cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăco­miei: martor este Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:5). Dumnezeu este martor atât al necinstei, cât şi al cinstei; şi când o găseşte, El o judecă.

Dacă zilele noastre sunt ca şi zilele lui Ieremia (şi eu sunt convins că aşa este), noi trăim într-un timp de ocară. De asemenea, trăim într-o zi când Dumnezeu stă gata să judece pe poporul Său. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu" (1 Petru 4:17). Este un adevăr trist că Dumnezeu mai degrabă va distruge templul Său şi va mânia Cetatea Sa sfântă, decât să le îngăduie conducătorilor Săi spirituali să încurajeze duplicitatea şi poporului Său să o sprijinească. El a aşteptat zeci de ani înainte de a trimite jude­cata Sa şi în mod repetat Şi-a trimis mesagerii Săi pentru a-Şi avertiza poporul, dar acest popor al Său n-a ascultat. Cel puţin de 11 ori în profeţia lui Ieremia Domnul i-a spus naţiunii: „...v-am vorbit dis-de-dimineaţă" (Ieremia 7:13,25; 11:7; 25:3-4; 26:5; 29:19; 32:33; 35:14-15; 44:4). Cuvântul evreiesc dis-de-dimineaţă tradus înseamnă în mod continuu, perseverent, cu stăruinţă. Dumnezeu îl căuta. Dar poporul Său a preferat cisterne sparte în locul izvorului apelor vii.

Influenţa orbitoare a falşilor profeţi s-a răspândit pre­tutindeni, până când aproape fiecare a fost afectat de ea. Să ascultăm iarăşi cuvintele lui Dumnezeu transmise prin Ieremia: „În proorocii Ierusalimului am văzut lu­cruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în min­ciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt îna­intea Mea ca Sodoma şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora. ...căci prin proorocii Ierusalimului s-a răs­pândit nelegiuirea în toată ţara" (Ieremia 23:14-15).

Cuvântul evreiesc nelegiuire înseamnă să acţionezi în mod fals, să acţionezi cu ipocrizie. Puteţi să-l traduceţi şi prin: fărădelege, pângărire, depravare morală, corupţie, poluare. Nu e nici o mirare că sunt aşa de multe scandaluri pe pământul nostru astăzi, când pământul este aşa de in­fectat cu poluare morală şi spirituală.

În memorabila sa predică intitulată „Metoda Harului" bazată pe Ieremia 6:14 („Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: “Pace! Pace!” Şi totuşi nu este pace!"), George Whitefield a spus: „După cum nu este o mai mare binecuvântare pentru o naţiune sau un popor decât să le dea Dumnezeu conducători credincioşi, sinceri şi drepţi, tot aşa nu este un blestem mai mare pe care Dumnezeu să-l trimită peste un popor în lumea aceasta decât să le dea îndrumători orbi, dege­neraţi, fireşti, lipsiţi de entuziasm şi nepregătiţi. Şi totuşi, în toate timpurile, găsim că au fost mulţi lupi îmbrăcaţi în haine de oaie... care au profeţit lucruri mult mai liniştitoare decât le permitea Dumnezeu".

Şi - lucru foarte trist - poporului Său i-a plăcut starea aceasta.



Persoane interesate