CAPITOLUL
30
Alte adevăruri noi
O, Revelaţie
Divină,
Fă ochii orbi şi
mintea grea,
Ca Adevărul nici prea tulbur
Nici prea târziu a Ţi-l vedea.
În tot
cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima
cărora vrăjmaşul Satan strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău
împotriva mea ajunseseră până la Stăpânirea lumească, iar oamenii acestei
stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în
jurul meu.
În ziua
de 3 martie eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în
casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe
maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori
în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am
vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa!
Odată
i-am zis hotărât:
— Vă rog
să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu!
— Ce
Dumnezeu, sări el furios! În curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai
voi, nebunii, mai credeţi prostiile astea!
— Da,
i-am zis eu privindu-l în ochi, până nu veţi desfiinţa bătrâneţea, suferinţa şi
moartea, oamenii vor avea mereu nevoie să creadă în Dumnezeu. Şi dumneavoastră
veţi crede în El. Nu veţi fi tot sus, tot tânăr, tot puternic. Va veni şi
vremea să fiţi bolnav, bătrân şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie veţi avea
de Dumnezeu. Numai să-L mai puteţi afla...
... Şi
ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit. Nu după multă vreme a venit
ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat.
Stătea
pe gânduri şi privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aici unde sunt
acum. Deodată mi-a zis:
— Domnule
Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră.
— Numai
de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
— Să
ştiţi că şi noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe, privindu-mă.
— Dacă
nu-L aveţi acum, îl veţi avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască şi mai
ales să moară fără Dumnezeu.
Atunci
el a venit la mine, s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi
obrajii cu lacrimi în ochi, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa celuilalt.
Apoi au ieşit să plece.
M-am
ridicat şi eu şi am ieşit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din
nou, apoi s-au urcat în maşină şi au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După
câteva luni citeam în ziar la "Decese" anunţul morţii lui... Avea
numai 47 de ani. Murise de cancer...
Se
sfârşea aşadar şi acesta ca toţi cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum
am mai scris şi altădată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte
nu mai trăiesc... Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră întâlnire
a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.
Domnul
Isus să-i ierte şi să-i odihnească sufletul. Eu l-am iertat din toată inima
mea...)
Acum
înlocuitorul lui venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic atât
afară cât şi înăuntru.
— De ce
stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
— N-am
lemne.
— De ce
n-ai?
— Pentru
că n-am pe ce să-mi cumpăr.
— Cum
n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
— Nu!
Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia - şi mi-am dat-o.
Nu mai am nici salar, nici pensie. Nimic, de mult...
— Trebuie
să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai
depus-o în Oastea Domnului tot anul trecut până astăzi. Unde ai fost, pe cine
ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat, totul. Al doilea: ce aţi mai
scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după "Osana". Al treilea: ce mai fac dezidenţii din Oastea
Domnului. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincelea:
ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris
plictisit şi de data asta un "răspuns" la toate aceste întrebări care
îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel
încât nimeni în afară de mine să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am
predat declaraţia.
În tot
timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa
Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă:
— Ştii
ce se vorbeşte despre dumneata?
— Ştiu,
le-am răspuns eu cu amărăciune. (Într-adevăr cu două zile mai înainte aflasem
ce vorbiseră unii despre ceea ce mă întrebau aceştia acum...) Dar
dumneavoastră, care vă interesaţi de cinstea şi de viaţa mea, aveţi toate
posibilităţile să verificaţi ce este adevărat din toate acestea ce le spun eu,
şi ce nu. Dacă se spune despre mine că am strâns nu ştiu ce sumă mare de bani,
poftiţi şi uitaţi-vă ce avuţii am. Eu scriu de 50 de ani. Am tipărit cărţi,
calendare, reviste, poate în milioane de exemplare, şi acestea s-au vândut atât
în ţară cât şi în multe alte ţări. Şi acum, după 50 de ani de muncă şi
sacrificiu, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, atât eu cât şi soţia
bolnavă şi bătrână. Într-un şopru în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă,
cu supa rece şi cu cămara goală în plină iarnă. Fără salar, fără pensie, fără
măcar un ajutor social, pe care-l primeşte şi cel din urmă om. Ca să vedeţi
câtă dreptate au cei ce mă tot pârăsc la dumneavoastră. Ca să nu mă mai lăsaţi
nici acum - după atâţia zeci de ani - nici să trăiesc şi nici să mor în pace.
Cei doi,
ruşinaţi de sărăcia mea - şi mai mult decât mine - au făcut un gest de dezgust
cu mâna şi cu faţa, ca şi cum ar fi zis: "Pârâtori mincinoşi şi
neruşinaţi". Apoi, poate şi izgoniţi de frigul din casă, şi-au făcut semn
de plecare. Şi au ieşit. Iată, mi-am zis apoi, singur, cât de mare rău pot face
în lucrarea lui Dumnezeu clevetitorii şi pârâşii. Cât de scârbiţi sunt de
acestea chiar şi oamenii lumeşti când cercetează şi se conving de nevrednicia
celor ce fac asemenea bârfeli, cu atât mai mult atunci când aceştia îşi zic şi
credincioşi.
O, voi
cei ce mă ascultaţi, vă rog să nu lăsaţi să vă încolţească în inimă gelozia şi
pizma împotriva nimănui. Că nu-i păcat mai mare ca acela de a pârî pe fraţi.
Spune sfântul cuvânt al Domnului că un astfel de om care şi-a pierdut dragostea
de fraţi, poate chiar să-şi dea trupul să-i fie ars de viu, nu-i va mai folosi
la nimic (1 Corinteni 13:1-7). Iar sfinţii părinţi au spus: "Nici sângele
martirului nu spală păcatul vânzării de fraţi." Domnul Isus să aibă milă
de acele suflete nenorocite care s-au şi lăsat otrăvite de diavolul cu acest
păcat de moarte. Doamne, Duhule Sfinte, trezeşte-le mintea acestora şi
zdrobeşte-le inima cu pocăinţă amară pentru ceea ce fac... Căci acei care fac
păcatul acesta adesea nu se mai pot întoarce şi pocăi de el niciodată cu
adevărat, până-n focul iadului.
În vara
acestui an, Domnul ne-a binecuvântat însă din plin şi cu o mare mulţime de
nunţi frăţeşti în toată ţara, precum şi cu o vreme de linişte din partea
stăpânirii. Astfel c-am avut câteva prilejuri bune de întâlnire cu fraţii.
Aceste întâlniri erau tocmai necesare pentru cât mai bună orientare şi armonie
în mijlocul frăţietăţii noastre. Totdeauna când încetează necazurile din afară,
cresc cele dinăuntru, căci Satan nu doarme niciodată. Iar acum este atâta
nevoie de armonie, fiindcă adunările Domnului cresc. O mare mulţime de suflete
noi şi mai ales tinere se adaugă la numărul fraţilor. Îţi creşte inima de
bucurie privind peste sutele şi miile de feţe din adunări şi nunţi, când vezi
că peste 80 % sunt tineri care ascultă şi spun cuvântul şi cântările Domnului
cu ochii înlăcrimaţi sunt tineri. Slavă lui Dumnezeu pentru aceste mii de
tineri şi copii frumoşi care asigură viitorul Oastei Sale. Dintre aceste
suflete minunate Duhul Sfânt va alege mulţi lucrători străluciţi pentru Cristos.
Încă din
primăvara anului 1981, când au fost raţionalizate în ţară alimentele de bază -
şi anume: făina, carnea, uleiul, zahărul, orezul - Domnul mi-a trimis în inimă
îndemnul cum trebuie să procedăm în viitor pentru a rezolva în chip duhovnicesc
una dintre cele mai grele probleme care ni se pune în ţinerea nunţilor noastre
frăţeşti. Şi anume: problema celor două mese care trebuiau pregătite pentru
nuntaşi - cea de sâmbătă noaptea, de după terminarea primei părţi a programului
nunţii, şi cea de duminică după venirea de la cununia din biserică (şi când
încheiam de obicei nunta). Căci nunţile noastre se desfăşurau obişnuit după
acest program.
Sâmbătă
seara toţi nuntaşii trebuiau să fie prezenţi până la ora 8 când începea nunta
cu rugăciunea unui frate - sau doi, sau trei. Apoi se continua cu cântări,
vorbiri şi declamări, până la orele unu sau două după miezul nopţii, când se
dădea o masă care ţinea cam două ore, întrucât erau cel puţin două serii de
fraţi. Fiindcă, obişnuit, luau parte de la o mie până la două-trei mii de
persoane.
După această
masă urma o pauză, până la ora şapte dimineaţa, când începea partea a doua a
programului. Tot cam la fel cu cel de seara, până la orele zece-unsprezece,
când se făcea încheierea cu câte o rugăciune a naşilor şi apoi a mirilor. După
aceea toţi nuntaşii, în frunte cu mirii, însoţiţi de cântăreţii cu instrumente
şi cu vocea, se încolonau frumos pe rânduri de câte cinci şi porneau aşa de la
casa nunţii şi până la Biserică pentru cununia religioasă. După cununie se
întorceau iarăşi în acelaşi fel frumos şi ordonat înapoi la casa nunţii, unde
li se pregătise între timp masa de încheiere...
Ce
minunată propovăduire a Evangheliei era această procesiune solemnă şi frumoasă
de-a lungul localităţii unde se ţinea nunta. Mii de oameni au fost atraşi la
Domnul şi prin acest nou fel creştinesc de a face sărbătorirea nunţii. Domnul
să fie slăvit şi pentru această cerească schimbare din felul păgânesc de mai
înainte, în acest fel duhovnicesc de azi. Şi această fericită schimbare a
făcut-o în Ţara şi în biserica noastră numai această prigonită şi dispreţuită
lucrare a Oastei Domnului. Dumnezeu să-l binecuvânteze în veşnicie pe părintele
nostru Iosif, prin care Duhul Domnului a făcut prima dată (după sfântul Ioan
Gură de Aur) în biserica noastră, aşa ceva. Ce minunat va fi când toţi vor
înţelege şi vor face în acest fel creştinesc şi binecuvântat petrecerea
nunţilor şi a tuturor celorlalte sărbători ale noastre - dacă ne place să ne
numim că suntem creştini.
După a
doua masă, care ţinea iarăşi vreo două ore, urma despărţirea celor mai mulţi
fraţi, care plecau spre casă. Totul se termina cu rugăciuni şi cântări, aşa cum
şi începuse.
Revelioanele
noastre, nopţile de anul nou sunt pentru noi iarăşi un alt prilej fericit de a
petrece sfârşitul unui an şi începutul altuia împreună cu Domnul şi cu fraţii.
Cuvântul sfânt, cântarea şi rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată ne treceau
dintr-un an în altul cu un bilanţ şi cu un legământ. Cu o mulţumire pentru
trecut şi cu o promisiune pentru viitor. Ce mare deosebire este şi în privinţa
petrecerilor noastre la revelioanele de acum, faţă de cele de altădată, când nu
cunoşteam pe Domnul şi nu ştiam nimic despre Oastea Lui. Ce păgâneşte petreceam
atunci - şi ce fericiţi suntem acum. Slavă veşnică Domnului nostru, care ne-a
izbăvit din moartea de atunci şi ne-a dăruit viaţa de acum. El să ne ajute aşa
până la sfârşit pe toţi. Ce bine ar fi dacă toată ţara şi toată lumea ar
petrece numai aşa!
După
revelionul noului an 1982 n-am mai putut pleca de acasă nicăieri, decât în 12
februarie la Sibiu, pentru adunarea de reculegere de la mormântul părintelui
Iosif - adunare care se ţine în fiecare an la această dată a trecerii lui la
Domnul. Se împlineau 44 de ani din 1938.
În acest
an, de ziua aceasta, era o zăpadă mare şi un ger puternic. Cu toate acestea am
aflat la mormânt mulţi fraţi şi surori veniţi din toate părţile ţării. S-au
rostit acolo şi de data asta înlăcrimate rugăciuni de mulţumire către Domnul
din partea tuturor celor prezenţi. Şi fierbinţi înnoiri de legăminte până la
moarte. Pilda vieţii şi morţii părintelui nostru sufletesc ne va rămâne pe veci
în Domnul un luminos îndemn de a trăi şi noi şi de a muri credincioşi în
lucrarea cea sfântă a Oastei Domnului. Şi a Bisericii Sale celei vii şi
duhovniceşti.
Cu
ocazia acelei adunări, cineva din Sibiu mi-a spus că la fratele Roşianu Vasile mi-au
sosit nişte cărţi religioase - şi să merg să le ridic. M-am bucurat mult de
vestea aceasta pentru că este mai mare nevoie ca oricând de această hrană
sufletească în poporul nostru. Niciodată n-a mai fost ca acum o lipsă aşa de
totală de o carte sufletească în ţara noastră.
Dar din
cauza frigului mare şi din cauza lipsei mijloacelor de transport, am amânat
atunci ridicarea cărţilor sosite - pentru o nouă ocazie. Tot ce s-a putut face
atunci, în afară de cele mărturisite aici, fac parte din acele adevăruri cărora
încă nu le-a sosit vremea să fie spuse.
În
ultima sâmbătă din acel februarie, trebuind să merg la Cluj pentru boala mea,
am găzduit în familia fratelui Pop Augustin şi a fiilor acestuia, Alexandru şi
Augustin, care mai aveau o soră, pe Marta, căsătorită cu fratele Ghiţă în
Braşov. Aceşti fraţi tocmai îşi cumpăraseră o maşină personală, pe care mi-au
spus că doresc să o pună şi în slujba Domnului. Că dacă este nevoie de un drum
undeva, ei sunt gata să-l facă.
M-am
bucurat mult de această promisiune a lor şi i-am rugat să vină la Sibiu de unde
să-mi aducă până acasă la ei cărţile pe care le aveam acolo. Peste o săptămână
eu va trebui să merg la tratament în staţiunea Covasna de lângă Braşov. Aşa că
dacă cumnatul lor Ghiţă va veni şi el la Sibiu, eu voi putea pleca de acolo cu
el, iar ei se vor întoarce cu cărţile la Cluj, unde le vor păstra până la
venirea mea de la tratament. Am convenit ca întâlnirea noastră în Sibiu să fie
pe ziua de 6 martie, la mormântul părintelui Iosif.
Numai că
nu ştiu cine şi de pe unde a aflat despre înţelegerea noastră şi am fost
urmăriţi încă de la întâlnirea din cimitir. Aşa că - după ce am luat cărţile de
la fratele Roşianu şi ei au plecat spre Cluj iar noi spre Braşov, când ei au
ajuns la Alba Iulia în strada Horea nr. 10, lângă casa fratelui Lucian Rus, au
fost opriţi de miliţie şi controlaţi. Li s-au luat cărţile aflate la ei, au
fost duşi cu toţii la Miliţia oraşului, li s-au luat declaraţii, iar cei doi
fraţi - Alexandru şi Augustin Pop au fost opriţi pentru anchetă mai amănunţită.
Tot atunci s-a făcut o percheziţie severă şi la domiciliul fratelui Lucian Rus,
de unde au ridicat o maşină veche de scris, nişte foi cu poezii pe care încerca
să le scrie Ovidiu, copilul de 16 ani al fratelui Lucian, precum şi nişte vechi
cărţi religioase pe care sora Victoria le avea la casa ei. La anchetă fraţii de
la Cluj au declarat adevărul şi anume că cele cinci pachete cu cărţi confiscate
erau ale mele şi că ei nu ştiu despre ele decât că eu i-am rugat să le ducă
până la Cluj, acasă la ei, unde trebuia să le ţină până le voi lua eu.
E
adevărat că fratele Alexandru încercase să mă acopere cumva şi să ocolească
numele meu. Dar până la urmă a fost constrâns să declare şi el aşa cum au voit
ei. Tot în acea noapte s-a făcut percheziţie şi în Braşov la locuinţa fratelui
Ghiţă care mă adusese la staţiune. Au confiscat de la el atât pachetul meu cu
cărţi "Osana" şi "Cântările Domnului", cât şi
tot ce mai aveau şi ei - cei doi tineri - în casa lor, abia de curând
căsătoriţi.
A doua
zi Miliţia din Alba Iulia a dus pe cei doi fraţi Pop la Sibiu, unde o altă
percheziţie avusese loc la casa fratelui Vasile Roşianu. Apoi cu toţii au fost
anchetaţi mai multe ore, la Securitatea din Sibiu. Grozav cât de multă agitaţie
şi alarmă pentru nişte nevinovate broşuri de învăţătură şi îndrumare curată şi
frumoasă pe calea credinţei şi a binelui. Pentru care tocmai ei, care au nevoie
de supuşi cinstiţi şi ascultători, ar trebui să le mulţumească celor ce aduc
poporului nostru aceste mijloace de educaţie morală, nu să-i chinuie.
Îndată
după aceste întâmplări am fost căutat la telefonul staţiunii, de Miliţia din
Covasna, care m-a înştiinţat să mă prezint pentru cercetări la Alba Iulia. Am
stat la Covasna două săptămâni pentru terminarea tratamentului - şi numai după
aceea m-am dus. În timpul acesta am terminat lucrul la volumul 10 din Cântări Nemuritoare. Presimţeam puternic
că trebuie să mă grăbesc pentru a nu-mi rămâne lucrul neterminat. Anul trecut,
tot aici, profitând de alte câteva zile liniştite, am terminat al treilea caiet
de o mie proverbe - "Cântările
înţelepciunii". Ce mult regret că prea multe din lucrările mele a
trebuit să le fac în grabă prea mare, sub presiunea ameninţărilor şi a
ceasului, adesea fără a mai putea nici să le revăd. Ce uşor se observă această
grabă păgubitoare asupra calităţii lor. Cer din toată inima iertare Domnului
meu şi semenilor mei pentru asta. Şi mai ales lucrului meu însuşi care nu poate
mărturisi despre mine aşa frumos cum aş vrea.
Pe ziua
de 30 martie, seara, eram deci la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt
să fiu la Miliţia oraşului, pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas
peste noapte în casa fratelui Lucian şi a sorei Victoria Rus, unde am aflat tot
ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre. Şi la percheziţia din casa
lor. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor noastre povesteau cum în
faţa lor atât cei care luaseră cărţile, cât şi alţii care intrau şi ieşeau din
camera unde acestea fuseseră aruncate grămadă, luau fiecare câte două cărţi,
dosindu-le prin buzunare şi genţi, pentru a le duce acasă. Am mulţumit sincer
Domnului că-n felul acesta El le dă acestor oameni prilejul să afle Cuvântul
Său cel mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei - ca maiorul care mă îmbrăţişase la
ultima despărţire - vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare
prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul. Dacă acest necaz al nostru nu
va fi spre osânda veşnică a celor care ne-au pedepsit nevinovaţi, Domnul să dea
mântuirea veşnică celor care - folosindu-se de necazul nostru - au ales prin
pocăinţă iertarea lui Cristos pentru care eram daţi noi în mâinile lor. Dacă
ploaia şi zăpada nu se întorc înapoi până ce fac pământul să rodească - să fie
aşa şi cu sfintele cuvinte ale cărţilor noastre ajunse la ei.
Astfel
în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora 8 eram cu Domnul meu Isus Cristos
prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine
sunt şi pentru ce am venit. Îndată am fost chemat de un civil mai în vârstă, cu
o înfăţişare inteligentă şi cu o atitudine părând binevoitoare. De altfel
feţele inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi când îţi
pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum ni se pregătea nouă acum. Mi-a spus
că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat
trei zile lungi de anchete şi cercetări. Faţa la început părând binevoitoare,
se transforma uneori în toate nuanţele de asprime şi ameninţare, mai ales în
prima zi. Mai târziu am aflat că faţă de ceilalţi fraţi s-a purtat cu mult mai
dur.
După ce
a obţinut ceea ce voia, a doua zi m-a dat pentru câteva ceasuri în primire la
un ofiţer mai tânăr, care trebuia să-mi transcrie declaraţia mea la maşina de
scris. Acesta - probabil instruit mai dinainte, ori din caracterul pe care i
l-a deformat funcţia - m-a luat în primire de la început cu nişte cuvinte şi
expresii care nici nu ar trebui să le poată rosti un om nicăieri, faţă de
nimeni. Darămite faţă de un om bătrân, care îi declaram cu respect şi cu
sinceritate tot adevărul, lăsându-l să mă lege fără nici o împotrivire, cu câte
lanţuri voia!
Faţă de
fr. Alexandru am aflat că folosiseră nu numai cuvinte, ci şi scaune şi pumni.
Faţă de mine însă nu ar fi fost nevoie de nimic din acestea, fiindcă eu nu
numai că nu mă feream deloc să nu fiu apăsat cât mai adânc, aşa cum voiau ei,
dar chiar doream aceasta. Simţeam că este nevoie de o suferinţă pentru Cuvântul
şi Lucrarea Domnului - şi căutam să-mi dau cinstit partea mea la aceasta, fără
să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie mai dată mie şi ceva din partea
altora... De aceea declaram cu seninătate şi cu toată sinceritatea adevărul,
aşa cum se petrecuseră toate. Dar aceşti bieţi oameni, îmbătaţi de trufia de o
clipă a slujbei la care au ajuns, s-au obişnuit să-şi trateze semenii lor care
le cad în mână, pe toţi la fel. Ca şi cum ar fi cu toţii mai dinainte
condamnaţi pentru cele mai nelegiuite fapte.
Dar eu
sunt obişnuit de mult cu toate acestea şi nu mă mai mir de nimic. Mă aştept la
orice, nu numai de la aceşti oameni, ci şi de la calea pentru care am fost
rânduit.
Odată cu
terminarea declaraţiei ar fi trebuit să se fi încheiat totul. Dar după aceea,
venind, superiorul m-a luat din nou la întrebări şi mai pe larg despre toată
istoria Oastei Domnului, despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre
începutul şi desfăşurarea activităţii ei, despre toate evenimentele mai
importante până azi. Toate acestea cât mai amănunţit, fiindcă - zicea el - este
nevoie să le ştie pentru a-şi fixa problema noastră în contextul general al
evoluţiei faptelor din istoria Oastei.
Eu m-am
bucurat sincer de acest lucru - indiferent cu ce gând ar face el ceea ce ar
vrea să facă. Voiam ca orice om care se ocupă de noi să cunoască bine adevărul
nostru. Pentru ca atitudinea şi hotărârea pe care o va lua faţă de acest adevăr
să fie în deplină cunoştinţă despre el. Căci numai astfel şi responsabilitatea
sa veşnică va fi întreagă. De fiecare dată când eram în faţa cuiva care se
ocupa de cauza Domnului, simţeam că trăiam un moment de o însemnătate eternă,
atât eu, cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat la Judecata Mântuitorului.
Că omul acesta poate că niciodată nu va mai fi în faţa mea decât la Judecata
cea din Urmă. Şi pentru ca atunci să nu fiu vinovat nici faţă de Cristos, nici
faţă de el, caut să mă port acum în aşa fel încât atunci să pot privi liniştit
şi la Cel Dintâi şi la cel din urmă . Ce bine ar face toţi cei care trebuie să
judece un adevăr, dacă s-ar interesa mai întâi cu toată grija de el pentru a-l
cunoaşte limpede - şi apoi a-l judeca.
— Domnule
Dorz, îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dumneavoastră mai de mult. V-am citit
poeziile şi unele lucrări. Şi doream să stau odată de vorbă cu dumneavoastră.
Dar în alte condiţii, nu în astea de acum...
— Nu-i
nimic, i-am răspuns eu. Eu mă bucur că, dacă a trebuit să se întâmple aşa,
măcar să avem de-a face cu cineva care ne cunoaşte şi nu cu un necunoscător al
nostru, cum am avut de atâtea ori, altădată. Cei ce nu ne cunoşteau, desigur,
ne-au judecat pe nedrept sau ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum, cineva care
ne cunoaşte credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.
— Pe
mine mă preocupă de mai multă vreme problema Oastei Domnului şi adevărul ei
istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă, dar până
acum n-am avut o astfel de ocazie. Acuma mă bucur că o am - şi vă rog să-mi
descrieţi cât mai detailat totul după cu v-am mai cerut. Cine a înfiinţat-o şi
când. Ce rol au avut în ea preotul Trifa, mitropolitul Bălan, dumneata şi alţii.
(Ştiu de învăţătorul Marini, care prin moartea lui grabnică n-a avut prea mare
importanţă.) Când a murit preotul Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi
evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el, câte reviste a scos, ce
denumire au avut? Cum a făcut cu tipografia? Dar dumneata ce cărţi şi ce
reviste ai tipărit înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut cutare în Oaste?
Dar cutare, dar cutare? Când aţi cerut legalizarea Oastei - şi cu cine aţi stat
de vorbă în problema asta? Câtă închisoare aţi făcut şi unde?
A
trebuit să-i fac întâi verbal acest istoric, foarte amănunţit, răspunzând pe
parcurs la o mulţime de întrebări privitoare la nelămuririle pe care le avea.
I-am
vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis, la toate. N-aveam de ce să-mi
fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic, ci, dimpotrivă, îmi făcea
o mare bucurie să îi spun cât mai pe larg toate aceste adevăruri. Am avut
astfel un bun prilej spre a-i vorbi despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu
prin Lucrarea Oastei Domnului special pentru poporul nostru, în cel mai crucial
moment al istoriei sale - şi anume imediat după independenta noastră naţională
şi întregirea ţării. Pentru ca odată cu dezrobirea trupească de sub duşmanii
dinafară, să-şi capete şi eliberarea sufletească de sub robia duşmanilor
dinăuntru, care erau păcatele noastre naţionale şi personale - duşmanii cei mai
tirani şi mai neîndurători. Marile noastre păcate naţionale şi personale:
alcoolismul, sudalma, furtul, minciuna, analfabetismul. Împotriva acestora a
pornit Oastea Domnului, de la început, un necruţător război de dezrobire naţională
şi personală. Şi în nebănuit de mare măsură a reuşit.
Mesajul
divin al Oastei Domnului a fost trimis la Biserica şi credinţa noastră
strămoşească, la fel, într-un moment crucial. Când marea ei datorie pentru
sufletul poporului nostru creştea şi mai mare în faţa neamului întregit şi a
viitorului frământat. Ce mare şi binecuvântat folos ar fi avut atât neamul cât
şi Biserica, prin puterea cerească şi înnoitoare a acestui mesaj! Ce salt uriaş
ne-ar fi ridicat prin el la nivelul superior al celor mai vrednice popoare,
mult mai repede decât pe acestea. Dar ce trist că acest mesaj divin a fost
zădărnicit. Atât elitele conducătoare ale poporului, cât şi cele ale Bisericii,
în loc să-l primească cu bucurie, l-au respins, prigonind Lucrarea Oastei
Domnului în modul cel mai necruţător. Dar această Lucrare Sfântă, născută din
dragostea de Dumnezeu şi de oameni, a rămas credincioasă mesajului ei, muncind
şi luptând pentru a-şi împlini scopul pentru care a fost trimisă. Dar cu
mijloace nespus inferioare şi în condiţii mult mai grele de cum ar fi avut dacă
era altfel. Am avut însă permanent în inimile noastre încredinţarea puternică
şi sfântă că va veni o vreme - că se va ridica odată cineva cinstit şi drept,
înţelept şi competent care va vedea, care va aprecia, care va recunoaşte şi va
mărturisi cât de bine a făcut Dumnezeu ţării şi naţiunii noastre prin această
Lucrare. Această încredinţare tot aşa de puternică o avem şi azi. Cu ea trăim
şi cu ea vom muri, convinşi că vremea ei odată şi odată tot va veni. Noi ştim
că avem dreptate şi că ea va străluci odată în faţa tuturor. O aşteptăm aceasta
liniştiţi, ori pe pământ, ori sub pământ - nu are importanţă cât.
— Care a
fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al dumneavoastră?
— Cartea,
cuvântul scris în cărţile şi în gazetele răspândite în cele mai largi pături
ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în
mâna unui om, îi aprinde aceluia o lumină în întuneric. Şi oricine îi ia cuiva
o carte bună, îi stinge aceluia o lumină. De aceea Oastea Domnului, în decursul
celor 60 de ani de existenţă ai ei, a depus nişte jertfe extraordinar de mari
pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti. S-au tipărit şi
împrăştiat milioane de cărţi şi reviste, de calendare şi cărţi religioase, la
preţul cel mai ieftin posibil spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un
aport nebănuit de mare la moralizarea şi culturalizarea poporului nostru în unele
din cele mai grele vremuri ale istoriei noastre. Cărţile Oastei au dat o nouă
dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe răni
sociale şi au culturalizat largi mase de cititori. Mai ales dintre muncitori şi
ţărani. Va veni odată vremea să se arate asta.
— Care a
fost activitatea dumneavoastră publicistică înainte de 1948 şi după?
— Înainte
de 1948, încă din 1932, deci la vârsta de 18 ani, am început să scriu şi să
public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei, care îşi avea centrul
la Sibiu. Din 1934 am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa, care
înfiinţase Oastea Domnului la începutul anului 1923. Până în 1948 am scris şi
am tipărit legal aproape 20 de titluri de cărţi în zeci de mii de exemplare.
Apoi reviste şi calendare cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea. Şi cu
răspândire nu numai în ţară, ci şi peste hotare în alte ţări şi continente.
După 1948, când, fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate, noi totuşi
am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa ca şi înainte, convinşi fiind nu
numai că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că
eram mereu solicitaţi de mulţimea de cereri din partea foştilor noştri
cititori. Am scris şi am răspândit tot timpul lucrări cu acelaşi conţinut şi de
aceeaşi natură cum fuseseră şi cele apărute legal.
— Dar
acel lucru nu era autorizat să-l faci.
— Suntem
un popor de 20 milioane de ortodocşi - şi totuşi aceste milioane de suflete nu
avem acum în ţară nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în
tiraje de masă, nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar
cărticica de rugăciuni tipărită de biserică, aşa cum e, veche de sute de ani,
nu se poate procura decât de 2-3% dintre credincioşi. Şi nevoile sunt atât de
mari. Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai
ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa aceasta! Şi o mare masă
de cititori formaţi.
— Cum,
dar biserica nu tipăreşte gazete şi cărţi religioase? "Telegraful
Român" de la Sibiu, ce-i?
— Biserica
tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiţi,
pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu conţinut istoric, dogmatic,
social-politic etc, de interes strict clerical - informativ, dar fără nici o
legătură cu arzătoarele probleme şi trebuinţe sufleteşti ale oamenilor. Aceste
reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte
nimeni niciodată. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult, tipărite în
tiraje mici şi, pe lângă că sunt foarte scumpe, nu ajung niciodată la marea
mulţime de cititori. Ceea ce vă spun acum e foarte trist, dar e adevărat. Ştiu
un mare număr de credincioşi care, pentru a citi o pagină din tâlcuiri biblice,
se abonează la revista "Cultul Mozaic". Şi cumpără cărţile rabinului
Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare şi
oameni în lipsă totală de altceva le cumpără, deşi în ele apar adeseori jigniri
la adresa credinţei noastre. Evreii sunt numai vreo 30 de mii de suflete în
ţara noastră, şi ei au şi reviste şi cărţi. Noi suntem 20 milioane şi nu avem
aproape nimic... Pentru asta am lucrat.
— Ne cam
iei în vârful peniţei, domnule Dorz!
— Aceasta
nu-i o glumă, domnule colonel! E o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată
durerea mea. Eu sunt un om simplu, ca Badea Cârţan, ciobanul de la Făgăraş de
acum o sută de ani. Dar dacă nu-i altcineva care să se ocupe de acest lucru,
fac şi eu ca el, care cu preţul vieţii lui şi prin greutăţi nebănuit de mari a
dus, cu desaga în spate peste munţi, carte sufletească pentru luminarea
poporului său.
(Într-adevăr,
acest cioban - Badea Gheorghe Cârţan - născut în satul Cârţan, judeţul Făgăraş
în anul 1849, a fost un om dăruit de Dumnezeu în chip cu totul ales şi minunat,
cu o pătimaşă iubire pentru cărţi şi cu o chinuitoare grijă pentru luminarea
semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci în Transilvania, din cauză
că stăpânirea ungurească sub care eram robiţi, nu numai că nu dădea voie să se
tipărească astfel de cărţi, dar urmărea cu asprime pe oricine le-ar fi adus de
peste graniţă din Ţara Românească şi le-ar fi răspândit în popor. Acest om
simplu şi curajos, însă, trecând Munţii Carpaţi prin Braşov, noaptea şi în
ascuns, ca să nu fie prins de grănicerii unguri, a făcut de nenumărate ori
aceste drumuri pe jos până la Bucureşti. Şi întorcându-se tot pe jos, aducea
desagii plini de cărţi pentru el şi pentru ai lui în Ardealul subjugat. El a
făcut acestea ilegal ani de zile, cu preţul vieţii şi libertăţii sale. Astfel a
umplut el cu cărţi şi cu lumină satele Făgăraşului, ale Braşovului, până la
Sibiu, trecând munţii cu nespuse greutăţi printre grăniceri şi primejdii de
fiare, de zăpezi, de prăpăstii, de tâlhari. De multe ori a fost prins de
grăniceri, bătut, judecat şi închis. De multe ori i s-au confiscat cărţile.
Odată, după opt zile de percheziţie în locuinţa lui şi în tot satul pe la
rudeniile sale, au fost confiscate peste 75 de mii de cărţi. Patru căruţe de
cărţi au fost ridicate atunci de către jandarmii unguri şi arse. Toate acestea
le cărase el cu desagii şi cu sacii pe spate, de la Bucureşti, peste munţi,
peste graniţă pentru şcolile româneşti şi pentru sătenii lui lipsiţi de hrană
sufletească. În multe şcoli din Ardeal au învăţat atunci copiii şi ţăranii
limba şi istoria ţării noastre din cărţile aduse de el. În multe biserici se
citea în altare şi se cânta la strane din cărţile pentru care el îşi punea în
primejdie sănătatea şi viaţa lui în orice clipă. Odată a alunecat într-o
prăpastie - şi trei zile şi trei nopţi a zăcut acolo în zăpadă şi în gheaţă.
Din cauza asta s-a îmbolnăvit grav. Din boala aceasta i s-a tras şi moartea. A
murit în anul 1911 în vârstă de 62 de ani. Dar şi după moartea lui, ciobanii au
găsit, ascunse prin peşteri şi adăposturi din Munţii Braşovului, saci întregi
cu cărţi aduse de el până acolo, ca să le poată duce mai târziu acasă, celor
care le aşteptau ca pe o pâine a sufletului lor. În vremea vieţii sale a
suferit atât de mult pentru misiunea lui profetică. Dar astăzi ce nemărginită
admiraţie şi recunoştinţă înconjoară chipul său simplu dar eroic. Statuile lui
din centrele oraşelor Braşov, Făgăraş şi Sibiu vor vorbi mereu despre biruinţa
pe care o dă Dumnezeu luminii şi dragostei jertfitoare pentru triumful
Adevărului şi binele oamenilor.)
Cele
scrise între aceste paranteze nu le-am spus atunci lui. El cred că le ştia. Ci
vi le spun acum vouă, care poate nu le ştiţi.
— Cum ai
trimis în străinătate lucrările dumneatale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână
sau scrise de maşină?
— Mai
mult scrise de mână.
— Păcat!
Cândva lucrările dumneatale vor constitui un patrimoniu naţional.
— O,
domnule colonel, cine se mai gândeşte astăzi la asta? De aţi ştii dumneavoastră
câte din aceste lucrări mi-au fost arse de Securitate. Câte mi-au putrezit,
ascunse pe unde am putut. Câte au fost roase de şoareci... Dar acum nu se
întâmplă oare tot aşa?...
Cele
trei zile de anchetă mergeam să dorm peste noapte la familia fratelui Rus
Lucian. Am petrecut astfel ceasuri neuitate cu ei şi cu cei patru copilaşi
cuminţi şi buni ai lor. Nu mă puteam nici gândi atunci că din faptele noastre
"binevoitorul" meu anchetator ne va pregăti un proces penal în care
va fi judecat şi fratele Lucian împreună cu noi, deşi nu avusese absolut nici
un amestec în tot ce făcusem noi. Ce merite îşi va fi câştigat bravul colonel
prin vitejia asta contra noastră!
Atât la
plecarea dimineaţa spre Miliţie, cât şi la întoarcerea seara de la anchetă,
treceam totdeauna pe jos, pe sub marea poartă a vechii cetăţi Alba Iulia,
deasupra căreia se găseşte celula în care fuseseră închişi înainte de moartea
lor tragică, cei trei martiri ai neamului nostru: Horea, Cloşca şi Crişan. Şi
aceşti martiri luptaseră la vremea lor, acum două sute de ani, cum luptase şi
Badea Cârţan acum o sută de ani, tot pentru lumina şi mântuirea acestui neam
românesc.
Mă
duceam, de câte ori treceam în sus sau în jos, pe sub această poartă, şi urcam
treptele înguste şi reci până la acea celulă unde zăcuseră ei. Urcam singur şi
îndurerat aceleaşi scări grele pe care înainte cu două sute de ani trebuie să
le fi urcat şi ei abia târându-şi grozavele lanţuri grele de la mâini şi de la
picioare, împinşi şi împunşi de la spate, ori traşi şi smuciţi din faţă de
către chinuitorii lor. Şi mi se părea că retrăiesc şi eu acest cumplit calvar
pe care îl tot suie toţi aceşti martiri ai neamului nostru - mereu alţii şi
alţii - de sute de ani, fără ca aceste trepte reci şi aceste celule amare spre
care îi duc ele, să se fi sfârşit nici azi.
Acolo
sus, coborând cele două praguri până la uşa grea cu ferestruică zăbrelită a
celulei dureroase, îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste şi reci,
privind înăuntru, la locul unde zăcuseră şi pătimiseră ei, mă rugam cu lacrimi
fierbinţi pentru odihna sufletului lor şi pentru zbuciumul sufletului nostru.
Şi nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să
treacă spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare. Şi purtătorii acestei
lumini să ispăşească prin atâtea celule, pe atâtea cruci şi sub atâtea roţi.
Nu mă
comparam cu ei, ci, în cazul de acum, însăşi Lucrarea aceasta a Oastei
Domnului, acest martir al lui Cristos care prin fiii ei cei mai buni şi mai
curaţi s-a jertfit şi se jertfeşte în iubire şi în lacrimi pentru acelaşi ideal
nobil şi sfânt al luminii şi mântuirii neamului acestuia - toţi aceşti modeşti
şi tăcuţi mucenici n-au dat, laolaltă, o jertfă nici mai mică nici mai uşoară
decât a acestor nemuritori eroi şi martiri ai istoriei şi ai gliei noastre strămoşeşti.
Va veni odată şi ziua când şi acest adevăr al nostru va străluci tot atât de
minunat în faţa întregii lumi, cum străluceşte astăzi al lor.
În tot
timpul anchetei l-am rugat mereu pe anchetatorul nostru să ţină seama de faptul
că nici unul dintre ceilalţi fraţi implicaţi cu mine nu sunt vinovaţi absolut
cu nimic faţă de Lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu singur,
care scrisesem şi difuzasem materialele acestea "neautorizate". Ei
nu scriseseră şi nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare să fiu pedepsit numai
eu, iar ei să fie scoşi de sub orice acuzare.
— Dumneata,
îmi zise el odată, eşti ca părintele care caută cu orice preţ să-şi scape
copiii. Dar şi ei au partea lor de vină. Nu se poate. Fiecare cu partea lui.
Legea nu iartă pe nimeni.
Nu ierta
el, nu ierta legea lui, căci adevărata lege n-avea pentru ce să-i condamne.
A treia
zi, la despărţire, anchetatorul îmi spuse:
— Va fi,
totuşi, un proces penal, însă poate că nu vor fi decât ceva amenzi, ori ceva cu
suspendare. Nu ştiu... Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi alţii care
hotărăsc. Judecata va decide.
Ce nesincer
era... Doar el pregătise totul. Dar treaba lui.
— Nu va
fi ultima judecată, domnule colonel. Va mai fi una: a Istoriei şi a lui
Dumnezeu.
— Mda!
— Cam
peste cât timp să ne aşteptăm să fim chemaţi?
— Pregătirea
procesului durează aproximativ o lună. Dar mai întâi veţi fi chemaţi la
Procuratură pentru încadrare. Apoi va avea loc procesul. Veţi fi înştiinţaţi
din timp atunci. Dar veţi fi judecaţi din starea de libertate.
— Vă
mulţumim! Să trăiţi.
Nu-mi
păsa absolut deloc de toate ameninţările acestea. Parcă nici nu mi se pregăteau
aici nişte necazuri, ci nişte bucurii. Dumnezeu îmi dăduse aşa putere, încât
simţeam o mare binecuvântare în orice suferinţă pentru Domnul şi pentru fraţi.
Îndată am făcut un drum până la Sibiu pentru a-l vedea pe fratele Roşianu şi
pentru a-l îmbărbăta, fiindcă îl ştiam fără nici o experienţă în privinţa asta,
cam frământat şi îngrijorat. Nimeni nu va fi în stare - i-am zis eu - să ne
facă nimic din ce nu ar fi îngăduit de Dumnezeul nostru. Iar ceea ce va îngădui
El, va fi numai spre binele nostru şi spre slava Lui. În ce mă priveşte pe mine
am o puternică încredinţare că n-ar fi ei în stare să-mi poată face nimic din
ceea ce eu n-aş fi în stare să pot răbda. Aşa putere primisem de la Domnul Isus
pentru dragostea şi numele Lui. Slăvit să fie Domnul nostru, Care lucrează
totdeauna minunat. El nu îngăduie să ni se facă crucea mai grea până când nu ne
dă putere mai întâi ca să o putem purta. Am mai simţit această putere şi acest
adevăr şi altă dată când mi se pregăteau ca acum şi trebuia să trec prin şi mai
mari primejdii. O pace plină de o linişte nepăsătoare şi o încredere puternică
îmi umplea inima şi mă făcea să socotesc ca o nimica orice rău ce mi s-ar putea
face. Eram pregătit ca şi puternicul ucenic Petru să sar afară din corăbioară
fără să-mi. pese de noaptea furtunoasă şi de marea agitată, în întâmpinarea lui
Isus venind pe valuri. Totul îmi părea atât de uşor de biruit, încât parcă
doream să vină cât mai repede. Aflam din nou dulcele adevăr că o putere - totdeauna
mai mare decât jertfa - ne susţine în lupta spre care mergem şi că de fapt
această putere biruitoare este a Mântuitorului nostru Isus Cristos. Ea ne
asigură şi ne dă biruinţa.
Ce
dovadă strălucită despre acest adevăr ne sunt toţi martirii şi sfinţii care
înaintea noastră au trecut cu miile prin experienţe mult mai grele şi prin
suferinţe mult mai mari ca noi, cu o linişte şi cu o putere ca a lui Cristos.
Şi ei erau oameni ca şi noi, dar ce strălucită biruinţă au avut ei prin puterea
lui Cristos Isus, Care era în ei, Care suferea şi biruia cu ei în cuptoarele de
foc, în arenele cu fiare, în răstignirile arzând.
Să fie
siguri şi în viitor toţi fraţii şi surorile pe care Domnul nostru Isus Cristos
îi va mai alege pentru harul suferinţei cu El, că la vremea potrivită El îi va întări
şi că ei vor trece cu o biruinţă strălucită prin orice suferinţă şi moarte,
până la slava Lui. Cred puternic şi eu aceasta. Şi nu mă mai tem absolut de
nimic.
Totuşi
mulţumesc şi acum lui Dumnezeu că ne-au găsit atunci - şi nu de alte daţi când
aveam la noi lucruri mult mai multe şi de mai mare preţ. Atunci paguba ar fi
fost mult mai mare şi urmările mult mai grele. Iată că dacă trebuie să trecem
vreodată prin necazuri, Domnul Isus, în Mâinile căruia sunt toate, întocmeşte
toate condiţiile în aşa fel încât noi să putem trece cât mai uşor şi cât mai
repede prin ele. Acum, dacă a fost nevoie de o jertfă, iată că Domnul a făcut
ca pierderile să fie cât mai mici, iar primejdia să nu mă ameninţe de fapt
decât pe mine . La drept vorbind, după toate faptele petrecute, ceilalţi fraţi
n-ar trebui să fie acuzaţi deloc. Orice lege dreaptă din lume nu ar avea cu ce
să-i învinuiască. Iar eu, chiar dacă am călcat această lege nedreaptă care nu
face nici o deosebire între cartea bună şi cea rea, ci le osândeşte la fel, eu,
un om atât de bătrân şi de bolnav, nu voi fi băgat într-o închisoare de drept
comun la un loc cu toţi criminalii şi borfaşii - fiindcă trebuie să existe un
discernământ. Vina mea - dacă am o vină - nu este de drept comun, ca să fiu
închis acolo. De asemenea se ştia bine câţi ani mai suferisem pe nedrept judecat
abuziv şi chiar necondamnat prin Justiţie. Acum, luându-se toate acestea în
considerare, desigur că nici o instanţă dreaptă nu va putea rosti împotriva
noastră o sentinţă de condamnare obişnuită....
Aşa
gândeam... Dar multe iluzii ne facem noi, cei ce nu cunoaştem oamenii şi legile
lor. Nici răutatea şi viclenia inimii lor călăuzită numai de ură împotriva lui
Dumnezeu. Trecuseră 23 de ani de la ultima noastră judecată din 1959. Şi
credeam că trebuie să se fi schimbat mult în bine, de atunci şi până acum,
felul cum se judecă astfel de pricini.
Credeam...
Dar încă o dată cu ce surprindere amară vom vedea în curând ce mult s-a
schimbat spre rău!...
Mulţi
fraţi credincioşi din diferite adunări şi confesiuni, care mă cunoşteau - unii
numai din auzite - când au aflat despre necazul în care ajunsesem din cauza
Domnului, îngrijoraţi fiind de bătrâneţea şi boala mea, că nu voi putea suporta
închisoarea, ori că nu voi avea cu ce plăti amenda, s-au oferit cu o
generozitate sfântă să-mi plătească ei amenda şi chiar să facă ei închisoare în
locul meu. M-a mişcat nespus de mult această dragoste frăţească. Am mulţumit
cu lacrimi Domnului meu Isus Cristos că încă mai arde atât de frumos credinţa şi
dragostea Lui în mijlocul Lucrării şi Bisericii Sale vii.
Acestea
s-au dovedit că nu fuseseră numai vorbe, ci chiar cele mai frumoase fapte. După
ce am fost arestaţi şi închişi, câţiva fraţi fuseseră în audienţă până sus de
tot la conducerea instanţelor superioare şi făcuseră cereri scrise ca să li se
admită să mă înlocuiască ei în închisoare pentru că eu, bătrân şi bolnav, n-am
să rezist la regimul de acolo. Dar li s-a răspuns atât verbal cât şi în scris
că Legea nu admite aşa ceva şi fiecare trebuie să-şi poarte vina lui însuşi.
Hotărârea ascunsă era să mor acolo în temniţă...
Dumnezeul
dragostei jertfitoare să le răsplătească - şi El le va răsplăti acestor scumpe
fiinţe şi suflete de fraţi, care au fost gata să sufere ei în locul altuia.
Gestul lor, chiar dacă nu a fost împlinit, rămâne totuşi plin de o frumuseţe
veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar înaintea vrăjmaşilor Lui, care ne-au
condamnat. Au putut astfel vedea limpede şi ei ce poate face dragostea lui Cristos
pe care ei Îl tăgăduiesc. Oare pentru care dintre dânşii sau dintre mai-marii
lumii de acum, ar mai fi în stare cineva dintre supuşii lor - care îi tot laudă
şi-i linguşesc - să ceară să fie ei închişi în locul lor de bunăvoie, numai din
dragostea sinceră şi dezinteresată pentru ei? Dar iată cât de frumos o face
aceasta dragostea lui Cristos şi azi ca acum mii de ani! Slavă veşnică pentru
aceasta, ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos.
Doamne
Isuse, răsplăteşte fratelui Petriţa de la Hălmagiu, fratelui Sandu de la Juc şi
celorlalţi care au cerut stăruitor în scris şi în audienţă să fie duşi ei în
locul meu... Jertfa lor este atât de frumoasă! Fie binecuvântat Numele Tău
pentru ei.
Slăvit
să fie Domnul!