CAPITOLUL
29
Ne apropiem de Ţărm
Am străbătut
oceanul acestei vieţi de-un ceas
Şi-atâtea dragi
ţinuturi în urmă mi-au rămas,
Pe lângă-atâtea ţărmuri
frumoase-am petrecut
- Dar ca o umbră-s
toate, acum, dac-au trecut.
Ce cântec de ispite
m-a încercat ades,
Ce neguri mi-au stins
zarea să nu mai ştiu să ies
Ce năluciri să-mi
schimbe cuvântul ce l-am spus
- Dar ca o umbră-s
toate, acuma, când s-au dus...
Au fost şi nopţi cu
valuri cât munţii uriaşi,
Cu urlete şi
vuituri şi negri nori vrăjmaşi
Şi sute de
primejdii am înfruntat temut
- Dar ca o umbră-s
toate, acum, dac-au trecut.
... Şi-acuma, iată
zorii - furtuna mi-a-ncetat,
În zare, iată,
Ţărmul atât de mult căutat;
Corabia voioasă
mi-o-ndrumă-un heruvim.
— Ierusalime dulce,
deschide-te! Sosim!
În
această lume tot ce are un început are şi un sfârşit. După cum orice naştere
are o moarte şi orice leagăn are un sicriu, în înţelesul acesta primii paşi
spre viaţă sunt tot primii şi spre moarte. Primele verigi ale lanţului aduc pe
altele dar, trăgând mereu, ajungi la cârligul de la capăt care te trage după
el, acolo de unde ţi-a fost legat.
Din
ultimele verigi ale acestei mărturii voi căuta să mă opresc pe câte un scurt
timp doar la unele mai însemnate, întrucât şi aşa povestirea asta a cuprins
prea multe părţi triste din care mă tem că mai mulţi au ales întâmplările decât
învăţămintele din ele.
Dacă
este aşa, atunci recitiţi aceste lucruri până când se va spulbera pleava care
ascunde bobul - şi întâmplările care ascund învăţământul - ca să rămâneţi numai
cu cel bun.
Într-o
noapte din vara anului următor a bătut la geamul meu cineva. Am ieşit şi i-am
deschis poarta fără nici un gând. În fiecare seară veneau astfel la mine fraţi.
Acesta
de acum însă era un tânăr cunoscut, care venea speriat, cu vestea că
Securitatea făcuse o percheziţie neaşteptată la una din bunele noastre surori
tinere care lucra la transcrierea volumului III din Istoria Oastei pe care nu cu mult înainte îl terminasem de scris la
maşină în prima serie. Voind să am mai multe exemplare, o dădusem spre
multiplicare la sora asta, care era profesoară la o şcoală prin jud. Bacău.
Cineva observase ce scria ea şi pârâse la Securitate. Şi-acum se confiscase
totul. Fratele venea să-mi comunice.
Îndată
am ştiut că vor veni şi la mine să-mi ceară tot materialul. Am strâns în grabă
celelalte exemplare care le mai aveam scrise la maşină, din carte, şi aşteptam.
Într-adevăr după câte va zile au sosit.
— Unde-i
volumul III din Istoria Oastei pe
care ai scris-o?
— La
dumneavoastră, am răspuns.
— Dar
celelalte exemplare?
— Iată-le
aici!
— În
câte exemplare le-ai scris la maşină?
— În
cinci! Celelalte patru iată-le.
— Dar
ciornele unde sunt?
— Nu le
mai am de mult. Soţia mea, pe care o ştiţi bolnavă de nervi, mi le-a aruncat în
foc.
— Nu-i
adevărat!
— Vă rog
s-o întrebaţi!
S-au dus
s-o întrebe - dar s-au întors îndată clătinând din cap.
— Dă o
declaraţie pe propria ta răspundere şi sub luarea la cunoştinţă că dacă nu va
fi adevărat, eşti pasibil de cea mai mare pedeapsă. De ce ai dat volumul acesta
să fie transcris? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?
— Istorisirea
aste este jurnalul meu, mărturia vieţii mele, descrierea întâmplărilor prin
care am trecut şi testamentul meu. Şi cum acolo nu-i numai literatură, ci şi
istorie şi religie, voiam să dau câte un exemplar la Sfântul Sinod al
Bisericii, unul la Departamentul Cultelor, unul la Uniunea Scriitorilor, unul
la Academia Română... Trebuie să ia act de cele scrise acolo fiecare instituţie
de asta!
— De ce
ai dat-o la fata asta s-o scrie?
— Singură
ea era în stare s-o scrie corect. Eu n-o mai puteam scrie încă o dată.
— Unde
mai ai vreun exemplar din ea?
— Nicăieri!
— Fii
atent că dacă se întâmplă să ajungă vreun exemplar din ăsta în străinătate, ai
terminat-o! Noi avem mijloace să o aflăm, oriunde ar mai fi un exemplar. Aşa că
dacă ştii că mai există undeva, mai bine s-o dai acum. Mai târziu va fi mult
mai greu. Să nu zici că nu ţi-am spus. Scrie!
După
lungi ceasuri de astfel de hărţuieli şi ameninţări, au plecat, luând cu ei tot
ce găsiseră la mine.
Curând
am aflat că sora noastră fusese dusă şi ţinută zile întregi pe la anchetă atât
în oraşul ei apropiat cât şi în capitala judeţului.
Fusese
hărţuită şi ea, controlată la şcoală, acasă, în tot felul şi ameninţată cu
darea afară din serviciu, cu închisoarea, cu toate pedepsele lumii.
Numai
Domnul a întărit-o şi a apărat-o în chip minunat, fiindcă ea s-a ţinut tare
lângă Domnul. Dar mai ales viaţa ei fără nici un fel de pată a mărturisit
pentru ea în faţa tuturor. Până la urmă, dacă n-au avut ce să-i mai facă, au
lăsat-o în pace.
Ani de
zile m-au tot întrebat de volumul III. Nu credeau că nu mai este ceva pe
undeva. Într-adevăr acesta cuprindea perioada din 1947 până în 1976, cu toate
închisorile, prigoanele şi suferinţele prin care trecusem. N-am mai putut să-l mai
transcriu de atunci...
În
primăvara anului 1977 m-am îmbolnăvit grav de trombofeblită la piciorul stâng.
Durerile deveneau din ce în ce mai mari, până ce m-am prăbuşit la pat, fără a
mai putea face nici servici şi nici un fel de mişcare. Sufeream atât de greu încât
tot trupul îmi tremura, nu puteam să duc lingura la gură. Încercam să mă ridic
şi nu puteam decât până la cotul drept şi mâncam cu stânga, cât puteam mânca -
dar ajunsesem la marginea puterilor şi a speranţei... Am zăcut aşa luni de zile
pe pat acasă. Piciorul îmi era umflat şi vânăt, rece şi amorţit. Unghiile
începeau să mi se înnegrească.
Am fost
dus la Cluj şi, printr-un frate credincios, am cunoscut un medic bun, om al lui
Dumnezeu care m-a internat în clinica la care era director.
Specialistul
lui de la Chirurgie mi-a spus că singura soluţie este operaţia. Trebuia să mă
decid dacă accept operaţia sau nu.
Una din
asistentele sale îmi şopti din spatele lui, făcându-mi semn:
— Nu
acceptaţi acum, amână până mâine.
— Vă
rog, domnule doctor, i-am răspuns, mai daţi-mi un timp de gândire până mâine.
— Bine!
După
vizită, asistenta care îmi şopti veni la mine şi zise:
— Veniţi
după mine în salonul celălalt şi vedeţi. Apoi vă decideţi.
În
salonul celălalt erau numai oameni operaţi la picioare. Unii aveau degetele
tăiate, alţii laba piciorului, alţii din genunchi, alţii de la şold... Alţii
amândouă picioarele mai mult sau mai puţin...
M-am
decis. Decât în mâinile oamenilor, mai bine în Mâinile lui Dumnezeu!
A doua
zi chirurgul mi-a spus:
— Atunci,
dacă nu te operezi, trebuie să pleci. Aici nu facem alt fel de tratamente.
Du-te la Covasna. Dacă ai şanse de unu la sută, poate scapi.
M-am
întors cu foarte mare greutate şi dureri înapoi acasă. Am mai zăcut un timp şi
după aceea am obţinut o trimitere la Staţiunea Covasna prin Cooperativa
agricolă din sat, pentru tratament. Am călătorit întins ca pe o targa în maşina
unui frate, de acasă până la Covasna, 12 ore de drum. Mă însoţea un frate scump
prin care Domnul m-a ajutat tot timpul şi fără de care n-aş fi putut sta nici o
zi acolo.
În
primul an nu s-a ameliorat deloc starea mea. Începuseră fraţii să vină la mine
zi şi noapte, ca la un muribund. Era mereu camera plină de fraţi, de rugăciuni
şi de lacrimi. Şi aşa s-a întins boala cu bucuriile frăţeşti de-a lungul anilor
mei atât acasă, cât şi prin staţiunile de tratament unde trebuia să merg la
fiecare 6 luni.
Între
timp se aflase în străinătate despre boala mea şi am primit două invitaţii cu
acceptarea din partea Ambasadei Vest-Germane spre a mă duce pentru tratament în
RFG. Îndemnat de mai mulţi fraţi şi de către ai mei, la una din vizitele care
mi le făceau periodic Securitatea, care mă ţinea mereu în supraveghere - m-am
hotărât să fac cerere pentru paşaport, să plec. Am făcut cererea, am întocmit
formularele - dar nu mi s-a aprobat.
Am
primit invitaţie din nou din partea unei alte vestite Clinici tot din RFG - dar
le-am comunicat şi acestora că, din motive familiale, nu pot accepta invitaţia
lor.
Cu o
altă invitaţie din Iugoslavia am procedat la fel. Ştiam că toate acestea ar fi
fost folosite pentru învinuirea noastră de relaţii cu străinătatea şi n-am vrut
să creez nici un fel de piedici şi învinuiri fraţilor. Cel puţin cu autoritatea
de stat am căutat cât am putut să fiu atent spre a nu le mai mări prin nimic
ura faţă de noi. Şi a nu le mai da nici un temei ca să ia alte măsuri împotriva
fraţilor.
De fapt,
oricâte cereri aş fi făcut, s-a dovedit că nu mi s-ar fi aprobat.
Cu anii,
boala mi s-a mai uşurat puţin, durerile mai micşorându-se, până la suportare.
Mă şi obişnuisem cu greul acestei cruci. Dumnezeu totuşi îmi mai micşorase
puţin din greutatea bolii mele, ca să mai pot face şi altceva nu numai să
sufăr.
Am
început atunci să-mi strâng alte caiete de Cântări Nemuritoare, de meditaţii şi
povestiri.
După
expirarea timpului legal admis pentru concediu de boală, de la serviciu mi-au
spus să-mi strâng adeverinţe de pe unde am lucrat pentru întocmirea dosarului
de pensionare. Am pornit corespondenţa şi cererile după adeverinţe de pe unde
muncisem. Dar unii nu aveau evidenţe, alţii mi-au dat adeverinţe doar pe
jumătate din timpul lucrat - astfel că n-am reuşit să strâng acte decât pentru
5 ani lucraţi - jumătate din timpul cerut de lege. Aşa că nu aveam nici un
drept la pensie. Nici măcar la un ajutor social. Eu făcusem 7 ani militărie şi
front, 17 ani închisori, 10 ani interdicţie. Când să mai fac şi serviciu?
— Dacă
nu aveţi drept la pensie şi nu vă puteţi prezenta la serviciu, va trebui să
faceţi cerere de demisie - mi-a spus protopopul.
Am făcut
cererea de demisie şi am trimis-o.
Au
trecut aşa aproape doi ani, până când într-o zi a venit la mine consilierul
episcopiei şi mi-a zis:
— Domnule
Dorz, conducătorii noştri au ajuns la concluzia că dumneavoastră trebuie să
fiţi ajutat cumva. Fiindcă nu aveţi nici pensie, nici ajutor social, nici alt
mijloc de trai, nu vă putem lăsa aşa, trebuie să vă ajutăm.
— Mulţumesc
foarte mult. Dar dacă eu nu am nici un drept legal - nu pot primi nici ceva
ilegal.
— Nu-i
ilegal. S-a ajuns la înţelegere între organele de Stat şi organele Bisericii ca
dumneavoastră să fiţi reprimit din nou în serviciu.
— Vedeţi
starea în care mă găsesc de ani de zile.
— Nici
nu-i nevoie să mergeţi. Veţi primi salariul fără nici o condiţie.
— Nu pot
să primesc un astfel de salar pentru care să nu muncesc. Aceasta este o pomană
umilitoare şi nedreaptă.
— Va
trebui să primiţi. E hotărârea autorităţii, iar dacă dumneavoastră vă
împotriviţi s-ar putea interpreta, ştiţi cum. Eu vă sfătuiesc stăruitor să nu
vă opuneţi. Este în interesul dumneavoastră în ambele feluri. Ascultaţi-mă!
— Vă rog
să-mi daţi un timp de gândire. Nu pot primi aşa!
— Trebuie
să primiţi! Şi fără amânare.
— Atunci
să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună, două, peste un an-doi să
zicem, vine cineva şi spune:
— Domnule,
dumneata ai primit salar pentru care n-ai muncit - dă imediat toţi banii
înapoi! De unde să-i dau eu înapoi toţi banii deodată? Mai bine nu-mi daţi de
la început nimic. Lăsaţi-mă aşa. Dacă n-am drept legal la o pensie şi la nici
un ajutor social - atunci cu atât mai puţin am drept la un salar pentru care nu
pot presta un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Vă rog să mă
înţelegeţi.
— Va
trebui să primiţi. Eu n-am venit de la mine aici. Dumneavoastră aţi făcut
pentru Biserică mai mult decât o sută de popi şi ceea ce primiţi nu-i o pomană,
ci un merit. Eu pentru asta am venit la dumneavoastră. Poftim hârtia şi scrieţi
imediat cererea de reprimire în serviciu, specificând că deocamdată nu puteţi
presta nici o muncă, până ce vă veţi vindeca.
Am făcut
cu îndoială şi de silă cererea, specificând cele de mai sus. Şi lucrurile au
durat aşa aproape doi ani, până în 2 noiembrie 1981 când am fost convocat la
protopopiat.
Acolo
protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopului că ar trebui să mă prezint
acum măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu pentru a justifica
salariul pe care îl primesc de la ei.
Am mers
şi i-am amintit condiţiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu
precum şi starea neschimbată faţă de atunci a bolii mele. Am spus din nou că nu
pot nicidecum să mă deplasez cei aproape 6 km dus şi alţii 6 întors, de acasă
până la serviciu. Pe jos nu pot, autobuze nu sunt, maşină personală nu am - aşa
că dacă a intervenit ceva nou în statutul meu de până atunci, eu sunt gata
imediat să renunţ la pomana care mi se dă şi aşa pe nedrept.
— Scrie
asta şi la Episcopie, mi-a răspuns dânsul.
Am
scris, aşa după cum îi spusesem şi după cum se petrecuseră de fapt lucrurile.
După
câteva zile am primit un răspuns fără număr de înregistrare, din partea
consilierului care mă lămurise la început, că, după ce s-au studiat toate
posibilităţile, s-a revenit la dispoziţia de la început care nu mă obligă a mă
mai prezenta la serviciu...
Câte
posibilităţi se vor fi studiat, numai Domnul ştie. Motivul era că episcopul
auzise - sau i se pusese în vedere - că eu mai plec de acasă pe la fraţi. Şi
cum mă puteam duce la adunări - zicea el - puteam merge şi la serviciu. Fusesem
într-adevăr la vreo două nunţi mari, unde nişte fraţi mă duseseră cu maşina
lor. Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu şi mai legat la
un par. În zadar însă, destul fusesem ţinut legat atâţia zeci de ani din viaţă.
Era de-ajuns. Acum căutau să-mi interzică a mai merge până şi la o nuntă! Ce
nedrept este omul cu semenul său, chiar şi când are cel mai evident folos din
partea lui!
Am
continuat de-a lungul anilor acestora - şi prin toate cele ce mi se întâmplau -
să scriu, să scriu tot ce-mi poruncea Duhul Domnului. Caietele Cântărilor
Nemuritoare sporeau.
Le-am
aranjat grupate în volume mari pentru strângerea la un loc în fiecare volum
câte 3 sau 4 caiete, oarecum în ordine cronologică şi cam pe subiecte. Astfel
s-au adunat 10 volume mari cu titluri şi cu numărul de poezii după cum urmează:
Cântări Nemuritoare
|
1.
Cântările Dintâi
|
|
Vol. I
|
2.
Cântări îndepărtate
|
400
poezii
|
|
3.
Cântări Luptătoare
|
|
|
4.
Cântările Bibliei
|
|
Vol.
II
|
5.
Cântările Psalmilor
|
400
poezii
|
|
6.
Poemele lui Solomon
|
|
|
7. La
Izvoarele Luminii
|
|
Voi.
III
|
8.
Comori Universale
|
7.000
proverbe versificate şi comentate
|
|
9. Pe
cărările Luminii
|
|
|
11.
Cântarea îngeraşilor
|
|
Vol.
IV
|
12.
Câte-o poveste mică
|
320
poezii ilustrate pentru copii
|
|
13.
Cântă-mi, mamă
|
|
Vol. V
|
Cântările
Domnului (peste 2.000 cântări)
|
colecţia
de cântări a Oastei Domnului
|
|
14.
Cântările Anilor
|
|
Vol.
VI
|
15.
Cântările Roadelor
|
600
poezii
|
|
16.
Cântări de Drum
|
|
|
17.
Cântări Nemuritoare
|
|
Vol.
VII
|
18.
Cântarea Cântărilor mele
|
650
poezii
|
|
19.
Cântările din Urmă
|
|
|
20.
Cântarea învierii
|
|
Vol.
VIII
|
21.
Cântarea Veşniciei
|
700
poezii
|
|
22.
Cântarea Biruinţei
|
|
|
23.
Cântări Uitate
|
|
Vol.
IX
|
24.
Cântări de Sus
|
600
poezii
|
|
25.
Cântări Noi
|
|
|
26.
Cântările Căinţei
|
|
Vol. X
|
27.
Cântările Eterne
|
600
poezii
|
|
28.
Cântarea Viitoare
|
|
În afară
de acestea mai lucrasem în proză următoarele:
ISUS CRISTOS, Dumnezeul nostru
(meditaţii
la Evanghelia după Ioan)
Vol. 1
-
|
cap.
1,
|
2 şi 3
|
Vol. 2
-
|
cap.
4,
|
5 şi 6
|
Vol. 3
-
|
cap.
7,
|
8 şi 9
|
Vol. 4
-
|
cap.
10,
|
11 şi
12
|
Vol. 5
-
|
cap.
13,
|
14 şi
15
|
Vol. 6
-
|
cap.
16,
|
17 şi
18
|
Vol. 7
-
|
cap.
19,
|
20 şi
21.
|
CRISTOS - Pâinea noastră zilnică
- scurte
meditaţii zilnice pentru toate zilele anului (de la 1 ian. până la 31 dec.)
CRISTOS - Comoara Psalmilor
(meditaţii
zilnice la Psalmi)
Vol. 1 - De la 1 ianuarie la 30 iulie
Vol. 2 - De la 1 iulie la 31 decembrie
Cugetări Nemuritoare
|
1.
Prietenul Tinereţii mele
|
|
Vol. 1
|
2.
Mărgăritarul Ascuns
|
(Rânduri
culese cu gânduri alese de meditaţii şi dulci revelaţii)
|
|
3.
Piatra Scumpă
|
|
|
4.
Lumina iubitului fiu
|
|
Vol. 2
|
5.
Calea bunului urmaş
|
|
|
6.
Avuţia sfântului moştenitor
|
|
|
7.
Păşunile dulci
|
|
Vol. 3
|
8.
Săgeţile biruitoare
|
|
|
9.
Cununile slăvite
|
|
|
10.
Poruncile Iubirii
|
|
Vol. 4
|
11.
Răsplata Ascultării
|
|
|
12.
Strălucirea Biruinţei
|
|
|
13.
Crucea Mântuitoare
|
|
Vol. 5
|
14.
Eterna Iubire
|
|
|
15.
Mărturisirea Strălucită
|
|
|
16.
Porţile Veşniciei
|
|
Vol. 6
|
17.
Numele biruitorului
|
|
|
18.
Garanţia netrecătoare
|
|
|
19.
Lupta cea bună
|
|
Vol. 7
|
20.
Alergarea cea stăruitoare
|
|
|
21.
Credinţa cea încununată
|
|
|
22. La
Ţărmul Întâlnirii
|
|
Vol. 8
|
23. La
Ospăţul Veşniciei
|
|
|
24. La
Strălucirea Viitoare
|
|
Îndrumări nemuritoare
1.
Cărarea Tinereţii curate
2.
Scumpele noastre surori
3. Împreună
lucrători cu Dumnezeu
4. 3
zile şi adevăruri - 12 sept. 1937 - 12 feb. 1938 - 7 nov. 1976
6.
Sfinţii noştri înaintaşi.
Povestiri Nemuritoare
1. Pe
genunchii lui Isus
2. Leagănul
de Aur
3. Ţara
Minunată.
CRISTOS - Puterea apostoliei
(meditaţii
la apostolele anului)
Vol. 1 -
Apostolele din prima jumătate a anului
Vol. 2 -
Apostolele din a doua jumătate a anului.
CRISTOS - Taina Evangheliei
(meditaţii
la evangheliile anului) - în pregătire –
Vol. 1 -
Evangheliile din prima jumătate a anului
Vol. 2 -
Evangheliile din a doua jumătate a anului.
Piese şi montaje religioase:
1. Vine
Domnul Copilaş - program de Crăciun pentru copii
2. Cristos
S-a născut - petrecere de Crăciun
3. Cristos
a înviat - petrecere de Paşte.
Pentru Istoria unei Jertfe:
Vol. 1 -
Grăuntele
Vol. 2 -
Cernerea
Vol. 3 -
Rugul.
Strângeţi firimiturile:
Vol. 1 -
Cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
Vol. 2 -
Alte cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări
Vol. 3 -
Alte cuvântări...
( - Se
continuă.)
Asta până
în 1980.
Unele
dintre poeziile din colecţia Cântări
Nemuritoare - spre surprinderea noastră fericită - au început să apară în
volume tipărite nu ştiu unde şi nu ştiu de către cine în străinătate. La
diferitele posturi de radio din multe ţări erau de asemenea difuzate în cadrul
programelor religioase emise de aceste posturi. În felul acesta începuse să fie
împrăştiată în lume sămânţa pe care cu atâta trudă o strânsesem şi o selectasem
în nopţile şi anii mei de primejdii, de sfâşieri şi de lacrimi.
Dumnezeu
să-i binecuvânteze cu o răsplătire veşnică pe toţi cei care au pus riscul,
jertfa, umărul şi genunchii lor la această operă, care duce bucurie
pretutindeni. Îmi pare nespus de rău că nu am posibilitatea să dau măcar câte
una dintre aceste cărţi tuturor acelora care mi le cer cu stăruinţă atât în
scris cât şi venind de la mari depărtări până la patul meu ca să mi le ceară,
să le poată primi. Sunt oameni care ar fi oferit oricâţi bani pentru o astfel
de carte. Câte mame cu copii n-au făcut mari jertfe pentru a le avea.
O, voi
cei care ni le-aţi trimis, nici nu ştiţi ce mare bine aţi făcut la mii de
suflete care le aud şi le citesc.
De fapt,
pentru tipărirea lor s-au produs un şir de minuni. O veste care a ajuns până la
noi spunea că Domnul Isus le-a spus special într-o vedenie unor suflete care
L-au întrebat ce doreşte să facă ei. El le-ar fi spus clar:
— Tipăriţi
Cântările Nemuritoare ale copilului
Meu Traian Dorz. Aşa a apărut primul volum din Cântări Nemuritoare.
În
tipărirea volumului "Osana,
Osana", pentru copii, s-a petrecut cam tot aşa... Cu ani înainte de a
se tipări cartea, o soră credincioasă desenatoare, dintr-o ţară depărtată, a
fost înştiinţată printr-o vedenie din partea Domnului, să lucreze un album cu
desene pentru o carte de poezii care va apărea pentru copii. În 2 ani de zile,
sora a lucrat desenele după cum a inspirat-o Duhul Sfânt. Alţi ani au trecut -
şi nici un semn nu mai venea. Nimeni nu i l-a cerut.
Într-o
zi a simţit îndemnul să-l ducă la o editură unde se tipăreau cărţi religioase -
şi le-a zis:
— Sunt
mulţi ani de când am primit din partea Domnului porunca să lucrez acest album
cu desene pentru o carte de copii. De alţi ani le ţin gata, dar nimeni n-a mai
venit să mi le ceară. Acum le-am adus aici eu, neştiind ce să fac cu ele.
Tocmai în clipa aceea sosise din ţara noastră cineva care le dusese la redacţie
volumele pentru copii "Osana,
Osana" - şi celelalte din carte. Când s-a uitat în album, iar apoi în
caietul de poezii - au văzut că de la prima pagină şi până la ultima toate
desenele erau acolo aşezate întocmai în ordinea în care erau scrise poeziile în
volum!
— Ne-am
prăbuşit cu toţii în genunchi - spunea fratele - şi cu lacrimi am slăvit pe Domnul
şi Dumnezeul nostru pentru Lucrarea aceasta a Lui minunată. Ce mai puteam noi
spune în faţa acestor lucruri? Şi cum să ne mai îndoim vreodată de izbânda
acelei Lucrări pentru care Domnul intervine atât de limpede şi de minunat?
Încă o
rugăciune la care Domnul ne-a răspuns în chip minunat a fost pentru Cartea de
Cântări. O ceream de ani de zile Domnului, fiindcă din 1946 noi nu mai aveam o
carte de cântări. Sutele de mii de fraţi cântam Domnului de prin carneţele,
caiete şi foi scrise cu mâna şi cu greşeli. Era atâta nevoie de o carte de
cântări cuprinzătoare şi cât mai frumoasă.
Şi
Dumnezeu ne-a dăruit-o tot printr-o minune... E o carte unică poate în lumea
întreagă. Bogăţia ei este neîntrecută. E nu numai o carte cu cântări, ci şi de
rugăciuni, de meditaţii, de colinzi - cuprinzând toate stările din care un
suflet omenesc are nevoie să cânte şi să plângă înaintea lui Dumnezeu. Slavă
veşnică Dumnezeului nostru şi pentru acest mare şi scump dar al Său.
Chiar
înainte de apariţia ei în ţară, la o nouă vizită a Securităţii, am fost
întrebat:
— Acum
ce carte mai aştepţi dumneata din străinătate, după "Osana"?
— Aştept
multe, am răspuns eu, fiindcă am trimis multe acolo. Nu ştiu care va veni.
— Prin
cine le-ai trimis?
— Prin
oricine a trecut pe la mine plecând legal acolo. Dar nu numai din străinătate
aştept, ci şi de la Bucureşti, fiindcă şi Uniunea Scriitorilor mi-a cerut şi
le-am trimis 10 volume şi mi-au promis că le vor tipări. Aşa că şi de acolo
aştept, deşi până acum n-am primit nimic.
— Dumneata
ştii că ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire şi
difuzare de materiale de orice fel fără aprobare şi autorizaţie?
— Dar ce
rău este în conţinutul acestor cărţi?
— Noi nu
spunem că au un conţinut duşmănos, dar tipărirea lor este ilegală!
— Dacă sunt
bune, de ce sunt ilegale? De ce nu se tipăresc ta ţară?
— Noi nu
discutăm legea, ci o aplicăm. Dumneata ai încălcat legea.
— Cred
că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru ţara
noastră, oriunde a apărut. Nu mai există nicăieri o astfel de lucrare. Dar dacă
am încălcat legea, iată, sunt aici!
— Trebuie
să dai declaraţie scrisă cum ai trimis-o, cine a tipărit-o şi cum a fost adusă.
— Cum am
trimis-o, v-am spus. Cine a tipărit-o, nu ştiu. Câteva exemplare mi-au fost
aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat la poartă, fără să vină în
casă şi fără să-mi spună numele. Atâta am de declarat.
— Scrie
şi semnează. Luăm şi noi câte două exemplare din ele. Am scris şi am semnat.
— O să
mai venim noi pe la dumneata!
Aşa
trăiesc de la sfârşitul lui 1947 şi până astăzi. La intervale mai lungi sau mai
scurte vin ba unii ba alţii cotrobăindu-mi prin toate cele dinafară şi
dinăuntru - şi luând pe ce pun mâna.
În
astfel de condiţii am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă chiar şi când nu
veneau - pentru că pericolul venirii lor plana zi şi noapte peste tot. Numai
puterea şi dragostea lui Dumnezeu ne-a salvat viaţa şi munca noastră, atâta
câtă ne-a mai rămas, întreagă, până astăzi, prin toate acestea şi de la toţi
aceştia.
O, cât
de mare şi însemnată este munca scrisului în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără Cuvântul
scris nici nu s-ar fi putut răspândi şi nici nu s-ar fi putut întreţine Lucrarea
Evanghelică în lume. Oastea Domnului, după cum am mai spus, a pornit, s-a răspândit
şi s-a menţinut nu atât de mult prin cuvântul vorbit, ci mai ales prin cuvântul
scris. Dar şi alte lucrări au fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări şi răspândi
cuvântul scris, atâta vreme lucrarea a trăit. Îndată ce scrisul a încetat, a
încetat şi viaţa acelei lucrări. Iată, când foile lui Bălan au încetat - atunci
a murit şi lucrarea lui. Fără cuvântul scris orice lucrare duhovnicească
încetează, se degradează şi moare. De aceea Satan luptă atât de furios contra
cărţii sfinte.
Noi însă
mulţumim Domnului că nu ne-a lăsat fără cuvântul scris nici chiar în cele mai
grele vremuri de apăsare şi de prigoană. Când n-am putut apărea ici, am apărut
dincolo. Când n-am mai putut tipări foi, am tipărit cărţi. Când n-am mai putut scrie
de tipar, am scris de mână. Când n-am mai putut în ţară, am primit din afara
ţării - dar scrisul n-a încetat. Acesta a ajutat ca nici Lucrarea să nu
înceteze.
Ce mare
dar ceresc pentru o Lucrare evanghelică sunt oamenii cu harul scrisului sfânt!
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără scriitori credincioşi, căci oricât
de mulţi ar fi fraţii vorbitori sau oricât de talentaţi ar fi ei, dacă nu avem
scriitori puternici şi talentaţi, Lucrarea sărăceşte, slăbeşte, descreşte.
În
aceşti ultimi ani, 1980-1981, am înmormântat iarăşi două fiinţe scumpe, întâi
pe mama care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe fratele şi
binefăcătorul nostru al multora, Pavel Maliţa de la Oradea în 1981.
Mama a
putut să se scoale şi să vorbească până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul
şi Mântuitorul nostru a făcut ca eu să pot fi lângă ea până ce i-am închis cu
mâinile mele ochii ei şi i-am aşezat mâinile pe piept.
Cât de
mult am dorit noi amândoi, ea şi eu, să fie aşa - şi Domnul ne-a ascultat. În
ultimele ei trei zile a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă în pat, spălată...
Voia să fiu lângă ea... Eram singurul ei copil. Când nu se putea linişti, îi aşezam
capul ei pe inima mea - şi aşa odihnea fericită. A trebuit să spăl după ea şi
să-i dau eu mâncarea cu linguriţa în gură... O, Dumnezeul meu, cât de mult îţi
mulţumesc că am putut măcar trei zile să fac şi eu pentru mama mea ceea ce a
făcut ea atâţia ani pentru mine. Să pot spăla şi eu după fiinţa care a spălat
ani de zile după mine. Şi să pot hrăni şi eu pe aceea care m-a hrănit cu atâta
dragoste pe mine atâţia ani cu tot ce a avut ea mai dulce şi mai bun pe lume...
O minune
s-a petrecut îndată ce sufletul ei a trecut la Domnul, încă ţinând capul pe
umărul meu. Toată finita i s-a schimbat dintr-o dată, devenind atât de tânără
şi de frumoasă cum fusese numai în anii tinereţii ei. Toţi cei ce au văzut-o se
minunau. Tot chipul durerii şi bătrâneţii dispăruse de pe faţa ei - şi revenise
tinereţea, seninătatea şi bucuria... Am văzut atunci aievea cum Domnul Însuşi
trecuse nu numai sufletul ei în lumină şi frumuseţe - ci chiar şi trupul...
Domnul
şi Dumnezeul meu, Te rog primeşte şi aşează în odihna Ta veşnică şi sufletul
scumpei mele mame, lângă Tine şi lângă tata, care a aşteptat-o acolo - în pământ
şi în cer - aproape 14 ani.
La
câteva luni după mama, a trecut la Domnul fr. Maliţa de la Oradea,
binefăcătorul meu neuitat, pentru care mă voi ruga totdeauna Domnului să-i
dăruiască o veşnică răsplată în ceruri pentru tot binele pe care l-a făcut el
cu toată smerenia şi dărnicia, de când îl ştiu, oriunde a văzut şi a putut. Nu
voi uita niciodată cât bine mi-a făcut şi mie Dumnezeu prin el, tocmai în anii
când aveam cea mai mare nevoie de o mână care să mă ajute şi de o inimă care să
mă încălzească. Această mână şi această inimă au fost ale lui. Să le odihnească
Domnul în Mâna Lui Sfântă şi lângă Inima Lui Bună pe veşnicie. A fost un mare
şi smerit binefăcător al multora.
Cu câtva
timp în urmă mă dusesem la el acasă ca să-i duc cele două cărţi care se
tipăriseră în ultima vreme - "Cântări
Nemuritoare" şi "Osana,
Osana". Voiam să-i fac o bucurie în ultimele lui zile, fiindcă atât de
mult iubise el cartea Domnului - şi mai ales poezia şi cântarea Oastei.
S-a
uitat spre ele, le-a strâns la pieptul său şi m-a sărutat cu lacrimi în ochi,
mulţumind Domnului pentru că Lucrarea Lui creşte şi biruieşte neputând fi
oprită de nimeni şi de nimic... Un fericit ceas de aduceri aminte am avut
atunci împreună, povestindu-ne fiecare unul altuia atâtea neuitate întâmplări
din drumurile noastre misionare, pe jos, din sat în sat, în mărturisirea
Domnului şi în slujba mântuirii sufletelor. Zeci de adunări s-au întemeiat
atunci şi multe suflete frumoase au venit la Domnul înscriindu-se în Oastea
Lui. Totdeauna el avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin
satele pe unde treceam. Şi prin copii aducea el pe oameni în biserică la
adunare. Le împărţea bomboane la copii şi-i trimitea să-şi aducă părinţii la
biserică. În curând biserica era plină de copii veniţi cu părinţii lor să vadă
pe oamenii cei buni care au buzunarele pline de dulciuri. Şi astfel adunările
noastre de evanghelizare începeau totdeauna cu bisericile pline.
În anii
aceia amândoi aveam aceleaşi lupte în familie. Ne strecuram dis-de-dimineaţă,
cu noaptea, de acasă, ca nişte hoţi şi o luam pe jos 15-20 km până prin satele
depărtate unde trebuia să facem adunare... Iar după adunare, târziu o luam din
nou pe jos acelaşi drum înapoi spre casă. Nu stătea să mănânce niciodată
nicăieri. Ziua lui de adunare şi de misiune era zi şi de post. Ştiind aceasta
eu puneam încă de acasă în buzunar câte o felie de pâine, iar noaptea, venind
înapoi, frânţi de oboseală, o împărţeam în două şi o mâncam împreună, cu
inimile pline de bucurie şi cu cele mai fericite cuvinte de mulţumire către
Domnul.
O, de
câte ori eram atât de obosiţi încât, ţinându-ne de mână, dormeam mergând pe
drum. Ne obişnuisem şi puteam dormi câte puţin chiar mergând pe picioare. De
câte ori ne prindea ploaia ori zăpada şi ne uda până la piele. De câte ori
venind noaptea pe dealuri cădeam prin noroaie... De câte ori ajungând acasă pe
la miezul nopţii şi-a aruncat el hainele direct în vana de baie şi le-a spălat
singur, întinzându-le apoi să se usuce până dimineaţa, fără ca să ştie
nevastă-sa. Toate certurile şi mustrările din casă le îndura cu tăcere şi cu
zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea şi din zâmbetul lui senin, răbdător
şi bun.
— Nu
ţi-e ruşine, îi zicea adesea nevastă-sa, furioasă, om eşti tu? Intelectual eşti
tu? Avocat jurist-consult al Prefecturii eşti tu, cumnatul prefectului? Umbli
cu toţi opincarii şi te rogi cu toate slujnicele pe la biserici! Cine mai face
ca tine? Cine mai vine acasă noaptea încărcat de noroi pe haine ca tine? Cine
îşi mai bate joc de casa şi de familia şi de situaţia lui, cum faci tu?
Dar el
tăcea. O privea cu blândeţe, cu bunătate, cu înţelegere şi îi zâmbea calm. Iar
într-un târziu, după ce înceta ploaia de batjocuri, îi răspundea cu cele mai
alese şi mai pline de bunătate cuvinte pe care le avea, liniştind-o.
Acum s-a
dus şi el la Domnul, înmulţind numărul scumpilor noştri părinţi şi fraţi sfinţi
care ne-au fost nouă cele mai frumoase pilde şi cei mai mari binefăcători. S-a
dus la tata, cu care era din acelaşi an, cu care făcuse armata şi războiul
împreună şi făcuseră împreună şi ostăşia Domnului prin luptele Lui. În anii
refugiului, când prefectura se mutase din Oradea la Beiuş, de multe ori se luau
singuri numai ei doi pe jos şi mergeau în cele mai depărtate locuri pe unde
nimeni nu mersese cu Oastea Domnului şi făceau adunări cu oamenii, vestindu-le
Cuvântul lui Dumnezeu...
Acum mai
merg şi eu din când în când la câte una din marile adunări frăţeşti care se fac
cu prilejul nunţilor, cumetriilor, aniversărilor şi altor evenimente familiale,
pe care fraţii au învăţat să le folosească din plin pentru a se bucura cât mai
mulţi împreună unii cu alţii... Acolo privesc peste corturile pline cu mii de
fraţi şi de surori care acum se pot aduna fără primejdia amenzilor, a
anchetelor, a arestărilor sau a judecăţii. Domnul a adus acum vremea când toate
aceste adunări pot decurge în linişte. Peste 80 % dintre cei ce stau ceasuri
întregi în picioare şi înghesuiţi în căldură ori în frig - sunt tineri cu ochii
plini de lacrimi. Eu stau şi slăvesc pe Domnul şi Dumnezeul nostru puternic
pentru minunea asta care pare de necrezut. Vorbitorii care se perindă pe la
staţiile de amplificare din care Cuvântul Domnului şi cântările Lui nemuritoare
răsună până departe - aproape toţi sunt tineri. Cu o putere neobişnuită şi cu
un glas plin de căldură şi curaj vestesc pe Domnul şi vorbesc despre fericirea
vieţii cu El, atât de mişcător încât aproape tot timpul adunarea este numai în
lacrimi şi în cer.
O,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă veşnică Ţie! Iată, fără autorizaţie,
fără legalizare formală, fără subvenţii, fără organizaţie văzută - cât de
minunat ai condus Tu prin toate furtunile până astăzi Lucrarea asta a Oastei
Tale!
Într-adevăr,
lovită din toate părţile, dispreţuită şi prigonită - ea a rămas totuşi în
dragostea şi ascultarea ei smerită - la învăţătura şi credinţa ei dintâi. Acest
aluat sfânt pus de Domnul în frământătura Bisericii şi a Poporului nostru, îşi
împlineşte aşa de frumos şi de liniştit lucrarea de dospire sfântă, pentru a
putea odată înfăţişa mulţimea societăţii noastre ca pe o pâine vie şi bună
înaintea lui Dumnezeu. Cu cât numărul fermenţilor sănătoşi şi harnici creşte,
cu atât ne apropiem mai frumos de împlinirea rostului şi scopului divin rânduit
de Dumnezeu acestei Lucrări.
Lucraţi
şi luptaţi, tineri fermenţi sănătoşi!... Însuşi Dumnezeu, a Căruia este Oastea
aceasta, este în mijlocul nostru şi în fruntea ei. Şi El o va conduce la
biruinţă sigură şi fericită. Nu vă îndoiţi de asta nici unul şi niciodată. Isus
Biruitorul va birui - şi voi prin El şi cu El veţi fi biruitori... Dacă noi
nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne lasă pe noi...
Vremile
pe care le trăim sunt vremurile biblice profeţite de Mântuitorul... Şi vremea
venirii Sale este aproape. Privesc în jurul meu şi văd acum şi a treia mare
luptă aproape câştigată. Lupta cea dintâi cu leul formalist s-a încheiat de
mult cu biruinţa Oastei lui Isus Biruitorul.
Lupta
cea de-a doua cu balaurul politic s-a încheiat şi ea la fel.
Lupta
cea de-a treia cu ursul diversionist este şi ea acum ca pe sfârşite. Pe toţi
cei ce îl sprijineau cu atâta tărie cândva să fure stupii cei dulci ai Oastei,
i-a înlăturat Dumnezeu ori s-au înlăturat ei singuri.
Cineva
mă întreba nu de mult, zicând:
— Se tot
cer statistici şi situaţii despre Oastea Domnului, se fac sondări, se cer
chestionare. Câţi sunteţi totuşi, frate? Măcar aşa aproximativ?
— Nu
ştiu... Undeva între câteva sute de mii şi peste un milion. Nimeni nu ştie şi
nici nu va şti niciodată, decât Dumnezeu, Singurul Care cunoaşte pe cei ce sunt
ai Lui.
Pot să
se tot ceară situaţii, nimeni nu le dă exacte. Cine ştie nu spune, iar cine
spune nu ştie. Preoţii cei mai buni nu-i spun. Pe cei indiferenţi nu-i
interesează. Iar cei răi nu cunosc. Nici profetul Ilie nu-i cunoştea pe cei din
vremea lui. El zicea că a rămas singur, că nu mai este nimeni - iar Domnul îi
zice: "Mai am aici 7 mii (1 Regi 19:10-17; Romani 11:3-5)".
Adevărul
nu se va şti decât când vor veni condiţiile de libertate care să arate câţi
suntem.
Din
sânul Oastei Sale, Domnul ridică acum o generaţie întreagă de talente, mai ales
cântăreţi şi vorbitori. Dar vor veni şi poeţi şi scriitori. În locul unuia
singur îngâmfat - care talentul cântării primit de la Domnul în Oastea Sa şi
pentru ea îl pusese în slujba foloaselor şi a ambiţiei sale - Domnul a ridicat
acum zece cântăreţi mult mai talentaţi şi mult mai frumoşi. Cel bătrân şi
îngâmfat s-a înlăturat singur, iar astăzi nu mai naşte nici o cântare vie din
Duhul Sfânt, ci face doar din ambiţie nişte lucrări moarte care nu durează
decât o clipă şi nu doreşti să le mai auzi decât o singură dată. Pe când cei
zece tineri smeriţi şi curaţi cu inima creează prin Duhul Sfânt melodii
nemuritoare şi Numele Domnului va fi tot mai slăvit prin ei, căci încă şi alţii
vor mai veni.
Din
mijlocul acestor bărbaţi tineri şi viteji, Domnul va alcătui o ceată de
apostoli adevăraţi, care împreună vor îndruma bine coloana Oastei Domnului,
ajunsă acum la un loc ceva mai neted şi la o stare de mai limpede orientare.
Drumul înainte se vede acum pe o mai mare întindere ceva mai drept şi mai clar.
După marile furtuni şi căutări, cerul se arată tot mai curat, iar apele mai
liniştite. Duhovniceşte ieşim la un luminiş. Când minţile sunt orientate şi
inimile unite iar Domnul Isus Biruitorul este Puternic şi în fruntea Oastei
Sale - toate celelalte nu ne pot face decât bine.
Suntem
spre sfârşitul anului 1981 - şi, deşi faţă de trecut condiţiile noastre s-au
mai îmbunătăţit, totuşi situaţia noastră nu s-a schimbat prea mult. Ici şi colo
prin ţară au avut loc şi anul acesta percheziţii la unii fraţi, confiscări de
cărţi, scurte arestări şi anchete chiar cu bătăi şi ameninţări grave.
Eu
trebuia să stau mereu sub vechile presiuni, controale neaşteptate, luări de
declaraţii asupra activităţii mele, a vizitelor ce mi se fac, a deplasărilor pe
la fraţi şi permanenta ameninţare a confiscării lucrurilor mele sau chiar a
condamnării pentru cărţile tipărite în străinătate. Sub aceste presiuni şi în
aceste condiţii am lucrat de la sfârşitul anului 1947 - şi se pare că aşa va fi
până voi pleca la Domnul. Slavă veşnică Numelui Său pentru toate.
Anul
acesta am reuşit totuşi să sfârşim cu bine lucrarea monumentului din cimitirul
Sibiului, pentru părintele nostru Iosif. În sfârşit, slăvit să fie Domnul şi
pentru acest ajutor. Acum mormântul său nu mai este rece şi mort, ci cald şi
viu. E un monument unic şi de un fel cu totul nou. Toată ideea a venit numai de
la Domnul, îi mulţumim numai Lui pentru tot.
Anul
acesta am inventat un pretext pentru a intra în tipografia Mitropoliei din
Sibiu. Doream să văd Mireasa Vântului -
frumoasa noastră tipografie cumpărată cu atâtea jertfe în anul 1929 de părintele
Iosif. Am văzut-o cu sufletul răscolit de amintiri dureroase şi cu ochii plini
de lacrimi. Muncea gemând ca Samson în robia filistenilor. Parcă mă privea şi
plângea spre mine, întrebându-mă: "Până când va mai trebui să mă
chinuiască robia asta şi pe mine şi pe voi?..." Cei ce o ţin legată în
robia lor nu mai au nici o altă maşină. Tot lucrul lor şi toate sarcinile le-au
pus pe umerii ei. Duce poverile şi acum, la bătrâneţe, ca atunci în anii ei tineri
şi fericiţi.
O,
Doamne, adu înapoi pe toţi prinşii noştri de război ca pe nişte râuri din
partea de miazăzi. Fă, Doamne ca acei ce au umblat atâta vreme plângând, să se
întoarcă iarăşi cântând de veselie... (Psalmi 126:1-6).
Acum
desigur numai Singur Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos - care conduce
corabia şi coloana Oastei Sale spre Ierusalimul Ceresc - ştie cât va dura acest
timp. Şi ce împrejurări vor mai veni peste noi şi peste Lucrarea Sa.
Dar voi,
fraţii şi fiii noştri, să fiţi pe deplin încredinţaţi şi siguri că El va avea
grijă să vă pregătească şi să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia
Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci - şi coloana Oastei Sale
la confruntarea cu vreo altă fiară.
A fost o
vreme când şi eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre
feţele şi inimile tinere şi frumoase pe acela peste care să văd semnul cel
tainic după care să-l recunosc că acesta este alesul şi urmaşul rânduit de
Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o
mână tare, cu o frunte înaltă şi cu nişte ochi curaţi, inteligenţi şi
pătrunzători.
Dar,
poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre
noi, dar ochii noştri sunt împiedicaţi să-l cunoască; precum erau ochii celor
din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilaşul cel frumos. Ori ai celor din
Betleem pe David, tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (1
Samuel 16: 12). Sau ai celor din Emaus pe Cristos Cel înviat şi Biruitor (Luca
24:16).
Oricum
însă eu sunt deplin încredinţat că el este. Şi că Domnul Dumnezeul
nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa...
Poate că
el acum este un copilaş frumos, ascuns ca Moise în vreo casă tainică, încă la
sânul unei mame sfinte şi credincioase ale cărei rugăciuni le-a ascultat Domnul
în chip minunat (Exod 2:2).
Poate că
el creşte undeva ca David, un tinerel abia încercând o harfă, o sabie şi o
carte, ca să deprindă cele trei mari însuşiri necesare unui conducător al
Oştirii Domnului: inspiraţia, curajul şi inteligenţa...
Noi nu
ştim acum, cum nici Israelul nu cunoştea pe Moise, nici Samuel pe David, nici
ucenicii pe Mântuitorul, până ce le-a sosit vremea acelei cunoaşteri. Dar încă
odată: eu ştiu sigur că el există sau va exista şi că Duhul Sfânt îl
pregăteşte, iar la vremea potrivită şi necesară el se va arăta.
Atunci
însuşirile lui trupeşti şi sufleteşti, în faptele lui şi darurile lui
deosebite, precum şi semnul tainic al lui Dumnezeu de peste el, îl vor face
cunoscut, iubit şi urmat. În mâinile lui, Steagul Domnului, simbolul unităţii
şi al idealului Oastei, va străluci mai puternic decât la oricare altul. Şi
Duhul Domnului va face ca în urma steagului purtat de el, oştirea Domnului,
strâns unită şi frumos aliniată, să înainteze nenumărată şi biruitoare spre
Canaanul şi Ierusalimul cel Ceresc.
Acum
Oastea Domnului mai are încă o etapă de drum de parcurs, dar când acel steag
binecuvântat se va arăta, Domnul Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri va
face ca în faţa Oastei Sale să se prăbuşească ultimele ziduri, să se împlinească
ultimele promisiuni şi să se deschidă ultimele porţi.
Voi,
urmaşii noştri de astăzi şi de mâine, să aveţi grijă de comorile Domnului
încredinţate Oastei Sale - până când ele vor fi preluate de el. Steagul şi
Harfa, Sabia şi Cartea.
Steagul
este Cristos Cel Viu în dragoste şi adevăr, adică în Credinţa şi învăţătura
dintâi, căci Cristos şi Steagul este numai acolo.
Harfa
este numai cântarea. Cântarea este părtăşie, părtăşia este putere şi viaţă.
Sabia
este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj şi biruinţă.
Cartea
este Lumină. Lumina este înţelepciunea, înţelepciunea este orientare,
orientarea este siguranţă.
Atunci
când se va ivi între voi acel tinerel cu părul bălai, cu ochi inteligenţi şi cu
faţa frumoasă, având peste el semnul tainic al trimisului divin - voi să-l înconjuraţi
îndată cu toată dragostea şi puterea inimilor voastre. Atunci Oastea va avea de
înfruntat pe ultimul Faraon, de luptat cu ultimul Goliat - şi de cucerit
ultimul Ierihon. Predaţi-i Steagul şi grupaţi-vă cu vitejie în jurul lui,
pentru că el va fi acela prin care Domnul Dumnezeu vă va duce pe voi şi va
conduce Oastea Sa prin ultimele primejdii - la ultimele biruinţe...
Oricine
îl va asculta, va fi binecuvântat - dar oricine nu-l va recunoaşte şi va
dispreţui pe acel profet şi trimis al Domnului va fi nimicit cu desăvârşire din
mijlocul norodului sfânt. Fiindcă el va fi acela prin care însuşi Domnul Isus
vrea să conducă Oştirea Lui pe cel mai frumos drum şi spre cea mai frumoasă
biruinţă (1 Timotei 4:11-16).
Aceasta
este profeţia pe care v-o fac prin înştiinţarea Domnului.
Şi
testamentul pe care vi-l las.
Şi
rugămintea către Domnul Dumnezeul meu, cu care închei.
S-a
făcut atât de târziu, cred că aţi obosit cu toţii.
Să încheiem
aici, cu o rugăciune... Şi apoi cu o tăcere.
Slavă
veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos!
Ajuns
aici, aproape de capătul zbuciumatei mele călătorii peste acest întins ocean pe
care l-am străbătut - mă întorc cu toată fiinţa mea spre Ţărmul Dorit de care
mă apropiu şi, proşternut cu toată faţa sufletului meu înaintea Ta, Îţi
mulţumesc cu ochii plini de lacrimi şi de recunoştinţă pentru tot ajutorul pe
care mi l-ai dat să pot trece prin toate şi să ajung până aici.
Acum,
când simt că sunt atât de aproape de Ţărmul Dorit, când valurile parcă încep să
se liniştească în faţa mea, când binecuvântările Tale iau tot mai mult locul
ameninţărilor lumii şi când al treilea rând de voluntari viteji şi tineri vin
cu hotărâre în tot mai mare număr să sporească Oastea Ta - îi înalţ, Doamne,
cea mai mare slavă şi mulţumire Marelui şi Biruitorului Tău Nume - şi cea mai
fierbinte rugăciune, Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos.
Slavă şi
mulţumire Ţie pentru biruinţele din trecut - şi rugăciune pentru marile
biruinţe din viitor.
Slavă şi
mulţumire pentru tot ajutorul dat nouă - şi rugăciune pentru tot ajutorul
necesar copiilor noştri...
Slavă şi
mulţumire pentru înaintaşul minunat de la început - şi rugăciune pentru urmaşul
şi mai minunat de la sfârşit.
Slavă şi
mulţumire pentru toţi cei biruitori dinaintea noastră - şi rugăciune pentru
biruinţa tuturor celor din urma noastră.
Slavă şi
mulţumire pentru toţi cei chemaţi să iasă din Egiptul întunecat - şi rugăciune
pentru toţi cei chemaţi să intre în Canaanul Strălucit.
Slavă şi
mulţumire pentru cei care au fost vrăjmaşi şi au devenit fraţi - şi rugăciune
pentru cei care au fost fraţi şi au devenit vrăjmaşi.
Tu, Cel
ce ne-ai poruncit nouă să iertăm de şaptezeci de ori şapte, Te rugăm iartă-i şi
mai mult Tu - dar ajută-i ca măcar cu un ceas mai înainte de moarte să se
întoarcă îndureraţi, zicând: „Îmi pare rău, iartă-mă!"
Şi Tu să-l
ierţi pe fiecare, până ce îi vei ierta pe toţi, ca să nu rămână afară din
iertarea Ta nimeni. Ci toţi să intre în ea...
Şi acum,
iată, pun la picioarele Tale Harfa, Sabia şi Cartea pe care mi le-ai
încredinţat şi pe care m-am străduit - după puterile pe care mi le-ai dat Tu -
să Ţi le port cât mai frumos şi să le ridic cât mai sus, pentru a nu le atinge
noroiul prin care treceam.
Mai
departe Te rog încredinţează-le urmaşului meu, căruia din toată inima mea
doresc să-i dăruieşti înzecit mai mult şi mai frumos tot ce ne-ai dat
părintelui nostru şi mie.
Dăruieşte-i
un suflet atât de mare, o frunte atât de înaltă şi o mâna atât de puternică pe
cât va fi nevoie ca să poarte Steagul Tău şi să conducă Oştirea Ta în felul cel
mai strălucit, până la slava pe care Tu ai pregătit-o pentru ea, înainte de a o
forma... Şi pentru el, înainte de a-l naşte.
Iar în Ziua
Marei şi Ultimei Biruinţe, când Oştirea Ta, cuprinzând tot poporul Tău şi toată
Biserica Ta, în cântările sărbătoreşti ale tuturor îngerilor Tăi va intra pe
Porţile Veşnice ale Împărăţiei Tale, ajută-ne pe noi, cei veniţi mai înainte
acolo, să-l îmbrăţişăm amândoi în acelaşi timp pe cel de-al treilea, prin care
Tu ai sfârşit atât de frumos ceea ce ai început prin unul şi ai continuat prin
celălalt.
Iar
apoi, împreună cu toţi cei dragi ai noştri şi toţi cei dragi ai Tăi, pentru
totdeauna să-Ţi aducem în etern şi etern, cea mai înaltă, mai strălucită şi mai
frumoasă Slavi veşnică ŢIE!
Îmi
binecuvântez urmaşul
Îmi binecuvântez urmaşul,
Rugându-mă lui Dumnezeu
Să-i întărească şi-nsutească
Virtuţile şi darul meu;
Şi tot ce-a fost în mine vrednic,
Frumos şi sfânt în orice fel
Să facă Dumnezeu să aibă
De mii de ori mai vrednic el.
Dar tot ce-a fost în mine frică
Şi slăbiciune şi păcat,
Să facă Dumnezeu să n-aibă
Urmaşul binecuvântat;
Nici lacrimile mele-amare,
Nici tristele slăbiri de zel,
Nici prietenii înşelătoare
Ca mine-n veci, să n-aibă el.
Ci numai oşti biruitoare
Să-ndrume el pentru Cristos
Şi numai căi nemuritoare
Să-nalţe către mai frumos
Şi numai steaguri strălucite
Să fluture spre Dumnezeu;
- Aşa să-mi binecuvânteze
Cristos din cer urmaşul meu!